GENURILE PREDICII.

Privire de ansamblu1
1. Precizări preliminare; 2. Opinii privind clasificarea genurilor; 3. Omilia; 4. Predica tematică;
Cursul 3

VIII.1. Precizări preliminare. Bene docet qui bene distinguit! Învaţă bine cel ce
distinge bine! Plecăm de la acest dicton programatic, amintind că una din gravele erori ce se pot
săvârşi la Amvon este de a cuvânta fără a se şti şi a se hotărî în prealabil ce gen de predică se
rosteşte. Aşa se face că, pe alocuri, după o astfel de eroare, se aude în consecinţă aprecierea
hazlie, dar jenantă: “Cutare... a rostit astăzi o predică la toată trebuinţa”! Adică, o îngrămădire
de cuvinte înşirate la întâmplare, după inspiraţia de moment. Desigur, o astfel de producţie, în
loc să zidească, produce confuzii, ilaritate şi revoltă în sufletele bieţilor ascultători, care, pe bună
dreptate, pot regreta irosirea timpului la o peroraţie chinuită fel şi chip. Lipsa de stabilire
prealabilă a unui gen anume pentru predica dintr-o anumită zi este dublată, inevitabil, de o altă
imprudenţă: improvizaţia. Altfel spus, pe nepregătite. Dacă în situaţii cu totul speciale, când
slujitorul nu ştie dinainte că va fi solicitat să cuvânteze (o slujbă în sobor la o cununie, o
înmormântare etc.), se poate admite o intervenţie improvizată, dar cu elementara condiţie să fie
cât se poate de scurtă, la slujbele îndătinate din duminici şi sărbători calea „improvizării” este
inadmisibilă. Toate tratatele de omiletică şi de oratorie, în general, atenţionează că o astfel de
atitudine micşorează substanţial prestigiul vorbitorului, dar atrage şi o umbră asupra Bisericii al
cărei reprezentat este. Vorbirea improvizată elimină din start orice fir logic şi sistematic, făcând
loc, în schimb, dezordinii, împrăştierii şi confuziei. Sau duce, cum genial a diagnosticat Voltaire
o astfel de producţie, la o mare de cuvinte, într-un pustiu de idei. Nu trebuie ignorat nici faptul
că improvizaţia vădeşte şi alimentează lenea, în contrast cu efortul conştiincios al predicatorului
harnic. Ambele atitudini, se ştie, nu trec neobservate în faţa ascultătorilor.
Iată de ce, cunoaşterea specificităţii, competenţelor şi limitelor fiecărui gen omiletic în
parte este una din regulile elementare ale slujirii învăţătoreşti. Prezentarea noastră, relativ
restrânsă în raport direct cu iconomia firească a două prelegeri, poate fi aprofundată nelimitat
cu ajutorul bibliografiei pe care o vom nota la sfârşit. „Nelimitat”, în sensul că reperele
semnalate fac trimitere, fiecare, la alte cărţi, studii şi articole. Pe de altă parte, prelegerile nu se
rezumă doar la tradiţia şi practica ortodoxă, deşi ei îi vom acorda spaţiu preferenţial, ci vom
prezenta, fie şi sumar, câteva dintre genurile şi strategiile omiletice ale câtorva dintre marile
confesiuni creştine, pentru încurajarea unei fireşti deschideri pe care trebuie s-o avem faţa de

1
Două prelegeri (4 ore curs). Capitol elaborat de Pr. Vasile Gordon.
experienţele şi reuşitele omiletice ale confraţilor noştri, fapt care nu afectează în niciun fel
asimilarea propriilor norme, ci, dimpotrivă, ne poate spori posibilităţile de orientare teoretică şi
aplicare practică.
Din experienţa didactică aplicativă constatăm că studenţii programaţi pentru alcătuirea
unei predici, care ştiu înainte de a începe lucrul ce gen omiletic vor utiliza, reuşesc de cele mai
multe ori să se achite onorabil de această datorie. În schimb, cei care nu ţin seamă de această
obligativitate a încadrării, riscă să compună o „predicuţă” bună la toată trebuinţa, în final, bună
de nimic. Trebuie să recunoaştem, însă, că o predică nu se încadrează strict şi restrictiv 100 %,
în limitele unui anumit gen, deoarece “graniţele” se întrepătrund de multe ori. Bunăoară, o
predică tematică va avea câteodată pasaje în care se face exegeza unui text scripturistic,
trecându-se astfel „linia” în genul omiliei exegetice. Dar, după parcurgerea acelui pasaj,
vorbitorul va reveni în matca predicii tematice. Propriu-zis, fiecare predică trebuie să se
încadreze, per ansamblu, într-un gen precis, din care, chiar dacă trece strategic graniţa, nu va
ieşi decât pentru scurte momente, pentru scopuri bine determinate.

VIII.2. Opinii privind clasificarea genurilor. Autorii manualelor şi cursurilor de

omiletică nu fac o prezentare identică a genurilor, între ei existând diferenţe de păreri asupra
unora dintre ele. De aceea facem şi noi dintru început precizarea că această privire de ansamblu
nu are un caracter exhaustiv şi nici exclusivist.
Cea mai cunoscută clasificare, în acelaşi timp şi cea mai frecvent acceptată, aparţine
părintelui profesor Dumitru Belu: a. După formă (omilia şi predica tematică); b. După conţinut
(predicile: dogmatice, morale: de mustrare şi de mângâiere, apologetice, liturgice, sociale,
istorice, catehetice); c. După scop (panegiricul, pareneza, necrologul). Părintele Nicolae
Petrescu, un alt „clasic” al Omileticii româneşti, propune o clasificare uşor diferită: omilia
(exegetică şi tematică); predica propriu-zisă (numită şi sintetică, aici intrând predicile „după
conţinut” nominalizate mai sus); parenezele (panegiricul şi necrologul); conferinţele religioase;
alte cuvântări bisericeşti ocazionale (la instalarea preotului în parohie, la sfinţirea bisericii, la
botez, la cununie, la diferite alte slujbe şi manifestări publice). Literatura omiletică românească
nu are prea multe studii şi referinţe privind genurile predicii. Este interesantă, însă, teza de licenţă
a econ. Nicolae Iancu, cu tema „Cuvântarea bisericească şi felurile ei”, susţinută la începutul
sec. al XX-lea, în faţa unei comisii al cărei preşedinte a fost Dr. Badea Cireşeanu, cunoscutul
nostru liturgist, în care evidenţiază doar trei feluri sau genuri de cuvântări bisericeşti: predica
propriu-zisă, omilia şi pareneza. Relativ recent, lect. dr. Ioan Toader de la Cluj, într-un interesant
îndrumar omiletic, Metode noi în practica omiletică, propune o distribuţie simplificată,
menţionând doar două mari genuri omiletice: omilia (exegetică) şi predica tematică (în care
intră: predici dogmatice, morale, liturgice, pareneza şi panegiricul). Totodată, autorul exclude
conferinţele religioase din rândul genurilor omiletice, excludere justificată şi în opinia noastră.
Comparând şi alte surse bibliografice, autohtone şi străine, cu realitatea liturgică din
Biserica noastră, recunoaştem şi propunem următoarele genuri distincte aflate în uz: omilia,
predica propriu-zisă (numită şi sintetică, ori tematică), panegiricul, pareneza.
Înainte de a le prezenta în mod distinct, semnalăm în mod expres faptul că literatura
omiletică românească beneficiază de expertize la nivelul tezelor de doctorat pentru fiecare gen
în parte (v. titlurile şi datele complete, în lista bibliografică de la finele capitolului), susţinute de
următorii: Constantin Paraschiv – Omilia (2008); Petru Stoian – Predica tematică (2011);
Constantin Duţu – Panegiricul (1991); Vasile Gordon– Pareneza (1998).

VIII.3. Omilia (gr. ὁμιλία – cuvântare; ὁμιλέω-ῶ - a cuvânta; ὅμιλος - mulţime,

adunare; ὁμοῦ - împreună; ἴλη – mulţime ), are la rândul ei două moduri de aplicare, omilia
exegetică, numită şi “omilie mică” şi omilia tematică, numita şi “omilie mare”, sau “sintetică”
(συντίθημι – a pune la un loc, a alcătui, a concentra).
VIII.3.1. Omilia mică, sau exegetică, are drept obiectiv explicarea pericopelor biblice
verset cu verset, făcând propriu-zis exegeza textelor, al fiecărui verset, iar la nevoie chiar al
fiecărui cuvânt în parte. Din acest motiv, acest gen de omilie se mai numeşte şi omilie analitică
(ἀναλύω – a dezlega, a desface, a analiza). În tradiţia ortodoxă, această formă de predică a fost
cea mai uzitată, începând cu omiliile binecunoscute din perioada patristică şi continuând cu
explicaţiile evangheliilor din Cazaniile de mai târziu. Avantajul omiliei exegetice rezidă în
faptul că explică textele biblice pe înţelesul poporului, ferindu-l în acelaşi timp şi pe predicator
de a se pierde în consideraţii personale riscante. Omilia reprezintă, astfel, un gen deosebit de
eficient, dar şi extrem de actual. O observaţie se impune, însă. Părintele profesor Grigore
Cristescu atrage atenţia, într-un studiu foarte bine documentat, că termenul de omilie mică este
impropriu, el trebuind a fi înlocuit cu termenul omilie exegetică, întrucât primul ar sugera o
presupusă importanţă minoră a actului omiletic, pe când al doilea exprimă lucrarea reală care se
face: exegeza textului (MMS, 1958, p. 46-58). Trebuie să precizăm şi faptul că, în pofida
frumuseţii sale şi a bogăţiei de idei, omilia exegetică este uneori lipsită de unitate, dând impresia
unui şirag de perle, format din mici predici asupra versetelor singulare. Modelul tradiţional,
după care este alcătuită omilia exegetică, constă în alternarea explicaţiei cu aplicaţia. Un model
modern, este aşa numita schema EVA (Explicaţie – Vizualizare – Aplicaţie) conform căreia
omilia este ca o săgeată: E este coada solidă, V reprezintă pana, care stabilizează şi conduce
săgeata către ţintă, iar A este vârful, care întâlneşte ţinta (cf. H. Stadelmann, 1996, p. 187). În
literatura omiletică românească, omilii exegetice propriu-zise întâlnim cu preponderenţă în
„Cazanii” (v. ediţiile IBMBOR: 1960, 1973, 2005, 2014). Cu toate că amvonul românesc a
depăşit etapa istorică a citirii cazaniilor la strană, această Carte –Monument al spiritualităţii
ortodoxe nu trebuie socotită obiect de arhivă. Chiar dacă, într-adevăr, nu se mai recomandă
citirea ei duminică-de-duminică, Cazania reprezintă, în continuare, un model conştiincios de
urmat privind felul în care poate fi tâlcuită, verset cu verset, pericopa evanghelică. Între cărţile
recente cu omilii exegetice se înscriu cele semnate de renumitul episcop sârb, Sf. Nicolae
Velimirovici (1881-1956), traduse recent în limba română. Numit „Hrisostomul zilelor noastre”
(deoarece este fidel, în bună măsură, modelului exegetic hrisostomic), N. Velimirovici tâlcuieşte
pe scurt fiecare verset, dar, la fel ca Sfântul Ioan Gură de Aur, leagă tâlcuirea de îndemnuri
realiste, deopotrivă duhovniceşti şi practice, cu uriaşă putere persuasivă.
VIII.3.2.Omilia mare (tematică sau sintetică), tratează o singură temă, aleasă din
pericopa zilei, de obicei a Sfintei Evanghelii, dar uneori şi din Apostolul rânduit în aceeaşi zi.
Fiind vorba deci de omilie, nu se face o predică tematică propriu-zisă, ci tot o analiză,
exegeză, a unui fragment anumit, coroborat însă cu ideile considerate secundare faţă de versetul
sau cuvântul principal. Şi în legătură cu acest termen, se recomandă folosirea expresiei omilie
tematică, în loc de omilie mare. Modelul clasic al omiliei tematice are structură tripartită:
introducere, cuprins, încheiere (predică-cravată, cum plastic o descrie Stadelmann, 1996, p.
178). Cărţile româneşti de predici, în marea lor majoritate, conţin omilii tematice, fapt care
evidenţiază două aspecte: legătura strânsă cu textul evanghelic, dar şi grija de aplicare la viaţa
credincioşilor, prin dezvoltarea unor teme specifice realităţilor concrete şi perioadei liturgice
respective. Aşa se explică faptul că mulţi dintre autori au fixat titluri pentru aceste omilii, care
indică, de fapt, tema predicii. Între autorii de omilii tematice remarcabile, amintim: Mitrop.
Antonie Plămădeală, Ştefan Slevoacă, Vasile Mihoc, Petre Semen, Nicolae Steinhardt, PF.
Patriarh Daniel.
VIII.3.3. În afară de omilia exegetică şi cea tematică, amintim un alt gen de omilie,
numită catehetică, care, după cum sugerează denumirea, îşi propune tratarea unui adevăr
dogmatic, precis formulat în Simbolul de credinţă şi cuprins în pericopa apostolică sau
evanghelică explicată.
Părintele Petrescu vine cu precizări: “Deosebirile dintre catehezele propriu-zise şi omiliile
catehetice sunt următoarele: catehezele constituie o serie de cuvântări de învăţătură de credinţă,
prezentate de preot, de regulă la sfârşitul sfintelor slujbe, cu scopul bine precizat de a-i învăţa
pe credincioşi adevărurile doctrinare elementare, sau a-i întări în credinţa ortodoxă şi a-i feri de
rătăciri, pe când omiliile catehetice se desfăşoară în cadrul cultului divin public, strâns legate de
pericopa scripturistică zilnică, nu au continuitatea catehezelor şi nici momentele logico-
psihologice după care se desfăşoară catehezele, care sunt propriu-zis lecţii de religie”
(Omiletica, p.112). Întrucât există riscul iminent de a se face confuzie între acest ultim gen de
omilie şi cateheză, recomandăm – pentru simplificare şi eficienţă – să se apeleze în mod clar şi
distinct, fie la omilia clasică, exegetică sau tematică, fie la cateheza propriu-zisă, pentru a nu se
crea dileme în rândurile ascultătorilor. Evident, la Amvon, se vor desfăşura şi celelalte genuri
omiletice, după caz, predica propriu-zisă (sintetică), panegiricul etc., despre care vom vorbi în
cele ce urmează, iar când situaţia o impune chiar pareneza (aici, cea simplă), care poate înlocui
în mod eficient, uneori, celelalte genuri omiletice, precum vom vedea.
VIII.3.4. Pentru o minimă dezambiguizare în privinţa celor mai uzitaţi termeni legaţi
de Amvon, omilia şi predica, ne vine în ajutor părintele M. Bulacu: „Omilia, ca termen, este
preluată de la templul iudaic, întâlnit în Sfânta Scriptură, folosit de părintele apostolic Ignatie
dând sfaturi lui Policarp pentru întocmirea unei omilii; o vedem dezvoltată aşa de mult sub
râvna marelui dascăl şi pedagog creştin Origen, supranumit Părintele omiliei, iar de Sf. Ioan
Hrisostom o vedem dusă la apogeu... Termenul predică a fost popularizat de Lactanţiu,
supranumit şi Ciceronele creştin, nu ca practică, ci ca denumire. Iar la noi s-a impus termenul
latin predică, nu pentru atitudine ostilă omiliei, ci pentru latinitatea limbii noastre...” (Omilia
despre predică…, p. 16, 20). Pentru că părintele Bulacu vorbeşte aici şi de o „paternitate” a
omiliei, socotim utile precizările lui C. Paraschiv: „După opinia noastră Origen rămâne cu
paternitatea de jure sau, teologic vorbind, Adamantios îşi păstrează privilegiul de a fi
Născătorul omiliei, iar Hrisostom împlineşte un rol cathartic, fiind botezătorul ei, curăţitorul
ei, cel care îi conferă mireasma atemporalităţii. Primul este Părintele trupesc, al doilea
Părintele duhovnicesc (Omilia…, p. 98; subl. n.).
VIII.3.5. Omilia rediviva. Imperativul recuperării omiliei exegetice în actualitate.
Parcursul istoric şi liturgic al omiliei, cu roade atât de benefice în plan pastoral, trebuie să ne
fie imbold pentru o reactivizare a omiliei exegetice la Amvon. Să ne amintim, astfel ce a
însemnat, în Biserica primară, dar şi în veacul de aur patristic, binomul Omilie-Scriptură, în
cadrul altui binom, Omilie-Liturghie. Dar să şi constatăm, cu obiectivitate, că în zilele noastre
omilia exegetică este o „rara avis”. De ce? Pentru că acest gen presupune un efort sporit de
cunoaştere a Scripturii, dar şi de aplicare a ermineuticii biblice. În general, din păcate, acestui
efort special este preferat unul mai facil, anume rostirea unor predici aşa-zis tematice, cu
pretenţia de a se încadra în genul celor „morale”, dar nereuşind decât statutul de
„moralizatoare”, cu iz de dirigenţie perpetuă, pe care ascultătorii sunt nevoiţi să o accepte cu
strângere de inimă. Ar trebui să fim mai receptivi, bunăoară, la mărturisirea poporenilor, auzită
adesea: „Nouă atunci ne este drag să ascultăm, când se predică din Evanghelie!”. Din fericire,
există, practic, biserici unde se ţin omilii exegetice imediat după citirea pericopei evanghelice.
Ei bine, aici este locul omiliei, potrivit tradiţiei noastre liturgice, iar astfel de cazuri sunt
încurajatoare şi pot fi ca „puţinul aluat, care dospeşte toată frământătura”. Binomul Omilie-
Scriptură reflectă, în cadrul Liturghiei, relaţia dintre Hristos şi Duhul Sfânt. Astfel, revelaţia
obiectivă hristică, consemnată scripturistic, este subiectivizată omiletic, potrivit cuvântului:
Acela Mă va slăvi, pentru că din al Meu va lua şi vă va vesti (Ioan 16, 14). Prin omilie, textul
biblic este supus unei transfigurări similare aceleia pe care o exercită prisma optică în cazul
luminii: aşa precum aceasta descompune lumina în spectrul culorilor curcubeului, tot aşa omilia
vădeşte energiile comprimate în Scripturi. Omilia, ca lucrare a Duhului Sfânt, are menirea de
a contemporaneiza mesajul lui Hristos, de a prelua Cuvântul întrupat în literele sacre şi a-L
dezvălui spre cuminecare credincioşilor. Sintetizând, într-o formulare dogmatico-liturgică,
omilia preface epicletic substanţa biblică şi o ipostaziază spre împărtăşirea personală cu
Hristos.

VIII.4. Predica tematică („propriu-zisă”, numită şi „sintetică”) este genul omiletic ce

are ca specific unitatea materiei, tratând doar o singură învăţătură şi sistematizarea în
prezentarea acestor învăţături bine delimitate. Clasificarea predicilor tematice se realizează
după conţinut: biblice, dogmatice, morale, liturgice, apologetice (misionare), sociale şi
istorice.
Predicile biblice, precum le arată denumirea, au în obiectiv învăţături din Sfânta
Scriptură, care pot fi prezentate ciclic, într-un interval de timp bine determinat (spre exemplu,
în Postul Mare), pentru a facilita ascultătorilor familiarizarea cu textele scripturistice şi a le
dezvolta gustul pentru lectură biblică particulară.
Predicile dogmatice îşi propun ca temă tratarea unui adevăr dogmatic, care va fi
înfăţişat conform învăţăturii Bisericii noastre, potrivit Scripturii şi Sfinţilor Părinţi. Scopul
principal al acestor predici este de a le facilita credincioşilor cunoaşterea doctrinei ortodoxe.
Predicile morale au în vedere influenţarea voinţei ascultătorilor pentru practicarea
virtuţilor creştine. Prin îndemnurile practice pe care le conţin, aceste predici se aseamănă cel
mai mult cu parenezele. După cum se va vedea la momentul respectiv, parenezele, în marea lor
majoritate conţin sfaturi morale, ceea ce a dus uneori la confuzii între aceste două genuri
omiletice. De pildă, Meyers Lexikon, la termenul Paränese dă următoarea explicaţie: scriere cu
conţinut moral (Schriften mit moralischen Inhalt). Trebuie să precizăm că este o explicaţie
extrem de sumară, “de dicţionar”, care nu acoperă decât parţial noţiunea, aşa cum vom
demonstra chiar în capitolul următor al prelegerii. Confuzia apare pentru cei neavizaţi, datorită
elementului moralizator comun ambelor genuri. Aceeaşi ambiguitate o întâlnim chiar în
Dicţionarul de neologisme tipărit sub egida Editurii Academiei (1986), care notează, de
exemplu: “pareneza (s. f., rar), este un discurs care preamăreşte virtutea”, limitând înţelesul,
de fapt, la unul din obiectivele ei şi ignorându-le pe celelalte. Între autorii cu cele mai cunoscute
predici morale se înscriu părinţii ieromonahi Ilie Cleopa şi Teofil Părăian, datorită mediului
monahal în care s-au ţinut, dar într-o anumită măsură şi cărţile majorităţii predicatorilor români
reprezentativi.
Predicile liturgice vizează explicarea serviciului divin public al Bisericii Ortodoxe, în
special cu privire la locurile, timpurile şi lucrările liturgice. Acest gen de predică are implicaţii
în toate celelalte genuri, pentru că în Biserica noastră fiecare predică, indiferent de felul ei, se
rosteşte în cadrul unei slujbe, aşadar într-o ambianţă liturgică. Predica însăşi, prin structura şi
implicaţiile cultice, este un act liturgic, aşa cum am arătat în capitolul dedicat predicii. Întrucât
predica ortodoxă este o piesă liturgică fără de care cultul nu-şi poate împlini deplin scopul. Din
acest motiv, predicii ortodoxe i se poate atribui, în general, denumirea de predică liturgică. A
predica “liturgic” înseamnă, deci, a propovădui cuvântul lui Dumnezeu în ambianţa liturgică a
cultului ortodox. Ca şi în cazul anterior, există, însă, pericolul unor uşoare confuzii. Cu toate că
orice predică are, la modul general, un caracter liturgic, nu toate sunt liturgice, în sensul omiletic
strict, special, al termenului. Sunt liturgice propriu-zise, cele care se ocupă în mod special de o
temă liturgică, care-şi propun explicarea actelor liturgice, explicaţii de care s-a simţit nevoia
încă din timpul dezvoltării şi definitivării procesului de formare a cultului divin. Predici
liturgice, prin excelenţă, a publicat eruditul Vasile Coman, fost episcop al Oradiei.
Predicile apologetice (misionare) au în vedere două scopuri: 1. Să combată atacurile
la adresa credinţei, de orice fel; 2. Să desfăşoare o acţiune preventivă, pentru ca aceste
atacuri să fie contracarate dintru început, „din faşă”. Le spune apologetice (ἀπολογία –

apărare, justificare; ἀπολογέομαι – a se apăra, a pleda pentru sine), pentru caracterul lor
defensiv, şi misionare, pentru că ţin de relaţiile cu religiile şi fenomenele eterodoxe. Predica
apologetică va avea un caracter afirmativ, defensiv, dar şi misionar, în sens kerigmatic,
“propagandistic” - cum spune părintele N. Balcă, ale cărui precizări sunt întrutotul valabile:
„Demonstraţia şi respingerea trebuie făcute clar şi cu toată stringenţa logică. De asemenea, să
nu prezentăm cumva adevărul ca ceva dubios şi echivoc. Totodată, să luăm în considerare numai
ceea ce este important şi semnificativ din atacurile, negaţiile şi obiecţiile ce se fac adevărului,
nu ereziile perimate. Predicile apologetice sunt mai accesibile şi mai necesare oamenilor culţi.
Este, însă, de folos să scutim amvonul de excesul apologetic. Excesul dezgustă. Şi mai ales să
nu tratăm în consecinţă pe orice om de cultură un sceptic, un agnostic, sau ateu...” (Curs..., Fasc.
III, p. 310). Fără a intra în alte detalii, ne dăm seama cât sunt de necesare astfel de predici, în
aceste vremuri când Biserica noastră se confruntă cu fel de fel de “misionari” veniţi de pe unde
nu te aştepţi, considerând patria noastră o terra missionis, un teren “neevanghelizat”, plin de
“rătăciţi”, care chipurile trebuie “aduşi la Domnul”. “Fraţi predicatori” tot mai numeroşi (şi mai
dubioşi), împart cărţi şi cărticele, gratuit, ţin discursuri în parcurile publice, sună pe la uşile
creştinilor noştri, semănând nu cuvântul Domnului, cum pretind, ci îndoială, vrajbă, otravă în
sufletele lor, mai ales a celor încă nedeprinşi cu tradiţiile noastre sfinte. De aceea, în programul
omiletic al preoţilor noştri trebuie incluse predicile apologetice, evident, cu măsură, bine şi
argumentat întocmite, cu informaţia necesară la zi. Între autorii cu predici misionar-apologetice
se înscriu mai ales Mitrop. Antonie Plămădeală şi Arhim. Ilie Cleopa.
Predicile istorice se referă, concret, la momentele importante din viaţa Bisericii,
cuprinse atât în istoria universală, cât şi în cea naţională. Pot fi ţinute cu mult folos, fie sub
forma unui ciclu plasat într-o anumită perioadă a anului bisericesc, pentru a se putea realiza o
continuitate între evenimentele prezentate, fie la anumite sărbători cu implicaţii istorice
(Duminica Ortodoxiei, Duminica VII după Paşti - pomenirea Sf. Părinţi de la Sinodul I
ecumenic etc.). Se impune însă următoarea observaţie: aceste predici nu vor avea doar un
conţinut pur istoric, spre a nu fi transformate în lecţii formale de istorie, ci vor avea două părţi:
prima, teoretică, va conţine cu precădere datele istorice respective, iar a doua, morală, va avea
un caracter parenetic, aplicativ pentru viaţa credincioşilor. Părintele profesor Mircea Păcurariu
este autorul celui mai cunoscut volum de predici, în care cele istorice au o frecvenţă sporită faţă
de alte volume tipărite în ultima vreme.