Enigma OtilieiTema si viziunea/Particularitati narative

de George Călinescu

Apărut în 1938, în plină epocă interbelică, când tendințele literaturii aveau ca țintă
exersarea unor formule moderne de proză, acest roman ilustrează o formulă europeană deja
perimată, formula balzaciană. Este un roman realist ce implică deopotrivă o viziune și o
structură modernă prin fixarea unui mediu citadin în cadrul reperelor spațiale, ambiguitatea
personajelor, interesul pentru procese psihice deviante, reflectarea poliedrică a aceluiași personaj
în viziunea celorlalte, simțul critic al naratorului. Subiectul romanului, transpus în mediul
citatdin de la începutul secolului al XX-lea, este construit pe principiul realist al mimesisului și
al verosimilității, pornindu-se de la fapte reale (articole din presa vremii despre decesul soțiilor
Popescu, la a căror moarte, Simion, fratele, a invadat casa în căutarea banilor) și ulterior fiind
prezentate evenimente fictive, în manieră credibilă.
Tema principală este cea socială, cu două componente, ambele balzaciene. Zugrăvește
o frescă socială a burgheziei bucureștene de la începutului de secol XX, sub determinare
social-economică. Imaginea societății reprezintă fundalul maturizării unui tânăr care, înainte de
a-și face o carieră, trăiește experiența iubirii și a realitățiilor de familie. Tema iubirii nu ocupă
un prim-plan, dar creează această impresie, deoarece dragostea este un sentiment definitoriu
pentru orice ființă. O secvență semnificativă pentru tema romanului este aceea a sosirii lui
Felix Sima în casa unchiului său, Costache Girgiuveanu. Pătruns în locuință, Felix asistă la o
scenă de familie: jocul de table. Observația Aglaei Tulea, sora lui moș Costache, potrivit căreia
bătrânul face „azil de orfani” îl vizează în mod direct pe Felix și Otilia, Aglae percepându-i pe
tineri ca pe niște rivali la moștenirea fratelui său.
Un alt episod în care este ilustrată tema balzaciană este acela în care casa lui moș
Costache este continuu supravegheată și asediată atunci când bătânul se îmbolnăvește. Când
suferă un puternic atac cerebral, moș Costache se gândește mai serios la viitorul Otiliei și-i
încredințează lui Pascalopol trei bancnote pentru a le depune la bancă în contul „fe-fetiței” lui,
dar se răzgândește. În timpul celui de-al doilea atac al bolii bătrânului, Stănică profită de absența
lui Felix și a Otiliei și de neatenția Aglaei și fură banii bătrânului ascunși sub salteaua pe care
zăcea, provocându-i moartea. George Călinescu a menționat că Felix și Otilia sunt, în roman, „în
calitate de victime” și constituie „termeni angelici de comparație” față de celelalte personaje.
Titlul inițial a fost „Părinții Otiliei” – aluzie la tema balzacianistă a paternității. La sugestia
editorului, Călinescu a optat pentru titlul „Enigma Otiliei”, care a fost explicat astfel: „(...), criza
tinereții lui Felix, pus pentru întâia oară față în față cu absurditatea sufletului unei fete (...). nu
Otilia are o enigmă, ci Felix crede că le are”. Titlul sugerează, deci, imposibilitatea lui Felix de
a desluși / raționaliza comportamentul și reacțiile Otiliei. Subiectul romanului debutează
imprevizibil, urmărind sosirea în capitală, de la Iași, a personajului Felix Sima, „într-o seară de
la începutul lui iulie 1909”. Evenimentele sunt integrate în largul curs al istoriei unei moșteniri,
conflictul romanului, în această perspectivă, avându-și izvorul în dorința de înavuțire agresivă a
clanului Tulea.

2
 Simetria incipitului cu finalul se realizează prin descrierea străzii și a casei lui moș
Costache din perspectiva lui Felix, străinul / intrusul din familia Giurgiuveanu, în momente
diferite ale existenței sale (în adolescență și aproximativ zece ani mai târziu, „după război”).
Simetria este susținută și de răspunsul dat de Costache la venirea lui Felix, reluat în finalul
romanului: „Aici nu stă nimeni”. Naratorul omniscient și obiectiv creează un univers
verosimil în care lumea reală este reflectată ca într-o oglindă, asigurând condiția ubicuității
literare. Naratorul omniscient nu participă la evenimente nici ca personaj, nici ca martor. Cel mai
des, lumea este văzută prin ochii protagonistului. Acțiunea romanului, alcătuit din 20 de
capitole, cuprinde două planuri epice: cel erotic (în care evoluează Otilia și Felix) și cel social,
legat de tema moștenirii – mobilizarea clanului Tulea pentru a intra în posesia averii lui
Costache Girgiuveanu. Intriga se dezvoltă, deci, pe aceste două planuri care se întrepătrund.
Conflictul romanului se bazează pe relațiile dintre cele două familii înrudite, care sugerează
universul social pentru tipurile umane realizate. O familie este cea a lui Costache
Giurgiuveanu, posesorul averii pe care o vânează clanul Tulea, și Otilia Mărculescu,
adolescentă orfană, fiica celei de-a doua soții decedate. Aici apare și Felix Sima, fiul surorii
bătrânului, care vine la București pentru a studia medicina (și tatăl său fusese doctor și-l
desemnase înainte de a muri pe moș Costache tutore al moștenirii băiatului său). Membru al
aceleiași familii ar putea fi considerat și Leonida Pascalopol, un autentic aristocrat, prieten al
bătrânului, pe care afecțiunea pentru Otilia și lipsa unei familii adevărate îl aduc în casa acestora.
Cealaltă familie în jurul căreia se organizează subiectul operei este familia surorii lui moș
Costache, Aglae constituită din soțul Simion Tulea și cei trei copii aproape adulți: Olimpia
(căsătorită ci c), Aurica (fată bătrână) și Titi (un tânăr maniac cu apucături infantile).
Costache Giurgiuvenu este personajul central al romanului pentru că, direct sau indirect,
el hotărăște destinele celorlalte personaje care conturează în jurul averii sale în goana după
moștenire. E tipul avarului, înscriindu-se în descendența lui Hagi-Tudose al lui Delavrancea
sau Harpagon a lui Moliere, poate chiar Pere Grandet al lui Balzac, dar se distanțează de acestea
prin încercarea de a-și depăși condiția. George Călinescu își apără personajul, negând înscrierea
lui în șirul avarilor, aducând ca argument faptul că Giurgiuveanu este umanizat de dragostea
lui sinceră pentru Otilia, chiar dacă nu reușește să și-o materializeze. Costache are o vârstă
înaintată, dar speră să poată trăi mai mult. Este un însetat după bani, și de viață. Are multă
afecțiune pentru Otilia, dar practic nu întreprinde nimic pentru a-i asigura viitorul și nici pentru a
o înfia. Autorul îi lămurește biografia lui moș Costache printr-o abundență de detalii. Această
biografie se împletește cu cea a familiei Tulea, dar și cu cea a familiei lui Felix Sima. „Doctorul
Iosif Sima, fost medic militar, apoi demisionat, nu mai avea de mult rude apropriate de sânge.
Singura lui soră, soție a lui Costache Giurgiuveanu (cel căutat), murise și ea demult. Văduv el-
însuși de vreo zece ani, doctorul își ținuse băiatul mai mult în pensionate și internate. (...) de un
an de zile, Girgiuveanu reprezintă pe Felix în raporturile cu școala, plătea taxele, semna în
calitate de corespondent, iar Felix, la rândul său îi trimitea știri despre el.” Otilia
impresionează prin complexitatea sufletului, imprevibilului care o învăluie, prin farmec și
delicatețe. Autorul însuși îi fixează identitatea: „Otilia este eroina mea lirică, proiecția mea în
afară, o imagine lunară și feminină ... Otilia este oglinda mea de argint ...”. Prin Otilia, romanul
capătă modernitate. Ea sparge tiparele clasice care le unesc: un avar, un arivist, o fată bătrână și
nenumerați alți interesați doar de partea materială a oricărei relații, ea aduce în prim-plan o
2
problematică existențialistă. Fata e veșnic înconjurată de admiratori și iubită patern de „papa
Giurgiuveanu”, apoi de tânărul Felix, de Pascalopol, un străin care a fost în preajma ei încă de
când era mică și ale cărui sentimente nu sunt deloc lămurite. Otilia e admirată de băieții de la
Universitate, invidiată de rudele clanului Tulea, curtată vulgar de Stănică, agasată de Titi.
Fiecare dintre aceștia va cunoaște mai mult sau mai puțin din ea, dar Otilia va rămâne, cu toată
evoluția ei, „o enigmă”. Aglae întruchipează un personaj balzacian cu o dorință agresivă de
îmbogățire, pornită dintr-un instinct posesiv exacerbat și nejustificat care declanșează o ură de
proporții inumane împotriva orfanilor din casa fratelui său. Neavând încredere decât în avere, ea
deconsideră activitatea intelectuală, convinsă fiind că „cine citește prea mult se scrântește”, iar
„facultatea este pentru băieții de bani gata”. Banul, în societatea degradată moral, zugrăvită de
autor, este zeul suprem, căruia se închină toți (idee cultivată de toate romanele lui Balzac), de
aici rolul moștenirii în subiectul romanului dat.
În opinia mea, Enigma Otiliei este un roman realist balzacian prin: prezentarea critică a
unor aspecte ale societății bucureștene de la începutul secolului al XX-lea, tema paternității și a
moștenirii, structura, specificul secvențelor descriptive (observația și detaliul semnificativ),
realizarea unor tipologii, veridicitate, narațiune la persoana a III-a. Cartea depășește însă modelul
realismului clasic prin spiritul critic și polemic, prin elemente ale modernității (ambiguitatea
personajelor, interesul pentru procesele psihice deviante, tehnicile moderne de caracterizare).
Din această perspectivă, romanul devine un tablou al moravurilor micii burghezii
bucureștene de la începutul secolului al XX-lea. Aspectele avarității, lăcomiei și
parvenitismului sunt supuse observației și criticii în romanul realist. Specific operei balzaciene,
și în romanul Enigma Otiliei viața socială este studiată având permanent viziunea unității
ansamblului.