Eu nu strivesc corola de minuni a lumii

De Lucian Blaga

Așezat de istoria literaturii în cadrul modernismului poetic românesc, Lucian Blaga se

dovedește, asemenea lui Tudor Arghezi, cu care este contemporan, un autor liric greu de fixat într-o
mișcare literară, întrucât opera lui lirică dezvoltă idei tradiționaliste, curent de gândire în sprijinul
căruia s-a pronunțat în activitatea sa editorială de la revista „Gândirea”. Include teme specifice
modernismului și desfășoară influențe expresioniste. Blaga vine în literatură cu o formație de filosof,
domeniu pe care îl ilustrează strălucit prin inventarea unui sistem filosofic, a unei mitosofii. Opera sa
filosofică este reprezentată de 3 trilogii: Trilogia Cunoașterii cu 3 volume: „Eonul dogmatic”,
”Cunoașterea luciferică”, ”Cenzura transcendentă”; „Trilogia culturii” cu volumele: „Orizont și stil”,
„Spațiul mioritic”, „Geneza metaforei” și „Sensul culturii”; „Trilogia valorilor” cu „Știință și creație”,
„Gândire magică și religie”, „Artă și valoare”.

Opera lui Blaga îngemănează în chip armonios cele două tendințe creative. Preocupările
culturale și filosofice ale lui Blaga se reflectă în opera sa lirică, după cum concepțiile filosofice sunt
transpuse în limbaj poetic. Spirit solar, animat de sentimentul iubirii, pe care îl vede drept calea
supremă de cunoașterii a misterului lumii, Blaga este influențat și de estetica expresionistă, căreia îi
dă glas în poezii ca „Dați-mi trup, voi munților” sau „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”.

Blaga a dat măsură talentului său deopotrivă în poezie, proză memorialistică și teatru. Opera
sa lirică include volumul „Poemele luminii”, volum de debut publicat în 1919, „Pașii profetului”,
„Lauda somnului”, „La cumpăna apelor”.

Poezia „Eu nu strivesc corola de minuni a lumi” este o artă poetică aflată în fruntea volumului
„Poemele luminii” 1919. Poetul consideră că omul este o ființă rațională, dornică să cunoască tainele
lumii. Demersul cognitiv al omului este oprit de cenzura transcendentă, instituită de Marele Anonim,
care este Divinitatea, în imaginația poetului. Misterul poate fi cunoscu în două feluri: rațional și
afectiv; poetul optează pentru cunoașterea afectivă, pentru că aceasta are proprietatea de a
conserva misterul.

Textul programatic al poetului prezintă cele două posibilități cognitive prin care se percepe
frumusețea universului. Titlul poemului include o metaforă revelatorie, „corola de minuni a lumii”,
care denumește frumusețea misterului. Poetul subliniază diferența dintre metafora revelatorie, care
potențează misterul și metafora plasticizantă, cu rol limitat, descriptiv.

Textul poetic este redat prin forma monologului confesiv, subliniat prin prezența mărcilor
lexico-gramaticale ale subiectivității: verbe și pronume la persoana I singular.

Textul este o artă poetică, deoarece prezintă crezul artistic al lui Lucian Blaga, concepția lui
despre poezie și menirea artistului în relație directă cu misterul cosmic, astfel încåt tema poemului
este definirea unui raport între eul liric și univers. Blaga modifică esențial însuși conceptul de act
poetic, care nu mai este înțeles ca meșteșug, ci ca modalitate fundamentală de situare a eului în
univers, ca modalitate de a fi în și prin poezie.

O serie de motive se regăsesc în cåmpul semantic al ideii de taină: „vraja nepătrunsului

ascuns”, „adåncimi de întuneric”, „taina nopții”, „întunecata zare”, „sfânt mister”, căci eul liric refuză
claritatea regimului diurn în favoarea regimului nocturn, întrucât îi permite integrarea ființei
individuale în „Totul” cosmic. Misterul lumii stă în asocierea înțelesului cu neînțelesul, Blaga însuți
întrebându-se: „este ceva mai plin de înțeles ca ne-nțelesul?”

Poezia este alcătuită din trei secvențe lirice, care se organizează în jurul conceptului de
mister, cu relevarea celor două căi de cunoaștere a lumii: paradisiacă și luciferică.

Incipitul poeziei reprezintă o reluare a titlului și subliniază opțiunea poetului pentru

cunoașterea luciferică, de ordin afectiv. Poziția poetului este subliniată prin prezența pronumelui
personal „eu”, în timp ce verbul la indicativ, prezent, forma negativă, dar cu înțeles opus, instituie
permanența alegerii sale. Cunoașterea se face treptat, prin parcurgerea treptelor, care subliniază tot
atâtea taine: ochi, flori, buze, morminte, fiecare dintre ele având o semnificație specială: ochii se
referă la gândire, florile subliniază frumusețea și gingășia existenței, buzele înseamnă sărutul și
rostirea, în timp ce mormintele conotează taina morții.

Cea de-a doua secvență lirică este mai întinsă și dezvoltă antiteza dintre poet și ceilalți, prin
intermediul metaforei-simbol: lumina, principiul generator al vieții, în imaginația poetului. Opoziția
evidențiază diferența dintre cele două tipuri de cunoaștere. „Lumina altora”, desemnând
cunoașterea rațională, distruge misterul, în timp ce lumina poetului îl potențează prin cuvântul
poetic.

Antiteza este subliniată în text prin utilizarea conjuncției adversative „dar”. Comparația,
așezată între linii de pauză, explică rolul contemplativ al poetului; luna, astrul care simbolizează
misterul, cu care poetul se aseamănă, luminează fără să distrugă frumusețea lumii; ea transformă,
asemenea poetului prin cuvânt, misterul în „neînțelesuri și mai mari”.

Secvența lirică din finalul poeziei are funcția de concluzie, fiind introdusă și prin conjuncția
concluzivă „căci”. Poetul enumeră din nou treptele misterului, menținând ideea că iubirea este
singura posibilitate de a cunoaște misterele lumii.

Expresivitatea poetică se realizează printr-o îmbinare de tehnici și mijloace: Relația de

opoziție este vizibilă în raport cu ideea principală a poemului - diferența dintre cele două tipuri de
cunoaștere - și se realizează prin formele verbelor alese (gradația „nu strivesc”, „nu ucid”, „sporesc”,
„îmbogățesc”, „iubesc” pentru cunoașterea luciferică, „strivesc”, „ucid”, „sugrum`” pentru cea
paradisiacă), prin determinanții substantivului „lumină” (lumina mea - lumina altora), dar și prin
prezența conjuncției adversative dar ce capătă valoare stilistică, marcând antiteza. Recurența
metaforelor „flori, ochi, buze, morminte”,ce surprind teme fundamentale în crea]ia lui Blaga, dar și a
laitmotivului luminii, ce semnific` în acest poem cunoașterea. Relația de simetrie se realizează prin
repetiția seriei de metafore plasticizante („ochi,flori, buze, morminte”), ca și prin titlul care se reia în
primul vers. Regimul verbelor – verbele la modul indicativ, timp prezent capătă valoarea prezentului
etern/ al prezentului gnomic. Figuri de stil – se cultiv` comparația amplă, metafora revelatorie,
metafora plasticizantă și enumerația. Printre elementele expresioniste din poezie se numără
raportarea eului la perspectiva cosmică, metafora revelatorie ce domină imaginarul poetic, libertatea
prozodică, și nu în ultimul rând natura decorativă, emblematică.

Concepția poetului este transpusă sub formă lapidară, concentrată. Este alcătuită din 20 de
versuri, variabile ca număr de silabe. Sunt prezente versul liber și ingambamentul.

Criticul literar Eugen Lovinescu afirmă că poetul Lucian Blaga este „unul dintre cei mai
originali creatori de imagini ai literaturii române”.