Luceafarul

Mihai Eminescu

-creatie a marelui poet romantic Mihai Eminescu a carui creatie desavarseste perioada marilor
clasici

-apare in Almanahul Societatii Academice Literare Romania Juna din Viena în 1883 in Convorbiri
literare 1883 și prima editie a volumului de poezii eminesciene

-este inspirat de „Fata in gradina de aur”-basm cules de Richard Kunich caruia poetul îi asimileaza
elemente din basmul „Tinerete fara batranete”, mitul sburatorului, valorificand si ideea de geniu
din folosofia lui Schopenhauer

-Luceafarul reprezinta o alegorie filosofica privind conditia existentiala a geniului in care se regaseste
viziunea poetului potrivit careia geniul n-are moarte, dar n-are nici noroc. Poem filozofic prin ideile
pe care le dezvolta poem initiatic, datorita rolului pe care cunoasterea il are in existenta si prin modul
in care poetul dezvaluie categoriile de relativ si absolut poezia reda canonul romantic prin: teme si
motive (in special prin tema iubirii), prin procedeul antitezei si prin simbioza intre genuri si specii
lirice. Discursul poetic dezvaluie lirismul mastilor si un univers compensatoriu ideal aflat in antiteza
cu realul unei lumi imperfecte. Poezia se alcatuieste ca o meditatie filosofica privind conditia
ontologica a geniului, dar si cea a omului comun intr-o viziune originala ce include categorii filosofice
precum relativul si absolutul in abordarea unor teme ca spatiul, timpul, materia, cunoasterea,
surprinse in cele doua planuri compozitionale cel uman-terestru si universal-cosmic

-numit„ poem al contrarilor renumite sub semnul universalitatii” Tudor Vianu, poemul valorifica intr-
o viziune originala mituri, teme si motive romantice. Tema esentiala este tema conditiei existentiale
a geniului, sensurile alegorice sunt dublate de o retea de simboluri filosofice si de imagini artistice
prin care se concretizeaza viziunea profund romantica a poetului. Motive ce surprind conditia omului
de geniu sunt motivul luceafarului, motivul calatoriei initiatice, dar si ipostazele apolinice si
dionisiatice ale acestuia ce redau imaginea unei fiinte insetate de absolut, dar nefericita in dragoste
asa cum dezvaluie finalul poemului „Ci eu in lumea mea ma simt/Nemuritor si rece”. O alta tema a
poemului este iubirea vazuta ca initiere, ca metamorfoza sufleteasca surprinsa in doua ipostaze prin
motivul cuplului. Cuplul fata de imparat-luceafarul dezvaluie metafora incompatibilitatii intre fiinte
care apartin unor lumi diferite, iar cuplul Catalin-Catalina reflecta iubirea intre fiinte asemanatoare

-Viziunea artistica ce surprinde universul in integralitatea sa reda lumea terestra in care se

desfasoara spatiul oniric al iubirii integrand motive romantice precum marea, padurea, crangul,
codru aflat in complementaritate cu planul cosmic marcat de motive astrale precum cerul, luna,
stelele si Demiurgul. Primul plan este focalizat asupra a doi muritori, Catalin si catalina, al caror destin
este supus efemeritatii, devenirii si mortii simbolizat prin imaginea cercului stramt care le limiteaza
existenta. Contrastiv planul universal cosmic descris ca un spatiu absolut ii are in centrul sau pe
Demiurg si Hyperion, imagini ale absolutului si eternitatii

-dispus in 4 unitati compozitionale textul poetic se organizeaza ca structura polifonica pe mai multe
„voci”, masti lirice ale poetului: partea I, strofele 1-43, surprinde intr-un decor romantic povestea
iubirii peste fire intre fiinte care apartin unor lumi diferite. Incipitul plaseaza imaginarul poetic in
tiparul narativ al basmului prin formula introductiva „A fost odata ca-n povesti/A fost ca niciodata”.
Secventa expozitiva schiteaza portretele celor doi protagonisti, eroina se singularizeaza prin
atributele frumusetii, sacralitatii si luminii: „Cum e fecioara intre sfinti, si luna intre stele”. Portretul
luceafarului este oglindit in ochii „preafrumoasei” pamantence ca o stea, ca un reper de lumina dintr-
o lume a intunericului „Langa fereastra intr-un colt/ luceafarul asteapta.... Rasare si straluce”.
Luminand taramul fetei de imparat el intra sub zodia iubirii si a timpului omenesc, iar invocatiile fetei
il aduc in spatiul terestru prin cele doua metamorfoze ce evoca imaginea angelica sau demonica
asociate cu motvul romantic al mortului frumos si cu mitul sburatorului, refuzul frumoasei muritoare
de a-l urma in lumea sa il determina pe acesta sa accepte conditia de muritor si sa isi doreasca soarta
efemera a omului „da ma voi naste din pacat/ primind o alta lege/ cu vesnicia sunt legat/ ci voi sa ma
dezlege”.

Partea a doua, strofele 44-64, in care se dezvolta idila dintre Catalin si Catalina este dominata de
planul terestru uman, iar personajul focalizator este acum Catalin. Portretul pajului, originea sa
obscura subliniaza antiteza romantica intre Catalin si Hyperion, dar fata de imparat devenita Catalina
invata lectia de iubire pamanteasca a celui de o seama cu ea „Si guraliv si de nimic/ Te-ai potrivi cu
mine”. Ea va accepta treptat initierea in tainele iubirii, dar va ramane cu nostalgia absolutului pe care
o genereaza iubirea luceafarului „In veci il voi iubi, si-n veci va ramane departe”.

Partea a treia, strofele 65-84, cuprinde zborul cosmic al Luceafărului și dialogul cu divinitatea.
Zborul Luceafărului se cuprinde intr-un univers in care masura nu mai exista, ci doar meditatia si
contemplatia celui care priveste din afara steaua metamorfozata intr-un „fulger neintrerupt”, el
tulbura armonia uraniana, la inceput mobila. Asistam la o anihilare a spatiului generata de incercarea
Luceafarului de a-si schimba destinul prin dialogul cu Divinitatea. Dumnezeu reprezinta gandirea
lucida si rece; il numeste Hyperion, ceea ce inseamna lipsit de inceput si sfarsit. Dupa ce a trecut prin
experiente concrete, Hyperion, insa, isi refuza contemplatia, iar Dumnezeu ii ofera trei alternative,
acelea de cantaret orfic, intelept sau conducator de osti si ii reaminteste ca oamenii sunt supusi
destinului; ei au doar stele cu noroc si „toti se nasc spre a muri/ Si mor spre a se naste”. Dialogul se
incheie cu perspectiva idilica pe care va trebui sa o contemple Luceafarul.

Strofele 86-98 reunesc pastelul, idilia si meditatia, cadrul nocturn in care se proiecteaza idila celor
doi indragostiti, Catalin si Catalina, este contemplat cu dezamagire de Hyperion care si-a reluat locul
lui menit din cer. Monologul lui Catalin exprima nostalgia omului devorat de iubire care aspira spre
conditia apolinica a fiintei superioare „revarsa liniste de veci/ pe noaptea mea de patimi”. Cea de-a
treia invocatie a fetei este incercarea de a-si proteja fragila iubire incredintandu-si norocul unui astru
favorabil „Patrunde-n codru si-n gand/ Norocu-mi luminează”. Ultima replica a Luceafarului inchide
tristetea unei singuratati asumata pe vecie , cea preafrumoasa altadata este denumita acum „chip de
lut” sugestie pentru limitele conditiei ei pamantene. Hyperion isi descrie fiintarea intr-o lume
superioara in care traieste „nemuritor si rece”. Daca primul epitet ii atribuie conditia eternitatii, cel
de-al doilea sugereaza metaforic modelul apolinic al existentei pe care si-l asuma definitiv.

-la nivelul compozitiei poemului se evidentiaza procedeul antitezei menit sa reliefeze relatia de
opozitie intre omul de geniu si omul comun, etern-efemer,absolut-relativ, antitezele se configureaza
si la nivel structural intre cele doua planuri terestru si cosmic, dar si la nivel ideatic intre diferitele
conceptii despre iubire ale indragostitilor. Pentru Luceafar iubirea este o experienta absoluta in
numele careia ar fi capabil sa sacrificeconditia de fiinta eterna. Pentru fata de imparat iubirea
Luceafarului ar insemna accesul intr-un plan ontologic pe care este incapabila sa-l inteleaga pentru
un muritor „lumea de sus”inseamna moartea, experienta pe care fata o refuza.

-limbajul poetic integreaza procedee de expresivitate artistica precum epitetul „preafrumoasa”,

comparatia „cum e fecioara intre sfinti si luna intre stele”, invocatia „cobori in jos, Luceafar bland”,
dar si metafora care confera operei atributele reflexivitatii lirice. Metafora „chip de lut” care se
regaseste in finalul operei nuanteaza ideea de relativ, de limite ontologice ale omului
comun.Metafora „cercul stramt” resemnifica simbolistica cercului care la Eminescu capata conotatii
de spatiu al limitelor existentiale. trebuie mentionata alegoria pe baza careia este construit intregul
poem. Imaginile hiperbolice in portretizarea Luceafarului si comparatiile construite pri asocierea unor
termeni abstracti prezenti mai ales in descrierea calatoriei cosmice a Luceafarului.

- Desavarsit prin forma, versuri de 7-8 silabe, cu ritm iambic si rima incrucisata si prin viziunea
poetica in care sunt inchise tulburatoare intelesuri, poemul eminescian oglindeste in sine „lumea
insasi a poeziei ca tristete cosmica si ca sarbatoare a verbului” Petru Cretia. Poemul „Luceafarul” este
o sinteza a operei poetice eminesciene in care se amornizeaza majoritatea motivelor literare,
elementele de imaginar, particularitatile de structura si limbaj cultivate de autor si atitudinea sa
romantica/ reflexiv meditativa