GEORGE BACOVIA: PLUMB

- text liric aparținând lui G. Bacovia/ text simbolist -

I. Simbolismul, curent literar de dimensiune europeană ce a apărut în Franța la

sfârșitul secolului al XIX-lea, constituie o reacție împotriva parnasianismului, romantismului,
dar și naturalismului. Simboliștii refuză ideile și imaginile clare, precise, preferând să
sugereze stări sufletești neclare, să cufunde sufletul în reverie. Sensibilitatea simbolistă se
caracterizează prin melancolie, anxietate, nevroză, spleen, prin gustul pentru bizar.
Opera poetică a lui George Bacovia este dominată de curentele literare simbolism și
expresionism. Poezia Plumb a apărut în fruntea volumului cu același titlu, în 1916, și este
considerată o capodoperă a creației bacoviene și a simbolismului românesc deopotrivă.
În poezia bacoviană apare o temă esențială - moartea, conturată prin intermediul unor
motive și cuvinte precum sicriu, mort, somnul, dormeau adânc, cavou, coroane, era frig, era
vânt. Celelalte teme - amorul, tristețea, singurătatea - sunt secundare, dar ajută la reliefarea
ideii esențiale de alunecare inevitabilă spre neant.

II. Cuvântul-cheie al poeziei, și totodată titlul acesteia este plumb. Cuvântul în sine
reprezintă un substantiv comun, care denumește un metal foarte greu, de culoare gri-închis.
Sensurile conotative se referă la apăsarea sufletească, golul interior, melancolia și jalea eului
poetic, stări afective care, prin corespondență, descriu un univers exterior trist, apăsat de
greutatea plumbului.
În sintagma sicriele de plumb, plumbul sugerează nemișcare, încremenire; metafora
amorul de plumb sugerează o lipsă de sensibilitate; versul și-i atârnau aripele de plumb
înfățișează căderea, imposibilitatea zborului și a salvării.
Discursul poetic este conceput sub forma unui monolog tragic, în care eul liric
exprimă o stare sufletească lipsită de orice speranță. Poezia este alcătuită din două catrene,
care corespund celor două planuri ale realității: realitatea exterioară, a cimitirului și cavoului,
și realitatea interioară, a deprimării absolute.
Între aceste coordonate ale realității exterioare și interioare se desfășoară monologul
tragic al eului liric, într-o atmosferă tulburătoare prin moarte (la nivel semantic), iar pe de altă
parte prin repetiția cuvântului plumb, folosit obsesiv ca determinant (apare de trei ori în
fiecare strofă, în poziția de atribut substantival, precedat de prepoziția de).

2
 Prima strofă definește un univers rece, străin, în care eul poetic trăiește sentimentul
singurătății tragice. Universul exterior, alcătuit din cimitir, cavou, flori și coroane de plumb
(simboluri funerare), creează o senzație de izolare și disperare: Dormeau adânc sicriele de
plumb/ Și flori de plumb și funerar vestmânt.
Strofa a doua definește realitatea interioară. În aceste condiții eul liric nu se poate
redresa, nu se poate înălța. El invocă amorul, dar acesta doarme întors, cu fața spre moarte.
Aripile de plumb sugerează căderea surdă și grea; alunecarea în moarte este inevitabilă: nici
măcar iubirea, invocată cu disperare, nu mai constituie o posibilitate de salvare.
Se remarcă maxima concentrare a discursului poetic, deoarece poezia exprimă, în
numai două catrene, o stare sufletească de o copleșitoare singurătate. Atmosfera este de o
dezolare totală, sugerată de greutatea metalului întunecat.

III. La toate nivelurile (lexical, fonetic, morfosintactic), poetul exteriorizează ideea

de alunecare spre neant. Verbele la imperfect (dormeau, dormea, stam) sugerează persistența
atmosferei deprimante. Repetarea conjuncției și amplifică disperarea eului liric: Și flori de
plumb și funerar vestmânt -/…și era vânt…/ Și scârțâiau coroanele… și-am început să-l
strig… și era frig… și-i atârnau aripele de plumb….
La nivel stilistic, observăm că, pe lângă simboluri, întâlnim metafore și personificări:
Dormeau adânc sicriele de plumb. Epitetele adânc, întors, funerar, singur contribuie la
realizarea unei neliniști metafizice.
Din punct de vedere prozodic, versul este iambic în exclusivitate, imprimând
poeziei o tonalitate elegiacă (tristă, melancolică).

IV. Despre frumusețea stranie a poeziei bacoviene s-a scris și se va mai scrie, Bacovia
fiind poetul care marchează prin opera sa literatura simbolistă și începuturile poeziei
moderne. Însă frumusețea sa e atât de specială, încât constituie un paradox - ea își pune
amprenta asupra formei și tematicii literaturii ulterioare, dar rămâne inimitabilă. Astfel,
poetul care își joacă propria dramă, însingurându-se de lume, va fi izolat, chiar și în propria-i
frumusețe.
Așadar, Plumb este o poezie simbolistă, nu numai prin laitmotivul plumb, ci și prin
muzicalitatea versurilor sau prin tematica morții, a degradării constante, atât a universului
exterior, cât și a lumii interioare a eului liric.