CAPITOLUL I NOŢIUNI INTRODUCTIVE PRIVIND OBLIGAŢIILE

Secţiunea 1. Noţiunea de obligaţie

Etimologic, termenul „obligaţie” provine din latină - obligatio care înseamnă a lega
(ligare) pe cineva datorită (ob) neexecutării prestaţiei pe care o datora altuia .
Art. 1164 C.civ. defineşte obligaţia ca fiind „o legătură de drept în virtutea căreia
debitorul este ţinut să procure o prestaţie creditorului, iar acesta are dreptul să obţină
prestaţia datorată”, această normă stabilind conţinutul raportului juridic obligaţional.
În sens larg, obligaţia desemnează raportul juridic obligaţional în conţinutul căruia
intră dreptul creditorului de a pretinde debitorului său executarea unei prestaţii şi
îndatorirea debitorului de a îndeplini o prestaţie pozitivă sau negativă, sub sancţiunea
aplicării constrângerii în caz de neexecutare .
În sens restrâns, obligaţia semnifică îndatorirea debitorului de a săvârşi o acţiune ori
de a se abţine de la săvârşirea ei sub sancţiunea constrângerii .
„Obligaţiunea” are înţelesul de titlu de valoare (titlu de credit) emis de către o
societate comercială în schimbul sumelor de bani împrumutate care încorporează
îndatorirea societăţii de a rambursa aceste sume şi a plăti dobânzile aferente . Posesorul
titlului de valoare are calitatea de creditor al emitentului şi dreptul de a primi un venit fix
sub forma unei dobânzi pentru suma împrumutată.

Secţiunea 2. Elementele raportului juridic obligaţional

Obligaţia, fiind un raport juridic, structura sa este alcătuită din elemente ce compun
orice raport juridic : subiecte, obiect şi conţinut.
Subiectele de drept civil sunt, potrivit art. 25 C.civ., persoanele fizice - oamenii,
priviţi individual, ca titulari de drepturi şi de obligaţii civile - şi persoanele juridice –
respectiv acele forme de organizare care, întrunind condiţiile cerute de lege, sunt titulare
de drepturi şi de obligaţii civile.
Pot fi subiecte ale unui raport juridic obligaţional persoanele fizice şi juridice,
inclusiv statul şi unităţile administrativ-teritoriale când participă nemijlocit, în nume
propriu, ca subiecte de drepturi şi obligaţii (art. 25, art. 34 şi urm., art. 187 şi urm.
C.civ.) .
Determinarea subiectelor participante la raporturi obligaţionale, în calitate de
creditor sau debitor, se realizează, de regulă, în momentul naşterii acestor raporturi, adică
în momentul încheierii actului sau al săvârşirii faptului juridic, după caz . Prin excepţie,
în cazul unor raporturi juridice obligaţionale, cum ar fi cele izvorâte din acte juridice
unilaterale, la naşterea acestora, numai unul din subiecte este determinat, celălalt fiind
doar determinabil. Spre exemplu, în cazul raportului obligaţional născut din promisiune
publică de recompensă (art. 1328 C.civ.), în momentul emiterii acesteia este determinat
numai debitorul, pe când creditorul va fi determinat ulterior în persoana celui (celor, dacă
prestaţia a fost executată de mai multe persoane împreună) ce va satisface cerinţele
actului unilateral al promisiunii publice sau va face prima comunicare a rezultatului, dacă
prestaţia a fost executată de mai multe persoane.
Subiectele raportului juridic obligaţional poartă denumirile generice de creditor,
pentru subiectul activ, şi de debitor, pentru subiectul pasiv. În cazul raporturilor
obligaţionale speciale, subiectele acestora poartă denumiri specifice: vânzător şi
cumpărător, locator şi locatar, mandant şi mandatar, donator şi donatar, gerant şi gerat
etc.
În cazul raporturilor obligaţionale complexe, cum sunt cele născute din contracte
sinalagmatice, fiecare dintre subiecte are o dublă calitate: creditor al unei prestaţii şi
debitor al altei prestaţii. De exemplu, vânzătorul este nu numai creditor al dreptului de a
primi preţul, ci şi debitor al obligaţiilor de transferare a proprietăţii lucrului vândut, de
predare a acestuia către cumpărător şi de garanţie contra evicţiunii. Similar, cumpărătorul
este nu numai titular al drepturilor corelative obligaţiilor vânzătorului, dar şi debitor al
obligaţiei de plată a preţul .
Raportul juridic obligaţional are în conţinutul său, dreptul de creanţă ce constă în
posibilitataea creditorului de a pretinde executarea prestaţiei la scadenţă şi îndatorirea
debitorului de a îndeplini întocmai prestaţia datorată . Atât dreptul de creanţă cât şi
îndatorirea corelativă având caracter patrimonial, rezultă că şi conţinutul raportului
obligaţional şi însuşi raportul obligaţional au caracter patrimonial. Dreptul de creanţă se
regăseşte în activul patrimoniului creditorului, iar obligaţia corelativă a debitorului în
pasivul patrimoniului acestuia din urmă.
Conţinutul raportului obligaţional (drepturile şi obligaţiile corelative) se stabileşte
prin voinţa părţilor – dacă izvorul raportului juridic concret este un act juridic - sau a legii
- dacă izvorul este un fapt juridic.
Obiectul raportului obligaţional cuprinde prestaţia concretă la care este îndreptăţit
creditorul şi de care este ţinut debitorul. Aceasta poate fi pozitivă („a da” ori de „ a face”)
sau negativă ( „a nu face”) .
Obligaţia de „a da” constă în îndatorirea debitorului de a transmite sau a constitui
un drept oarecare. Aşa de exemplu, obligaţia vânzătorului de a transmite cumpărătorului
dreptul de proprietate asupra lucrului vândut sau de a constitui un dezmembrământ al
acestuia ori de a transmite un alt drept este o obligaţie de „a da”, obligaţie care nu se
confundă cu obligaţia predării materiale a lucrului vândut cumpărătorului care este o
obligaţie de „a face”. Transmiterea sau constituirea dreptului printr-un contract, se
produce, de regulă, în momentul încheierii acestuia, obligaţia de „a da” executându-se
instantaneu, prin însăşi faptul încheierii contractului. Regula este prevăzută, pentru
materia drepturilor reale, în alin. (1) al art. 1273 C.civ. care dispune că drepturile reale se
constituie şi se transmit prin acordul de voinţă al părţilor, chiar dacă bunurile nu au fost
predate, dacă acest acord poartă asupra unor bunuri determinate.
Codul civil reglementează şi aplicaţii ale acestei reguli cum este cea din materia
vânzării, art. 1674 C.civ. dispunând că proprietatea se strămută de drept cumpărătorului
din momentul încheierii contractului, chiar dacă bunul nu a fost predat ori preţul nu a fost
plătit încă, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege ori dacă din voinţa părţilor nu rezultă
contrariul.
Prin excepţie, există şi obligaţii de „a da” cu persistenţă în timp, obligaţii a căror
executare este ulterioară momentului încheierii contractului. De exemplu, în contractele
ce au ca obiect transferul proprietăţii bunurilor imobile , a bunurilor viitoare , a celor de
gen , precum şi în cazul în care s-a stipulat rezerva proprietăţii .
Obligaţia de „a face” constă în îndatorirea subiectului pasiv de a efectua o lucrare
şi, în general, orice prestaţie pozitivă cu excepţia celor încadrate în categoria „a da” . Sunt
astfel de obligaţii: obligaţia vânzătorului de a preda lucrul vândut , obligaţia locatorului
de a pune la dispoziţia locatarului lucrul închiriat , obligaţia asumată de o persoană de a
presta un serviciu sau de a executa o lucrare etc.
Obligaţia de „a nu face” constă din abstenţiunea, la care este îndatorat subiectul
pasiv, de la ceva ce ar fi putut face în lipsa obligaţiei asumate . Aceasta se distinge de
obligaţia negativă generală corelativă drepturilor absolute, care este opozabilă subiectului
pasiv nedeterminat (erga omnes). Spre exemplu, proprietarul unui teren se poate angaja
prin contract să nu construiască pe acel teren, obligaţie de care nu ar fi fost ţinut dacă nu
s-ar fi obligat în acest sens, art. 556 alin. (3) C.civ. prevăzând că exercitarea dreptului de
proprietate privată poate fi limitată şi prin voinţa proprietarului, cu excepţiile prevăzute
de lege.

Secţiunea 3. Izvoarele obligaţiilor

Izvor de obligaţii este acel fapt juridic, în sens larg, care dă naştere unui raport
juridic de obligaţie . În acest sens, art. 1165 C.civ. enumeră izvoarele raporturilor juridice
obligaţionale: „contractul, actul unilateral, gestiunea de afaceri, îmbogăţirea fără justă
cauză, plata nedatorată, fapta ilicită, precum şi orice alt act sau fapt de care legea leagă
naşterea unei obligaţii”.
Doctrina a clasificat izvoarele de obligaţii în două categorii principale: acte juridice
şi fapte juridice (în înţeles restrâns).
Prin act juridic înţelegem acea manifestare de voinţă făcută cu intenţia de a produce
efecte juridice – a naşte, a modifica sau a stinge un raport juridic civil concret -, efecte
care nu se pot produce potrivit legii decât în prezenţa acestei intenţii . Sunt asemenea acte
juridice contractul (actul juridic bilateral şi actul juridic plurilateral) şi actul juridic
unilateral.
Faptele juridice, în sens restrâns, reprezintă acele fapte licite sau ilicite săvârşite
fără intenţia de a produce efecte juridice, efecte care se produc în virtutea legii,
independent de voinţa celui ce a săvârşit faptul . În această categorie sunt cuprinse faptul
juridic licit (gestiunea de afaceri, plata nedatorată, îmbogăţirea fără justă cauză) şi fapta
ilicită cauzatoare de prejudicii.
Acestora li se adaugă şi „orice alt act sau fapt de care legea leagă naşterea unei
obligaţii”. De exemplu, căsătoria nu poate fi calificată nici drept act unilateral, nici
contract , dar, fără tăgadă, ea este un act juridic bilateral sui generis a cărui încheiere are
efectele prescrise de lege. Art. 259 C.civ. defineşte căsătoria ca fiind „uniunea liber
consimţită între un bărbat şi o femeie, încheiată în condiţiile legii”, definiţie care
surprinde necesitatea acordului liber exprimat al soţilor la încheierea acesteia dar fără a o
plasa în categoria contractelor, la aceasta adăugându-se faptul că ea dă naştere la drepturi
şi obligaţii care sunt atât de natură patrimonială cât şi nepatrimonială, unele stabilite de
lege iar altele chiar de către soţi, prin încheierea convenţiilor matrimoniale fără ca acestea
din urmă să fie obligatorii.
În acelaşi fel, naşterea, care nu constituie un fapt juridic în sens restrâns, ci un fapt
juridic în sens larg, un eveniment, produce efectele prevăzute de lege . La naştere începe
capacitatea de folosinţă a persoanei (art. 35 C.civ.) deci aptitudinea persoanei de a avea
drepturi şi obligaţii civile (art. 34 C.civ.). De la acest moment, potrivit art. 499 alin. (1)
C.civ., părinţii sunt obligaţi, în solidar, să dea întreţinere copilului lor minor, asigurându-i
cele necesare traiului, precum şi educaţia, învăţătura şi pregătirea sa profesională.
 Secţiunea 4. Clasificarea obligaţiilor
A. După izvoare obligaţiile se clasifică în obligaţii născute din acte juridice
(contract sau act juridic unilateral) şi obligaţii născute din fapte juridice licite (gestiunea
de afaceri, plata nedatorată, îmbogăţirea fără justă cauză) sau ilicite.
B. După obiectul lor obligaţiile sunt:
a) obligaţii de „a da”, „a face” şi „a nu face”;
b) obligaţii pozitive (obligaţiile de „a da” şi „a face”) şi în obligaţii negative
(obligaţiile de „a nu face”);
c) obligaţii de mijloace şi obligaţii de rezultat.
Codul civil stabileşte criteriile principale care vor fi avute în vedere pentru
calificarea obligaţiilor potrivit acestui criteriu. Astfel, conform art. 1481 alin. (3) C.civ.,
pentru a stabili dacă o obligaţie este de mijloace sau de rezultat se va ţine seama
îndeosebi de: modul în care obligaţia este stipulată în contract; existenţa şi natura
contraprestaţiei şi celelalte elemente ale contractului; gradul de risc pe care îl presupune
atingerea rezultatului; influenţa pe care cealaltă parte o are asupra executării obligaţiei.
Obligaţia de rezultat este strict precizată sub aspectul obiectului şi scopului urmărit,
debitorul obligându-se să atingă un anumit rezultat . De exemplu, vânzătorul se obligă să
transmită proprietatea lucrului vândut şi să-l predea cumpărătorului. Neatingerea
rezultatului prevăzut atrage prezumţia că debitorul se află în culpă pentru neîndeplinirea
obligaţiei. Având caracter relativ, prezumţia de culpă va putea fi răsturnată prin probă
contrară, de către debitor .
Obligaţia de mijloace este caracterizată de faptul că debitorul este ţinut de
îndatorirea de a depune toată diligenţa necesară ca un anumit rezultat să se realizeze . De
exemplu, sunt de mijloace obligaţiile medicului care ţin strict de realizarea actului
medical (nu şi cele de natură administrativă).
C În funcţie de sancţiunea juridică ce le este proprie obligaţiile se împart în:
a) obligaţii civile perfecte - acelea care se „bucură” integral de sancţiunea juridică,
creditorul putând apela forţa coercitivă a statului spre a obţine executarea obligaţiei, în
natură sau prin echivalent, dacă aceasta nu se realizează de bunăvoie;
b) obligaţii naturale - acele în privinţa cărora creditorul nu mai poate cere
executarea silită dar, dacă au fost executate, debitorul nu mai are dreptul să pretindă
restituirea lor ca fiind plată nedatorată .
De exemplu, sunt astfel de obligaţii cele pentru care dreptul material la acţiune a
fost prescris sau când s-a renunţat la prescripţie. Urmare a împlinirii termenului de
prescripţie, cel obligat poate să refuze executarea prestaţiei dar, dacă a executat de
bunăvoie obligaţia după ce termenul de prescripţie s-a împlinit, nu are dreptul să ceară
restituirea prestaţiei, chiar dacă la data executării nu ştia că termenul prescripţiei era
împlinit [art. 2506 alin. (2) şi (3) C.civ.].
Dar nu toate obligaţiile naturale au fost iniţial obligaţii civile perfecte, unele dintre
ele având încă de la naştere acest caracter. De exemplu, este o obligaţie naturală cea a
concubinului mamei de a presta întreţinere copilului.
D. În funcţie de opozabilitate întâlnim:
a) obligaţii obişnuite care alcătuiesc regula şi cărora li se aplică, sub aspectul
opozabilităţii, regulile ce cârmuiesc drepturile relative;
b) obligaţiile reale (propter rem şi scriptae in rem) ce intră în conţinutul unor
raporturi juridice obligaţionale, dar se caracterizează printr-o opozabilitate mai largă
decât drepturile de creanţă, putând fi impuse nu numai debitorului iniţial ci şi altor
persoane care dobândesc ulterior un drept real, posesia sau stăpânirea bunului . Dar
această opozabilitate, la un moment dat, priveşte doar pe deţinătorul sau proprietarul de la
acel moment şi îşi are izvorul în lege, chiar dacă, în unele cazuri, naşterea lor implică şi
voinţa părţilor .
Datorită acestei opozabilităţi, obligaţiile reale sunt considerate categorii juridice
intermediare între drepturile reale şi drepturile de creanţă ele îmbinând elemente ale
celor două categorii. De fapt, aceste obligaţii reale „sunt o simplă alterare a obligaţiilor
civile propriu-zise” care nu împrumută cu adevărat trăsături ale drepturilor reale . Trebuie
subliniat faptul că analiza naturii juridice a obligaţiilor reale trebuie circumscrisă
raporturilor juridice şi nu drepturilor şi obligaţiilor care intră în conţinutul acestor
raporturi. Aşa cum s-a arătat „este impropriu să se compare obligaţiile reale ca datorii cu
drepturile reale sau cu drepturile de creanţă” .
Obligaţia reală de a face (propter rem) este îndatorirea care revine deţinătorului
unui bun determinat, obligaţie strâns legată de bun astfel încât se transmite odată cu
acesta. Ele constituie, astfel, accesorii ale stăpânirii unor bunuri , ce au ca izvor legea - în
considerarea importanţei bunului respectiv - sau convenţia părţilor. Aceste obligaţii
„decurg din stăpânirea unor bunuri” şi „obligă numai în legătură cu acele bunuri” , şi pot
fi legate de dreptul asupra bunului, dar şi de simpla stăpânire a bunului independent de
existenţa unui drept asupra acestuia . Astfel, prin „deţinător al bunului” se înţelege
titularul unui drept real, posesorul sau detentorul precar, fie doar una dintre aceste
persoane, fie două sau toate aceste persoane, în funcţie de voinţa legiuitorului .
Obligaţii reale legale pot fi de natură administrativă sau civilă. De altfel, de regulă,
obligaţiile instituite prin lege nu intră în conţinutul unor raporturi juridice civile, ci
administrative .
Sunt obligaţii legale propter rem de natură civilă cele prevăzute, de exemplu, de art.
662 alin. (1) şi art. 663 alin. (1) C.civ. Prin aceste norme se instituie obligaţii reale
propter rem având caracter reciproc în cadrul raporturilor de vecinătate . Potrivit art. 662
alin. (1) C.civ., oricare dintre vecini îi poate obliga pe proprietarii fondurilor învecinate
să contribuie la construirea unei despărţituri comune. Obligaţia corelativă acestui drept se
va transmite către dobânditorii fondurilor învecinate. Aceeaşi este situaţia şi în cazul
cheltuielilor de întreţinere şi reparare a despărţiturilor comune, reglementat de art. 663
alin. (1) C.civ., care se vor transmite odată cu dreptul de proprietate asupra fondurilor
învecinate şi asupra despărţiturilor comune (care fac obiectul coproprităţii forţate
deoarece acestea sunt accesorii ale fondurilor) .
Obligaţiile propter rem convenţionale iau naştere prin voinţa părţilor dar
opozabilitatea lor lărgită îşi are temeiul în lege. Este cazul situaţiei reglementate de art.
765 alin. (1) C.civ. Regula în materie este că titularul dreptului de servitute este acela
care poate face toate lucrările pentru a exercita şi conserva servitutea. Dar art. 765 alin.
(1) C.civ. permite ca părţile să se înţeleagă ca aceste lucrări să fie făcute de proprietarul
fondului aservit. De aceea, atunci când proprietarii celor două fonduri au prevăzut că
proprietarul fondului aservit va efectua lucrările necesare pentru exercitarea acesteia,
dobânditorii ulteriori ai fondului aservit sunt ţinuţi de această obligaţie, sub condiţia
respectării formalităţilor de carte funciară. Însă obligaţia nu este propter rem ci o
obligaţie civilă propriu-zisă dacă nu au fost respectate formalităţile de carte funciară sau
dacă părţile s-au înţeles în acest sens .
 Obligaţiile opozabile şi terţilor (scriptae in rem) sunt strâns legate de stăpânirea
unui bun, creditorul putând obţine satisfacerea dreptului său doar dacă dobânditorul
actual al bunului este ţinut să respecte acest drept, deşi este terţ faţă de contractul care a
dus la naşterea dreptului creditorului .
Este o astfel de obligaţie cea a cumpărătorului unui bun care l-a dobândit după
încheierea contractului de locaţiune dintre înstrăinător şi locatar. Chiar dacă dobânditorul
nu este parte a acestui contract, acesta îi este opozabil în ceea ce priveşte dreptul
locatarului. Astfel, potrivit art. 1811 C.civ., dacă bunul dat în locaţiune este înstrăinat,
dreptul locatarului este opozabil dobânditorului, după cum urmează: în cazul imobilelor
înscrise în cartea funciară, dacă locaţiunea a fost notată în cartea funciară; în cazul
imobilelor neînscrise în cartea funciară, dacă data certă a locaţiunii este anterioară datei
certe a înstrăinării; în cazul mobilelor supuse unor formalităţi de publicitate, dacă
locatarul a îndeplinit aceste formalităţi; în cazul celorlalte bunuri mobile, dacă la data
înstrăinării bunul se afla în folosinţa locatarului.
E. În raport cu subiectele şi conţinutul raportului obligaţional , obligaţiile pot fi
clasificate în:
a) obligaţii simple. Raportul de obligaţie este simplu când are un singur creditor, un
singur debitor şi un singur obiect;
b) obligaţii complexe. Raportul de obligaţie este complex când prezintă elemente
suplimentare: obligaţii cu pluralitate de subiecte, obligaţii cu pluralitate de obiecte,
obligaţii afectate de modalităţi.

CAPITOLUL III FAPTUL JURIDIC LICIT, IZVOR DE OBLIGAŢII

Faptul juridic licit constă în acţiunea omenească admisă de norma juridică, săvârşită
fără intenţia de a produce efecte juridice, efecte care însă se produc în virtutea legii,
independent de voinţa autorului acţiunii şi uneori chiar împotriva acestei voinţe .
Faptul juridic licit este privit ca un fapt juridic în sens restrâns care, în virtutea legii,
produce anumite efecte juridice, dând naştere la raporturi obligaţionale, independent de
faptul dacă părţile au dorit sau nu acest lucru . Astfel, faptul juridic licit este o acţiune
umană, admisă de lege, a cărei motivaţie nu este producerea de efecte juridice , dar care
se produc şi constau în naşterea de raporturi obligaţionale, iar dacă din săvârşirea faptului
juridic licit rezultă modificări în patrimoniul unei persoane este admisă reparaţia acestora
pentru restabilirea unui echilibru de interese a părţilor ce riscă să devină injust datorită
efectelor faptului licit . Faptul juridic licit poate fi probat, în principiu, prin orice mijloc
de probă admis de lege, atât între părţi cât şi faţă de terţi.
Sunt fapte juridice licite, izvoare de obligaţii: gestiunea de afaceri (art. 1330-1340
C.civ.), plata nedatorată (art. 1341-1344 C.civ.) şi îmbogăţirea fără justă cauză în (art.
1345-1348 C.civ.).

Secţiunea 1. Gestiunea de afaceri

Gestiunea de afaceri este operaţiunea prin care o persoană numită gerant, intervine
prin fapta sa voluntară şi unilaterală şi săvârşeşte acte materiale sau juridice, în folosul
altei persoane numită gerat, fără să fi primit mandat din partea acestuia din urmă, fie
pentru că geratul nu cunoştea existenţa gestiunii, fie că o cunoştea dar „nu este în
măsură” să desemneze un mandatar ori să se îngrijească în alt fel de afacerile sale [art.
1330 alin. (1) C.civ.]. Fapta unilaterală şi voluntară a gerantului, prin efectul legii, dă
naştere unui raport juridic între gerant şi gerat. Deoarece art. 1332 şi 1333 C.civ. fac
referire la moştenitorii geratului şi ai gerantului rezultă că geratul şi gerantul pot fi doar
persoane fizice .
Obiectul gestiunii poate consta atât în acte materiale (de exemplu, repararea unui
bun al gerantului), cât şi în acte juridice (de exemplu, plata unor taxe sau impozite,
angajarea unei persoane care să execute reparaţii etc.). Actele juridice pot fi încheiate de
gerant şi în nume propriu dar cu intenţia ca ele să profite geratul .
Actele de gestiune efectuate de gerant, în principiu, nu trebuie să depăşească
limitele unui act de conservare sau de administrare, prin raportare la întreg sau la o
fracţiune din patrimoniul geratului . Astfel, vânzarea de către gerant a unor bunuri ale
geratului supuse pierii sau stricăciunii (de exemplu, bunuri perisabile), deşi sunt acte de
dispoziţie, raportate la patrimoniul geratului au numai semnificaţia de act de administrare
. Gerantul poate încheia acte de dispoziţie şi atunci când interesele gerantului sau
obligaţiile sale impun săvârşirea unor asemenea acte şi poate chiar „executa obligaţii
personale cu caracter patrimonial al celui gerat, pe care acesta era dator să le
îndeplinească în baza unei obligaţii legale” . Astfel, noţiunea de gerare trebuie înţeleasă
în sens larg, mergând chiar până la executarea unei obligaţii cu caracter personal cum ar
fi asigurarea intereselor altor persoane îndreptăţite a primi întreţinere de la gerat , cu
excepţia actelor juridice strict personale, care pot fi încheiate numai personal, nu şi prin
reprezentare .
Gestiunea efectuată de gerant trebuie să răspundă condiţiei de a fi oportună
geratului, de a avea drept scop evitarea sau limitarea unei pierderi patrimoniale , dar se
admite că există situaţii în care conţinutul gestiunii este unul nepatrimonial.
În ce priveşte părţile, trebuie îndeplinite următoarele condiţii :
a) geratul trebuie fie să fie străin de operaţia pe care gerantul o săvârşeşte în
interesul său, să nu aibă cunoştinţă de ea, ori să cunoască existenţa gestiunii dar să nu fie
în măsură să desemneze un mandatar ori să se îngrijească în alt fel de afacerile sale. În
caz contrar gestiunea ar fi un mandat tacit, cum este situaţia în acre geratul cunoştea
existenţa gestiunii şi se putea ocupa de afacerile sale . În orice caz, gestiunea nu se poate
realiza împotriva voinţei geratului , gerantul având, într-o asemenea ipoteză, obligaţia de
a se abţine , în caz contrar fiind antrenată răspunderea sa delictuală ;
b) gerantul trebuie să acţioneze cu intenţia de a gera interesele altuia. Dar este
posibil ca gerantul să acţioneze concomitent, atât în interes propriu cât şi în interesul altei
persoane. Dacă acţiunea sa este întemeiată pe convingerea că săvârşeşte acte pentru sine
nu ne aflăm în prezenţa gestiunii de afaceri, restituirea cheltuielilor întemeindu-se pe
îmbogăţirea fără justă cauză [art. 1330 alin. (2) C.civ.].
c) actele de gestiune trebuie efectuate cu intenţia de a obliga pe gerat la restituirea
cheltuielilor ocazionate de îndeplinirea lor. Dacă intenţia actelor săvârşite ar avea în
vedere un alt scop am fi în prezenţa unei liberalităţi ori a unui act dezinteresat [alin. (2) şi
(3) ale art. 1330 C.civ.].
Geratul nu trebuie să îndeplinească nici o condiţie de capacitate specială, el putând
fi atât o persoană capabilă deplin dar şi o persoană lipsită de capacitate ori cu capacitate
de exerciţiu restrânsă. Gerantul, în principiu, trebuie să aibă capacitatea deplină de
exerciţiu . Dacă gerarea constă în fapte materiale sau acte juridice de conservare sau de
mică importanţă, ea poate fi realizată şi de persoane cu capacitate de exerciţiu restrânsă
ori lipsite de această capacitate .
Săvârşirea de acte de gestiune de afaceri în condiţiile analizate dă naştere prin
voinţa legii unui raport juridic obligaţional. Acesta va avea în conţinutul său drepturi şi
obligaţii reciproce pentru gerant şi gerat.
Gerantul are următoarele obligaţii:
a) să îl înştiinţeze pe gerant despre gestiunea începută de îndată ce acest lucru este
posibil (art. 1331 C.civ.), cum ar fi în momentul în care cunoaşte, ulterior începerii
gestiunii, persoana geratului ;
b) să continue, el sau moştenitorii săi, gestiunea începută până când geratul sau
moştenitorii săi vor fi în măsură să o preia (art. 1332 şi 1333 C.civ.). Gerantul nu poate
abandona efectuarea gestiunii decât dacă aceasta nu prezintă riscul producerii vreunui
prejudiciu pentru gerat şi chiar dacă aceasta ar deveni prejudiciabilă pentru el, în timp ce
moştenitorii acestuia nu vor fi ţinutţi de obligaţia de a o continua dacă nu cunoşteau
existenţa acesteia sau fac dovada că autorul lor a avut intenţia de a-l gratifica pe gerat ;
c) gerantul trebuie să depună diligenţa unui bun proprietar în efectuarea actelor de
gestiune [art. 1334 alin. (1) C.civ.], astfel că obligaţia gerantului de a arealiza gestiunea
este una de diligenţă . În măsura în care intervenţia sa a fost necesară pentru evitarea unei
pagube iminente, răspunderea gerantului va fi angajată numai pentru un eventual
prejudiciu cauzat de către el cu intenţie sau culpă gravă [alin. (2) al art. 1334 C.civ.].
Dacă intervenţia gerantului nu a avut acest scop, acesta va fi ţinut să răspundă indiferent
de gradul vinovăţiei sale, iar dacă beneficiarul gestiunii s-a împotrivit, va răspunde şi
pentru prejudiciul cauzat şi din cea mai uşoară culpă [art. 1338 alin. (2) C.civ.].
d) gerantul este obligat să dea socoteală geratului cu privire la operaţiile şi să remită
toate bunurile obţinute cu ocazia gestiunii (art. 1335 C.civ.), inclusiv cele primite în
legătură cu gestiunea, dar fără a se cuveni geratului ;
e) dacă gerantul încheie acte juridice cu terţii, în nume propriu dar în beneficiul
geratului (un contract pentru efectuarea unor reparaţii, de exemplu) el va fi ţinut
răspunzător faţă de terţi pentru obligaţiile asumate, indiferent dacă gestiunea a fost sau nu
utilă pentru gerat. Terţii se vor putea întoarce şi împotriva geratului dacă actele încheiate
cu ei sunt în numele geratului, iar gerantul nu va răspunde decât dacă geratul nu este
obligat (art. 1336 C.civ.).
Geratul are următoarele obligaţii:
a) să îl despăgubească pe gerant pentru toate cheltuielile necesare , integral, precum
şi pentru cele utile, în limita sporului de valoare. Caracterul acestor cheltuieli de a fi
necesare sau utile trebuie să existe la momentul efectuării gestiunii [art. 1337 alin. (3)
C.civ.]. Acestora li se vor adăuga şi dobânzi din ziua în care aceste cheltuieli au fost
efectuate, precum şi despăgubiri pentru prejudiciul suferit din cauza gestiunii, dacă acesta
s-a produs fără culpa gerantului. Aceaste despăgubiri sunt datorate chiar dacă rezultatul
urmărit prin gestiune nu a fost atins [art. 1337 alin. (1) C.civ.].
În cazul în care geratul se opune începerii sau continuării gestiunii, gerantul, care
cunoştea sau trebuia să cunoască împotrivirea, are dreptul numai la restituirea
cheltuielilor necesare, instanţa, la cererea titularului afacerii, putând acorda un termen
pentru executarea obligaţiei de restituire [art. 1338 alin. (1) C.civ.].
 Cheltuielile voluptuarii (acte şi cheltuieli care nu au fost necesare sau utile),
efectuate pe perioada gestiunii se vor restitui numai în măsura în care i-au procurat
geratului vreun avantaj (art. 1339 C.civ.).
b) să execute toate obligaţiile ce decurg din actele necesare şi utile încheiate în
numele sau în beneficiul său de către gerant, deoarece prin ratificarea gestiunii, aceasta se
converteşte retroactiv într-un contract de mandat (art.1340 C.civ.), cu excepţia situaţiei în
care geratul s-a opus efectuării gestiunii (art. 1338 C.civ.). În schimb, serviciile săvârşite
de gerant nu vor fi remunerate decât în ipoteza în care au fost făcute de către acesta în
virtutea profesiei sale .
Proba gestiunii de afaceri se va efectua ţinând seama după cum obiectul ei constă în
fapte materiale sau acte juridice. Când operaţiile pe care gerantul le-a efectuat au fost
fapte materiale, ele vor putea fi probate prin orice mijloc de probă. Dacă gerarea s-a
realizat prin acte juridice, atunci pentru proba lor se vor aplica regulile specifice.

Secţiunea 2. Plata nedatorată

Plata desemnează executarea de bună voie a unei obligaţii, indiferent de obiectul ei.
Cu privire la aceasta, art. 1470 C.civ. instituie principiul potrivit căruia „orice plată
presupune o datorie”. Dacă o asemenea datorie nu există, în tot sau în parte , dar s-a făcut
o plată, ea nu este valabil săvârşită, fiind lipsită de cauză.
Plata nedatorată este acel fapt licit care constă în executarea de către o persoană a
unei obligaţii la care nu era ţinută şi care a fost făcută fără intenţia de a plăti datoria altuia
.
Efectuarea unei plăţi nedatorate dă naştere, în virtutea legii, unui raport juridic în
temeiul căruia cel care a făcut plata devine creditorul unei obligaţii de restituire a ceea ce
a plătit, iar cel care a primit plata este debitorul acelei obligaţii [art. 1341 alin. (1) C.civ.].
Acest raportul juridic se naşte numai în măsura în care sunt întrunite următoarele condiţii:
a) prestaţia executată (de a da sau de a face ) să se fi făcut cu titlu de plată,
indiferent de obiectul ei. Dacă prestaţia nu s-a făcut cu titlu de plată ci cu titlu gratuit sau
ca gestiune de afaceri [art. 1341 alin. (2) C.civ.], obligaţia de restituire se va naşte pe un
alt temei juridic. În orice caz, se prezumă relativ că plata s-a făcut cu intenţia de a stinge
o datorie proprie [art. 1341 alin. (3) C.civ.];
b) datoria în vederea stingerii căreia s-a făcut plata să nu existe din punct de vedere
juridic în raporturile dintre cel care a făcut plata şi cel care a primit plata în momentul
plăţii. Inexistenţa datoriei poate fi totală sau parţială , absolută – atunci când între părţi nu
există nicio obligaţie – sau relativă – dacă obiectul obligaţiei dintre părţi era altul sau
obligaţia respectivă nu exista, ci o alta .
Datoria este socotită inexistentă şi când plata s-a făcut altei persoane decât
creditorului, reprezentantului său, persoanei indicate de acesta ori autorizate de justiţie să
o primească ori când raportul juridic obligaţional care a dat naştere plăţii a fost desfiinţat
retroactiv;
c) plata să fi fost făcută din eroare, cel care a făcut plata având credinţa că este
debitor al celui care a primit plata, neavând relevanţă, în ceea ce priveşte naşterea
raportului obligaţional, dacă cel care a primit plata era sau nu în eroare . Acestă falsă
credinţă este urmare a erorii sau a dolului şi trebuie să fie determinantă pentru executarea
prestaţiei . Dacă cel care a executat prestaţia a făcut-o ştiind că nu este debitor, plata
astfel efectuată poate fi interpretată fie ca o liberalitate, fie ca o gestiune a de afaceri.
 În unele situaţii, prin excepţie de la regulă, pentru a se naşte obligaţia de restituire
nu se cere condiţia erorii celui care a făcut plata. De exemplu, plata efectuată de debitorul
care execută a doua oară prestaţia pentru că a pierdut chitanţa liberatorie şi doreşte să
evite eventuala urmărire silită. Dacă va găsi chitanţa, a doua plată este supusă restituirii,
deşi nu a fost făcută din eroare.
Plata nedatorată naşte, potrivit legii, obligaţia pentru cel care a primit plata de a
restitui celui care a făcut-o. Acesta din urmă, la rândul său, poate avea anumite obligaţii
faţă de cel care a primit plata, cum ar fi restituirea cheltuielilor necesare sau utile
privitoare la bun .
Acţiunea în restituire este fie pesonală, fie are caracterul unei acţiuni în revendicare,
în funcţie de obiectul plăţii nedatorate, şi, pe cale de consecinţă, este prescriptibilă
extinctiv în termenul general de prescripţie extinctivă de 3 ani, fie imprescriptibilă, după
caz .
Prin excepţie de la obligaţia legală de restituire a plăţii nedatorate, ceea ce s-a
prestat nu este supus restituirii în următoarele cazuri:
a) executarea de bună-voie de către debitor a unei obligaţii naturale (art. 1471
C.civ.);
b) plata datorată care a fost făcută creditorului de bună-credinţă de către o altă
persoană decât debitorul, sub condiţia ca acela „care a primit-o cu bună-credinţă a lăsat să
se împlinească termenul de prescripţie ori s-a lipsit, în orice mod, de titlul său de creanţă
sau a renunţat la garanţiile creanţei”, cel care a plătit având posibilitatea de a se întoarce
„împotriva adevăratului debitor în temeiul subrogaţiei legale în drepturile creditorului
plătit” (art. 1342 C.civ.);
c) plata anticipată;
Ceea ce debitorul a plătit înainte de împlinirea termenului suspensiv nu se poate
restitui decât atunci când plata s-a făcut prin dol sau violenţă (art. 1343 teza I-a C.civ.). În
celelalte situaţii, renunţarea de către debitor la beneficiul termenului şi, pe cale de
consecinţă, şi plata sunt valabile. De asemenea, este supusă restituirii şi plata făcută
înainte de îndeplinirea condiţiei suspensive (art. 1343 teza a II-a C.civ.), restituirea fiind
posibilă numai dacă această condiţie nu s-a îndeplinit la data restituirii.
d) plata făcută unui terţ în alte condiţii decât cele menţionate de art. 1477 alin. (1)
C.civ. şi care nu a profitat creditorului [din interpretarea per a contrario a alin. (2) al art.
1477 C.civ.];
e) plata făcută făcută cu bună-credinţă unui creditor aparent, acesta din urmă fiind
ţinut să restituie adevăratului creditor plata primită, potrivit regulilor stabilite pentru
restituirea prestaţiilor (art. 1478 C.civ.).

Secţiunea 3. Îmbogăţirea fără justă cauză

Pentru prima oară reglementată în legislaţia românească (art. 1345-1348 C.civ.),

îmbogăţirea fără justă cauză reprezintă faptul juridic licit prin care patrimoniul unei
persoane este mărit pe seama patrimoniului altei persoane fără ca pentru aceasta să existe
un temei juridic . În acest sens, art. 1345 C.civ. dispune: „Cel care, în mod neimputabil,
s-a îmbogăţit fără justă cauză în detrimentul altuia este obligat la restituire, în măsura
pierderii patrimoniale suferite de cealaltă persoană, dar fără a fi ţinut dincolo de limita
propriei sale îmbogăţiri”. Îmbogăţirea, potrivit art. 1346 C.civ., este justificată (are o justă
cauză sau un just temei) atunci când rezultă:
a) din executarea unei obligaţii valabile;
b) din neexercitarea de către cel păgubit a unui drept contra celui îmbogăţit;
c) dintr-un act îndeplinit de cel păgubit în interesul său personal şi exclusiv, pe
riscul său ori, după caz, cu intenţia de a gratifica.
Cum art. 1345 C.civ. precizează că este necesar ca îmbogăţirea să fie neimputabilă
celui care a beneficiat de ea, în caz contrar ne situam în sfera ilicitului, care este
caracterizat de repararea integrală a prejudiciului produs .
Faptul juridic al îmbogăţirii fără justă cauză dă naştere, prin voinţa legii, unei
obligaţii a celui care îşi vede mărit patrimoniul, de a restitui, în limitele acestei măriri,
către cel al cărui patrimoniu s-a diminuat (art. 1345 C.civ.). Acestuia din urmă i se
recunoaşte posibilitatea exercitării unei acţiuni în justiţie (actio de in rem verso) prin care
pretinde restituirea, acesta fiind dublu condiţionată: de valoarea îmbogăţirii unei dintre
părţi şi de valoarea însărăcirii ceilalte . Întinderea obligaţiei de restituire este apreciată la
momentul introducerii acţiunii, deoarece legea cere ca mărirea să subziste şi la data
sesizării instanţei.
Actio de in rem verso se prescrie în termenul general de prescripţie extinctivă de 3
ani, care curge de la data la care însărăcitul a cunoscut sau trebuia să cunoască faptul
însărăcirii sale fără justă cauză, precum şi persoana îmbogăţitului .
Pentru admiterea acţiunii în restituire trebuie îndeplinite următoarele condiţii
A. materiale:
a) să existe o mărire a patrimoniului unei persoane, fie prin mărirea activului
patrimonial, fie prin diminuarea pasivului;
b) mărirea să subziste şi la data sesizării instanţei [art. 1347 alin.(1) C.civ.];
c) să existe o diminuare a patrimoniului titularului dreptului la acţiune în restituire,
care s-a produs fie prin diminuarea elementelor activului patrimonial, fie prin creşterea
elementelor pasivului ale acestuia;
d) mărirea şi diminuarea patrimoniului să fie corelative, să fie consecinţa unei cauze
unice - fapt juridic sau un eveniment .
B. juridice:
a) absenţa unei juste cauze a măririi patrimoniului unei persoane în detrimentul
patrimoniului alteia. Mărirea unui patrimoniu şi diminuarea celuilalt poate avea ca temei
un contract, o dispoziţie legală (dobândirea unui bun prin uzucapiune sau posesia de bună
credinţă), împlinirea unui termen de prescripţie extinctivă sau o hotărâre judecătorească.
Lipsa unui temei pentru îmbogăţire dă dreptul celui al cărui patrimoniu s-a micşorat
împotriva celui al cărui patrimoniu s-a mărit. Asemenea situaţie este cea reglementată de
art. 1330 alin.(2) C.civ., potrivit căruia cel care, fără să ştie, lucrează în interesul altuia
este îndreptăţit la restituire potrivit regulilor aplicabile îmbogăţirii fără justă cauză;
b) absenţa oricărui alt mijloc juridic pentru recuperarea pierderilor suferite. Această
acţiune are caracter subsidiar. Ea poate fi exercitată numai când nu există şi nu a existat o
altă acţiune (de exemplu, acţiunea în revendicare sau o acţiune derivată din contract)
pentru a obţine ceea ce îi este datorat (art.1348 C.civ.);
c) titularul dreptului la acţiune în restituire nu trebuie să dispună de capacitate
deplină de exerciţiu întrucât obligaţia se naşte independent de vreo manifestare de
voinţă ;
d) fiind vorba de fapte juridice, dovada lor se va face prin orice mijloc de probă.