Tema si viziunea despre lume intr-un basm cult

Povestea lui Harap-Alb

de Ion Creanga
Scriitor clasic, „un dramaturg deghizat în prozator” (G. Călinescu), Ion Creangă s-a impus în literatura
română ca fiind autorul primului roman al copilăriei, dar și al basmelor care captivează la orice vârstă.
„Povestea lui Harap-Alb”, de lon Creangă, este un basm cult, publicat în revista „Convorbiri literare” in 1877.
Pornind de la modelul basmului folcloric, caracterizat de stereotipie, autorul reactualizează teme de
circulaţie universala: confruntarea dintre bine și rău, dar le organizează conform propriei viziuni, într-un text
narativ complex, supralicitând procedeul triplicării.
Basmul cult este o specie narativă pluriepisodică, implicând fabulosul, cu numeroase personaje
purtătoare ale unor valori simbolice, întruchipând binele şi răul în diversele lor ipostaze. Personajele au
funcţii diverse: răufăcătorul – Spânul, donatorul – Sfânta Duminică, calul, ajutorul – cei cinci năzdrăvani,
unele având puteri supranaturale.
O primă trăsătură ce face posibilă încadrarea operei în categoria basmelor culte este inovarea
formulelor tipice, prezentate în incipit și final. Formula inițială „Amu, cică era odata...” și formula finală „Si a
ţinut veselia ani întregi, și acum mai ține încă, cine se duce acolo be și mănâncă” sunt convenții care
marchează intrarea şi ieşirea din fabulos, dar autorul inovează formula iniţială, punând povestea pe seama
spuselor cuiva: „cică”, adică „se spune”, fără a nega ca în basmul popular „a fost odată ca niciodată”, iar
formula finală include o reflecţie asupra realităţii sociale. – „lar pe la noi cine are bani bea și mănâncă, iară
cine nu, se uită și rabdă”. Formulele mediane: „Şi merg ei o zi şi merg două/ Şi mai merge el cât mai merge/
Dumnezeu să ne ție”, realizează trecerea de la o secvenţă narativă la alta, întreținând suspansul și
curiozitatea cititorului. Acţiunea basmului implică prezenţa fabulosului și înfăţişează drumul maturizării
personajului principal.
O altă trasătură specifică basmului cult este umanizarea fantasticului, în basmul popular, fantasticul
este antropomorfizat: personajele fabuloase se comportă, în general, ca oamenii, însă umanizarea lor este
convențională, abstractă, fără particularități psihice ori sociale. Și în operele lui Creangă fantasticul este
umanizat, la acest nivel, tipurile lui, diferenţiate fizic și moral, au un comportament, o psihologie şi un limbaj
care amintesc de eroii din „Amintiri din copilărie”. Calul năzdrăvan sau Sfânta Duminică se poartă omeneşte
și vorbesc cu fiul craiului, folosind termeni și expresii populare și chiar zicători.
Fiind un basm cult, tema nu este redusă doar la simpla confruntare dintre bine și rău, ilustrând ideea
că binele poate triumfa datorită generozității sufletești, ci este abordată și tema maturizării. Harap-Alb
trebuie să suporte consecinţele greșelii adamice, neascultarea sfatului părintesc, parcurgând asftel un drum
sinuos al maturizării. Motivele narative specifice sunt: superioritatea mezinului, drumul inițiatic, supunerea
prin vicleşug, încercările, pedeapsa, căsătoria, fiecare dintre ele contribuind decisiv la triumful binelui.
Supunerea prin vicleşug și demascarea răufăcătorului sunt motivele narative care evidenţiază începutul și
sfârşitul iniţierii feciorului de crai.
Un prim episod ilustrativ pentru tema abordată este cel al coborârii în fântană, naivitatea tânarului,
care nu respectă promisiunea faţă de tatăl său, aceea de a se feri de omul spân, făcând posibilă supunerea
prin vicleşug. Pe de o parte, fântâna și implicit apa sunt simboluri ale setei de adevăr, ale apetitului pentru
cunoaştere şi, fără îndoială, fiul de crai porneste într-o călătorie spre a descoperi un nou orizont geografic,
dar şi spiritual. Pe de altă parte, coborârea în fântână trimite la un motiv recurent în literatură, cel al
coborârii în Infern. Pentru tânărul din basm, coborârea în fântână reprezintă o primă etapă a procesului de
iniţiere. Antagonistul îl închide, îl deposedează de însemnele nobiliare şi îi cere, în schimbul vieţii, să facă
schimb de identitate și să-i dea ascultare „până când va muri și iar va învia”, condiţionare care indică și
modul de eliberare. Este momentul în care fiul de crai capătă o nouă identitate, numele reflectăndu-i
conditia duală: slugă (Harap), de origine nobilă (Alb).
Un alt episod semnificativ este punctul culminant al operei, în care conflictul dintre bine și rău este
declanşat de faptul că fata împăratului Roș îl desconspiră pe Spân, dezvăluind adevărata identitate a lui
Harap-Alb. Confruntarea nu este una directă, prin luptă, deoarece Spânul îi taie capul eroului, îndeplinind
condițiile jurământului și punand capăt perioadei de inițiere. Moare ucis de sabia tatălui său, pe care îi
jurase credinţă Spânului fiind o sluga și învie împărat, inițiat, înzestrat cu aceste atribute tot prin puterea
paloșului, simbol cavaleresc. Imaginea eroului în basm trimite și la cea a cavalerului medieval pentru care
sabia (curajul) și onoarea (respectarea jurământului) sunt cele mai importante atribute. Spânul este ucis de
calul năzdrăvan, iar protagonistul este răsplătit prin căsătoria cu fata împăratului Roş şi prin preluarea
tronului unchiului său.
Elementele de structură și de compoziție relevante pentru construcția temei și a subiectului operei
sunt conflictul şi limbajul.
Conflictul determină desfăşurarea succesiunii de acţiuni, putând fi stabilite, în cea mai mare parte a
textului, conflicte de tip exterior, ce derivă din conflictul de bază, specific basmelor – confruntarea dintre
bine și rău. Din acest punct de vedere este prezentat conflictul dintre Harap-Alb și Spân, el fiind dezvoltat în
mai multe secvențe narative, asociate atât probelor la care Spânul îl supune pe Harap-Alb, cât şi situaţiei
care precedă deznodământul, conducând la soluţionarea conflictului prin uciderea Spânului și învierea fiului
de crai. Conflictul dintre cele două personaje este o modalitate de a dezvălui trăsături morale, adică
viclenia, răutatea și caracterul răzbunător al Spânului, puse în antiteză cu loialitatea, naivitatea și lipsa de
experiență a lui Harap-Alb. Din punctul de vedere al conflictului interior, pot fi urmarite frământările și
trăirile interioare ale protagonistului în momentele în care este pus în situaţii limită. Neliniştea sa şi implicit
conflictul interior sunt soluționate prin intervenţia altor personaje (Sfânta Duminică - personaj mistagog, cei
cinci năzdrăvani, calul, frunicile, albina) care îl ajută să depăşească stuația, salvându-i totodată viața.
Limbajul cuprinde termeni și expresii populare, regionalisme fonetice sau lexicale, frecvenţa
proverbelor, a zicătorilor introduse în text prin expresia „vorba ceea”. Plăcerea zicerii, jovialitatea se
reflectă prin mijloacele lingvistice de realizare a umorului ironia, diminutivele cu valoare augumentativă
„buzişoare”, „băuturica”, caracterizari pitoreşti (portretul lui Gerilă, Ochilă).
Oralitatea stilului se realizează prin diferite mijloace, precum: expresii narative tipice „şi atunci”, „în
sfârsit”, propozitii interogative „ce pot sa zic?” și exclamative „ce să vă spun mai mult!”, versuri populare
„De-ar şti omul ce-ar pați /Dinainte s-ar păzi!”.
In concluzie, „fiind o oglindire a vietii în moduri fabuloase” (G. Călinescu), având ca particularități
umanizarea fantasticului, individualizarea personajelor prin limbaj, umor și oralitate, basmul „Povestea lui
Harap-Alb”, de Ion Creangă, este un basm cult ce poate fi considerat un bildungsroman, deoarece eroul,
reprezentantul forţelor binelui, parcurge drumul sinuos al maturizării pentru a deveni împărat vrednic.