Cap. 2.

ACTIVITATEA ECONOMICĂ

2.1. Activitatea economică

2.2. Marfa
2.3. Piaţa: concept, tipologie
2.4. Proprietatea asupra bunurilor
 2.1. ACTIVITATEA ECONOMICĂ

• Activitatea = relaţie între un organism şi mediu. În sens

restrâns activitatea = totalitatea reprezentărilor şi
manifestărilor exterioare ale unui sistem, care aduc
rezultate. Ea conţine acţiuni, operaţii şi mişcări.

• Clasificare:
a) după origine: activităţi biologice, administrativ-juridice şi
sociale, intelectuale, mixte.
b) după natura produsului creat: activităţi predominant
materiale / predominant spirituale.
c) după legătura cu sistemul legislativ: activităţi legale,
nelegale (care eludează legea) şi ilegale (împotriva legii).
 TREBUINŢELE
• Motivaţia  trebuinţe (nevoi) = forme primare,
obiective, ale motivaţiei, care indică trăirea unei stări de
necesitate în legătură cu un obiect capabil s-o satisfacă.
• Clasificare:
a) După natura lor: necesităţi somatice (organice,
biologice), materiale, sociale, economice, juridice ş.a.
b) După subiecţi: nevoi individuale, de grup şi generale.
c) După aria de manifestare: trebuinţe locale, regionale,
naţionale, multinaţionale, mondiale.
d) După posibilitatea satisfacerii: necesităţi solvabile (au
surse şi mijloace reale), parţial solvabile şi insolvabile.
Trăsături comune ale trebuinţelor:
 presupun un obiect (proces) care le orientează;
 conţinutul lor se stabileşte în funcţie de condiţiile, de
modul de satisfacere şi de accesibilitatea la obiectul
(procesul) amintit, care le motivează;
 multe au caracter ciclic (pot reapărea);
 dezvoltarea lor este dependentă de factori socio-istorici
(ex.: elementele ieşite din circuitul valoric nu mai
constituie decât rareori obiect al nevoilor).
 Trebuinţe spirituale
↑
Trebuinţe valorizatoare
↑
Trebuinţe sociale
↑
Trebuinţe materiale
↑
Trebuinţe biologice
↑
Motivaţie organică

Etapele apariţiei şi satisfacerii necesităţilor umane

• Legătura dintre trebuinţe şi resurse
• Optimul economic – cu minim de
EFORT (resurse, input), să obții
maxim de EFECT (rezultate, output)
• Riscul în economie – NU POATE FI
ELIMINAT, ci doar redus / minimizat
(dacă este corect anticipat / estimat)
Legități economice, aferente trebuințelor

•Prima lege a lui Gossen: Pe măsură ce o nevoie este

satisfăcută în mod continuu prin consumul unor cantităţi
adiţionale de resurse (produse), intensitatea ei descreşte
progresiv, până devine nulă. Ca urmare, dacă o senzaţie
agreabilă se repetă, gradul şi durata ei scad cu fiecare
repetare, până ajung la zero. Corespunzător, se reduce
utilitatea resurselor (bunurilor), iar la extrem se ajunge la
dezutilitate (trecându-se prin non-utilitate).
•A doua lege a lui Gossen: Un individ obţine maximum de
satisfacţie atunci când îşi repartizează venitul disponibil aşa
încât oricare unitate a acestuia să-i aducă o aceeaşi
mulţumire (atunci când utilitatea finală generată de oricare
unitate de venit repartizată pentru consum, conferă
subiectului o satisfacţie identică).
Nevoile se supun mai multor elemente normative:

• Trebuinţele se multiplică şi se diversifică în timp şi

spaţiu (derivare arborescentă).
• Necesităţile umane interacţionează (relaţii de tip feed-
back), influenţându-se reciproc şi generând reacţii de
indiferență, concurenţă, complementaritate sau
substituibilitate.
• O trebuinţă poate fi satisfăcută prin aportul parţial al mai
multor bunuri (servicii), dar poate fi vorba şi de nevoi a
căror realizare presupune bunuri-substitut.
• Limita dezvoltării trebuinţelor = capacitatea reală de a le
satisface.
• La un moment dat, pentru fiecare subiect economic
există un nivel optim de satisfacere a unei nevoi, care
denotă stingerea ei pentru o perioadă de timp.
 INTERESELE (ECONOMICE)
• Interes, interes economic
• Sistemul intereselor economice

Clasificare:
a) După aria de extindere: interese individuale (private,
personale), de grup şi sociale.
b) După subiecţii care le reprezintă: interese directe
(nemijlocite) şi indirecte (mijlocite de factori exteriori).
 MUNCA ŞI PRODUCŢIA. BUNURILE ECONOMICE.
• Munca = activitate organizată, orientată spre un anume
scop, conştientă şi subordonată rezultatului său.
• Producţia = activitate organizată de creare a bunurilor şi
serviciilor destinate pieţei, pe bază de prod-factori.
• Bunurile. Bunurile economice.
Condiţii pentru crearea bunurilor: existenţa unei trebuinţe +
+ acces la resurse + capacitatea bunului de a se face util
Clasificarea bunurilor:
a) După caracteristicile generale: bunuri libere (cu valoare
comercială nulă) şi comerciale.
b) După legătura cu alte bunuri: bunuri substituibile,
complementare, concurente, indiferente.
c) După nevoia pe care o satisfac: bunuri de producţie
(prod-factori) şi de satisfacţie (satisfactori). 
d) Din punctul de vedere al relaţiei cerere – venit:
● Bunurile normale (majoritatea produselor) sunt cele a
căror cerere C variază în aceelași sens cu venitul V,
deci V → C, respectiv V → C; cererea pt. ele crește
mai puțin / mai lent decât cea a venitului, deci coeficientul
de elasticitate a cererii în raport cu venitul este pozitiv, dar
subunitar: 0 < EC/V < 1. Există şi bunuri a căror cerere va
evolua chiar în acelaşi ritm cu venitul (proporţional); în
asemenea condiţii, EC/V = 1.
● În cazul bunurilor inferioare (unele din ele de tip “Giffen”
– produse alimentare de tipul pâinii, cartofilor, fasolei
uscate ş.a.), cererea C variază în sens invers cu
evoluţia venitului V, deci V→ C sau V → C; este
situaţia produselor care nu-l mai interesează pe
cumpărător atunci când i se îmbunătăţesc posibilităţile
financiare; concret, EC/V < 0.

● În situaţia bunurilor superioare (aspecte calitative ale
unor “produse“ de tipul asistenţei medicale, timpului liber
ş.a.), cererea C variază în același sens cu venitul V,
deci V → C, sau V → C. Cererea pentru ele crește mai
mult / mai rapid decât cea a venitului, deci coeficientul de
elasticitate a cererii în raport cu venitul este pozitiv şi
supraunitar: EC/V > 1.

Notă: Pentru bunurile normale şi superioare, relaţia de

dependenţă între preţul P şi cererea C este negativă sau
inversă (astfel încât P→ C, respectiv P → C), în timp
ce pentru bunurile inferioare, ea este pozitivă sau directă
(deci P → C, respectiv P → C).

e) Potrivit stringenţei care determină satisfacerea nevoilor şi

raportul cu factorul cerere, diferenţiem: bunuri de strictă
necesitate (prioritare) / bunuri normale din acest punct de
vedere / bunuri de lux.
 Y
A
YA
N
YN 

YB B

M CiB
YM 

YC C
CiC
D
X
0 XM XN XB XC XD
Curba (frontiera) posibilităţilor de producţie
(unde T – linia de izocost, iar CiC, CiB – curbe de izoproducţie).
 Explicaţii referitoare la figura anterioară:

I. Cu volumul fix de materie primă disponibilă se poate

fabrica fie doar bunul X (în cantitatea XD pe axa OX), fie
doar Y (în cantitatea YA pe axa OY).

II. Cu acelaşi disponibil se pot produce, însă, cantităţi mai

reduse din ambele bunuri, ca de exemplu XB şi YB
(combinaţie reflectată pe grafic de punctul B) sau XC şi
YC (punctul C pe acelaşi grafic).

III. Curba A-D (pe parcursul ABCD) poartă numele

frontierei posibilităţilor de producţie. Ea indică toate
combinaţiile de bunuri care pot fi produse în condiţiile
consumului integral de resurse.

IV. Fiind dată curba AD, observăm că ea se intersectează
cu CiB – curba de izoproducţie corespunzătoare – în
punctul B (B aparţinând, deci, lui AD, tangentei acesteia
T – de fapt, linia de izocost – dar şi lui CiB). Curba de
izoproducţie CiB este cea mai înaltă dintre cele
accesibile (între acestea din urmă numărându-se şi CiC
– inferioară lui CiB – care oferă, însă, un nivel mai redus
al output-ului şi implicit, al satisfacţiei). Ca urmare,
punctul B semnifică eficienţa în sens paretian, a
celei mai bune alegeri realizate.

V. Raţionamentul anterior nu elimină alte variante
de producţie, conform următoarelor ipoteze:
• Folosirea parţială a resurselor existente generează,
teoretic, orice şansă de alegere din interiorul zonei
AOD. Totuşi, punctul M (xM; yM) reflectă ineficienţa
utilizării disponibilului sau alocarea lui neoportună.
• Intenţia realizării combinaţiei N (xN; yN) nu e realistă,
deoarece resursele disponibile nu ajung. Oferta de
materii prime este fixă, deci creşterea eventuală a
producţiei are la bază doar modernizări tehnice.
VI. Practic, volumul producţiei se încadrează, de obicei, în
interiorul zonei AOD (neatingând optimul), ceea ce
relevă utilizarea incompletă a prod-factorilor – urmare
a influenţei unor elemente precum: neaplicarea noilor
tehnologii; diversificarea şi multiplicarea necesităţilor
omeneşti în decursul timpului; deficienţele de
management; considerente sociale.
 2.2. MARFA

• Nu orice bun este marfă! Vorbim despre marfă doar când

bunul / serviciul este supus vânzării-cumpărării pe piață.
• Privim marfa prin prisma a două elemente:
a) Marfa constituie un bun economic util, obţinut în urma unei
activităţi.
b) Marfa reprezintă un bun rar, care se găseşte în cantităţi
insuficiente pe piaţă, pentru a putea satisface în întregime
nevoile manifestate.
Clasificarea mărfurilor:

• după origine: mărfuri corporale; mărfuri necorporale

(iluminat, încălzit); mărfuri-resursă (forţă de muncă,
pământ); mărfuri-capital (clădiri, instalaţii); mărfuri-monedă
(bani, inclusiv hârtii de valoare).

• din punct de vedere al posibilităţii de comercializare: bunuri-

marfă comerciale (supuse schimbului); bunuri-marfă
noncomerciale (presupun cheltuieli de producţie, dar sunt
suportate de societate şi ajung gratuit la destinatar); bunuri-
marfă mixte (se supun schimbului, însă preţul lor nu se
formează doar în funcţie de condiţiile pieţei, ci, uneori, este
influenţat de mărimea protecţiei sociale).

• în funcţie de regimul de import-export: mărfuri “liberalizate”

– neafectate de obstacole (ne)tarifare naţionale; mărfuri
restricţionate – supuse unor bariere specifice; mărfuri
strategice – cu export controlat; mărfuri prohibite – în cazul
cărora importurile şi/sau exporturile sunt interzise.
 2.3. PIAŢA: CONCEPT, TIPOLOGIE

• Piaţa = un sistem economic.

• Sistemul economic = ansamblu de
componente (fenomene, procese, acte), între
care există legături funcţionale.
• Ex.: la nivel micro-, sistemul economic = o sumă
de mijloace de informare, instrumente intelectule
şi metode de studiu, cu ajutorul cărora se
elaborează strategia unei firme.
Piaţa = un sistem de acte şi relaţii de vânzare-
cumpărare, desfăşurate într-o perioadă de timp şi într-un
spaţiu determinat, permiţând şi favorizând
interdependenţele dintre contractanţi, dar presupunând
şi rivalitatea lor.
Piaţa = un mod de organizare a sistemelor economice,
îndreptat spre competiţie, câştig şi echilibru (oricât de
ciudată ar apărea alăturarea ultimului termen lângă
ceilalţi doi!).
• După spaţiul geografic al activităţii de schimb,
distingem: piaţa locală (regională); piaţa naţională;
piaţa internaţională (mondială).
• După elementele care fac obiectul schimbului,
există: piaţa mărfurilor obişnuite; piaţa serviciilor; piaţa
factorilor de producţie (muncă, pământ, capital,
informaţie).
• După modul de funcţionare, deosebim: piaţa pe care
e nevoie de întâlnirea fizică dintre ofertanţi şi clienţi;
piaţa pe care nu e necesar acest contact.
• După relaţia între diferitele nivele ale pieţei, există:
piaţa teoretică; piaţa potenţială; piaţa efectivă (reală).

►
• După numărul participanţilor la actele de vânzare-
cumpărare, prezentăm următoarele posibilităţi:

Ofertanţi
Cum- Numeroşi Puţini Unul
părători

Concurenţă Monopol
Numeroşi Oligopol
(perfectă)

Oligopson Monopol
Oligopol
Puţini contracarat
bilateral
sau contrariat
Monopson
Monopol
Unul Monopson contracarat
bilateral
sau contrariat
Trăsăturile şi totodată funcţiile de bază ale pieţei:

• Piaţa este locul de contact al actorilor economici dispuşi

să realizeze schimbul de bunuri.
• Piaţa contribuie la repartizarea eficientă a resurselor
existente şi la autoreglarea economiei.
• Ea presupune autonomia de decizie a tuturor operatorilor
săi, din cel puţin câteva perspective: de conducere, de
alocare a disponibilităţilor, de control şi de evaluare.
• Piaţa e locul de manifestare a cererii şi ofertei de marfă.
• Creează șansa echilibrului pe termen scurt, mediu și lung.
• Prin corelarea raporturilor de producţie – repartiţie –
schimb – consum, piaţa contribuie la dezvoltarea structurii
sistemului pe care îl reprezintă.
• Piața nu exclude implicarea statului, dar nici n-o
permanentizează (cu atât mai mult n-o absolutizează).
 2.4. PROPRIETATEA ASUPRA BUNURILOR

• Proprietatea = ansamblul relaţiilor generate de legăturile dintre

oameni (subiecţi economici activi), în privinţa însuşirii bunurilor
de care ei sunt interesaţi.

• Atributele de proprietar sunt determinate de apropriere şi

iniţiate de procesul de apartenenţă: posesia, folosinţa şi
dispoziţia, inclusiv uzufructul (în termeni juridici, privit ca
dezmembrământ al dreptului de proprietate).
- Posesiunea = stăpânirea de facto a unui obiect.
- Uzufructul = dreptul de folosinţă şi de culegere a roadelor
unor lucruri, păstrându-se neatinsă substanţa acestora.

SUBIECTUL PROPRIETĂŢII: agenţii economici, persoane
fizice şi / sau juridice.
OBIECTUL PROPRIETĂŢII: bunurile materiale şi spirituale, sub
forma unor entităţi reale, identificabile şi în general durabile
din punct de vedere economic: mijloace de producţie, bunuri
de consum, capacitate de muncă, bani, hârtii de valoare,
drepturi de autor, brevete de invenţii etc.
• Înstrăinarea simultană şi totală, pe bază de echivalenţă, a
atributelor proprietăţii, se face prin relaţii de vânzare-
cumpărare.
• În condiţii similare, dar fără echivalenţă, raporturile se
manifestă sub forma moştenirilor şi donaţiilor.
• La înstrăinarea parţială a atributelor proprietăţii (transferarea
lor, unul câte unul), apar alte raporturi: închiriere, arendare,
locaţie de gestiune, concesionare (dacă se are în vedere
transmiterea posesiunii şi a utilizării) – sau uzufruct (dacă
este cazul transferului atributului de culegere a roadelor, în
urma folosirii unui bun).

A. Caracterele dreptului de proprietate publică:
• inalienabil (bunurile respective nu se pot înstrăina prin transmiterea
dreptului de proprietate sau prin alte modalităţi);
• imprescriptibil (nu se prescrie*, conform Codului civil, domeniul
lucrurilor care nu pot fi obiect al proprietăţii private);
• insesizabil (bunurile despre care este vorba nu pot fi urmărite de
creditorii celor care le stăpânesc).
*Prescripţia = stingerea dreptului la acţiune sau la executarea unei
hotărâri, prin neexercitarea lui în termenul prevăzut de lege
(prescripţie extinctivă) – sau dobândirea dreptului de proprietate
asupra unui lucru, prin posesiunea lui cu bună-credinţă, o anumită
perioadă de timp (uzucapiune).

B. Caracterele dreptului de proprietate privată:

• absolut şi inviolabil;
• deplin şi exclusiv;
• perpetuu şi transmisibil.
 BIBLIOGRAFIE

• Microeconomie, curs universitar, Universitatea “Babeş-

Bolyai”, Facultatea de Ştiinţe Economice şi Gestiunea
Afacerilor, Depart. de Economie politică, Ed. Risoprint,
Cluj-Napoca, 2013 și urm., pp. 23-55.
• Paul A. Samuelson, William D. Nordhaus, Economie
politică, Ed. Teora, Bucureşti, 2000, pp. 22-23; 27-33;
36-42.
• Richard Lipsey, K. Alec Chrystal, Economia pozitivă, Ed.
Economică, Bucureşti, 1999, pp. 32-35.
• Gabriela Bodea, Microeconomia: principiile şi
mecanismele jocului, Presa Universitară Clujeană, Cluj-
Napoca, 2002, pp. 7-12.
• Gabriela Bodea, Verticale în ştiinţa economică, Ed.
Risoprint, Cluj-Napoca, 2002, pp. 57-79.