Revista III

Revista Labirint
`kllj
Revista Labirint
1
Colegiul Romano-Catolic “Sf. Iosif”
Revista Labirint
Coordonator: Prof. Stârcea Alina Maria

Colaboratori: Prof. Sr. Iosif Paula, Prof. Mincu Rozalia, Prof. Faraon Raluca
Corectori: Zavatti Georgia
Redactare: Şerban Rareş
Le mulţumim celor care au scris semestrul acesta în revistă:

Tatoi Andreea Isabella, clasa a XI-a B Cristescu Rareș,clasa VI-a C
Benchea Diana, clasa a XI-a B Elevii clasei a IX-a A si B
Surgun Kuby, clasa a XI-a B Marin Vlad, clasa a VI-a C
Mănăilă Andreea Irina, clasa a XII-a A Ardelean Theodor, clasa a XII-a B
Stan Mădălina Antonia, clasa a XI-a B Ion Alexandru, clasa a VI-a C
Antonia Pirțac – clasa aVII-a A Cojocaru Uleia Ilinca Maria,clasa a XII-a A
Hilea Miruna – clasa a VII-a A Busuioc Petru Claudiu,clasa a IX-a A
Balasa Sara Maria clasa a VII-a Câmpean Albert Nicholas, clasa a IX-a B
Marin Raluca Maria – clasa a VII-a A Ganea Diana Andreea,clasa a IX-a A
Predescu Maria – clasa a VII-a Rotaru Lidia Alexandra, clasa a IX-a A
Buruiană Andrei – clasa a VII-a Lupu Ștefan Gabriel, clasa a XII-a B
Șutru Rebeca – clasa a VII-a Staicu Andrei, clasa a VI-a B
Tînc Daria – clasa a VII-a A Bîrsan Ilinca, clasa a IX-a A
Anton Ariana – clasa a VII-a A Durnea Theodora, clasa a VI-a A
Rădulescu Alexandru - clasa a VII-a A Nica Olivia, clasa a VI-a C
Miruna Chirnogeanu, clasa a VI-a C
2
Revista Labirint
Cuprins
Articol comemorativ…………………………………..5
I.De prin şcoală adunate……..………………………..11
1.Minunile există!-am primit aripi……….……………12

2.N(aum)-teatru.………………...…………………25
II. Literatură………………………………………….31
1.Eminescu în ochii celor de azi……….…….…………32
2.Tema iubirii……………………….………….…...38
3.Eminescu în cuvinte şi imagini……….………....……46
a.Timpul, între eternitate şi efemeritate……………….....46
b.Mereu vom lăcrima, mereu vom aspira……………...…51
c.Angelic şi demonic…………………………….…55
d.Sincretismul eminescian……………………...……58
4. Paralela între romanele Ion şi Moromeţii….…………..65
III. Cercul de lectură………………………………..75

1.Povestea Slujitoarei…………….…………………76
2.Împăratul muştelor…………….………………….81
3
Revista Labirint
3.Făuritoarea de albastru………….…………………91
IV. Filmul…………………………………………94
V. Ce conteză pentru noi………………………..133
1.înotul……………………………………….134
2.Baschetul, pasiune şi distracţie………………….135
3.Fenomenul Ultraş………………….…………137
4. Elemente fantastice şi reale în Pompeii……….….147
5.Japonia mai aproape de noi…………….………150
VI. Egalitate între femei şi bărbaţi….……………….170

VII. Interviuri………………………………………..191
VIII. Creaţii personale……………….………………208
4
Revista Labirint
Ne va fi atât de dor...
Se spune că moartea este cel mai
veritabil, cel mai autentic Hoţ- fură tot
ce avem mai de preţ: fericirea,
rezultatele muncii depuse, persoanele
cele mai iubite. Şi nu mai lasă nimic în
urmă; ne seceră sufletele până la
anulare. Ne face să trecem violent şi
iremediabil de pragul disperării, când
nici măcar lacrimile nu mai rămân.
Este, totuşi, interesant, cum un om,
supus aceleiaşi pustietăţi a fiinţei,
încearcă să gândească diferit, să creadă
că poate fi şi altfel. Interesant şi
nicidecum imposibil: Markus Zusak ne
prezintă cutremurător, că, uneori,
oamenii vânează Moartea, şi nu invers.
Nu cred că draga noastră doamna Muşeţeanu, draga noastră Dodi a încercat
vreodată să vâneze ceva. O căprioară nu s-ar putea niciodată transforma în lup.
Suntem absolut convinşi, însă, păstrând viziunea lui Zusak, că primirea doamnei
Muşeţeanu a minunat, a oprit, pentru o secundă, Moartea: "Ce culoare va avea
cerul în clipa în care voi veni după voi? Ce va zice cerul? [...] Da, am văzut foarte
multe lucruri în această lume. Asist la cele mai mari dezastre şi lucrez pentru cei
mai mari răufăcători.
Dar mai sunt şi alte momente.
Există şi unele poveşti (doar câteva, după cum am sugerat mai devreme) cărora le
permit să mă distragă în timp ce lucrez, exact cum fac culorile. Le iau din cele mai
ghinioniste şi neobişnuite locuri şi mă asigur că mi le amintesc în vreme ce-mi fac
treaba. Dodi este o astfel de poveste."
Poate că cerul s-a umplut de culori vii, nemaiîntâlnite, dar de aici, de pe
pământ, am văzut doar nori şi lacrimi. Seninul nostru s-a cutremurat, lumina s-a
spulberat la o adiere neaşteptată, şocantă: pe nerăsuflate s-a năpustit vestea asupra
cerului nostru, care, exact cum se spune, a căzut. Incredibil cum o clipă sfârşeşte
tot ce-a fost mai înainte: ani şi ani înșirându-se, în cursul lor firesc, pentru ca un
singur moment să îţi destrame ordinea atâta căutată, cu care te-ai obişnuit... Cum să
nu mai fie doamna Muşeţanu? Nu corespundea planurilor, ordinii noastre, de copii
5
Revista Labirint
aflaţi mai demult sau mai curând pe băncile şcolii, ai cărei profesori ne străbat
fantastic amintirile, acum spulberate.
Astfel de momente sunt cele
mai frustrante, căci ştii bine că nu
poţi să mai faci nimic. Suntem
neputincioşi. Mai rămânând, însă,
aici, pe pământ, noi restul ne
încălzim şi resemnăm în braţele
celorlalţi. Îmbrăţişarea noastră, a
elevilor, o oferim, cu o însufleţire
comună, prin acest articol, pentru
a păstra vie amintirea unei
persoane care nu trebuie să fie
dată uitării.
Ne rugăm lui Dumnezeu să îi
lumineze drumul aceleia care ne-a luminat şi nouă paşii de copil la început de
viaţă, aceleia pe umerii căreia ne-am ridicat maturitatea şi viitorul, aceleia care ne-
a învăţat, fără să numească în mod direct, că un zâmbet şi o voce caldă transformă,
sfinţesc, salvează! (Noi am fost salvaţi; de nenumărate ori. Numai că nu ştiam. Şi
nici n-am mulţumit...).
Privind cerul mohorât, care, cu siguranţă, undeva, dincolo de noi, a întrerupt
cu somptuozitatea culorilor activitatea neobosită a Morţii, ne adunăm într-un
singur glas, pierit de amărăciune, şi înălţăm rugăciuni de mulţumire şi de iertare.
Astfel, elevi din difeite generaţii ale liceului (promoţiile 2004-2008, 2006-2010,
2010-2014, 2013-2016 pentru un an) s-au hotărât să îşi împărtăşească amintirile,
emoţiile, durerea pentru un om minunat, care le-a (în)cântat într-un fel nemaivăzut
copilăria.
Valentina Petre - Din fericire, am avut ocazia să o cunosc personal pe
doamna profesoară Muşeţeanu, poate nu la fel de bine ca alţii, dar cât să îmi
rămână în memorie o vreme îndelungată. Împreună pregăteam cântecele pentru
liturghia elevilor şi, în ciuda stresului, - deoarece e foarte dificil să mulţumeşti
fiecare elev în parte la alegerea cântecelor - ea rămânea mereu calmă, cu
zâmbetul pe buze, emanând întotdeauna o energie pozitivă. În orice circumstanţă o
întâlneam, chipul doamnei profesoare nu era niciodată brăzdat de vreun rid de la
supărare, era un fel de centru care radia, pur şi simplu, pace. E greu să uiţi o aşa
sursă de pace, când tu eşti un copil frământat de „marile” probleme, tipice
vârstei. Încă am întipărită în minte vocea blândă şi încurajările dânsei. A fost şi va
rămâne una dintre cele mai admirabile persoane pe care le-am cunoscut.
Mănăilă Andreea-Irina - Am cunoscut-o pe doamna profesoară Muşeţeanu
Rodica timp de un an, perioadă în care ne-a fost dirigintă. Dumneaei a fost prima
6
Revista Labirint
care ne-a condus primii paşi făcuţi în liceu. Ne-a îndrumat cum a putut mai bine,
a reuşit să ne facă să devenim o clasă unită în timp, chiar dacă mulţi dintre noi nu
ne cunoşteam. Pot să spun cu siguranţă că dintre noi a plecat un suflet blând şi
tânăr. Unora ne-a fost dirigintă şi pe parcursul anilor de gimnaziu. În cazul meu,
mă simt dezamagită că nu am putut să o cunosc cât aş fi dorit. Un an nu a fost de
ajuns. Ne-a părăsit prea devreme, însă Cerul a primit o persoană cu o inimă cât
Cerul. A fost o plăcere să o cunosc şi va rămâne inevitabil în memoria noastră.
Dumnezeu să o odihnească în pace!
Macră Ana - Doamna Muşeţeanu a fost un om minunat cu un chip blând,
ştiind mereu să scoată tot ce e mai bun din fiecare. Mi-a fost uşor să vorbesc orice
cu ... doamna dirigintă ... M-a ajutat, m-a sfătuit şi m-a îndrumat pe drumul cel
bun de fiecare dată. A ştiut mereu să ne apropie de ea, formând o familie mare
alături de toţi elevii pe care i-a învăţat şi disciplinat. Acum a plecat dintre noi,
însă va rămâne întotdeauna în inimile noatre prin amintirea ei caldă. Dumnezeu
să o odihnească!
Gârlă Alexandru - Mi-e dor să vă spun, ca de obicei, văzându-vă, „Sărut
mâna, doamna profesoară!” şi să vă mulţumesc pentru anii din şcoala generală în
care ne-aţi fost alături la bine şi la rău. Poate ar trebui deja să vorbesc despre
dumneavoastră la persoana a treia, dar, îmi pare rău, mi-e imposibil, doamna...
Uleia Cojocaru Ilinca - Am avut ocazia să o cunosc pe doamna Mușețeanu
mai bine în clasa a IX-a, când mi-a fost dirigintă. Am descoperit un om bun și
frumos, răbdător și calm. Au existat multe momente dificile, în care dumneaei a
trebuit să se zbată pentru noi, pentru clasa noastră. Doamna Mușețeanu a fost
acolo pentru noi. Îi sunt sincer recunoscătoare pentru acea perioadă, în care ne-a
fost și profesor, și dirigintă. Dumnezeu să o odihnească!
Teme Andreea - Doamna Mușețeanu a fost o persoană specială. Pe unii
dintre noi ne-a îndrumat timp de 5 ani ca dirigintă și profesoară de matematică.
Ne-a ajutat de fiecare dată și nu de puține ori rămânea peste program și ne explica
exercițiile la matematică. Și acum, când mă gândesc la dumneaei, îmi amintesc
același zâmbet cald pe care îl avea ori de câte ori ne întâlneam. Chiar și după ce
s-a mutat din oraș, a continuat să se intereseze de noi și să ne transmită mereu
salutări și succes în tot ceea ce vom face. Plecarea doamnei din această lume nu
înseamnă, însă, o trecere în anonimat, deoarece mereu va avea un loc privilegiat
în inimele noastre. Dumnezeu să o odihnească!
Dalma Floroiu - Păcala - Un chip blând, calm şi răbdător...Aşa mi-o
amintesc pe doamna Muşeţeanu...În ciuda „înfricoşătoarei" matematici pe care
ne-o preda, simţeam că omul care se află în spatele titlului de profesor, era unul
dintre cei speciali, înzestraţi cu cele mai frumoase haruri, printre care cel de a
insufla dorinţa de educaţie unor adolescenţi ce încercau să îşi găsească drumul în
viaţă.
7
Revista Labirint
Condoleanţe familiei pentru pierderea suferită! Regret enorm „plecarea” doamnei
profesoare, şi îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru că am avut ocazia să o
cunoaştem... Sper ca El să o aibă în grijă şi să o odihnească în pace...
Elena-Alexandra Sărăţanu ( Stoian) - Doamna profesoară Rodica Bindea,
care, ulterior, a devenit doamna Muşeţeanu: profesoara de matematică pe care am
avut-o, păşind în clasa a 5-a cu o teamă a copilului căruia nu îi plăcea
matematica; profesoara care a rămas aceeași până la sfârșitul clasei a 10-a. O
profesoară altfel, calmă şi blândă cu vocea şi atitudinea, care scria foarte frumos
şi care era foarte clară în explicații. Nu știu dacă i-am mulțumit vreodată pentru
că a avut grijă de încă o generație de copii care nu cunoșteau tainele matematicii,
însă îi mulțumesc acum şi știu că de acolo de sus ne veghează şi se bucură pentru
„oamenii de bine” care am ajuns, după atâţia ani. Regret că a plecat atât de
devreme, însă știu că acolo, Sus, îi e mai bine. Regret că s-a întâmplat asta, regret
că cei dragi nu o mai pot îmbrățisa, regret... Dumnezeu să o odihnească în pace!
Ștefănescu Nora-Odette - O discuție pe care îmi amintesc că am avut-o cu
doamna profesoară se petrecea, culmea!, nu la școală, nu în clasă, ci în tramvai,
în drum spre casă (căci pe atunci ni se intersecta des drumul, locuind în același
cartier). Era o femeie blândă și poate din acest motiv atunci când vorbea,
cuvintele plecau către ascultător domoale, ușor cântate. Îmi povestea despre un
program pe care începuse să îl utilizeze care te învăța să scrii cu ambele mâini la
tastatura calculatorului. Am fost fermecată de poveste pentru că părea sincer
fericită când îmi descria acel program, dar și pentru că m-am simțit inspirată să îl
încerc. Mai țin minte și că am luat o notă mai mică la teză, într-a 7-a, și am
început să plang. A stat cu calculatorul în mână să îmi demonstreze că tot îmi
ieşea medie bună. Eram prea mică atunci să apreciez aceste momente. Acum le
reconsider şi le voi lăsa să fie purtate de vânt şi gânduri către doamna profesoară
în acel loc mai bun şi mai curat în care se află.
Mardale Angelina - Cât am studiat în acest liceu am învăţat să fim sinceri şi
să ne susținem părerea de fiercare dată cu câte un argument, dar în aceste
momente nu putem să argumentăm nimic pentru că despărțirea de cei dragi ne
lasă fără cuvinte. Putem să rămânem doar sinceri şi cu această sinceritate să mai
scriem câteva rânduri despre persoanele dragi care ne-au fost cândva un stâlp de
sprijin, căci asta a însemnat pentru mine şi pentru colegii mei doamna Muşeţeanu.
Sunt amintiri cu dânsa care vor rămâne mereu impregnate în viaţa noastră, în
amintirea anilor de liceu, momente amuzante, momente în care am râs şi chiar am
plâns. Acum aceste momente rămân împreună cu dânsa în memoria noastră.
Doamna Muşeţeanu a fost dintotdeauna o profesoară pe care unii o considerau
foarte aspră. Mie mereu mi s-a părut că este doar foarte corectă. La orice
examene fiecare schemă, virgulă sau cifră era punctată aşa cum trebuia; în timpul
testului nu se copia niciodată pentru că pe bănci erau doar un creion şi trusa de
8
Revista Labirint
geometrie, iar în timpul orei nici măcar eu nu vorbeam, pentru că altfel ratam
şansa să ies la tablă să fac un exercițiu. Guma de mestecat ajungea mereu la coşul
de gunoi, iar căldura verii nu mai era deloc o povară atunci când chiar iţi doreai,
ca prin magie, să asculţi teoremele şi explicaţiile foarte amănunțite ale doamnei.
Regret nespus această veste, a fost foarte trist când am auzit. Am iubit-o cu toții şi
am respectat-o nu doar pentru că ne era profesoară, ci, mai presus de toate,
pentru că era om, un suflet care a încercat să ne învețe tot ceea ce ştia si deținea, o
comoară a minții.
Rinu Alexandra - Am aflat vestea cu durere în suflet. O doamnă caldă, cu
zâmbetul pe buze şi cu o credinţă puternică s-a stins. Am avut plăcerea de a o avea
profesoară timp de 4 ani; ani în care am învăţat de la dânsa matematică, dar şi să
zâmbim. De fiecare dată când vedea că obosim, copii fiind, ne spunea câte un
banc. De multe ori aşteptam momentul cu sufletul la gură. Ţin minte şi acum, la
doi ani de la absolvirea liceului, când ne punea să ştergem tabla frumos. Era o
distracţie pentru noi pentru că de fiecare dată ne certa râzând că nu ducem
acţiunea cum trebuie până la capăt. Cu lacrimi în ochi şi în suflet, ne luăm adio de
la dânsa, fără a o uita, însă,vreodată! Dumnezeu a luat un suflet blând şi bun ca să
aibă El mai multă grijă.
Andrei Ţârdea - Pentru mine, personal, şi pentru toţi oamenii din jurul
dumneaei, de altfel, doamna Muşeţeanu a fost, este, şi va fi considerată un om
excepţional din toate punctele de vedere, un pedagog cum rar ne-a fost dat să
întâlnim, un om cu o credinţă extraordinară, un exemplu demn de urmat... Din
păcate, însa, spre tristeţea noastră, doamna Muşeteanu a plecat la o vârstă mult
prea fragedă dintre noi, lăsându-ne, astfel, tuturor un gol de neacoperit în inimi...
Cu toată suferinţa şi tristeţea în care am rămas ancoraţi în urma acestei pierderi,
trebuie să ne deschidem cu toţii inimile şi sufletele şi să conştientizăm că acest om
extraordinar, al cărui elev sunt mândru să spun că am fost, se află acum în
Împărăţia Cerului, alături de Tatăl, şi veghează asupra noastră cu bunătatea şi
căldura debordantă ce o caracteriza! Doamna Muşeţeanu nu poate fi descrisă în
cuvinte... Lacrimile noastre, ale tuturor celor care am cunoscut-o mai mult sau
mai puţin, ar trebui, totuşi, să fie de bucurie, căci se află, într-adevăr, într-un loc
mai bun, unde sperăm să ne regăsim cu toţii. Domnul a ales unul dintre cei mai de
seamă reprezentanţi şi purtători ai Lui. Sunt mândru a spune că am avut ocazia să
o cunosc pe doamna Muşeţeanu de-a lungul celor trei ani petrecuţi în ciclul
gimnazial, zi de zi, la orele de matematică! Sunt convins că dânsa, de acolo de Sus,
ne zâmbeşte şi ne veghează pe fiecare în parte, purtându-ne de grijă aşa cum o
făcea şi aici, printre noi. Odihneşte-te în pace, Îngerule!
Pătrăşcan Simona - „Ascultaţi! Iată, semănătorul a ieşit să semene!"(Mc
4,3)...cu dragoste! Tot cu dragoste şi-a îndeplinit misiunea şi doamna profesoară
Muşeţeanu! Iar pe lângă aceasta, se mai adaugă şi pasiunea, simplitatea şi
9
Revista Labirint
sensibilitatea ce a înnobilat omul frumos. Nu reuşesc să exprim decât durere,
neputinţă, compasiune. Pe lângă profesia dumneaei, oferea şi valori sufletelor
celor cu care vorbea, astfel încât omul de mâine să calce demn pe cărările acestei
vieţi, să culeagă ulterior ce au semănat! Ne aplecăm acum capetele şi trăim cu
speranţa revederii, căci flacăra ce s-a stins va trimite la noi haruri şi milostivire.
Rămâi cu bine, suflet bun! Nu ne rămâne decât să păstrăm amintirea ... vie!!
Dumnezeu să vă ierte! Veţi rămâne în sufletele noastre, a tuturor!
Burnichi Andra - Mi-am dorit să scriu ceva frumos, ceva demn de persoana
doamnei, ceva care să exprime delicateţea, simplitatea, dedicarea,verticalitatea ce
o caracterizau; dar în astfel de momente cuvintele sunt goale, nu mai contează, nu
pot exprima nici durerea, nici tristeţea, nici neputinţa, resimţite de familie şi de cei
dragi doamnei profesor. În astfel de momente realizăm că nu contează profesia,
vârsta, poziţia socială, ci doar ceea ce reuşim să semănăm în sufletele celorlalţi,
doar dragostea cu care ne plecăm în faţa celor de lângă noi şi valorile pe care le
insuflăm. Doar aşa rămânem vii, prin amintirile celor ce le-am dăruit mai mult sau
mai puţin celor pe care i-am întâlnit în drumul vieţii noastre, iar doamna
profesoară Muşeţeanu va rămâne cu siguranţă prezentă în memoria şi în sufletul
tuturor celor care au cunoscut-o: un om demn, frumos, un om ce făcea cinste atât
profesiei ce o reprezenta, cât şi statutului de om.
Eu, adunând şi ascultând toate aceste cuvinte care efectiv explodează,
citindu-le, de emoţie nu am putut să nu observ cum absolut fiecare persoană a
evocat aproape ceremonial vocea blândă a doamnei Muşeţeanu.
Rămâi viu prin amintire, iar o astfel de voce, care devine glas al conştiinţei prin
tonalitatea sa din alte lumi, nu se va stinge decât atunci când va dispărea şi
conştiinţa. E ciudat, parcă o auzim mai
clar şi pregnant ca oricând. Şopteşte tot
timpul, din ziua când am aflat vestea
dureroasă- în vis, în ureche. Şopteşte
ceva nedesluşit, fără formă, parcă-mi
strigă numele, dar ştiu oricum, numai
auzind, că e glas sfânt. Să ne-o amintim
aşa cum la înmormântare am avut
impresia că este: la locul ei de la orga din
biserică, veşnică şi plină de tot ce
înseamnă viaţă şi bunătate, cântând, ea, şi
nu altcineva, "Cerul e dorul meu, sunt
călător/ În lume sunt străin, rătăcitor".
Era acolo. Cu toată fiinţa, dar mai vie ca
oricând. Lângă Tatăl.
Dumnezeu s-o odihnească în pace!
10
Revista Labirint
Capitolul
De prin scoala adunate
11
DE PRIN ŞCOALĂ ADUNATE
Minunile există!- am primit aripi

de Tatoi Isabella (autor principal) și Șerban Rareș, cls. a XI-a B
Soarele a răsărit şi pe strada noastră, nu cu foarte mult timp în urmă, mai

exact în clasa a IX-a, când ni s-au aşternut pe buze primele cuvinte dintr-un rol
secundar. În acel moment s-a întâmplat ceva în sufletele şi minţile noastre, ceva
iremediabil - metamorfozare, schimbare, deschidere, extindere, nu ştim cum să o
numim. Cert e că a fost tare şi clar: urma să nu ne mai despărţim, nici până astăzi,
de prima noastră dragoste, teatrul. Şi cum iubirea nu bate la uşă, ci intră direct, fără
să se descalţe măcar, iată-ne, în aceeaşi „relaţie‖ de trei ani de zile care, să fim
serioşi, a evoluat surprinzător! Nu ne gândeam că va fi serios. Nici măcar durabil.
Doar o pasiune pasageră, o aventură de liceeni. Nici pe departe! Am ajuns
personaje principale, care să apară chiar pe afiş, personaje pe interpretarea cărora s-
a mutat toată atenţia… replici multe,
monologuri întregi - la început păreau o
nebuloasă. „Sunt în stare?‖ era la ordinea zilei.
Câte emoţii, şiroaie de sudoare, inimi zvăcnind
şi izbind pieptul plin de sentimente amestecate
cu cele ale personajelor interpretate… o
nebunie! Dragoste la prima vedere! Nu suntem prea personali dacă mărturisim că
şi acum, după terminarea repetiţiilor şi a reprezentaţiilor, vorbim în replici,
răspundem şi ne identificăm cu ele: în oglindă, între noi în clasă, chiar şi cu cei
care nu ştiu despre ce e vorba. Într-un fel sau altul, personajele ni s-au prins de
suflete şi ne este imposibil să le mai dăm drumul; acum fac parte din noi. Ceea ce
mai înainte încercam să trăim autentic pe scenă, acum ne vine firesc să simţim
zilnic.
12
Micul nostru refugiu în artă, numit

şi Cercul de teatru, organizat de doamna
profesoară Alina Stârcea, care ne sustrage
din cotidianul banal, sec, a fost creat în
urmă cu aproximativ 15 ani. La început
ajutând-o pe doamna profesoară Cecilia Trupa de teatru 2013-2014, A câta ţeapă
Mărtinaş, care se ocupa pe atunci de acest cerc, a fost apoi susţinută de domana
profesoară Manuela Stănică. Regizând împreună, în perioada 2005-2006, piesa
Estera, scrisă de sora directoare, aceasta a fost jucată la Teatrul Evreiesc. De atunci
până în prezent, doamna profesoară Alina Stârcea este coordonatorul principal al
Cercului de teatru, în colaborare cu stimabilii profesori sora Paula, doamna Fekete
şi domnul Răzvan Rusănescu. Îi mulţumim în mod special doamnei profesoare
Alina Stârcea pentru că, datorită iubirii sale necondiţionate faţă de copii şi tineri,
visurile noastre pot deveni realitate. Jucând pe scena teatrelor, realizăm că nu
suntem doar simpli trecători pe scena vieţii: ne dedicăm timpul şi existenţa acestei
pasiuni, care trezeşte emoţii şi naşte schimbări.
În acest an, Trupa „Aletheia‖ şi-a

continuat tradiţia de a se înscrie şi pregăti
pentru festivaluri (şi competiţii) de teatru
naţionale cu piesele „Tata‖ şi „Bacanta‖,
scrise şi regizate de coordonatorul
Cercului de teatru, doamna profesoară
Alina Stârcea. Acestea au fost jucate de
elevii de gimnaziu, respectiv de liceu.
13
Anul acesta, trupa a avut deosebita oportunitate, mulţumită Georgianei

Mihaiţă, fostă elevă a liceului nostru, membru al Ligii Studenţilor, de a organiza
propriul spectacol la Teatrul de Artă!
Data de 28 mai seamănă

acum mai degrabă cu o zi de
gală: atmosfera a fost de-a
dreptul frenetică! Valurile de
spectatori nu mai conteneau! Sala
a fost ocupată în totalitate, iar noi
a trebuit să facem exerciții de
improvizație. Scaunele au fost
așezate pe margini, până şi pe
scenă, au fost chiar spectatori care au stat pe jos, în fața scenei. Părea ireal de
frumos! Scena a devenit mai vie ca oricând, iar oamenii, parte din noi. Iar cei
rămaşi, tot atât de mulţi, asemenea celor mai norocoşi care au reuşit să intre în sală,
au cerut o a doua reprezentaţie. Nu puteam ignora strigătul comun de speranţă şi
entuziasm, aşa că am acceptat provocarea lansată. Și am jucat de două ori!
Au urmat momente incredibile,

sustrase parcă din lumea noastră palpabilă.
Fiecare clipă, deşi retrăită la a doua
reprezentaţie, nu a dispus de mai puţine
emoţii, dimpotrivă. Cu glasurile tremurânde
după dăruirea totală de mai înainte, cu vânătăile încununându-ne genunchii, am
luat-o de la capăt, într-o însufleţire fantastică. Deşi văzusem de atâtea ori
interpretările celorlalţi la repetiţii, am transformat fiecare cuvânt în emoţie şi
14
interiorizare. Intensitatea trăirii a fost maximă de ambele părţi: între noi, actorii, şi
public s-a creat o conexiune nemaisimţită până atunci. Scena fiind la nivelul
scaunelor, spectatorii au devenit parte integrantă a lumii noastre. Se proiectau cu
noi în lumea antică, ne simțeau inima bătând, iar noi le priveam ochii…acolo,
lângă noi, nu dincolo de lumina reflectoarelor. Ei deveneau lumea Greciei Antice,
iar noi ne adunam din mituri. Prindeam viață printre oameni … de acum … și de
atunci.
Poate vă întrebaţi pentru ce s-a făcut

atâta vâlvă. Pentru rezultatul unei munci
asidue de 6 luni, care s-a materializat într-o
formă inedită de muzică, dans şi teatru!
Prezentatorii noştri, Dionysos şi Lamia
(autorii articolului de faţă), cu destul
profesionalism (modestia, de!), au introdus
toate momentele artistice în cuvinte ritualice.
Primul moment a fost marcat de
spectaculosul dans al lui Alin Dobriţă, elev
al clasei a XI-a B, de altfel şi dansator în
trupa lui Nicole Cherry, care a încălzit
atmosfera pe ritmul piesei ―Unde‖, din repertoriul Carla’s Dreams, uimind și
energizând sala printr-un dans foarte bine corelat cu mimica expresivă ce a
conturat o adevărată poveste în mișcări.
15
A urmat, în aceeaşi tonalitate

emoţionantă, solista noastră Alexandra
Văileanu care, prin interpretarea piesei
―Sleeping Sun‖, într-o formă inedită,
însoțită, într-un dans sensibil, de colega
noastră, Diana Benchea, ne-a amintit cum soarele nu a încetat să apună şi să răsară,
susţinând cursul vieţii de zi cu zi.
Cei mici au demonstrat cât de importantă este iubirea necondiţionată dintre

copii şi părinţi, indiferent de greutăţile şi obstacolele ce se ivesc: bătrânul care
suferă de Alzheimer nu mai poate „reveni‖ la copiii săi după ce mama acestora a
murit, astfel încât pare că devine o adevărată povară pentru cei care îl îngrijesc.
Însă iubirea ne face să vedem dincolo de limitele trupului. Dansul de început
sugerează angoasa, scindarea continuă. Dar fetele nu îl văd pe bătrân ca pe o
povară reală, ci suferă că nu-l mai recunosc decât arareori. Olivia, fata mai mare,
știe însă adevărul, și anume că în spatele bolii e încă același om minunat: ―E tata!‖,
rostește ea în lacrimi. Nu trebuie să ne alungăm bătrânii, nu trebuie să uităm că ei
ne-au făcut ceea ce suntem. Simetriile piesei dovedesc că pentru tot ce părinții au
făcut pentru noi, trebuie să le fim asemenea alături, chiar și atunci când ei ajung
din nou copii… Finalul constă în dramaticul monolog în versuri, scris de însuşi
Andrei Staicu, elev al clasei a VI-a B, care ne uimeşte pe zi ce trece cu talentul său
inedit. Tânărul nostru poet a reușit să surprindă esența piesei, să fie vocea reunită a
tuturor personajelor, părinți și copii, până la vocea umanității ce își pleacă fruntea
și se închină în fața celor ce au fost!!!
Prin reprezentaţia piesei "Tata", minunaţii copii de la gimnaziu ne-au

umplut ochii cu lacrimi sincere de regrete, dar şi de fericire, în special pentru
16
„bătrânelul‖ nostru, Matei Ulea, elev al clasei a VI-a C. Momentul în care

spectatorii l-au privit pe Matei ridicându-se din scaunul cu rotile a fost o adevărată
explozie a trăirilor: lumea s-a ridicat în picioare, în lacrimi, iar aplauzele păreau că
umplu sala și trec dincolo de ea. Simțeam cu toții în suflete și în lacrimi dorul de
bunici, de părinți, simțeam nevoia de a fugi la ei să îi luăm în braţe cât încă mai
putem…dacă mai putem… sau să îl îmbrățișăm pe micul actor care s-a ridicat din
scaunul suferinței ca o amintire a ceea ce trebuie să fim și care, alături de colegii
lui actori, a trezit conștiințe. Matei ne dă zilnic un exemplu de curaj şi încredere,
dar în clipe ca acestea, este imposibil să nu te cutremuri. Mulţumiri nemărginite
doamnei diriginte a lui Matei, totodată coordonatorul cercului de teatru, doamna
profesoară Alina Stârcea, pentru această depăşire a limitelor care îi este specifică:
creează artă din ceea ce pare cel mai dificil de
prelucrat, obligă la autodepăşire, la trecerea
propriilor obstacole. Da, acum putem spune din
experienţa personală: există minuni! Trebuie doar să
creadă cineva în tine...
Penultimul moment artistic le-a aparţinut fetelor Voicu Alexandra, o fostă

elevă a Colegiului, Benchea Diana, actuală elevă şi, sperăm, o viitoare elevă,
Stârcea Karis, care ne-au transmis, printr-un dans contemporan, un mesaj foarte
important: oamenii, dacă se străduiesc să învingă formele întunericului din
sufletele lor, sigur răzbat la lumină. Aripile de înger ale micuței se deschid asupra
celor două prietene și evidențiază puterea iubirii și a prieteniei. Deși fetița
reprezintă lumina, fiind micuță între două flăcări întunecate, statura ei nu îi
diminuează forța. O mângâiere pe față aduce iubirea în suflet, un zâmbet topește
gheața suferinței și o îmbrățișare sterge tot răul. Sensibilitate în mișcare și emoție
pură!
17
Piesa „Bacanta‖,
reprezentând finalul apoteotic al
primului nostru spectacol, a fost
introdusă de domnişoara Fekete
Klara, împreună cu Ioan
Hârjoabă, membru al Ligii
Studenţilor, aceştia invocând personajele piesei printr-un moment artistic
profesionist, demn de cele mai mari scene de operă. Doamna Fekete ne-a uimit de-
a dreptul atât prin apariția siderală, dar mai ales prin vocea divină. A reușit să ne
proiecteze într-o altă lume, iar tânărul Ioan, emoționat și fermecat, a urmat-o demn
în lumea neomenească ce se deschidea. Proaspăt invocate, zeităţile şi-au
desfăşurat magia, acaparând sala printr-o prezenţă divină. Acţiunea piesei
liceenilor se petrece „în Grecia Antică, la scurt timp după răstignirea lui Hristos,
când, Aletheia, o tânără bacantă, preoteasă a zeului Dionysos, poartă copilul zeului
Pan. Lamia (demon feminin ce urmăreşte uciderea de prunci, încă din pântecul
mamei lor), intră în viaţa ei sub forma unei femei aristocrate, şi ea preoteasă a lui
Dionysos. Însă cei doi urmăresc de fapt sacrificarea pruncului nenăscut al
18
Aletheiei, în cadrul unui ritual adus zeului. Mama Aletheiei, Anghela şi Iosif, care
este sincer îndrăgostit de ea, sunt creştini şi încearcă să o aducă şi pe tânără pe
același drum. În acest scop, Anghela, o va chema chiar pe Fecioara Maria să-i
vorbească surorii ei. Atinsă de cuvintele acesteia, ajutată de rugăciunea mamei, a
Anghelei și a îngerului, Aletheia găseşte în sufletul ei puterea de a se opune
forţelor răului şi, descoperind în sufletul ei iubirea mamei, spune ―Nu!‖.
Transformată în cruce, ea trece printr-un botez interior. Este momentul acceptării
maternităţii, dar şi a creştinismului, a noului Domn. Finalul o prezintă alături de
Iosif şi de fetiţa ei, ca un triumf al iubirii în faţa tenebrelor, în timp ce aripile
îngerului se coboară asupra lor, binecuvântându-i…‖- prezentarea doamnei
profesoare Stârcea.
Începând reprezentaţia
liceenilor, publicul a fremătat de
emoţii dintre cele mai diverse:
simţeau aproape inima
Aletheiei, se înălţau odată cu
îngerul în rugăciune, trăiau
mânia Lamiei, celor din primul
rând li s-a oprit pentru un
moment respiraţia când
menadele s-au năpustit asupra lor frenetic, amintindu-le de ispitele ce ne pândesc
din umbră, de care, dacă le-am vedea, ne-am teme cel puțin la fel. Ne reflectam în
ochii lor. În scena răstignirii Aletheiei, respiram împreună. Iar țipătul ei a oprit
pentru o clipă lumea. Copilul lumii și al sufletului se năștea pe cenușa vechilor
legi!!! Din mâinile însângerate ale Lamiei, din zbuciumul lui Dionysos, din
rugăciunea Fecioarei Maria alături de Anghela și de înger, dar mai ales din
19
strigătul către lumină și iubire al Aletheiei, s-a născut în cei din fața noastră o
opțiune… Ce suntem? Unic este modul în care piesa rămâne în sufletele celor care
au urmarit-o, te pune în fața a ceea ce ești. Depinde ce simți la final … Întuneric
sau … lumină … Aplauzele, spunem noi, au demostrat că prin Aletheia, am trezit
în oameni lumina și iubirea … Ceilalți … poate doar nu au înțeles …
20
O săptamână mai târziu, a urmat

Festivalul de teatru „Mark Twain”.
Cel puţin la fel de multe emoţii. Cei
mici s-au descurcat impecabil, în ciuda
luminilor care se aprindeau și stingeau
haotic. Bravo, copii! La cei mari…
Actorii, trecând peste nu puţinele erori
tehnice, au reuşit să îşi dovedească
talentul autentic prin capacitatea de a
improviza. E un pic ciudat ca Dionysos
să își invoce menadele fără muzică, dar
felicitări, Rareș! Te-ai descurcat!
Strigând printre dinți, ca din vechile
ritualuri! Mai interesant a fost când
Grecia Antică a fost animată, pentru câteva secunde ce-i drept, de
muzică mexicană. Redimensionând timpul, am mers mai departe.
După momentul în care tatăl, împins pe fundal de zei, e gata de a-
și ucide fiica, asemenea unei răsturnări a jertfei pe care Avram
vrea să o aducă lui Dumnezeu prin fiul său Isaac, lumina care
oferea actorilor prilejul să se retragă nu se mai stinge, iar tatăl
(alias Ștefan Comșa) își cere iertare … și își cere iertare … și iar
își cere iertare … Dar s-a descurcat! Bravo și ție! Chiar v-ați comportat
profesionist! Treptat, totul a intrat în normalitate și am jucat poate mai încrâncenat
ca oricând. Începutul ne montase să fim mai categorici. Ce ne-a bucurat a fost că
spectatorii nu au simțit aceste lucruri. Juriul însă, da! Dar scena opțiunii finale a
Aletheiei a ieșit mai bine ca oricând! Cutremurător, te determina să spui da sau nu
21
luminii… Din nou aplauze frenetice și sala în picioare (în condițiile în care doar
jumătate de sală era alcătuită din oameni de-ai noștri, să zicem așa, restul…alți
spectatori.). Părea că avem un răspuns … Cel puțin din partea celor prezenți ca
spectatori (cu mici excepții ).
La festivitatea de a doua zi,

ambele piese au fost premiate cu titlul
de Tinere Speranţe (da, premiul de
participare). Totuşi, la secţiunea liceu,
ne-au surprins aprecierile juriului, care
a mărturisit că piesa noastră a iscat
controverse şi neîntelegeri între juraţi. Ne bucurăm că am reuşit, astfel, prin jocul

şi dăruirea noastră, să trezim conştiinţe, să îndeplinim „o adevărată misiune de
apostolat‖, aşa cum ne-a descris sora Paula. Dumneaei ne-a fost alături la
Festivalul Mark Twain, alături de doamnele profesoare Claudia Roban, Luminiţa
Tisăianu, Raluca Faraon, cărora le mulţumim.
În special suntem impresionaţi de sfaturile oferite de sora Paula. Cuvintele
dumneavoastră valorează pentru noi mai mult decât orice premiu!!! Atunci când un
22
om ca dumneavoastră ne apreciază, nu ar mai conta nici dacă o lume întreagă ar fi

împotriva noastră! Vă stimăm nespus și vă mulțumim din inimă pentru tot, sora!
Le mulţumim celor care ne-au fost alături, oferindu-ne suportul! Îl numim,
în primul rând, pe pr. Francisc Ungureanu, care ne-a ajutat şi urmărit cu multă
atenţie la filmări. Ne-am simţit speciali, importanţi! Părintele ne-a împărtăşit
câteva dintre gândurile dumnealui despre această experienţă, care ne-au făcut să
credem şi mai mult în noi: A fost ca o epifanie, adică o descoperire neașteptată a
esenței sau semnificația unui lucru. Pe unii dintre copii îi știam mai bine, de la
clasă, pe alții doar din vedere de la Liturghie sau de pe holurile școlii, dar
percepția nu a ținut cont de cunoașterea precedentă. Toți actorii celor două piese
de teatru ale căror repetiție filmată am avut onoarea de a o asista erau o echipă
bine structurată și cu o determinare extraordinară să facă bine ceea ce aleseseră
ca mod de petrecere a timpului liber. Într-un alt context am mai lucrat la proiecte
teatrale și știu ce implică o astfel de angajare, acum priveam și mă minunam cât
de frumoși și talentați sunt acești tineri. A face ca mesajul să ajungă la spectator și
nu să rămână în mintea regizorului, la marginea scenei sau între scaune este cea
mai mare provocare pentru actor, mai ales cel amator. Ulterior am aflat că
reprezentarea în fața spectatorilor a reușit să transmită mesajul și pentru acest
fapt îi felicit din toată inima pe dragii noștri actori! Mult succes în proiectele
următare! Vă mulţumim din suflet pentru toată susţinerea oferită!
La Teatrul de Artă ne-au onorat cu prezenţa pr. Marian Blaj, doamna
profesoară Petre Maria, cărora ţinem de asemenea, să le mulţumim! Părintele Blaj
ne-a impresionat prin cuvintele sale: Participând la spectacolul elevilor Colegiului
Romano-Catolic “Sf. Iosif” am rămas profund impresionat de jocul scenic al
copiilor. Piesa de teatru a fost interesantă deoarece subiectul abordat a fost de
factură religioasă şi istorică, el prezentând situația creștinilor din perioada
23
primară a Bisericii. Confruntarea noilor creștini, a noii credințe apărute, cu

religia păgână existenţa de veacuri, ne-a oferit posibilitatea de a conștientiza că
această luptă s-a dus încă de la începuturi şi continuă să se ducă şi astăzi.
Creștinii trebuie mereu să se împotrivească şi să apere valorile Bisericii, în orice
context nefavorabil ar trăi. Cred că şi specificul religios al liceului a ieşit în
evidenţă, iar tinerii actori nu doar au oferit un joc scenic, dar au şi asimilat
mesajul pe care au dorit să îl transmită. Am observat pe scenă tineri şi adolescenți
iubitori de teatru, doritori de a-şi folosi talentele pentru a dărui spectatorilor din
sală, rudelor şi prietenilor momente frumoase. Timpul petrecut în prezenţa lor a
fost unul plăcut. Sper să mai pot fi alături de ei și la alte momente. Părinte,vă
aşteptăm cu tot dragul!
Ţinem să mulţumim, de asemenea, sorei directoare şi conducerii Colegiului
pentru susţinere şi pentru aprobarea desfăşurării întregii actvităţi, domnişoarei
profesoare Fekete Klara, domnului profesor Răzvan Rusănescu pentru aportul
artistic şi tehnic, Georgianei Mihăiţă pentru oportunitatea pe care ne-a oferit-o şi,
nu în ultimul rând, doamnei profesoare Alina Stârcea, fără de care nimic nu ar fi
fost posibil - vă mulţumim pentru orele nesfârşite de repetiţii, oferite din timpul
personal, pentru dăruirea şi iubirea faţă de copii, pentru valorile şi nepreţuitele
învăţături oferite. Ca un mesaj din
partea întregii trupe de teatru, vă
mulţumim pentru că, prin acest
cerc, ne-aţi luminat anii de liceu!
„Totul începe când cineva are
încredere în tine‖- am primit aripi.
O mică parte din actuala trupă 

2015-2016
24
N(aum) – teatru
cu Oana Pellea & Cristina Casian, regia Mariana Cămărășan
vineri: 13 mai 2016, Teatrul Metropolis
Au participat: Constantinescu Cătălina – VI B, Durnea Theodora - VI A,

Busuioc Claudiu, Pal Diana, Ganea Diana, Rotaru Lidia, Plăpumaru Vlad, Bîrsan
Ilinca, Vătau Ana – IX A, Mihai Andreea, Mircea Iulia, Debelka Alex, Agarici
Matei – IX B, Dincu Antonia – IV A.
Fiecare, măcar o dată, s-a privit în oglinda vieţii sale şi a judecat pentru o
clipă un moment din existenţa sa. Acest spectacol este o oglindă a sufletului în care
se reflectă sensibil şi ironic, viaţa personajului Omul, ajunsă la final. Este un jurnal
în care oricine se poate regăsi în multe momente.
25
Scena goală, cenuşiu

„îmbrăcată‖ de scenograf, aduce în
afara unei valize, fie o bancă, fie
coboară din tavan pe stânga scenei N(AUM) este o piesă profundă
diferite obiecte; tablouri evocate ca și emoționantă, care are la bază o
amintiri de Omul. Fiecare moment diversitate de interpretări. Încercând
este tulburător ca vizualizare. Până şi să imprime pe fața telespectatorilor
momentul intervenţiei fumului care atât bucuria, veselia, cât și stări triste
este un efect vechi şi arhifolosit și emoționante, piesa colorează viața
prinde conţinut emoţional. dintr-o perspectivă pe care noi nu o
putem înțelege de la început. Pentru
În această piesă, Oana Pellea
mine, vizionarea acestei piese m-a
arată că actorul nu poate convinge
făcut sa fiu mai atentă la lucrurile
prin interpretarea sa decât dacă poate
mărunte din viața pe care o trăiesc.
semnala multiplele sensuri ale
Mi-a făcut plăcere să pot observa cum
cuvântului rostit şi aplicarea lor la
cele două actrițe (Oana Pellea și
stările interioare ale situaţiilor prin
Cristina Casian) au intrat atât de bine
care trece personajul. Sunt multe
în pielea personajelor, încât s-au
scene în care actriţa are drept partener
putut citi emoția și pasiunea din ochii
direct lumina şi adresează cuvântul
lor.
către ea.
Recomand această piesă
Această piesă de teatru, în care
oamenilor care au o profunzime în
curentul suprarealist al lui Gellu
Naum este adus în viaţa reală, merită înțelegerea sentimentelor și celor care
văzută de mai multe ori. Este genul de apreciază bunul-gust și creativitatea.
piesă care, indiferent de câte ori o (Diana Ganea – IX A).
vezi, va avea un alt impact asupra ta.
(Vătau Ana – IX A).
26
O piesă de teatru impresionantă, deoarece prezintă starea dintre viață și

moarte, într-o ipostază artistică. Se desfășoară o „acțiune‖ absurdă, cu elemente ce
denotă diferența dintre a trăi și a fi mort. Personajul principal, jucat de Oana Pellea,
are datoria de a prezenta suprarealismul lui Gellu Naum. Textul lui se află departe
de logica narativă a poveștilor din lumea de astăzi, dar conține povești
contemporane care se adresează lumii contemporane. (Agarici Matei – IX B).
Piesa de teatru N(aum) mi-a acaparat atenția mai bine de o oră, dezvelind
prin interpretarea de excepție a Oanei Pellea, zbuciumul interior al unui poet
marcat de nesiguranța zilei următoare. Pe mine m-a făcut să înțeleg că nimic nu
este permanent; oricât de fericit și fără griji ai fi, destinul poate să-ți zdruncine din
rădăcini copacul fericirii, pe care îl credeai etern. Astfel, piesa te face să îți
valorifici fiecare clipă fericită, pentru că nimic nu durează la infinit. Atât timp cât
te bucuri de fiecare clipă, crezând cu tărie că este clipa de fericire, aceasta poate
dura pentru totdeauna (Mircea Iulia – IX B).
În data de 13 mai, vineri, am mers, împreună cu doamna profesoară Raluca
Faraon și cu alți colegi, la Teatrul Metropolis, pentru a urmări piesa N(aum). Încă
din primele minute am fost fascinată de modul în care două actrițe au reușit să
creeze atmosferă, să ne introducă total în poveste. Pe tot parcursul piesei, atenția și
ochii mei au zburat de la un colț la altul al scenei, eu trăind stările sufletești ale
personajului principal în acest drum captivant pe care îl parcurgea prin amintiri și
prin opera sa. Momentul culminant și totodată scena mea preferată a fost la final,
când, ajuns la capătul puterilor, bărbatul a recunoscut că nu mai poate și a aflat
adevăratul scop al vieții. N(aum), care nu are un fir narativ, prezință totuși un
mesaj profund despre viață; nu este vorba doar de un simplu poet cu o vecină
enervantă sau cu un străin întâlnit pe o bancă…(Pal Diana – IX A).
Piesa de teatru N(aum) mi s-a părut de-a dreptul fascinantă! Jocul actoricesc
al Oanei Pellea a fost minunat și nu am putut să ies din atmosfera uluitoare nici
după terminarea acesteia. Scene hazlii, momente serioase și profunde, minute
întregi de discuții intense și triste care m-au făcut să plâng. Este o piesă mirifică și
sensibilă, care arată viața unui poet în frumusețea și tristețea sa. Este o lume
complicată și intrigantă, la care am fost invitată să iau parte și eu am răspuns
bucuroasă acestei invitații inefabile. Recomand această piesă de teatru celor ce
reușesc să înțeleagă că frumusețea, de fapt, nu poate fi înțeleasă cu mintea, ci cu
sufletul (Rotaru Lidia – IX A).
Piesa de teatru N(aum) a fost foarte frumoasă și artistică, făcându-mă să
privesc viața și cu alți ochi, iar actrița care joacă în rolul principal a dat viață
poveștii (Constantinescu Cătălina – VI B).
27
M-au impresionat scenele din copilăria poetului și discuția cu îngerul (Dincu

Antonia – IV A).
Vineri, treisprezece mai, era o zi obișnuită pentru majoritatea lumii. Însă, nu
și pentru câțiva dintre elevii Colegiului Romano-Catolic „Sfântul Iosif‖, elevi care
așteptau cu nerăbdare ora nouăsprezece. Împreună cu doamna profesoară de limba
și literatura română Raluca Faraon, copiii urmau să vizioneze o piesă de teatru care
avea să prezinte câteva momente din viața marelui poet Gellu Naum.
Ora nouăsprezece, iar în teatrul Metropolis lumea își verifica biletul, urmând
ca apoi să își caute din priviri locul. Pentru majoritatea oamenilor de acolo, era o
seară ca toate altele, petrecută la teatru. Pentru alte persoane, cum era pentru noi,
acea vineri era o seară specială, mult așteptată. În ciuda agitației, s-a făcut o liniște
deplină în momentul începerii spectacolului.
Prima impresie pe care mi-a lăsat-o figura de pe scenă, îmbrăcată într-un
palton lung, gri și cu o pălărie neagră pe cap, a fost cea de neliniște. Deja mă
simțeam în pielea personajului, parcă înțelegându-l, având aceeași soartă ca și a sa.
Nu pot descrie profunzimea acelui spectacol, nu îi pot aduce un omagiu
corespunzător. Dar pot spune că m-a uimit, fără îndoială. Cum poate o piesă de
teatru cu doar doi actori să te lase înmărmurit, cufundat în uimire, fericire și tristețe
în același timp?
La sfârșitul uimitorului spectacol, publicul a izbucnit în aplauze. Eu, totuși,
nu reușisem încă să mă desprind de lumea în care abia intrasem... Mă simțeam ca
într-o odaie, de unde mă puteam uita pe un singur geam, încercând să descopăr
natura.
Totuși, toate momentele frumoase au un sfârșit. Am părăsit teatrul
Metropolis cu tristețe, dar totodată cu o dorință mistuitoare de a reveni curând.
(Durnea Theodora – VI A).
Dacă Oana Pellea ar fi
ambasadoarea frumosului pe o planetă
ciudată, fără nume, dacă vocea Cristinei
Casian cu inflexiuni de șoaptă de înger ar
putea să îmblânzească sălbatici cu priviri
devoratoare, dacă sensibilitatea Marianei
Cămărășan ar învălui prozaicul într-o
mantie de poezie, atunci planeta aceea s-ar numi: N(aum). Și poetul s-ar plimba
liniștit că versurile sale au fost, în sfârșit, înțelese, pentru că versurile uneori se pot
28
trăi cu sufletul pe-afară, alături de un necunoscut pe care îl simți emoționat, ca și

tine…(Raluca Faraon)
„Furtuna” de William Shakespeare
Regia Alexandr Morfov, TNB, sala mare, 28

mai 2016
Cu: Ion Caramitru – Prospero, Ariel – Istvan

Teglas, Caliban – Mihai Călin.
Au participat: Mircea Iulia, Sfeir Antonio, Debelka Alex, Gheorghe Radu,

Manolescu Teodor, Mihai Andreea, Mustăța Nicoleta, împreună cu doamna
dirigintă Tănase Raluca – IX B, Duță Mihai, Anca Ioana, Pal Diana, Ganea Diana,
Rotaru Lidia, Tache Ștefan, Popescu Tytus, Bîrsan Ilinca, Miloiu Marta, Rășchitor
Cristina, Riess Francesca, Plăpumaru Vlad, Vătau Ana, Busuioc Claudiu, împreună
cu doamna profesoară Faraon Raluca și invitatele Moroșan Maria, Costache Lucia
și Welt Ioana – foste eleve ale Colegiului Romano-Catolic „Sfântul Iosif‖.
Impresii
Mi s-a părut o operă extraordinară, mai ales că mi-a sugerat ce poți face cu
mintea ca să evadezi din acele momente critice ale vieții și cât de importante sunt
cărțile (Alex Debelka – IX B).
Piesa ne conduce într-o lume a viselor, pur și simplu ne îndeamnă să ne

refugiem în ficțiune. Astfel, viața devine un loc mai bun și putem să ne reluăm
lupta cu responsabilitățile cotidiene (Iulia Mircea – IX B).
29
Sunt de părere că această piesă a avut mult succes datorită faptului că actorii
au reușit să ne intre în inimi, totul ne-a ajutat să evadăm într-o altă lume, uitând
astfel de locul unde ne aflam. A fost ca o poveste pe care noi o priveam ca și cum
am fi fost pe scenă, alături de personaje. Cred că acesta a fost și scopul ei…(Radu
Gheorghe – IX B).
O piesă extraordinară, m-a uimit și m-a făcut să îmi pun întrebări cu privire
la iubire și „răzbunare‖ prin mărinimie…(Diana Pal – IX A).
Piesa a fost superb interpretată…(Ilinca Bîrsan – IX A).
Mi-aș face abonament…pentru visare. „Din plămada viselor suntem făcuți‖,

spune Prospero. Asta s-a cam uitat azi (Raluca Faraon).
30
LITERATURA
Capitolul
Literatura
31
LITERATURA
EMINESCU - ÎN OCHII CELOR DE AZI

Modelul feminin în opera eminesciană
Tatoi Andreea Isabella, cls. a XI-a B
Înțelegem prin model proiecţia simbolică a existenţei umane, expresie a unei tendinţe
prezente în toate culturile, de reducere a realului la paradigmă şi arhetip, cum scria Mircea
Eliade.
În special chipul femeii tinde să se structureze, prin recurenţă, în model uman
determinant pentru întreaga construcţie poetică a lui Eminescu, un fel de primum movens
existenţial, un summum de calităţi şi noncalităţi. Aşadar,
nu este vorba de idealizare, ci de un mod propriu de
„reducere la esenţe‖, ce presupune o dublă deschidere:
spre mitic şi spre biografic.
Idealizată sau blamată, femeia este prezenţa cea
mai vie din întreaga operă poetică a lui Eminescu. Sesizăm
o modalitate de înscriere într-un curent general al ideilor
culturale: se ştie că în mitul adamic, omul primordial ia
cunoştinţă de sine numai după ce se vede în celălalt, în
replica sa corporală şi divină: femeia; în mitul
androginului din Banchetul lui Platon, cei doi indivizi de
sex opus, rezultaţi prin secţionarea fiinţei perfecte de către
Zeus, se caută mereu, sub impulsul lui Eros, pentru a-şi
redobândi unitatea şi fericirea de la început; aducem în
vedere, de asemenea, miturile autohtone- Eminescu a fost
captivat încă din copilărie de farmecul basmului, cu
figurile feminine bine
cunoscute (zâne, prinţese,
regine, mume, babe
malefice etc.). Acestea provin tocmai din stratul mentalului pre-
indoeuropean, cu reprezentările magice şi idolatre ale „Europei
Vechi‖: figuri antropomorfe din neolitic şi chiar din paleolitic,
zeiţe ale naşterii și ale vieţii, ale regenerării şi ale transformării.
Deoarece panteonul cu zei-bărbaţi ai invadatorilor indoeuropeni a
pus în umbră zeităţile feminine autohtone, acestea au luat forme
noi, şi astfel, „în perioada creştină, Născătoarea şi Mama-glie au
fuzionat cu figura Sfintei Fecioare. De aceea nu este surprinzător
că venerarea Fecioarei, în anumite ţări, o întrece aproape pe aceea
a lui Isus. Ea este încă asociată cu apa vieţii, cu izvoare
miraculoase tămăduitoare, cu florile, fructele şi recoltele. Este
pură, puternică şi dreaptă. Ea este încă Marea Mamă.‖1
1
Marija GIMBUTAS, Civilizaţie şi cultură, Editura Meridiane, 1989, Bucureşti, p. 119.
32
LITERATURA
Din zeităţile feminine ale Europei Vechi descind, desigur, şi mamele bune din stratul
precreştin al tradiţiei româneşti: Sf. Miercuri, Sf. Vineri şi Sf. Duminică. Poetul este marcat de
acest tip de personaje tutelare, înscriindu-se într-o tradiţie ilustrată şi cu două milenii în urmă de
latinul Lucretius, cel care celebra o zeitate atotnăscătoare: Venus genitrix (poemul filosofic De
rerum natura).
Perspectiva mitico-poetică asupra modelului feminin are la Eminescu şi o contrapondere
întunecată – un personaj-simbol „al regresului în vitalitatea haotică”: Muma Pădurii din basmul Făt-
Frumos din lacrimă. Astfel, divinizarea femeii şi teama de femeie din vechile mitologii (dar şi din cultura
creştină), tema generală masculin-feminin dezvăluie şi constituie un „sistem de gândire personal‖ al
poetului Eminescu.
G. Călinescu arată că în erotica eminesciană, esenţial nu e nimic care să depăşească
poezia populară şi romanţa, adică „modul de înţelegere obştească a dragostei‖2, că „Eminescu e
un mare erotic prin gravitate. Aşa cum iubeşte el, poporul nu iubeşte decât o singură dată, la
vârsta înfloririi vieţii bărbăteşti şi a nubilităţii‖3. De aici derivă şi personalitatea adolescentină a
poeziei de dragoste (în care regăsim în mod fidel un tipar feminin conform acestei viziuni), pe
care o remarcă şi Tudor Arghezi: „La Eminescu e o dragoste mai cu seamă senzuală, o dragoste
pribeagă, de pasiune…, o dragoste de păsări albe care străbat eternitatea şi se întâlnesc din zbor
în dreptul unei stele‖4.
Astfel, personajul feminin din opera lui Eminescu este un subiect delicat şi complex.
Câteva generaţii de cititori, stimulaţi de unii biografi și exegeţi, au aflat mai întâi de un Eminescu
misogin, acuzator al femeii pline de păcate: mincinoasă („Şi în farmecul vieţii-mi/ Nu ştiam că-i
tot aceea / De te razemi de o umbră / Sau de crezi ce-a zis femeia‖ – Pe aceeaşi ulicioară...),
cochetă şi frivolă (Scrisoarea V – Dalila), sau limitată implacabil la o condiţie intelectuală şi
sufletească inferioară (Luceafărul). De asemenea, numeroase versuri nepublicate de autor au
contribuit la întărirea acestei imagini negative.
Şcoala, mai ales aceea din timpul regimului comunist, „a marşat‖ pe conceptul de „poet al
iubirii‖, care „cântă‖ o femeie „serafică‖, văzută într-un decor natural „mirific‖. Această
prezentare este considerată de către dr. Gheorghe Drăgan a fi „superficială‖, „cu consecinţe
2
Nicolae I. NICOLAE, Mihai Eminescu, azi (Antologie comentată), Editura Ulpia Traiana, Iaşi, 1999
3
George CĂLINESCU, Opera lui Mihai Eminescu, Editura Minerva, Bucureşti, 1970
4
Tudor ARGHEZI, Eminescu, Editura Eminescu, Bucureşti, 1973
33
LITERATURA
nefericite‖, precum şi imaginea de „amorez‖ romantic, desuet, inactual: „Evident, o simplificare

tendenţioasă, cu ignorarea, voluntară sau nu, a complexităţii ideatice din versurile şi proza lui
Eminescu.‖5. De aici extragem şi ideea de complexitate a imaginii feminine în opera sa. Acelaşi
Gheorghe Drăgan semnalează un fenomen recent - o încercare de „recuperare‖ a unui Eminescu
libertin, autor de versuri licenţioase, precursor al exhibărilor pansexualiste din scrierile
„postmoderne‖ ale unor autori care ţin să-şi ia revanşa, se pare, după ce au suportat pudibonderia
afişată ostentativ de un regim politic (comunist). Această aplecare a lui Eminescu o explică
profesorul universitar prin intenţia recuperatoare, nicidecum creatoare a poetului: studiind
valenţele expresive ale limbii populare, Eminescu înscrie în mod firesc şi cântecul de mahala, şi
versurile ţărăneşti ce uzează de acel „umor gros‖.
Femeia iubită este, de asemenea, o
fiinţă angelică şi/sau demonică (Venere și
Madonă, Înger de pază etc.) Cele două ipostaze
antitetice par să se echilibreze în poemele de
început: „Suflete, de-ai fi chiar demon, tu eşti
sântă prin iubire/ Şi ador pe acest demon cu
ochi mari, cu părul blond‖ (Venere și Madonă).
Revoltatul demonic află împăcarea în iubire, la
întâlnirea cu o fiinţă excepţională: „Înger, rege
şi femeie‖ (Înger și demon).
În următoarea perioadă de creaţie, iubita
este o proiecţie mitică, fiinţă de basm, zână,
Ileana Cosânzeana, crăiasă (Freamăt de codru,
Călin – file din poveste, Lacul, Povestea
codrului etc.). Această modalitate de idealizare
cvasi-folclorică, la fel ca şi „angelizarea‖ de
inspiraţie religioasă, presupune un risc
recunoscut de bărbatul îndrăgostit: „Prea mult
un înger mi-ai părut / Şi prea puţin femeie / Ca
fericirea ce-am avut / Să fi putut să steie (S-a
dus amorul...). Această abordare presupune un paradox sufletesc: „Puteam numiri defăimătoare /
în gândul meu să-ţi iscodesc, / Şi te uram cu înverşunare/ Te blestemam, căci te iubesc!‖ (Te
duci...), „Spuneţi de ea tot răul de vreţi să-nnebunesc: /Că-i heteră, un monstru, că-i Satan – o
iubesc!‖ (Pierdută pentru mine zâmbind prin lume treci). Aceasta este, într-adevăr, o trăire
contradictorie proprie romanticilor („Odi et amo‖ se tânguia poetul latin Catullus, iar Baudelaire
„Je te hais que je t'aime‖- te urăsc pe cât te iubesc), însă asocierea paradoxală ură-iubire nu este
numai reluarea unui topos literar; omul Eminescu trăieşte acest paradox şi în intimitate, aşa cum
o dovedeşte, spre exemplu, scrisoarea din iunie 1882 către „îngerul meu blond‖: „...Tu trebuie să
ştii, Veronica, că pe cât te iubesc, tot aşa, uneori te urăsc...‖.
Poetul pare conştient de un anume risc presupus de idealizarea femeii, încât, într-un
lung exerciţiu de laborator (Icoană şi privaz) „se autoinvită‖ la realism: „Ce-i zic Dumnezeire, şi
înger, stea şi zee, / Când ea este femeie şi vrea a fi femeie?‖. Plasarea în biografic deschide
5
Lector univ. Gheorghe DRĂGAN, Modele feminine în poezia lui M. Eminescu, Universitatea „Mihail
Kogălniceanu‖- Iaşi
34
LITERATURA
perspectiva „domestică‖, normala fericire a cuplului: „S-ajung o zi în care, în strâmta mea chilie,
/ Tu să domnești ca fiică, stăpână şi soţie‖. Este „soluţia‖ motivată horaţian (carpe diem) şi în
finalul meditaţiei Stelele-n cer: „Până să mor / Pleacă-te îngere / La trista-mi plângere / Plină de
amor. // Nu e păcat / Ca să se lepede / Clipa cea repede / Ce ni s-a dat?‖.
Alteori, iubita primeşte numele sau chiar ceva din aureola femeii sfinte a creştinismului:
Maria. În balada Strigoii, Arald, regele avarilor, şi Maria, regina de la Dunăre, încep împreună o
stranie poveste de dragoste, ca oameni vii şi apoi ca strigoi. O amintim şi pe iubita lui Dionis din
nuvela Sărmanul Dionis, care se numeşte tot Maria. În anumite ipostaze, femeia iubită este o
proiecţie pământească a Sfintei Fecioare: „Şi-o să-mi răsai ca o icoană / A pururi Verginei Marii,
/ Pe fruntea ta purtând coroana – / Unde te duci, când o să vii?‖ (Atât de fragedă...). În Colinde,
colinde, dar mai ales în Rugăciune şi în sonetul
Răsai asupra mea... versurile par să prefigureze
invocarea Preacuratei, într-o tonalitate tipic
creştină. Chiar şi aflat într-o acută criză spirituală,
poetul înalţă rugăciuni nu lui Dumnezeu-Tatăl
(precum Hyperion în Luceafărul), nu lui Isus-
Mântuitorul, ci către femeia prin excelenţă a
creştinismului - „binecuvântată între femei‖,
Mama Imaculată: „Regină peste îngeri [...] /
Lumină dulce, clară, / O, Maică Preacurată / Şi
pururea Fecioară, / Marie !‖. Eminescu nu a
destinat publicului aceste versuri.
În schimb, imaginea mamei biologice, pe
care o pierduse nu de mult, este prezentă în elegia
O, mamă... Cele două chipuri feminine evocate
aici, mama şi iubita, sunt prezențe complementare
şi nu concurente, ca în postuma Pierdută pentru
mine zâmbind prin lume treci: „Pe maică-mea,
sărmana, atâta n-am iubit-o... ‖; „A mamei
amintire eu unu-n stare-am fost / Să ţi-o sacrific
ţie...‖. Astfel înţelegem că, dacă mama l-a născut,
iubita este femeia care îi dăruieşte viaţa a doua
oară, prin îndrăgostire: „Şi totuşi, totuşi, scumpo,
de nu te-aş fi văzut / Au astă bogăţie de-amor aş fi
avut?‖. Citind în paralel O, mamă şi sonetul Apari
să dai lumină..., constatăm că iubirii filiale şi iubirii erotice din elegie i se opune adoraţia pentru
Maica Preacurată. Poetul este conştient de „vină‖, se află într-o „noapte a gândurilor‖, regretă
„visul meu ceresc de-odinioară‖ (credinţa din copilărie), recunoaşte că, matur, „Eu nu mai cred
nimic și n-am tărie‖, dar speră să-şi recapete condiţia pierdută şi descoperă un mod de a depăşi
„suferinţa adâncă a nimicniciei mele‖: adoraţia pentru Maica Preacurată. Aşadar, aceea care-l
absolvă de suferinţă este tot o femeie, dar nu una oarecare: Fecioara Maria, simbolul bunătăţii, al
îndurării şi al sfinţeniei iubirii.
35
LITERATURA
Ca imagine de ansamblu, în
opera poetică a lui Eminescu,
umanitatea se manifestă esenţial în
forma cuplului, în ordinea femeie-
bărbat, şi nu invers. Existenţa
bărbatului gravitează în jurul acestei
creaţii complexe, femeia, fiinţă
polimorfă şi omniprezentă în imaginarul
societăților pre-indoeuropene. Zeitatea
pământului roditor din timpurile
preistorice, dar şi Crăiasa din poveştile
copilăriei au marcat decisiv
sensibilitatea masculină dintotdeauna.
Constatăm că poetul venea dintr-
o Moldovă matriarhală, în care nu tatăl,
ci „Măicuţa bătrână / Cu brâul de lână‖ este alinarea celui destinat morţii; în care fetele de boier
nemăritate nu erau excluse de la moştenire şi trimise la mănăstire, ca în Muntenia; unde apar cu
cea mai mare frecvenţă antroponimele ce trimit la descendenţa maternă: Aioanei, Amariei,
Airinei6 etc. Chiar şi la nivel strict biografic, icoana mamei poetului este sfântă, pe când relaţia
cu tatăl a evidenţiat o anume ostilitate.
Cu toate acestea, se poate spune că niciun alt scriitor român nu a acuzat femeia la fel de
mult precum Eminescu, acesta formând una dintre cele mai complexe viziuni asupra relaţiei
bărbat-femeie, atât prin adoptarea credinţelor şi realităţilor culturale, cât şi prin intermediul
propriei experienţe.
În acest fel, bărbatul nu-şi poate defini prezenţa în lume decât în raport cu fiinţa feminină,
ceea ce demonstrează nu numai opera, ci şi biografia poetului. Călinescu spune, totuşi, că
„femeia nu trăieşte prin viaţa ei proprie, ci prin procesul de transfigurare pasională a iubirii.
Veronica este numai o cristalizare a modului erotic al lui Eminescu, fără să fie singura, şi ceea ce
interesează pe biograf este tocmai şi numai aspectul pasional al vieţii acestuia.‖7
Deşi opera şi biografia ar putea avea unele puncte de întâlnire, ceea ce este normal,
pentru motivarea unui sistem de gândire, în care modelul feminin este reper fundamental,
decisive par a fi izvoarele culturale frecventate de scriitor şi puterea sa de a dezvolta o viziune
personală. Pare, în acest sens, mai aproape de adevăr interpretarea savantului filolog Demetrio
Marin, conform căreia „în spiritualitatea eminesciană se îmbină, printre altele, două «filoane» de
gândire, care-şi dispută până la sfârşit întâietatea; gândirea creştină, care rămâne mai degrabă în
stare latentă, şi gândirea indiană, în sens larg, cu o pronunţată influenţă budistă‖8. Imaginea
„femeii sfinte prin iubire‖ este puternic defavorizată de aceea a fiinţei inferioare, considerată o
piedică în calea perfecţionării spirituale a bărbatului, aşa cum apare în numeroase pagini din
Upanișade, Panceatantra şi alte scrieri ale vechilor hinduşi. În Vechiul Testament, femeia este
6
Argumentaţie preluată din: Octavian BUHOCIU, Folclorul de iarnă, ziorile şi poezia păstorească, Editura
Minerva, 1979
7
George CĂLINESCU, Viaţa lui Mihai Eminescu, Editura Litera, 2005, Bucureşti, p. 251
8
Eminescu şi cultura indiană, Editura Institutul European, 2004, Bucureşti p. 39
36
LITERATURA
actorul principal în comiterea păcatului originar, dar tot ea este reabilitată în creştinism, „fiind
considerată demnă de a deveni vasul spiritual care primeşte corpul lui Dumnezeu însuşi‖9.
În final, afirmăm că poetul nu a dorit să propună un model unic feminin. Chipurile
invocate în opera eminesciană răspund fie unor aspiraţii personale, fie unor stări de criză
sufletească, alimentate de diverse informaţii interculturale. Dacă ne raportăm la însemnările
filosofice cuprinse în Fragmentarium
(laboratorul gândirii sale), dar şi la
perspectiva deschisă de mari poeme precum
Luceafărul (în care se impune ideea de
echilibru, „ecvaţie‖, pace, armonie), atunci
se poate admite, conform dr. Gheorghe
Drăgan, că, în zona frământărilor secrete,
nedestinate publicării, modelul feminin
divin, Maica Preacurată, răspunde pe deplin
idealului eminescian. Profesorul universitar
continuă: „În acelaşi timp, este de înţeles
faptul că Eminescu a avut onestitatea de a
nu dori să-şi afirme o imagine publică de
„poet creştin‖, în consens cu mărturisirea făcută în corespondenţa intimă şi, totodată, atestată de
cea mai mare parte a operei: „Dacă am avea religie, noi doi, am crede că Dumnezeu nu va lăsa
nerăsplătit atât amor, dar n-o avem, de aceea numai în noi înşine putem crede şi pe noi înşine ne
putem întemeia.‖10
Drăgan îi găseşte, însă, lui Eminescu o religie, aceea a „propriei personalităţi, în care
crede şi pe care se întemeiază. În interiorul ei au loc şi muza căreia i se adresează, şi modelul
construit cu gândiri şi cu imagini. Citirea acestui model astăzi este, s-ar putea spune, o problemă
de opţiune culturală‖.11
9
Demetrio MARIN, India şi Occidentul, Editura Institutul European, 2007, Bucureşti
10
Lector univ. Gheorghe DRĂGAN, op. cit.
11
ibidem
37
LITERATURA
Bibliografie
Ediţii folosite
Dulcea mea Doamnă / Eminul meu iubit, Editura Polirom, 2000
Mihai EMINESCU, Poezii, Editura Erc Press, 2009
Critică literară
Lector univ. Gheorghe DRĂGAN, Modele feminine în poezia lui M. Eminescu,
Universitatea „Mihail Kogălniceanu‖ - Iaşi
Marija GIMBUTAS, Civilizaţie şi cultură, Editura Meridiane, Bucureşti, 1989
Octavian BUHOCIU, Folclorul de iarnă, ziorile şi poezia păstorească, Editura Minerva,
București, 1979
Eminescu şi cultura indiană, Editura Institutul European, 2004
Demetrio MARIN, India şi Occidentul, Editura Institutul European, 2007
George CĂLINESCU, Viaţa lui Mihai Eminescu, Editura Litera, Bucureşti, 2005
George CĂLINESCU, Opera lui Mihai Eminescu, Editura Minerva, Bucureşti, 1970
Nicolae I. NICOLAE, Mihai Eminescu, azi (Antologie comentată), Editura Ulpia Traiana,
Iaşi,1999
Tudor ARGHEZI, Eminescu, Editura Eminescu, Bucureşti, 1973
TEMA IUBIRII
de Surgun Kuby, cls. a XI-a B
Mihai Eminescu face parte din perioada

marilor clasici, alături de Ion Creangă, Ion Luca
Caragiale, Ioan Slavici, fiind considerat cel mai mare
poet român. S-a născut la Botoșani, pe 15 Ianuarie
1850; a fost al șaptelea fiu al lui Gheorghe Eminovici
și al Ralucăi Eminovici și a decedat pe 15 Iunie 1889,
în București. Acesta a fost scriitor român: poet,
prozator, publicist.
Copilăria și-o petrece la Ipotești, iar între anii
1857-1863, urmează studiile primare și gimnaziale la
Cernăuți, în acest timp colindând țara cu trupe de
teatru, în care cunoaște viața poporului, obiceiurile și
creația folclorică.
Mihai Eminescu debutează în ianuarie 1866, în
broșura Lăcrămioarele învățăceilor gimnaziaști, cu
poezia La mormântul lui Aron Pumnul, închinată
38
LITERATURA
profesorului său de limba română de la Cernăuți, iar prima poezie cu o valoare notabilă este
intitulată Venere și Madonă (15 aprilie 1870), publicată în revista Convorbiri literare.
În perioada 1869-1872, frecventează la Viena cursurile universitare de filosofie, drept,
economie politică, limbi romanice, anatomie, fiziologie, medicină legală, iar între 1872-1874, la
Berlin (însă nu a obținut nici acolo o diplomă
universitară). Perioada petrecută în afara țării i-a
influențat profund creația, asimilând totodată o vastă
cultură.
În 1874 se întoarce în țară, la Iași, unde obţine
postul de director al Bibliotecii Centrale, apoi devine
profesor suplinitor la Institutul Academic și revizor
școlar. La scurt timp, îl cunoaște pe Ion Creangă, de
care îl leagă o strânsă prietenie, introducându-l pe
acesta în cercul Societății Junimea. Devine redactor la
ziarul Curierul de Iași, apoi hotărăște să plece la București, unde va fi redactorul ziarului Timpul
(1877).
Anul 1883, reprezintă anul apariției celor mai mari creații ale scriitorului, ce au avut o
mare importanță pentru literatura română, precum Luceafărul, Glossă, Odă(în metru antic). Tot
în acest an apare și prima ediție a volumului Poesii, cu sprijinul criticului Titu Maiorescu, acesta
fiind cel care a avut intuiția geniului eminescian.
Principalele teme abordate în creațiile lui Mihai Eminescu sunt: iubirea, natura, condiția
omului de geniu, singurătatea, meditația nocturnă, timpul, revolta împotriva condiției umane,
trecutul, Eminescu îmbinându-le armonios și creând adevărate capodopere literare.
Romantismul reprezintă un curent literar, fiind o mișcare literară și artistică apărută în
Anglia la sfârșitul secolului al XVIII-lea, extinzându-se în Germania și Franța, apoi în toată
Europa. În România, romantismul a fost reprezentat într-un mod deosebit de marele poet
Eminescu, considerat a fi ultimul mare romantic european. În majoritatea poeziilor, Mihai
Eminescu abordează tema iubirii, temă inclusă în majoritatea operelor literare de valoare, atât din
literatura română, cât și din cea universală. Iubirea reprezintă cel mai copleșitor și înălțător
sentiment al ființei umane, fiind și cea mai veche temă literară.
Una dintre cele mai importante opere ale lui
Eminescu abordând tema iubirii este Luceafărul,
apărut în anul 1883, la Viena, în Almanahul Societății
academice social-literare „România Jună”, având la
origine basmul cules de Richard Kunisch: Fata din
grădina de aur. Opera este un poem romantic pe tema
destinului omului de geniu, despre existența lui în
univers, despre iubire.Viziunea despre lume este tipic
romantică, aceasta fiind pusă în lumină prin
intermediul temei, al motivelor literare, al structurii, al
imaginarului poetic etc.
Creația este alcătuită din nouăzeci și opt de
strofe, repartizate în patru tablouri, ce îmbină spațiul
terestru cu cel cosmic. Tabloul 1 conține încă din
primele versuri elemente specifice basmului, precum
39
LITERATURA
formula inițială: „A fost odată ca-n povești/ A fost ca niciodată‖, prezența și metamorfozările
Luceafărului, în „înger rece‖, „frumos‖, „tânăr voievod‖, „mândru tânăr‖, originea nobilă din
cer și mare, un „demon trist și gânditor‖, „palid‖, având ca părinți Soarele și Luna. Tot în acest
tablou este evidențiat sacrificiul pentru împlinirea iubirii – renunțarea la nemurire: „Tu-mi cei
chiar nemurirea mea/În schimb pe-o sărutare,/Dar voi să știi asemenea/Cât te iubesc de tare‖;
„Da, mă voi naște din păcat/ Primind o altă lege/ Cu veșnicia sunt legat,/Ci voi să mă dezlege‖.
În tabloul al doilea apare perechea Cătălin și Cătălina; numele acestora pune în evidență
potrivirea dintre ei, însă aceștia au statut diferit: originea bărbatului este îndoielnică, de slujitor,
în timp ce ea este superioară, nobilă. Bărbatul reprezintă un inițiator pentru Cătălina: „Dacă nu
știi, ti-aș arăta/Din bob în bob amorul‖.
În tabloul al treilea, Luceafărul apare sub denumirea
de Hyperion. Este prezentată dorința dezlegării de
nemurire, sugerată prin zborul la originea lumii: „Porni
luceafărul. Creșteau/ În cer a lui aripe,/ Și căi de mii de ani
treceau/În tot atâtea clipe‖; „O, cere-mi, Doamne, orice
preț,/Dar dă-mi o altă soarte‖. Iubirea profundă pe care o
simte Luceafărul este conturată prin vesurile: „Și pentru
toate dă-mi în schimb/O oră de iubire...‖. Apar
discrepanțele dintre cele două lumi, între muritori și
nemuritori, ce se remarcă prin replica Demiurgului: „Tu
vrei un om să te socoți,/ Cu ei să te asemeni?/Dar piară
oamenii cu toți,/ S-ar naște iarăși oameni‖; „Căci toți se
nasc spre a muri/Și mor spre a se naște‖. Aceste versuri pun
în lumină antiteza dintre efemeritatea oamenilor și
universul, superioritatea, existența și eternitatea divină.
Deși Demiurgul refuză cererea lui Hyperion, îi oferă
altenative, cu scopul de a-i arăta la ce ar renunța, dar și
statutul lui: „Îți dau catarg lângă catarg,/Oștiri spre a străbate/Pământu-n lung și marea-n
larg,/Dar moartea nu se poate‖.
În tabloul al patrulea, predomină tema naturii, prin care se reprezintă idila dintre doi
îndrăgostiți: „Sub șirul lung de mândri tei/Ședeau doi tineri singuri‖; „Abia un braț pe gât i-a
pus/Și ea l-a prins în brațe‖. Teiul este ocrotitorul îndrăgostiților în lirica eminesciană. Este pusă
în evidență chemarea Luceafărului de către fată, însă acesta apare într-o ipostază rațională, a
geniului superior, care nu mai este ghidat de afectivitate și acceptă statutul pe care îl are: „El
tremură ca alte dăți/În codri și pe dealuri,/Călăuzind singurătăți/De mișcătoare valuri;// Dar nu
mai cade ca-n trecut [...]‖. Este reluată antiteza dintre nemuritori și muritori: „- Ce-ți pasă ție
chip de lut,/Dac-oi fi eu sau altul?// Trăind în cercul
vostru strâmt/Norocul vă petrece,/Ci eu în lumea mea mă
simt,/Nemuritor și rece‖ (evidențiindu-se astfel
neîmplinirea afectivă).
Poemul Luceafărul prezintă diferite feluri de
iubire, precum cea imposibilă sau neîmplinită, ce se
remarcă între fata de împărat și Luceafărul în tabloul
întâi, cea posibilă și împlinită, ilustrată în tabloul al doilea
între Cătălin și Cătălina, dar și în cel de-al patrulea între cei doi tineri.
40
LITERATURA
Vorbește-ncet
Vorbește-ncet, urmează înainte

Cu glasul tău, izvor de mângâiere,
Căci vorba ta-i ca lamura de miere
Și înțelesul ei e prea cuminte.
Să pot să te privesc în veci - n-aș cere

Nimica alta, o, bun înger sfinte,
Când ochii tăi îmi spun fără cuvinte
Și-arată milă, dragoste, durere.
Tu idol scump și dulcea mea lumină,

Rămâi în brațul meu întotdeauna,
Căci ție sufletu-mi numai se-nchină.
Vorbește-ncet, privește-mă întruna,

De chipul tău viața mea e plină -
Pot fi minuni... ca tine nu-i nici una.
Poezia Vorbește-ncet reprezintă o altă creație a lui Mihai Eminescu, în centru căreia stă
iubirea. Încă din titlu se remarcă adresarea directă, aceasta fiind reluată în prima și ultima strofă,
pentru a conferi simetrie textului.
Tema poeziei este iubirea neîmplinită, surprinsă sub forma unui monolog adresat, ce se
remarcă prin mărcile lexico-gramaticale ale acestui tip de discurs - forme verbale la persoana
întâi și a doua: „să pot‖, „să te privesc‖, „vorbește‖, „rămâi‖, formele pronominale de persoana
întâi și a doua: „îmi‖, „mea‖, „ta‖, „tău‖, dar și substantivul în cazul vocativ: „Tu idol scump și
dulcea mea lumină‖.
Creația este alcătuită din patru strofe a câte patru versuri - primele două - și trei versuri,
ultimele. În strofa întâi eul liric se adresează iubitei și astfel se conturează imaginea unei iubite:
tânără, blândă, angelică, inocentă. Portretul fetei este format prin figuri de stil precum metafora
„izvor de mângâiere‖, comparația ―vorba ta-i ca lamura de miere‖. Strofa este dominată de o
atmosferă armonioasă.
Sentimentele profunde ale eului liric sunt prezente
în cea de-a doua strofă. Acesta se adresează iubitei
exprimând sentimente de admirație, iubire, idolatrie. Eul
liric apare în ipostaza de îndrăgostit și prezintă iubita
printr-o inversiune deosebită: „bun înger sfinte‖. Acest
epitet pune în lumină dragostea și prețuirea pe care
autorul o are față de persoana dragă.
Adresarea directă se remarcă și în cea de-a treia
strofă: „Tu idol scump și dulcea mea lumină‖. La nivelul
acestei strofe, se pune în evidență intesitatea
sentimentelor : „căci ție sufletu-mi numai se-nchină‖,
41
LITERATURA
formând un portret al iubitei, din care reiese perfecțiunea acesteia. Dorința arzătoare de a o avea
pe tânără este pusă în lumină prin imaginea dinamică: „rămâi în brațul meu‖, „sufletul se
închină‖.
Strofa a patra reia adresarea directă, iar iubita devine centrul universului eului liric.
Aceasta devine o „minune‖ ce nu poate fi comparată. Iubirea nu poate deveni împlinită în lipsa
fetei, aceasta având un puternic impact asupra eului liric: „De chipul tău viața mea e plină‖.
În această poezie eminesciană, iubirea reprezintă un sentiment suprem, persoana iubită
devine pentru îndrăgostit o muză ce îl inspiră, un „idol scump‖, imagine eternă rămasă în
amintire, fiind doar o iluzie trăită cu intensitate, deoarece totul se petrece în imaginația poetului,
astfel evidențiindu-se iubirea neîmplinită.
Dorința
Vino-n codru la izvorul

Care tremură pe prund,
Unde prispa cea de brazde
Crengi plecate o ascund.
Și în brațele-mi întinse
Să alergi, pe piept să-mi cazi,
Să-ți desprind din creștet vălul,
Să-l ridic de pe obraz.
Pe genunchii mei șede-vei,

Vom fi singuri-singurei,
Iar în păr, înfiorate,
O să-ți cadă flori de tei.
Fruntea albă-n părul galbăn

Pe-al meu braț încet s-o culci,
Lăsând pradă gurii mele
Ale tale buze dulci…
Vom visa un vis ferice,

Îngâna-ne-vor c-un cânt
Singuratece izvoare,
Blânda batere de vânt;
Adormind de armonia
Codrului bătut de gânduri,
Flori de tei deasupra noastră
Or să cadă rânduri-rânduri.
42
LITERATURA
Dorința apare la 1 septembrie 1876, în

revista Convorbiri literare, alături de Melancolie,
Lacul, Crăiasa din povești. Aceasta este o poezie ce
îmbină armonios iubirea și natura. Opera reprezintă
o invitație adresată persoanei iubite. Tema creației
eminesciene este imaginea unei iubiri posibile, care
se împlinește cu ajutorul cadrului natural.
Poezia este alcătuită din șase strofe, ce sunt
repartizate în trei secvențe. Secvența întâi este
formată din prima strofă și prezintă o adresare
directă a eului liric către persoana dragă: „Vino-n
codru la izvorul/Care tremură pe prund‖. Cadrul
natural este reprezentat de codru și izvor, acestea
fiind un loc prielnic întâlnirii îndrăgostiților.
Ultimele două versuri: „Unde prispa cea de
brazde/Crengi plecate o ascund,‖ ilustrează un
cadru intim, ce pune în lumină dorința eului liric de a fi împreună cu persoana dragă într-un
spațiu ideal.
Secvența a doua este alcătuită din strofele II, III și IV și evidențiază posibila întâlnire
dintre cei doi îndrăgostiți. Cea de-a doua strofă este formată din imagini vizuale și dinamice și
ilustrează apropierea celor doi și dorința eului liric de a fi cu persoana iubită. Acest moment se
continuă și în strofa a treia, îndrăgostiții adăpostindu-se sub ocrotitorul tei, formând astfel un
cadru intim. Portretul fetei se formează în cea de-a patra strofă, ea fiind angelică: „Fruntea albă-n
părul galbăn‖. Este prezentă scena sărutului: „Lăsând pradă gurii mele/Ale tale buze dulci‖.
Din secvența a treia fac parte strofele V și VI. Acestea îmbină sentimentul de iubire cu
natura, prin somn și visare: „Vom visa un vis ferice‖. Se conturează o atmosferă armonioasă,
ideală pentru împlinirea visului de iubire. Reapare cadrul natural, reprezentat de izvoare, codru și
florile de tei, ce accentuează armonia creată.
Creația are la bază aspirația către fericire, ce poate fi împlinită prin iubire, căci dragostea
eminesciană rămâne sentimentul eternei existențe.
Relația dintre iubire și natură în operele eminesciene
În majoritatea poeziilor sale, Mihai Eminescu a îmbinat iubirea cu natura. În lirica
eminesciană, ele pot fi considerate o singură temă, susținută și completată reciproc de cele două
elemente. Iubirea reprezintă o cale de cunoaștere ce este asociată naturii, cadrul natural fiind în
permanentă legătură cu sentimentele umane.
Creațiile lui Eminescu sunt formate fie din natura terestră, fie din cea cosmică.
Elementele cadrului terestru pot fi acvatice (izvorul, lacul, marea etc), dar și vegetale (tei, codru,
salcie etc.). Acestea alcătuiesc de obicei un cadru prielnic îndrăgostiților. Din natura cosmică fac
parte stelele, luna, cerul, luceferii etc.
Surse de inspirație a operelor eminesciene ce au ca temă iubirea
Iubirea în poeziile lui Eminescu a avut ca sursă de inspirație dragostea purtată de autor
pentru Veronica Micle, aceasta reprezentând o muză a creației lui. Corespondența dintre cei doi
pune în evidență sentimentele profunde ce se pot remarca și în operele scriitorului.
„Fetiţule dragă,
43
LITERATURA
Nu te supăra dacă nu-ţi scriu numaidecât după ce-ţi primesc scrisorile, dar în adevăr înot
în stele. Acuma m-au apucat frigurile versului şi vei vedea în curând ceea ce scriu. Îndată ce mă
voi muta de aici îţi trimit bani de drum; pân-atunci „Legenda‖ la care lucrez va fi gata şi fiindcă
luceafărul răsare în această legendă, tu nu vei fi geloasă de el, fetiţul meu cel gingaş şi mititel, şi
nu te-i supăra că nu-ţi scriu imediat, nici că nu-ţi scriu mult. Cred că e un gen cu totul nou acela
pe care-l cultiv acum. E de-o linişte perfectă, Veronică, e senin ca amorul meu împăcat, senin ca
zilele de aur ce mi le-ai dăruit. Căci tu eşti regina stelelor din cerul meu şi regina gândurilor mele
– graziosa graziosissima donna – pe care o sărut de mii de ori în somn şi trează şi mă plec ei ca
robul din „O mie şi una de nopţi‖
Eminescu, 10 aprilie 1882
„Draga mea Veronică,
Ca eu să nu-ți scriu e de înțeles. Bolnav, neputând

dormi nopțile și cu toate astea trebuind să scriu zilnic, nu
am nici dispoziție de a-ți scrie ție, căreia aș vrea să-i scriu
închinăciuni, nu vorbe simple.
Dar tu care ai timp și nu ești bolnavă să nu-mi scrii
e mai puțin explicabil. Tu trebuie să fii îngăduitoare cu
mine, mai îngăduitoare decât cu oricine altul, pentru că eu
sunt unul din oamenii cei mai nenorociți din lume.
Și tu știi care este acea nenorocire. Sunt nepractic,
sunt peste voia mea grăitor de adevăr, mulți mă urăsc și
nimeni nu mă iubește afară de tine. Și poate nici tu nu m-ai
fi iubit câtuși de puțin, dacă nu era acest lucru extraordinar
în viața mea care e totodată o extraordinară nenorocire.
Căci e bine ca omul să fie tratabil, maniabil, să se adapteze
cu împrejurările și să prinză din sbor puținul noroc care îl
dă o viață scurtă și chinuită, și eu nu am făcut nimic din
toate acestea, ci te-am atras încă și pe tine în cercul meu fatal, te-am făcut părtașă urei cu care
oamenii mă onorează pe mine. Căci acesta e singurul reazim al caracterului meu - mă onorează
ura lor și nici nu mă pot închipui altfel decât urât de ei.
Dar tu pentru aceasta nu trebuie să mă bănuiești, tu rămâi cum ai fost și scrie-mi.
Tendința mea constantă va fi de a-mi împlini făgăduințele curând ori târziu, dar mai bine târziu
decât niciodată.
Sunt atât de trist și e atât de deșartă viața mea de bucurii, încât numai scrisorile de la tine
mă mai bucură. A le suspenda sau a rări scrisorile tale m-ar durea chiar dacă n-ai mai iubi pe
mine.
Scrie cu degetele pe cari le sărut.
(1880 Februarie)
44
LITERATURA
Importanța creațiilor lui Mihai Eminescu
Consider că Mihai Eminescu a avut o mare importanță în îmbogațirea literaturii române.

Acesta a înnoit poezia și i-a dat un plus de valoare, astfel încât operele marelui poet reprezintă
veritabile capodopere. Creația eminesciană se remarcă datorită viziunii originale și a limbajului
expresiv, prin care acesta și-a exprimat într-un mod deosebit sentimentele și trăirile.
Referințe critice
„Mintea lui Eminescu lucreazã cu ideea originilor lumii, a infinitului, a creației, adicã cu
cele mai înalte concepte fãurite de rațiunea omului. Printre acestea, ideea eternitãții stãpânește
mintea sa într-asemenea mãsurã, încât una din atitudinile cele mai obișnuite ale poeziei sale este
considerarea lucrurilor în perspectiva eternitãții. Este, în toatã poezia lui Eminescu, o considerare
a lucrurilor foarte de sus și foarte de departe, dintr-un punct de vedere care rușineazã orice
îngustime a minții, orice egoism limitat. Marea superioritate intelectualã a poetului este una din
formele cele mai izbitoare ale manifestãrii lui și aceea care explicã prestigiul atât de covârșitor al
operei sale.‖
Tudor Vianu, Caiete critice. E.S.P.L.A., București, 1957
„Cu Eminescu apare în literatura europeanã ultimul mare poet romantic, pãstrând în
existența și opera sa conturul caracteristic al dramei artiștilor romantici. Nãzuind necontenit spre
un plan de viațã superior etic și artistic, cãutând cu patos adevãrul și refuzând consecvent
compromisul, Eminescu s-a aflat în permanent conflict cu lumea vremii sale din pricina
nonconformismului, a sinceritãții în faptele de viațã, și a înãlțimii de gândire, dublatã de o sete
de cunoaștere absolutã.‖
Zoe Dumitrescu-Bușulenga, Valori și echivalențe umanistice. Editura Eminescu, Bucuresti, 1973
45
LITERATURA
Eminescu în cuvinte și imagini

Timpul, între eternitate şi efemeritate
de Tatoi Andreea Isabella, cls. a XI-a B
Eseu premiat la Concursul Cuvintele în imagini, Ediția I (2016) : Universul eminescian

Premiul I
Cum Salvador Dali cunoştea teoriile relativităţii

enunţate de Einstein, apare ipoteza că ceasurile topite din
lucrarea Persistenţa memoriei simbolizează distorsiunea
timpului sub forţa gravitaţiei, ca o metaforă pentru
ameninţarea războiului din anii ’30 - element autobiografic.
Aceasta este, într-adevăr, părerea multor critici, care consideră
că tabloul a avut ca punct de plecare Teoria Relativităţii a lui
Einstein, conform căreia timpul și distanțele unui eveniment măsurate de doi observatori au, în
general, valori diferite. Extrapolând de la elementul autobiofragic, faimoasele ceasuri moi, create
după imaginea brânzei Camembert care se topeşte la soare, devin metafora aspectului psihologic
al timpului.
Chiar şi nuvela lui Eminescu este revelatoare pentru modernitatea concepţiilor şi a
viziunii cosmogonice eminesciene, atât de consonantă cu teoriile fizicii moderne. Într-o manieră
izbitor de asemănătoare, Sărmanul Dionis actualizează concepţia despre lume conform căreia
aceasta, în ansamblul ei, nu poate fi măsurată decât prin organele de simţ, iar acestea redau o
imagine subiectivă, totodată cumulativă, prin însumarea detaliilor realităţii: „Dacă închid un ochi
văd mâna mea mai mică decât cu amândoi. De aş avea trei ochi, aş vedea-o şi mai mare‖. Se
pune, astfel, problema unei incapacităţi de cunoaştere a lumii, oferind ochilor doar aparenţa, fără
a ne putea edifica pe deplin asupra adevărului ei. Aceeaşi judecată se aplică şi timpului, fiecare
unitate putându-se mări sau micşora la scară cosmică sau
infinitezimală, după dorinţă. Această concepţie a realităţii
percepute subiectiv este inspirată din filosofia lui Kant,
preluată mai târziu şi de Schopenhauer, care afirma: „Die Welt
ist meine Vorstellung!‖ („Lumea este reprezentarea mea!‖),
ceea ce va spune şi Dali, în felul lui: „Va trebui într-o zi să îmi
întorc propriile ceasuri moi pentru ca acestea să îmi arate ora
memoriei absolute, care este ora adevărată şi profetică.‖
Filosofia kantiană şi schopenhaueriană devine, în acest mod,
prototip al Teoriei Relativităţii a lui Einstein, cele două opere
de artă, Persistenţa memoriei şi Sărmanul Dionis, plecând,
aşadar, de la aceeaşi ipoteză.
46
LITERATURA
Interesant este faptul că cele două opere numite dezvoltă aceeaşi temă, o viziune despre
lume apropiată, deşi există o notabilă diferenţă cronologică între Eminescu şi Dali, ce-i drept
diminuată de problematica unei receptări defectuoase în epocă a operei filosofice eminesciene,
despre care vorbeşte şi Ilina Gregori: „Aspectul ei flagrant livresc, conjugat cu tensiunea
speculativă şi o fantezie debordantă, explică, desigur, atât muţenia publicului inițial, intimidat de
subiecte care îl depăşeau, cât şi zelul cultural cu care lectorii avizaţi aveau să se lanseze mai
târziu în exegeza textului. Probabil că, la apariţia ei, <<Sărmanul Dionis>> cădea într-un orizont
de aşteptare cât se poate de ingrat: Eminescu nu găsea un public pur şi simplu neiniţiat, ci unul
preparat pentru o cu totul altfel de proză‖. Astfel, o reală apreciere şi analiză substanţială a
nuvelei se realizează mult mai târziu, în momentul în care publicul este capabil de o astfel de
abordare, considerată ulterior superioară. În ceea ce priveşte creaţia lui Dali, aceasta nu a avut
nenorocul unei nesincronizări între viziunea operei şi cea a epocii, Persistenţa memoriei fiind
apreciată încă din momentul apariţiei sale (vorbim despre perioada secolului XX, pentru care
definitorii sunt tocmai suprarealismul, cubismul, dadaismul).
Influenţa mediului, împreună cu arhitectura
mediteraneană a lui Gaudi, ascuţită şi morbidă în acelaşi
timp, l-au făcut pe Dali să se gândească la opoziţia
formală, vitală şi erotică dintre dur şi morbid, pe care o
redă în tabloul Ceasurile moi.
Povestea acestui tablou, pe care mai târziu Julien
Levy îl va numi Persistenţa memoriei, reprezintă traseul
ambivalent al personalităţii lui Dali, care oscilează
permanent între masca exterioară dură, afişată în
societate, şi sensibilitatea interioară protejată de iubita
Gala. Eminescu, care „avea un temperament de o excesivă neegalitate‖, se încadrează în aceeaşi
tipologie a omului extremist, pe care Caragiale reuşeşte să o surprindă în urma unei analize
psihologice asemănătoare celei a lui Dali: „Așa l-am cunoscut atuncea, așa a rămas până în cele
din urmă momente bune: vesel și trist; comunicativ și ursuz; blând și aspru; mulțumindu-se cu
nimica și nemulțumit totdeauna de toate; aci de o abstinență de pustnic, aci apoi lacom de
plăcerile vieții; fugind de oameni și căutându-i; nepăsător ca un bătrân stoic și iritabil ca o fată
nervoasă. Ciudată amestecătură! – fericită pentru artist, nefericită pentru om!‖.12 Viața lui
Eminescu a fost o continuă oscilare între atitudini introvertite și extravertite. Astfel, se dezvoltă
inevitabil o geneză asemănătoare a creaţiilor, dualismul personalităţii ambilor artişti influenţând
substanţial esenţa operelor.
În acest decor sumbru, Dali a introdus imaginea ceasului de buzunar „moale, care se
topeşte‖, într-un peisaj foarte sever, această imagine condensând teoria artistului de „moliciune‖
şi „duritate‖. Se conturează, în acest fel, cele două principii centrale pe care le identificăm atât în
Sărmanul Dionis, cât şi în Persistenţa memoriei: eternitatea şi, concomitent, efemeritatea.
Ambele, realităţi antitetice ale timpului, în care subzistă visul, nu pot fi, paradoxal, separate. Are
loc o fuzionare a conceptelor, determinată de focalizarea intrinsecă a procesului de analiză.
12
CARAGIALE, Ion Luca, „În Nirvana‖, în Ei l-au văzut pe Eminescu, Antologie de texte de Cristina
Crăciun și Victor Crăciun, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1989, pag. 148
47
LITERATURA
Această varietate a imaginilor timpului (evidentă în

întreaga operă eminesciană) apare ca o consecinţă a
genialităţii celor doi artişti.
Coordonata efemerităţii punctează „vanitas
vanitatum‖, „fugit irreparabile tempus‖ şi „fortuna
labilis‖, în pofida nelimitării conştiinţei şi, implicit, a
timpului perceput de aceasta. Coexistenţa conceptelor
este definită explicit în nuvela filosofică: „omul
curpinde un loc în vreme. Dumnezeu e vremea însăşi, cu tot ce se-ntâmplă-n ea‖. Deşi conştiinţa
nu are limite, în plan universal, cronologic, ea are un sfârşit - efemeritatea, în vreme ce alte
conştiinţe se succed permanent, formând, împreună cu celelalte realităţi, universul întreg -
eternitatea. Acest univers este numit de Eminescu Dumnezeu. Hadrian Soare explică: „Sufletul
este un fir de colb, care străbate spaţiul pas cu pas, în timp ce Dumnezeu este pretutindeni, fiind
chiar „roata‖ care există în acelaşi timp, peste tot‖.13 Prin vis, însă, omul poate ieşi din
determinările sale temporale şi spaţiale şi, devenind parte a totului, are posibilitatea de a trăi
simultan formele sale trecute sau viitoare, existente în substanţa veşnică. Poetul se inspiră din
ideile lui Schopenhauer, care prezintă timpul ca un prezent etern, trecutul şi viitorul fiind posibile
doar prin prisma prezentului. Simultaneitatea se referă la existenţa dublă pe care o duce Dionis,
ceea ce implică faptul că dimensiunile timpului nu există, că nu există viitor sau trecut, ci doar
prezent.
Efemeritatea în Sărmanul Dionis este
actualizată, de asemenea, de antiteza stabilită
între trecut, prezent şi viitor: deşi se realizează
printr-un artificiu compoziţional, transgresarea
spaţiului şi reversibilitatea timpului, călătoria în
trecut denotă diferenţele indubitabile stabilite
între veacuri: „răsărind domni în haine de aur şi
samur, îi asculta de pe tronurile lor, în
învechitele castele, vedea divanul de oameni
bătrâni, poporul entuziast şi creştin undoind ca
valurile mării în curtea Domniei‖. Deşi este
posibilă călătoria în trecut, cursul vremurilor nu poate fi modificat, devenind imposibilă păstrarea
timpurilor apuse cu realităţile caracteristice lor. În Persistenţa memoriei, efemeritatea poate fi
conturată nu neapărat de „moliciunea‖ ceasurilor, care mai curând ar simboliza, după cum am
spus, relativizarea timpului (ce denotă, dimpotrivă, spargerea limitelor trasate de realitatea
propriu-zisă), ci, mai degrabă, de roiul de furnici care atacă ceasul de buzunar din bronz -
metaforă a decăderii, a consumării.
Relativitatea constă în ideea că timpul nu există decât în relaţie cu altceva, deci dacă
omul nu l-ar imagina, acesta nu ar exista. Subiectivitatea dimensiunii temporale ţine de dorinţa
omului de a se desprinde de timp, de a deveni etern prin creaţie, de a renunţa la condiţia
13
SOARE, Hadrian, SOARE, Gheorghe, Limba şi literatura română: clasa a XI-a: îndrumător pentru
manualele alternative, Editura Carminis. Piteşti, 2007, p. 398
48
LITERATURA
muritoare. Într-un fel, această idee apare şi în Scrisoarea I, în geneza şi stingerea Universului:
timpul apare odată cu omenirea şi se stinge în acelaşi moment cu Universul. La faza de început a
Universului, timpul este prezentat ca eternitate, unde Demiurgul este perfecţiunea materiei, ca şi
Dionis/Dan. Perioada dintre începutul şi sfârşitul Universului este caracterizată de o scurgere
diferită a timpului: mare pentru Univers şi mică pentru oameni. Astfel, existenţa umană este
pecetluită de trecerea ireversibilă a timpului, iar perfecţiunile materiei sunt marcate de nemurire,
de o lipsă totală a timpului.
Amintind conceptul de
eternitate, susţinută de subiectivitatea
timpului, de infinitele posibilităţi de
percepere, descoperim visul ca fiind
central, situat între eternitate şi
efemeritate. Aceasta o susţinem,
deopotrivă, prin prezenţa perpetuă a
umbrei, element central în ambele
opere. Având o simbolistică specială,
acest laitmotiv, poate chiar supratemă,
reprezintă partea eternă a fiinţei, o
formă imaterială, zămislitoare de forme şi lumi fără limite. Ea poate sugera, de asemenea,
subconştientul - tocmai acea realitate necunoscută şi, deci, nelimitată, care naşte relativizarea
tuturor elementelor ce definesc existenţa. „Umbra sufletului este un receptacul al memoriilor
miilor de existenţe‖14. În nuvelă, Dionis, căutând „adevărata patrie‖, trăieşte drama căutării
absolutului, pentru care ajunge să facă un pact cu umbra, obsedat de posibilitatea de a recupera
lumile anterioare, ale timpului echinoxial. Eminescu valorifică ideea lui Schopenhauer, după care
timpul şi spaţiul sunt manifestări ale substanţei care se regenerează veşnic, fiind compusă dintr-
un număr de modele eterne, „umbre‖ ale individului fizic. Metamorfozarea umbrei în personaj,
dialogul şi pactul cu aceasta au ca efect, „pregătit şi de un bine condus joc al fuziunii experienţei
de viaţă cu imaginaţia şi memoria‖15, scindarea personalităţii, simţită ca o putere („despărţirea
individualităţii mele‖) - deloc întâmplător dacă ne amintim de dualitatea specifică lui Eminescu,
întâlnită și la Dali. Ovidiu Moceanu continuă: Dionis, „sărmanul‖, „cade în capcana credinţei că
sufletul este un univers autonom, centrat pe sine, care îşi poate alimenta la infinit existenţa prin
propria voinţă‖.16
Această percepţie, regăsibilă şi în Persistenţa memoriei, este construită în ambele opere
printr-o strategie artistică, insistenţa (ideea de vis şi imaginea ceasurilor moi, exprimând acelaşi
concept), finalitatea fiind comună: „visul era viaţă şi viaţa un vis‖; lumea nu are o consistenţă
reală, ci e „visul în sufletul nostru‖, după cum spune Dionis - „trecut şi viitor e în sufletul meu,
ca pădurea într-un sâmbure de ghindă, şi infinitul asemene, ca reflectarea cerului înstelat într-un
strop de rouă‖.
14
ibidem, p. 399
15
ŞINDRILARU, Florin (coord.), Dicţionar de personaje literare din proza şi dramaturgia românească,
Editura Paralela 45, Piteşti, 2012, p. 49
16
ibidem
49
LITERATURA
Reprezentativă pentru opera lui Eminescu este afirmaţia conform căreia romanticii au
dezvăluit, înaintea lui Sigmund Freud, câteva dintre tainele visului. Deşi Salvador Dali este un
suprarealist prin excelenţă, el abordează, de asemenea, adâncurile acestei teme, denumindu-şi,
chiar, lucrările „vise-fotografii pictate―. În privinţa viziunii sale artistice, Dali singur defineşte
metoda paranoia-critică pe care o practică: „Eu nu sunt altceva decât un automat care
înregistrează, fără a judeca şi cât mai exact posibil imaginile şi manifestările concrete şi
iraţionale descrise de Freud˝. Adeseori, începea să lucreze imediat ce se trezea şi cât timp
amintirile haotice din vise îi persistau în memorie. Această modalitate de a crea nu îi este
necunoscută, de altfel, nici lui Eminescu. Vorbim, aşadar, despre o preexistenţă şi postexistenţă
freudiană pentru Eminescu şi, respectiv, Dali.
Atât romanticii, cât şi, observăm, Dali, pătrund în laboratorul interior al indivizilor, iar
mijlocul cel mai potrivit de a construi şi decripta scenarii onirice îl reprezintă materia poeziei,
respectiv cea a picturii (inspirat de relaţia dintre vis şi realitate, Dali numea Persistenţa memoriei
„o fotografie dintr-un vis, pictată de mână‖, la baza căreia au stat viziunile avute în timpul
halucinaţiilor psihotice auto-induse). Deşi pictorul, existenţă autobiografică, corespunde
conceptului, într-o oarecare măsură mai abstract, de Poet (uneori şi „fiinţă de hârtie‖, spune
Barthes, aparţinând inclusiv universului ficțional), el nu reprezintă un punct de referinţă pentru
romantici, dar, observăm, se încadrează în criteriile acestora. Imaginea ceasurilor care se topesc
din Persistenţa memoriei ni-l prezintă pe Dali jucându-se cu ideea de timp şi de cât de arbitrar
este acest concept, atunci când suntem suspendaţi într-o stare de vis. Astfel, descrierea realizată
de Claude Eterstein nu îi revine numai Poetului romantic (figură emblematică a romantismului),
ci şi pictorului, în speţă Salvador Dali: „lucid şi pătimaş în faţa <<totalităţii de necuprins a
istoriei lumii>> (Vigny), acesta este călăuzitorul romanticilor către ţinuturile neexplorate ale
visului, magul lor…‖17.
Bibliografie
EMINESCU, Mihai, Sărmanul Dionis şi alte scrieri în proză, Editura Grupul editorial
Art, Bucureşti, 2000
CARAGIALE, Ion Luca, „În Nirvana‖, în Ei l-au văzut pe Eminescu, Antologie de texte
de Cristina Crăciun și Victor Crăciun, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1989
SOARE, Hadrian, SOARE, Gheorghe, Limba şi literatura română: clasa a XI-a:
îndrumător pentru manualele alternative, Editura Carminis. Piteşti, 2007
ŞINDRILARU, Florin (coord.), Dicţionar de personaje literare din proza şi dramaturgia
românească, Editura Paralela 45, Piteşti, 2012
ETERSTEIN, Claude, „Romantism‖, în Dicţionar de cultură generală, coordonator
Frederic Laupies, Editura Polirom, Iaşi, 2008
http://dordeduca2011.blogspot.ro/
17
ETERSTEIN, Claude, „Romantism‖, în Dicţionar de cultură generală, coordonator Frederic Laupies,
Editura Polirom, Iaşi, 2008, p. 663
50
LITERATURA
Mereu vom lăcrima, mereu vom aspira

Benchea Maria Diana, cls. a XI-a B
Eseu premiat la Concursul Cuvintele în imagini, Ediția I (2016): Universul eminescian

Premiul II
„Astfel se stinse în al optulea lustru de viaţă cel mai mare poet pe care l-a ivit şi-l va ivi
vreodată, poate, pământul românesc‖.(George Călinescu).
Eminescu serveşte ca etalon în măsurarea bogăţiei spiritualităţii româneşti. Este simbolul
unităţii neamului. În acelaşi timp, prin universalitatea sa, ne putem situa alături de oamenii de
geniu, precum Fichte, Kant sau Schopenhauer. Prin Eminescu, românitatea se înscrie în
patrimoniul cultural universal. De la Eminescu încoace existăm cu adevărat, el este „cartea de
vizită‖ a naţiunii române. Cum spunea şi Emil Cioran: „Eminescu este scuza României.‖
Universul poetic eminescian stă sub semnul sfericităţii. Teme şi motive, mituri, modele
literare, sintagme poetice, metafore esenţiale, teorii ştiinţifice se aşază într-un perfect echilibru,
creând un câmp imaginar al marilor simetrii, în care toate
elementele componente sunt supuse circularităţii, corespondenţelor
depline. Prin urmare, partitura eminesciană devine un uriaş edificiu
alcătuit din antume, postume, texte rămase în manuscris, însemnări
din studenţie, exegeze şi analize de mare profunzime ale criticii şi
istoriei literare, având calitatea de a ajunge din orice punct într-un
centru al revelaţiilor profunde. Lucian Blaga vorbea în Spaţiul
mioritic despre „Ideea Eminescu‖, spunând astfel: „Ea este pentru
noi, pentru neamul nostru, o idee forţă [...]. Pentru creşterea noastră intelectuală, pentru
devenirea noastră spirituală, este o idee esenţială‖.
Una dintre temele abordate de Eminescu este melancolia, vorbind adeseori despre iubirea
neîmplinită, despre trecerea ireversibilă a timpului („fugit irreparabile tempus‖), despre soarta
schimbătoare („fortuna labilis‖). O temă vastă la mulţi artişti, un sentiment ce descoperă
imensitatea misterului actului creator. Melancolia lui Eminescu este o oglindire a pictorului
Albrecht Dürer. Putem observa atât în gravura lui Dürer, Melancolia I, cât şi în poezia lui
Eminescu Melancolie, amplificarea sentimentelor, datorată dimensiunii cunoaşterii.
Ce este melancolia? Amintim mai întâi definiţia de ordin psihiatric, conform căreia
melancolia este considerată o „criză patologică de
identitate‖. O anumită structură, denumită
„ciclotimică‖, creează comportarea acestor bolnavi, şi
anume, balansul dintre euforie şi tristeţe. Evident, astfel
de definiţie se potriveşte domeniului medical, dar este
reducţionism superficial de a face dintr-un stigmat
patologic o grilă de aplicat unei structuri de ordin
spiritual, caracterizând marii „melancolici‖ ai creaţiei
literare şi artistice.
Dovezi ale caracterului melancolic al lui Mihai
Eminescu găsim atât în amintirile contemporanilor săi,
cât şi în unele autocaracterizări. Spre exemplu, atunci
51
LITERATURA
când l-a întâlnit prima oară pe Eminescu, I.L.Caragiale a fost impresionat, printre altele, şi de
„un zâmbet trist şi adânc melancolic‖. Cu acelaşi zâmbet l-a întâmpinat poetul şi pe Iacob
Negruzzi în cafeneaua vieneză, unde junimistul intrase să-l cunoască pe autorul Epigonilor. Mite
Kremnitz ar fi dorit să-l smulgă din „negura melancoliei‖, iar Alexandru Vlahuță vede în figura
de tânăr zeu a lui Eminescu, o expresie de „nespusă bunătate şi melancolie‖. Poetul însuşi îi
scrie, la 20 septembrie 1877, lui Slavici: „tu ştii foarte bine c-am fost întodeauna caracter
melancolic‖. Pe lângă aceste detalii de ordin biografic, se înscriu şi aspecte ale unei opere
guvernate de zodia tristeţii. Cel mai citat poem în sprijnul acestei teorii a fost publicat în 1876 şi
poartă chiar titlul de Melancolie.
Vorbind despre poetica lui Baudelaire, Jean Starobinski inventează sintagma „bestiarul
melancoliei‖, care poate fi folosită şi în cercetarea poetului nostru: păianjenii, şoarecii, ca
simboluri ale timpului care devorează totul, au devenit, ca şi teiul sau floarea albastră, mărci
identitare ale scrisului eminescian. După această fază incipientă de visare, de exuberanţă a
imaginarului, se trece la profunzimea versului care înfăţişează mult mai intim episoade ale
propriului destin. Astfel ajungem la melancolie, un sentiment ce devine semn distinctiv al
personalităţii umane şi creatoare a lui Mihai Eminescu.
Melancolie este o meditaţie romantică, bazată pe o metaforă amplă, care asociază peisajul
desacralizat (biserica în ruină) şi sufletul pustiu al fiinţei poetice, alcătuind etapele domnirii
timpului distructiv. Cu alte cuvinte, este o meditaţie clădită pe moartea interioară a eului liric.
Incipitul poeziei este construit pe imaginea simbolică a lunii moarte, transcris în registrul
visului: „Părea că pintre nouri s-a fost deschis o poartă,/ Prin care trece albă regina nopţii
moartă‖. Verbul „părea‖ fixează emoţia artistică într-un plan oniric, ambiguizează intenţionat
imaginea unui cer receptat în stare de melancolie. Secvenţa deschide perspective interesante
asupra dualismului fiinţei, care trăiește şi moare totodată, sugestie inoculată prin dubla denotaţie
a lunii: „regină‖ şi „monarc‖. De aici decurge şi structura textului. Universul lumii terestre, în
consens cu moartea lunii, propune un peisaj dezolant:
„Şi ţintirimul singur cu strâmbe cruci veghează,/ O
cucuvaie sură pe una se aşază,[...]/ Biserica-n ruină/
Stă cuvioasă, tristă, pustie şi bătrână‖. În sens
conotativ, construcţia iconică are, în mod vădit,
semnificații simbolice, sugestiile fiind direct legate de
ideea abandonului: ruina, bătrâneţea şi tristeţea fiind
trei imagini ale sfârşitului. În completare, epitetul
„cuvioasă‖ accentuează impresia de lăcaş solemn, de
loc sacru, abandonat şi părăsit însă de lume. Cum toate epitetele trimit spre însuşiri umane
distincte, se poate afirma că ele construiesc în plan conotativ imaginea bătrâneţii resemnate, ceea
ce se află în relaţie directă cu semnificaţia generală a textului, anume că însăşi starea de
melancolie, asemenea sfârşitului, presupune solemnitate, resemnare şi sfinţenie. Lucian Blaga
chiar remarcă „liniştea sacrală a acestei melancolii‖. Din perspectiva lui, meditaţia melancolică a
poetului pare asistată de o forţă „tainică‖ şi „voievodală‖ şi vine din inadvertența dramatică a
realităţii faţă de vizunea asupra naturii, adică este „izvorâtă dintr-un dor subconştient‖.
Părăsită de lume, biserica îşi pierde funcţia de lăcaş de reculegere, intră sub incidenţa
timpului, ce mistuie materia. Imaginea descompunerii, obsesiv reluată, anunţă moartea, căci de
fapt, surparea unei biserici presupune sfârşitul inevitabil al unui univers întreg. Dar imaginea
bisericii abandonate şi bântuite de demonul nopţii reprezintă o proiecţie a universului interior, în
52
LITERATURA
care timpul distruge lent orice conexiune cu viaţa, eul liric creând o comparaţie indirectă între
desacralizarea lumii şi pustiirea sa sufletească. Starea de melancolie include, pe lângă elementele
specifice meditaţiei (reflecţia calmă, dorul şi tristeţea spirituală) şi o progresivă distrugere a
emoţiilor.
„Ca şi când n-ar fi viaţa-mi, ca şi când n-aş fi fost./ Cine-i acel ce-mi spune povestea pe
de rost/ De-mi ţin la el urechea şi râd de câte-ascult/ Ca de dureri străine?... Parc-am murit de
mult‖. Odată ce universul interior nu mai emoţionează, lumea sufletului se stinge şi, odată cu ea,
mor şi sentimentele, şi speranţele, şi visele. Eşti gol. Finalul evidenţiază actul de înstrăinare a
eului liric, o suferinţă profundă, trăită în amănunt, până la anulare și proiectarea ei într-un
context general, al destinului omenesc. Moartea interioară generează, de fapt, starea de
melancolie, din care lumea întreagă pare abandonată, muribundă.
Albrecht Dürer (1471 – 1528) a fost un pictor
german, creator de gravuri şi teoretician al artei, una din
personalitățile de seamă ale istoriei universale a artei.
Pentru definirea spiritului său melancolic, emblematică
este gravura Melancolie I. Aceasta figurează un înger
purtând aripi imense, care priveşte imobil în gol. În mână
ţine un compas, simbol al măsurătorii, dar care se
dovedeşte ineficient, neexistând instrumente care să poată
măsura incomensurabilul. În jur, alte instrumente de
măsurat: o clepsidră, o balanţă, ce conturează vizibil
trecerea timpului. Careul magic (cifrele adunate orizontal,
vertical şi transversal dau invariabil numărul 34), la modă
pe atunci, considerat aducător de fericire prin dominarea
infinitudinii numerelor, prinde în această lucrare sensul
ironic al unui joc inutil. Scara de dimensiuni mici este
amplasată tocmai pentru a sugera suișul mărunt, iar Eros
stă ghemuit, inexpresiv, inactiv. La picioarele îngerului,
tot ghemuit, se află mielul, simbolul credinţei, ce ne
aminteşte de sfârşitul lăcaşului de cult din Melancolie de Eminescu. Sus, în depărtări cereşti, o
cometă (metaforă a evanescenţei lumii umane) se prăbuşeşte în abisul cosmic, străbătând cercul
lui Saturn, planeta melancoliei.
Melancolia lui Dürer este o expresivă ilustrare a sfâşierii metafizice, specifică spiritului
omenesc: blocat în mentalitatea universală a societăţii, omul trăieşte încercarea dramatică, mereu
şi felurit reluată, dar neizbutită, de a se elibera. Deşi înzestrat cu aripi, spiritul conştientizează
faptul că zborul omenesc este neputincios ca să poată ieşi din captivitatea limitelor. Strâmtorarea
cauzată de existența limitelor este prezentă şi în opera eminesciană, unde eul liric, fără
cunoaştere, fără aprofundarea şi înnoirea ideilor, rămâne fără suflet.
Cheile atârnate la cingătoarea îngerului nu pot deschide misterul cosmic al cărui centru
punctiform suntem; nici ştiinţa, nici iubirea, nici credinţa. E ceva mai presus de dicteul fiinţei
umane. Omul rămâne la o experienţă a încercării. Râvnim fără reuşită la depăşirea acestei
infirmităţi existenţiale.
Melancolia este o tristeţe meditativă, fapt, după părerea mea, înţeles perfect de Albrecht
Dürer. Gândirea înaripată la care aspiră geniul, prin care alesul face ca luciditatea şi
vizionarismul său să fie o oglindă limpede a imperfecţiunii lumii. Se evidenţiază astfel, în
53
LITERATURA
numele valorilor absolute, conştiinţa sacră a celui înaripat, care suferă din pricina viciilor lumii
noastre: misterul închis, zborul eliberării interzis, efemeritatea, moartea.
Ca şi la Dürer, sinele eminescian se apără de melancolie prin implicarea artistică şi
sacralizantă în lumea umană. Atât la pictorul Albrecht
Dürer, cât şi la poetul Mihai Eminescu există o voluptate a
suferinței, creionată prin incapacitatea de a cunoaşte tot ce
este vizibil şi invizibil, tot ce se arată şi tot ce se ascunde.
Predomină dorinţa de nou, de absolut, odată ce apare
aspiraţia şi nu ai hrănit-o, poţi muri de foame. Geniul
trebuie să fie în permanență chinuit de întrebări ample şi
răspunsuri vagi, care câteodată îl menţin în viaţă, dar
alteori îl duc spre pierzanie. Cum spunea şi Eminescu:
„geniul n-are moarte, dar n-are nici noroc‖.
În acelaşi timp, atât gravura, cât şi poezia
prezentată, sunt descrieri ce ilustrează situaţia intelectuală
a artiştilor, iar, prin extensie, devin autoportrete spirituale.
Într-o lume guvernată de limite, în geniu se instalează
melancolia, dar aceasta nu devine un impediment în
desfăşurarea actului creator. Într-o viziune postmodernă,
putem spune că melancolia e precum ploaia, iar puterea omului este precum ştergătoarele de la
un automobil. Ea vine spre tine, constant, te atacă, te seduce în valul păcatului şi al renunţării la
ideal, însă omul are puterea să le elimine, ca drumul să fie din nou clar şi drept. Ploaia va exista
mereu. Unii sunt prinşi în negura sa, alţii o transformă din nociv în ceva util pentru evoluţia
lumii. Cum Dürer sau Eminescu nu s-au lăsat învinşi până nu şi-au încheiat misiunea, până ce nu
au lăsat ceva în urma lor, şi noi putem lupta cu frământările noastre. Suntem pe Pământ până
când se va hotărî că ne-am încheiat misiunea, iar această hotărâre nu ne aparţine. Iar până când
vom pleca, trebuie să îmbrățișăm tot ce ni se întâmplă, căci totul are un rost. Clasica expresie
„nimic nu e întâmplător‖ e mai mult decât atât. Uneori, melancolia trebuie iubită ca să poată fi
înţeleasă.
Bibliografie
1.Ediţii folosite
Mihai Eminescu, Poesii, Editura Librăriei, 1884, Bucureşti
Victor Ieronim Stoichiţă, Cum se savurează un tablou şi alte studii de istoria artei,
Editura Humanitas
2. Bibliografie critică
George Călinescu, Opera lui Mihai Eminescu, Editura Hyperion, 1993, Chişinău
Cecilia Stoberiu, Literatura română - comentarii literare - Bacalaureat 2009 şi 2010,
Editura Pestalozzi, 2000, Bucureşti
54
LITERATURA
3. Bibliografie electronică
www.metmuseum.org
www.wikiart.org
www.biography.com
Angelic și demonic – o antiteză a rațiunii și a instinctului

Mănăilă Andreea Irina, cls. a XII-a A
Mihai Eminescu este cel mai mare

reprezentant al romantismului românesc și
ultimul mare poet romantic în plan european.
Eminescu se încadrează singur în curentul
literar al romanticilor, recunoscând înclinația
sa de vizionar, scepticismul solitar și
preferința sa pentru antiteză: „Nu mă-
ntoarceți nici cu clasici/ Nici cu stil curat și
antic - / Toate-mi sunt deopotrivă/ Eu rămân
ce-am fost: romantic‖ (Eu nu cred nici în
Iehova). În ciuda acestei afirmații, Mihai
Eminescu înclină uneori spre clasicism,
prețuind profunzimea de gândire a anticilor,
prin promovarea idealurilor de bine, frumos
și adevăr, prin aspirația către perfecțiune și echilibru, prin stilul clar, armonios, și prin ironia rece
a rațiunii.
Antitezele sunt des întâlnite în operele sale, deoarece cu ajutorul acestora poate nuanța
teme precum natura, erosul, condiția de geniu, timpul, istoria, dar și unele idei ce provin din viața
de zi cu zi, dar care pot avea conotație religioasă.
Poezia Înger și demon dezbate tema luminii și a întunericului, a angelicului și a
demonicului, două laturi contrastante, ce pot fi regăsite în sufletul oricărei ființe umane. Opera a
fost scrisă într-o perioadă de timp în care poetul avea sentimentul că nu va mai putea aparține
Paradisului, ci numai Infernului. De aici putem observa atmosfera sumbră și întunecată, dar și
licărul de speranță, ce poate fi regăsit în portretul tinerei cu aripi voalate
și umbrite.
Într-o biserică întunecoasă, demonul, eul liric deghizat, privește
o tânără copilă îngenuncheată, care este cufundată în rugăciuni pe
treptele altarului, la lumina lumânărilor. Este asemănată cu un înger, cu
o figură pură, ce nu poate fi pe deplin înțeleasă de către demonul ce o
veghează din întuneric, ei doi reprezentând părți spirituale ce nu pot
coexista. („Cufundat în întuneric, lâng-o cruce mărmurită, […] / Părul
55
LITERATURA
său negru ca noaptea peste-al marmurei braț alb‖).

Uitându-se la ea, îi poate simți „inima de aur‖, el fiind un „suflet apostat‖, care visează la
apropierea ei. Însă realizează că orice apropiere ar distruge puritatea și inocența copilei.
Demonul se gândește că tot ce i-ar lipsi de fapt fetei sunt aripi de înger: „aripi lungi și
constelate‖. Dar reușește să vadă umbra a două aripi, ridicându-se de pe spatele ei. Acestea sunt
imposibil de văzut concret. Un înger nu se poate dezvălui niciodată în totalitate în lumea profană.
Lumina adevărată a unui înger poate ucide un om și îndepărta orice ființă a întunericului.
La sfârșitul primei părți a operei întâlnim și tema iubirii interzise, a erosului zadarnic:
„Te iubesc! – era să strige demonul în a lui noapte‖. Întunericul este atras de lumină, însă
prezența aripilor îi îndepărtează cuvintele de pe buze și au efect hipnotic, fiind uitat de lume în
ale ei „dulci și timizi șoapte‖.
În această secvență întâlnim antiteza dintre sacru și profan, dar și între divin și infernal.
Demonul este atras de către lumină, deoarece se știe că el a fost născut din aceasta. Pornind de la
învățăturile biblice, Lucifer, primul înger care a decăzut, din cauza faptului că s-a răzvrătit în fața
lui Dumnezeu, a devenit demon. Însuși numele lui înseamnă, din termenii latini „lux‖ și „ferre‖ –
„purtător de lumină‖18. El a fost născut din lumină, în Paradis, la fel, și celelalte creaturi
condamnate la întunericul etern pot simți oricând prezența unei ființe divine.
Inițial, aripile văzute de demon sunt bănuite a fi ale unui înger păzitor. Aceasta este o
posibilă interpretare, știind că orice ființă umană este protejată, din punct de vedere spiritual și
religios, de un înger dăruit de Dumnezeu, încă din momentul nașterii. La fel poate fi și tânăra
care se roagă la Sfânta Fecioară Maria – „La picioarele
Madonei, tristă, sfântă, Ea veghează‖: protejată de o ființă
angelică.
O altă interpretare a textului este aceea că antiteza
descrisă mai sus poate simboliza lupta eternă dintre om și
ispite. Pornind de la ideea că aripile aparțineau unui înger-
gardian, tânăra fată poate reprezenta orice ființă umană, iar
demonul – atracțiile vicioase și ispitele ce întunecă orice
conștiință. La urma urmelor, „somnul rațiunii naște
monștri‖ (după cum afirmă pictorul spaniol Francisco de
Goya19). Astfel poate fi reprezentată lupta dintre instinct și
rațiune.
În același timp, statuia intitulată Victoria înaripată
din Samothrace (în engleză: Nike of Samothrace, termenul
grecesc „nike‖ însemnând „victorie‖), descoperită în jurul
anului 200 Î. Hr., este o statuie a zeiței grecești Nike (adică
zeița victoriei, de aceea, numele ei în mitologia romană
este Victoria20). Autorul este posibil să fie Pythokritos din
Rhodos. Sculptura a fost descoperită pe insula Samothrace,
Grecia.
Statuia se potrivește secvenței eminesciene,
deoarece se aseamănă cu un înger diafan, al cărui cap nu
18
https://en.wikipedia.org/wiki/Lucifer
19
https://en.wikipedia.org/wiki/The_Sleep_of_Reason_Produces_Monsters
20
https://ro.wikipedia.org/wiki/Nike
56
LITERATURA
este vizibil. Acest lucru face ca portretul facial al îngerului să fie deschis interpretărilor și
imaginației. De asemenea, datorită identității neclare, poate reprezenta o generalizare a oricărui
om, ce se află în lupta cu ispita și care este îndrumat de un înger păzitor, ce se află în conștiința
sa. Sculptura este, astfel, o reprezentare bivalentă a divinității (figura angelică) și a profanului
(omul de rând).
Așadar, poezia și sculptura pot avea atât o legătură religioasă, cât și una definitorie pentru
conștiința umană. Victoria înaripată, îndepărtându-ne de semnificația grecească propriu-zisă,
este, de asemenea, un nume potrivit pentru opera vizuală, deoarece simbolizează, contextual,
victoria oricărui om în fața întunericului. Din punct de vedere religios, poate fi o imagine ce
demonstrează că iubirea lui Dumnezeu și căutarea continuă a credinței de către om poate să
îndepărteze orice ispită și viciu. Noi suntem cei care ne construim propriul drum și destin.
Depinde de noi ce alegem, în funcție de mentalitatea și voința noastră. Vom descoperi în viață că
alegerile bune, din punct de vedere moral și rațional, sunt mult mai greu de văzut decât cele care
au rolul de a înlătura orice suflet din calea divinității.
Trăim într-o societate în care conștiința și latura
spirituală par a fi deseori anulate. Dacă nu am mai făcut
acest lucru până acum, uneori e bine să ne gândim: „Cred
că ar fi bine să ascult și acea voce inocentă ce mă asigură
dacă fac un lucru bun sau mă atenționează dacă fac ceva
rău, și nu s-o înăbuș‖. Poate fi greu la început, însă
urmările pot scoate la lumină numeroase suflete ce au fost
atrase de întuneric. Dacă ne deschidem aripile larg,
indiferent de chip, acceptând condiția umană și amestecul
de lumină și de întuneric din sufletul oricărui om, vom trăi
victoria asupra timpului și vom îmbrățișa aripile eternității,
dincolo de înger și demon, în umanitate.
Bibliografie
https://en.wikipedia.org/wiki/Lucifer
https://en.wikipedia.org/wiki/The_Sleep_of_Reason_Produces_Monsters
https://ro.wikipedia.org/wiki/Nike
57
LITERATURA
Sincretismul eminescian și vestigiile picturale ale lui Leonid Afremov

Stan Mădălina Antonia, cls. a XI-a B
Mihai Eminescu este poetul nostru naţional şi, după cum afirmă G. Călinescu, „opera
literară a lui M. Eminescu creşte cu toate rădăcinile în cea mai plină tradiţie şi este o exponentă
deplină, cu toate aspectele romantice, a spiritului autohton‖.
Mihai Eminescu, ultimul mare romantic european, se înscrie în acest curent al exprimării
sentimentelor de dragoste în mijlocul naturii, tema iubirii şi a naturii fundamentând romantismul
liricii sale.
La Eminescu, natura se manifestă în două planuri, unul terestru şi altul cosmic,
îngemănate mai armonios decât a mai fost întâlnit vreodată. În cadrul acestora, îndrăgostiţii
oficiază un adevărat ritual al iubirii: „natura adesea - dacă nu primează - este pe acelaşi plan cu
dragostea‖ (G. Călinescu).
Considerat de Titu Maiorescu în studiul Direcţia nouă în
poezia şi proza română „un poet în toată puterea cuvântului‖, Mihai
Eminescu este cel mai important poet romantic al nostru. De numele
său se leagă prima mare revoluţionare a limbajului din literatura
română, căci opera lui Eminescu este vastă şi apreciată atât pe plan
naţional, cât şi internaţional. Considerat fiind unul dintre puţinii poeţi
universali, „poezia lui Eminescu este în primul rând un spectacol
cosmic, pe care nimeni nu l-a imitat… Şi prin ceaţa visului care
acoperă amănuntul individual, apar, cu o solemnă gravitate, numai
contururile iniţiale ale creațiunii; patetismul omenesc şi particular
dispare în ideea existenței tragice, farmecul iubirii – în finalitatea ei,
unitatea – în sumă, iar peisajul – în spectacolul neschimbat al
eternităţii înseşi‖(Vladimir Streinu, Eminescu al vremii noastre, în volumul Clasicii noştri).
Între marile teme ale liricii eminesciene, elogiul iubirii şi al naturii îşi are rezervat un loc
special, prin lirismul şi melancolia poeziilor, prin aspiraţia eului către absolut şi perfecţiune.
Aceste două mari teme sunt nelipsite în operele lui Eminescu, întregind universul liric al
poetului.
Erosul, o temă unitară, generată din sensibilitatea pură, din melancolia poetului şi,
deopotrivă, din dorinţa de a trăi o iubire ideală, este fructificat de Eminescu în poezii ale iubirii,
ale visării, ale căutării absolutului (şi) în planul sentimental. Sentimentul perceput fiind la nivel
ideatic, paroxistic, ca un vis fundamental al existenţei umane, un „mit‖ ce, asemenea femeii, este
„o copie imperfectă a unui ideal irealizabil‖. La Eminescu, erosul intră în relaţie cu multitudinea
de trăiri ale sufletului uman cauzate de acesta, devenind astfel o experiență fundamentală şi un
mijloc de iniţiere în viaţă şi în moarte, ce are în centru farmecul iubirii, precum şi suferinţa
cauzată de aceasta.
Tema iubirii este o constantă în poezia eminesciană şi se asociază cu o gamă largă de
afecte, ilustrând o perspectivă originală asupra acestui sentiment. Astfel, erosul eminescian
oscilează între spiritualizare şi pasiune, unificând mituri, modele literare şi teorii filozofice, în
care toate elementele componente sunt supuse circularității, și asupra acestui „fragment‖ din
ampla operă eminesciană mă voi opri în acest eseu.
58
LITERATURA
Concepţia potrivit căreia natura este un confident, sau un spaţiu ocrotitor pentru om, este
specifică romantismului, iar cultivarea cu predilecţie a simbolurilor iubirii şi naturii este unul
dintre elementele fundamentale pentru integrarea liricii eminesciene în curentul literar romantic.
Îngemănate mereu, natura şi iubirea constituie o singură temă, în cadrul căreia spaţiul poetic
primeşte valoare filosofică şi este caracterizat de emoţii puternice şi sentimente profunde.
Contopite indisolubil în poezia lui Eminescu, iubirea şi natura nu constituie pentru poetul
nostru o temă împrumutată din romantismul francez sau german; nici nu au semnificaţia unor
sentimente zadarnice, de care omul trebuie să se elibereze, nici nu răspund acelei chemări
subconştiente, izvorâte din obscura „voinţă de a trăi‖ a lui Schopenhauer. Dimpotrivă, iubirea şi
natura sunt pentru Eminescu, omul şi creatorul, formele fundamentale de manifestare a
personalităţii sale de excepţie, sunt fenomenele care îl însufleţesc, îl entuziasmează şi-l
proiectează în eternitate; sunt cadrul şi mijlocul de împlinire, de elevaţie spirituală; sunt esenţiale
nevoi de viaţă şi categorii sufleteşti primordiale.
Între marile teme, proprii creaţiei lui Eminescu, alături de meditaţia asupra artei, asupra
vieţii sociale sau asupra existenţei în general, slăvirea iubirii şi a frumuseţilor naturii ocupă un
loc întru totul deosebit. Izvorâte din sensibilitatea pură, excepţională a poetului, din melancolia
lui structurală şi, deopotrivă, din nepotolita lui sete de viaţă, de perfecţiune, de absolut, iubirea şi
dragostea de natură se îngemănează în poezia lui Eminescu, fiind o temă unitară, care-i lărgeşte
şi-i întregeşte universul liric, de o grandoare şi autenticitate uimitoare şi de o permanentă şi
inalterabilă actualitate estetică.
Eminescu vede în iubire, ca şi în natură, cadrul cel mai firesc în care-şi poate afirma
patosul vieţii şi aspiraţiile personalităţii sale. Compoziţia sufletească a poetului este determinată
de însuşirea lui de om al pământului nostru, al naturii autohtone, în mijlocul căreia el nu se simte
niciodată străin şi singur, ci, dimpotrivă, înţeles şi ocrotit de elementele naturii în simţirea-i
duioasă şi calmă şi în nevoia lui de mângâierile multiple ale iubirii şi de împlinirile ei
generatoare de viaţă, de forţă creatoare, de încredere şi lumină.
Armonia dintre cultură, iubire şi natură este la
Eminescu temeiul care asigură poeziei sale forţă de
seducţie şi caracterul ei de realizare definitiv. Aflându-
se, până în ultima clipă a vieţii lui creatoare într-o
neostenită căutare a echilibrului lăuntric şi a împlinirii
sale, Eminescu priveşte iubirea şi natura ca pe o
evadare din realitatea brutală, nu ca pe o formă de
capitulare în lupta împotriva răului social, ci ca pe
unicul izvor al entuziasmului său neîntrerupt în faţa
frumuseţilor vieţii, menit să-i reîmprospăteze elanurile
creatoare, istovite de eforturi.
Îngemănarea iubirii cu natura în opera eminesciană poate fi înţeleasă prin intermediul
sinesteziei, prin alte arte, precum cea picturală, şi în special tabloul lui Leonid Afremov Singur
în ceaţă.
Eul liric singuratic din versurile poetului poate fi asemănat cu „personajul‖ central din
creaţia lui Afremov („ființă de culoare‖ și nu „ființă de hârtie‖), cu un bărbat mergând agale, fără
direcție şi scop, pe drumul bătătorit al unei păduri de toamnă târzie. Acesta, în melancolia sa, se
gândeşte, poate, cu dor şi suferinţă la iubita sa, la iluzia iubirii, ori la o „copie imperfectă a unui
59
LITERATURA
ideal irealizabil‖, după cum susţine, de altfel, Titu Maiorescu viziunea poetului naţional asupra
femeii (în articolul Eminescu şi poeziile lui).
Ipostaza „eului liric‖ din tablou se află totuşi în mişcare. Una pe care Minulescu ar
descrie-o folosind epitetele din poezia Acuarelă, ca fiind „monotonă,/inutilă/ și absentă...―.
Totodată, putem privi drumul nu doar prin perspectiva călătoriei iniţiatice ori prin sinele, prin
spaţiul lăuntric al poetului, ci ca fiind pavat cu două coordonate, două palete compoziţionale şi
cromatice: roşu şi albastru.
Roşul este culoarea universală a vieţii şi a pasiunii. O pasiune de care Eminescu nu este
văduvit şi pe care nu ezită să o evidenţieze în prima etapă a idilelor sale, căci evoluţia acestor
două teme – iubirea şi natura - se împarte în două perioade, despărţite de viziunea poetului
asupra iubrii şi implicit, de reacţia naturii, ce exprimă indirect trăirile eului liric.
În prima etapă, Eminescu „cânta‖ iubirea
împărtășită, iar poeziile scrise în această perioadă
au o structură asemănătoare şi urmează un
adevărat scenariu (momente tandre, motivul
visului etc). Se ilustrează astfel imaginea
luminoasă, optimistă a iubirii, momentele fericite
asociindu-se unui cadru natural aflat în deplină
armonie cu stările sufleteşti ale poetului, precum
în Dorinţa, Lacul, Sara pe deal. „Sentimentul
iubirii în etapa aceasta este mereu amestecat cu
sentimentul naturii [...]. Natura e întotdeauna în
funcţie de sentiment, şi foarte adesea expresia
stărilor de suflet. În orice caz este cadrul strict
necesar al vieţii‖ (G. Călinescu).
În poezii precum Dorinţa, Lacul, Crăiasa din poveşti, Sara pe deal, Călin - file din
poveste, natura este pentru Eminescu o martoră nedespărţită şi o părtaşă a iubirii, în momentele
ei de pace şi de farmec. Iubirea şi natura se îngemănează intim, până ajung să se determine una
pe alta şi să se contopească, așa ca în inima poetului: iubitul îşi cheamă iubita într-un peisaj
ocrotitor, intim (Lacul, Dorinţa), sau iubita îşi aşteaptă iubitul (Sara pe deal); visul de fericire
copleşeşte realitatea, asigurând eternitatea sentimentului (Departe sunt de tine…, Atât de
fragedă).
În cadrul acestora, eul liric îşi cheamă iubita în mijlocul naturii: „Vino-n codru la
izvorul/care tremură pe prund‖ (Dorinţa) ; „Să sărim în luntrea mică,/ Îngânaţi de glas de ape
[…] /Să plutim cuprinşi de farmec/ Sub lumina blândei lune‖ (Lacul). Iar natura este primitoare
şi ocrotitoare a iubirii celor doi, cadrul senin şi fericit: „Lângă salcâm sta-vom noi noaptea
întreagă,/ Ore întregi spune-ţi-voi cât îmi eşti dragă!/ Ne-om rezima capetele-unul de altul/ Şi
surâzând vom adormi sub înaltul,/ Vechiul salcâm [...]‖. (Sara pe deal).
Din pricina aceasta, disocierea între idile şi imnuri închinate naturii ori iubirii este
aproape irealizabilă: contopirea este perfectă: „Luna pe cer trece-aşa sfântă şi clară/ Ochii tăi
mari caută-n frunza cea rară‖ (Sara pe deal). Între El şi Ea se naşte iubirea, iar iubirea se coboară
în natură: „Pe genunchii mei şede-vei,/ Vom fi singuri-singurei,/ Iar în păr, înfiorate,/ O să-ţi
cadă flori de tei‖ (Dorința).
Năzuinţa poetului către o iubire statornică, ideală, îşi asociază nemijlocit măreţiile şi
frumusețile firii. Între elementele feerice ale naturii şi puritatea iubirii, între ordinea sau armonia
60
LITERATURA
firească a naturii şi concepţia poetului despre iubire există o legătură indisolubilă. Dar şi în acest
plan al existenţei, Eminescu este dominat de timpuriu de frământări şi căutări arzătoare. În
sufletul poetului se zbat idei, au loc dramatice confruntări, zbateri, contradicţii, dezamăgiri
profunde.
Culoarea albastră a drumului poate
sugera însă, pe lângă genialitatea eminesciană,
nepăsarea şi retragerea apolinică - „Trăind în
cercul vostru strâmt/ Norocul vă petrece,/ Ci
eu în lumea mea mă simt/ Nemuritor şi rece‖
(Luceafărul) -, specifică celei de-a doua etape
ale creaţiei eminesciene, căci toate acele
elemente, prin care s-a concretizat iubirea, se
schimbă treptat după anul 1880, când lirica
erotică se metamorfozează şi se defineşte prin
profunzimea filosofică a sentimentului de
iubire. Tocmai de aceea, creaţiile din această
perioadă sunt caracterizate prin scepticism și
melancolie, conturate de dezamăgirea
poetului, aflat mereu în căutarea idealului de
iubire. El ajunge însă la concepţia că iubirea
este „un mijloc viclean al naturii care ne
înconjoară cu iluzii―. Tot în perioada de
maturitate, influenţa filosofiei schopenhauriene conduce la satiră ori la imaginea unei iubite reci
(Amorul unei marmure), precum şi la dezvoltarea unui eros reflexiv (sentimentul este dublat de
un substrat filosofic), inspirat din mituri ori basme: Luceafărul, Odă (în metrul antic).
A doua atitudine lirică este de tristeţe amară şi dezamăgire în iubire, căci sentimentul
puternic de altădată se stinge treptat. Decorul devine rece, întunecat, sumbru, o natură dominată
de brumă şi ceață, cu plopi stingheri şi frunze veştede, ca în poemele Pe lângă plopii fără soţ, La
steaua, Trecut-au anii, De ce nu-mi vii. Femeia este demonică, rece şi depărtată, iubirea
pasională, ca la Heine, Hugo sau Musset, devine suferinţă, voluptate şi durere, farmec „dureros
de dulce‖. Mai târziu, starea elegiacă alunecă spre satiră, în Scrisoarea V: „O să-ţi spuie de
panglice, de volane şi de mode,/ Pe când inima ta bate ritmul sfânt al unei ode.../ Când cochetă
de-al tău umăr ţi se razimă copila,/ Dac-ai inimă şi minte, te gândeşte la Dalila‖.
Natura e săracă, iar componentele ei devin simboluri ale unei stări sufleteşti. Câţiva plopi
stingheri pot sugera dezolarea, ceaţa şi ploaia – rătăcirea; frunzele din drum şi bruma -
imposibila întoarcere. Scenariul romanţelor e mai puţin epic: materialitatea iubirii e înlocuită cu
o retorică a reproşului, surprinsă prin gravitate păgână („Căci te iubeam cu ochi păgâni/ Şi plini
de suferinţi/ Ce mi-i lăsară din bătrâni/ Părinţii din părinţi‖) şi intelectual, prin asociaţii de fineţe
filosofică. Femeia care nu a împărtăşit amorul poetului a ratat şansa de a intra prin devoţiunea
iubirii în operă şi s-a pierdut în trecerea timpului, în loc să fi rămas în conştiinţa umanităţii,
asemenea zeiţelor greceşti. Însă aceste ecouri de cultură demonstrează un mare simț al
echilibrului poetic, transfigurat prin limpezimea şi armonia limbajului, în sfera unui clasicism, și
al maturităţii eminesciene, a unei forţe estetice iradiind universal.
Totodată, în unele poezii, precum Pe lângă plopii fără soţ, cadrul nu mai este cu
precădere rural, ci urban, reprezentat prin străzi pustii, ferestre închise, plopi însinguraţi. Chipul
61
LITERATURA
iubitei se schimbă, iar sentimentul eroticului aparţine de trecut, şi de aici derivă regretul,
nostalgia, singurătatea: „Pe lângă plopii fără soţ/ Adesea am trecut;/ Mă cunoşteau vecinii toţi - /
Tu nu m-ai cunoscut‖.
Arar mai răsună, din închipuire, câte un ecou al vechii încrederi luminoase în dragoste.
Tot mai obosit şi mai dezamăgit de loviturile vieţii şi de neînţelegerea societăţii contemporane,
poetul dă glas unor noi armonii poetice, de mari adâncimi, din ce în ce mai triste şi mai pline de
renunţare. Pentru el, dragostea rămâne în trecut şi amintirea ei, ca şi a chipului iubitei, se
însoţeşte cu o nespusă suferinţă. Din această pricină, se petrece o concentrare a imaginii, o
stilizare şi o fixare a spațiului. Cadrul nu mai are bogăţia, risipa de culori, lumini şi parfumuri din
tinereţe, ci se reduce la două-trei elemente. Luminile se sting, culorile pălesc. De câte ori, iubito,
cu simbolurile ei tragice, e o primă mărturie a întunecării. În locul peisajului edenic apare
„oceanul cel de gheaţă‖; „bolta alburie‖ a alungat de pe ea orice vioiciune a culorii, iar „luna cea
galbenă - o pată‖ și-a pierdut eminesciana ei strălucire.
Căldura inimii l-a părăsit pe poet: „Din ce în ce mai singur mă-ntunec şi mă-ngheț‖, sau:
„Iar timpul creşte-n urma mea... mă-ntunec!‖ (Trecut-au anii). Plopii fără soţ oglindesc dureros
un peisaj fără nădejde pentru poet (Pe lângă plopii fără soţ), iar metafora toamnei, ca anotimp al
sfârşitului, e frecventă (Sonetul I, Te duci, De ce nu-mi vii). Figura femeii iubite, din caldă,
luminoasă, şăgalnică la început, se împietreşte, devine solemnă şi rece, ea însăși scoasă fiind din
întunericul amintirii. De aceea, „marmura‖ devine un termen frecvent utilizat pentru a sugera
frumuseţea îngheţată, ireală, fantomatică parcă („Din încrețirea lungii rochii/ Răsai ca marmura
în loc‖, în Atât de fragedă, sau „Şi când răsai nainte-mi ca marmura de clară‖, în Nu mă înţelegi).
Într-o altă interpretare, putem asemui albastrul drumului cu o metaforizare, o ipostază a
apei, elementul primordial al vieţii. Dacă la Eminescu aerul reprezintă libertatea, transcendenţa şi
zborul, pământul – stabilitatea şi perisabilitatea umană -, iar focul - pasiunea, viaţa, purificarea,
durerea şi dezamăgirea -, apa semnifică geneza. Aceasta este o oglindire estetică a realităţii,
precum şi a trecerii timpului, a continuităţii şi, prin vitalitatea sa primordială, trebuie să
însoţească iubirea.
Izvorul, una dintre ipostazele apei,
sugerează curgerea neîntreruptă, originea,
primordialitatea şi aproape că nu lipseşte din
scenariile erotice. În Călin - file din poveste,
tabloul naturii evocat în ultima parte a poemului se
organizează în jurul imaginii izvoarelor. Atributele
lor sunt mişcarea domoală, sonoritatea dulce-
mângâietoare, strălucirea („peste pietre licurind‖),
iar metafora „cuibar rotind de ape‖ concentrează
semnificaţia izvoarelor (a apei în general):
imaginea cuibului alungă răceala specifică apei, aduce o notă de căldură şi intimitate, sugerând
naşterea, iar epitetul „rotind‖ subliniază permanența iubirii şi implicit a naşterii, căci natura
însăşi stă sub semnul unei fecundităţi perpetue.
Lacul cu trestiile sale pare să fie direct dependent de trăirile poetului îndrăgostit. Atâta
timp cât acesta îşi aşteaptă iubita, visând la scenele care se vor desfăşura, lacul se constituie într-
o imagine dinamică: „Lacul codrilor albastru/ Nuferi galbeni îl încarcă;/ Tresărind în cercuri
albe/ El cutremură o obarcă‖ (Lacul). Tensiunea şi emoţia aşteptării dispar, când eroul îşi dă
seama că iubita nu va veni şi, totodată, imaginea lacului devine statică. Dacă în prima strofă a
62
LITERATURA
poeziei lacul părea să fie agent, în final, prin schimbarea regimului verbelor, el devine element
pasiv: „Dar nu vine... Singuratic/ În zadar suspin şi sufăr/ Lângă lacul cel albastru/ Încărcat cu
flori de nufăr‖.
Marea, o altă ipostază a apei, capătă în tulburătoarea poezie În fereastra despre mare,
rolul oglinzii: privind în apele mării, pescarul vede chipul copilei de crai, se îndrăgosteşte de ea
şi simte atracţia adâncului: unica posibilitate de împlinire a iubirii şi morţii.
Privind pictura lui Leonid Afremov în plan orizontal, putem observa o aceeaşi diversitate
cromatică, asemenea drumului. Bivalența, dualitatea tabloului, precum şi simetria sa este ,așadar,
dată de această repetiţie din planul terestru al drumului cu cel cosmic, difuz al roşului şi al
albastrului. Astfel, prin intermediul lor, este sugerată gradarea, structurarea pe două dimensiuni a
liricii poetului: terestră şi cosmică.
În lirica lui peisagistică, Mihai Eminescu nu merge pe linia lui Vasile Alecsandri, nu
descrie tablouri cu valabilitate de sine stătătoare, nu face pasteluri. Natura are la el o altă funcţie:
încadrează şi potenţează un sentiment, o idee, o atitudine. Natura este un cadru fizic cu
componente sufleteşti (e caldă, primitoare, familiară, ocrotitoare) şi mitice (e luxuriantă,
paradisiacă). Dragostea e închipuire, e vis, o posibilitate eşuată, din motive nenumite. E tangibilă
doar ca ipostază și îl implică pe visător într-un lanţ de fapte erotice, mereu reluat, ca un
ceremonial. Îmbătaţi de farmec şi mişcaţi de un ritm din afara lor - de blânda batere de vânt -,
sau de căderea florilor de tei, îndrăgostiţii eminescieni adorm surâzând „sub înaltul, vechiul
salcâm‖, rezemaţi unul de umărul celuilalt, regresând spre natură şi refăcând prin pereche
unitatea primordială a mitului.
Codrul este spaţiul privilegiat în
care sentimentul iubirii se poate afirma
liber. El permite izolarea perechii de
îndrăgostiţi, asigură intimitatea, protejează
iubirea de agresiunea socialului, a
civilizaţiei. Mai mult decât atât, este, aşa
cum afirmă C. Ciopraga, un loc sacru, care
înlesneşte ieşirea din timp şi orientarea
către primordialitate, simbol, în acelaşi
timp, pentru vegetalul reîntinerind ciclic,
cu alte cuvinte, un simbol al veşniciei.
Aceste atribute ale codrului sunt mai bine
puse în evidenţă în Povestea codrului şi Fiind băiet păduri cutreieram. În prima poezie, codrul
are însuşiri mitic-fabuloase, este „împărat slăvit‖, cel care îi primeşte pe îndrăgostiţi, pentru ca
iubirea să depăşească pragul timpului şi să se plaseze în poveste şi mit: „- O, priviţi-i cum
visează/ Visul codrului de fagi!/ Amândoi ca-ntr-o poveste/ Ei îşi sunt aşa de dragi!‖. În Fiind
băiet păduri cutreieram, copilul (adolescentul), culcat lângă izvor, în codru, are viziunea unui
„rai din basme‖. De asemenea, spaţiul atemporal şi plin de mister al pădurii este construit şi prin
intermediul ipostazei feminine a iubitei, asemeni poeziei O, rămâi..., în care pădurea îl cheamă
pe eul liric prin vorbe tandre: „O, rămâi, rămâi la mine - / Te iubesc atât de mult!‖.
Povestea de iubire se desfăşoară, cel mai adesea, în preajma unui copac. Imaginea teiului
se întâlneşte frecvent (Făt-Frumos din tei, Povestea codrului, Povestea teiului, Fiind băiet
păduri cutreieram, Dorinţa). Semnificaţia sa este asemănătoare cu cea a codrului: copac sfânt, cu
o imagine paradisiacă, pom al iubirii şi al amintirii. Teiul este evocat şi pentru efectul narcotic al
63
LITERATURA
florilor sale, căci ele, căzând abundent peste perechea de îndrăgostiţi, alcătuiește parcă un
mormânt, ori o binecuvântare sacră a îndrăgostiţilor. Totodată, regăsim la Eminescu şi motivul
salcâmului (ce exprimă rusticitatea şi coloana infinitului, proiectând astfel iubirea terestră în
planul cosmic), precum şi pe cel al plopului - copacul singurătăţii şi pretext al lamentaţiei
poetului (Pe lângă plopii fără soţ).
Specific poeziilor eminesciene este faptul că sentimentul de iubire este exprimat cel mai
adesea nu în mod direct, de către eul liric, ci este preluat de cadrul natural. Sentimentul
determinat de citirea poeziei e cel de linişte, de înălţare sufletească, de pace; atmosfera este uşor
melancolică şi se realizează prin intermediul unor imagini auditive, care au la bază
personificarea: „buciumul sună cu jale‖, „apele plâng‖. Astfel, se conturează imaginea străveche
a unui timp originar, al timpului cuplului adamic.
G. Călinescu atrage atenţia asupra faptului că „în privinţa sentimentului naturii şi al
picturii ei, vom observa că în prima fază Eminescu este mai obiectiv, mai dezinteresat. E drept,
el nu are nici un pastel, nici o poezie consacrată numai naturii. Dar, cum am văzut, în poeziile lui
de dragoste subiectivă, natura adesea - dacă nu primează - e pe acelaşi plan cu dragostea. Iar în
poezia obiectivă, unde natura e un cadru, cadrul ia proporţii întinse, ca de pildă în Călin, partea
finală. În faza a doua, natura e întotdeauna în funcţie de sentiment, şi foarte adesea expresia
stărilor de suflet. În orice caz este cadrul strict necesar al vieţii‖.
Ca orice romantic, Eminescu a făcut din iubire un ideal de neatins, o modalitate de
cunoştere şi de autocunoaştere, ce generează o permanentă luptă interioară, o suită de senzaţii şi
trăiri ce mistuie omul, dar totodată îl înalță. Observăm în poeziile sale de dragoste că Eminescu
n-a iubit o femeie, ci idealul de femeie, n-a căutat o iubire, ci iubirea însăşi. El şi Ea sunt
îndrăgostiţii dintotdeauna şi de pretutindeni. Nu au o identitate anume, ci sunt, mai degrabă,
reprezentanţi ai speciei, decât individualităţi, refăcând de fiecare dată cuplul primordial.
Eminescu este prin excelenţă un
poet al iubirii şi al naturii, căci, mai cu
seamă cu poezia iubirii şi naturii din creaţia
sa se produce acel salt uluitor în
dezvoltarea liricii noastre, lărgindu-i
nemăsurat orizontul şi îmbogăţind-o pe
toate laturile, de la lumea simţămintelor, a
ideilor şi a atitudinilor, până la domeniul
limbii, al simbolurilor şi al muzicalităţii
versurilor. Prin toate acestea şi nu numai,
Mihai Eminescu ne-a învăţat să dăm
ascultare inimii, ne-a luminat mintea, spre
a înţelege şi preţui fiorii iubirii.
Bibliografie
Electronică
http://www.escoala.ro/referate/romana_iubirea_natura_lirica_eminesciana.html
https://ro.scribd.com/doc/122282382/Natura-si-dragostea-in-poezia-eminesciana
64
LITERATURA
http://www.autorii.com/scriitori/mihai-eminescu/natura-si-iubirea-topos-etern-in-lirica-
eminesciana.php
http://documents.tips/documents/iubirea-in-poezia-lui-eminescu.html
http://www.vavilapopovici.com/wp/eminescu_si_dragostea/
http://eseuribac.ro/eseu-tema-iubirii-in-opera-eminesciana/
http://www.scrierile.com/referate/Mihai-Eminescu/Particularitati-ale-poeziei-
eminesciene-a-naturii-si-iubirii-re-rom.php
http://www.scoalapericei.ro/mihaieminescu.html
Critică
Soare, Hadrian și Soare Gheorghe, Limba și literatura română, clasa a XI-a, editura
Carminis, Pitești 2007
Davidoiu-Roman Anca, Limba și literatura română : standard : clasa a XI-a, editura
Paralela 45, Pitești 2014
Costache Adrian, Limba și literatura română : manual pentru clasa a XI-a, editura Art,
București 2009
Universitatea Alexandru Ioan Cuza, Facultatea de Litere, Studii Eminesciene, Caietele
colocviului naţional studenţesc „Mihai Eminescu‖ - 2011, prof. Dumitru Irimia, ediţia a
xxxvi-a , Iaşi, 19-20 mai, 2011
Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române, editura Paralela 45, Pitești 2008
Paralelă între romanele Ion și Moromeții

de Mănăilă Andreea-Irina
Atât Marin Preda cât şi Liviu
Rebreanu sunt cunoscuţi în lumea întreagă
prin operele lor, însă prin aceste două „mari
capodopere‖ (cum au fost numite de criticii
literari), au ajutat literatura română să facă
un pas în dezvoltarea ei. Cele două romane
pornesc de la fapte reale, petrecute pe
fundalul mediului rural. Referitor la Ion,
Liviu Rebreanu, în articolul
„Mărturisiri‖,vorbeşte amănunţit despre
geneza romanului. În primul rând,
romancierul mărturiseşte că a fost
impresionat de o scenă surprinsă la hotarul
65
LITERATURA
satului Prislop, când un ţăran s-a aplecat şi a sărutat pământul ca pe o ibovnică. Scena i s-a
întipărit în minte, l-a uimit, l-a obsedat şi a fost fixată în desfăşurarea epică a romanului.
„Ion Pop al Glanetașului, eroul însuși, a existat Şerban Ionescu în rolul lui Ion (1980)
aievea și se numea aproape așa‖, spune Rebreanu
despre personajul central al operei sale. Ca în atâtea
alte cazuri însă, prototipul real al unui erou ficțional
rămâne undeva în umbră, creația covârșind realitatea,
trecând-o ușor în uitare, după ce i-a preluat seva
autenticității.21
De-a lungul romanului, observăm că
țăranul lui Rebreanu este dominat de un spirit primar –
între egoism și sentimentalism, între disimulare și sinceritate. Un astfel de spirit definește, de
fapt, toate personajele esențiale ale creatorului Răscoalei. Ion și țăranii din Amara, Apostol
Bologa și alte personaje, apar mânate de un destin implacabil, față de care replica „pro‖
înseamnă adaptabilitate neverosimilă, iar cea „contra‖ conduce către tragedie. Asemenea
personaje sunt „manevrate‖ cu minuțiozitatea și dezinvoltura celui care vrea să dea tuturor
dreptate. „Spectacolele‖ rezultate devin astfel viziuni asupra unor lumi verosimile și sunt create
într-un stil „bolovănos‖ – stilul acceptat de fapt de însăși viața, luată fără vreo urmă de
exagerare. 22
Pe undeva ne aflăm între lumea lui Sadoveanu și cea a lui Rebreanu, căci la Marin Preda apare o
tradiție țărănească ce se apără cu mare înverșunare contra tuturor experiențelor destabilizatoare. Ilie
Moromete refuză realitatea, se autodisimulează și vrea să se mențină în aceeași lume (tradițională), care
devine tot mai mult o iluzie.23Dacă acțiunea romanului Ion se petrece în lumea satului ardelean de
la începutul secolului al XX-lea, în satul Pripas, acţiunea din Moromeţii se desfăşoară în anul
1937, de la începutul verii, când „se părea, timpul avea cu oamenii nesfârşită răbdare‖, până spre
sfârşitul aceluiaşi anotimp, când liniştea iluzorie este sfărâmată: „Timpul nu mai avea răbdare!‖.
Mulți critici literari au remarcat că între capodoperele literare ale celor doi autori –
Marin Preda și Liviu Rebreanu – există asemănări și deosebiri. În continuare, voi încerca să
evidențiez câteva asemănări și deosebiri ale personajelor principale din operele literare
Moromeții ( Ilie Moromete ) și Ion ( Ion al Glanetașului ).
Ambele romane au la bază, după cum am menționat mai sus, experiențe trăite de
către autori. Liviu Rebreanu a întâlnit un Ion al Glanetașului, ale cărui trăsături le-a accentuat în
romanul său pentru a evidenția nevoia țăranului de a obține pământ. La baza personajului Ana stă
însăși Rodovica, fata însărcinată și bătută zilnic de către tatăl său. De asemenea, Titu Herdelea se
aseamănă cu însuși autorul când era tânăr, fiind ajutat de un preot pentru a trece hotarele țării.
Romanul Moromeții are la bază experiențe din romanul autobiografic Viața ca o
pradă, al lui Marin Preda. El se aseamănă de multe ori cu Niculaie Moromete (când era copil,
mai ales).
21
Șindrilaru, Florin, Dicționar de personaje literare din proza și dramaturgia românească, pagina 156
22
Ioan, Dumitru; Molan, Vasile, Literatură Română – Pentru bacalaureat și admitere în facultăți, pag. 167
23
ibidem, pagina 178
66
LITERATURA
„Caracter puternic, natura complexă, inteligență ieșită din comun, Ilie Moromete (al
cărui prototip este Tudor Călărașu, tatăl autorului),<<simbolizează lumea țărănească în valorile
ei durabile>> (Eugen Simion). Comentatorii romanului au remarcat spiritul independent al
personajului, ironia, darul de a descoperi dimensiunile inedite ale lucrurilor.‖24
Scena tăierii salcâmului este prezentată și în
romanul autobiografic. La bază întâlnim și alte trei
proze: Întâlnirea din pământuri, care stabilește relația
dintre Polina și Birică, În ceată, în care se conturează
personajul Țugurlan, și O adunare liniștită, unde
Pațanghel este asemănat cu Ilie Moromete (ba chiar de
câteva ori este poreclit așa de-a lungul romanului).
De fapt, întregul sat pare a refuza tenta
tradițională, în timp ce alături de Ilie Moromete rămân
tot mai puțini consăteni (la un moment dat, satul
autentic tradițional pare a fi susținut numai de
Victor Rebengiuc în rolul lui Moromete
perechea Moromete-Cocoșilă, posibili corespondenți
1987 ai lui Don Quijote și Sancho Panza din opera lui
Cervantes). Scena în care Ilie Moromete sapă cu
disperare un șanț în firul propriei proprietăți este mai mult decât semnificativă asupra luptei sale
cu „morile de vânt‖. 25
Liviu Rebreanu ne oferă o creație
în care Ion este privit din exterior și
este caracterizat prin gesturi
(îmbrățișarea și sărutul pământului) și
fapte (seducerea Anei), la care se adaugă
referințele făcute de autor: „iute și harnic
ca mă-sa. Unde punea el mâna punea și
Dumnezeu mila, iar pământul îi era drag
ca ochii din cap‖. De asemenea,
contribuie la caracterizarea lui și alte
persoane ca: Baciu, doamna Herdelea,
preotul Belciug.
Marin Preda își privește personajul mai mult din interior, adică îi analizează mai mult stările
sufletești. Tehnica folosită de autor este cea a analizei psihologice, prin care Marin Preda
urmărește dinamica gândurilor și sentimentelor lui Ilie Moromete.
Când personajul este privit din exterior, autorul folosește „tehnica decupajului‖: din viața
personajului sunt selectate momente semnificative, care pun în lumină trăsăturile lui definitorii
(cina, secerișul, discuțiile din poiana fierăriei lui Iocan, confruntarea cu agenții fiscali).
24
Șindrilaru, Florin, Dicționar de personaje literare din proza și dramaturgia românească, pagina 296
25
Ioan, Dumitru; Molan, Vasile, Literatură Română – Pentru bacalaureat și admitere în facultăți, paginile
179-180
67
LITERATURA
Dincolo de toate deosebirile, cele două personaje principale au totuși în comun faptul că
amândouă evoluează și se definesc în raport cu problema pământului. Este un raport de
intercondiționare, căci, dacă pe de-o parte temperamentul, vârsta și starea civilă a fiecărui
personaj marchează atitudinea lui față de pământ, și pământul, la rândul lui, își pune pecetea
asupra evoluției și destinului fiecăruia.
Așadar, altă deosebire este reprezentată de plasarea în timp și spațiu a

personajelor, cât și vârsta și starea civilă a acestora: Ion își consumă scurta și zbuciumata sa
existență în primele decenii ale secolului XX în satul Pripas, sat pitit undeva pe Valea Prahovei.
Scenele în care tânărul ambițios caută să se remarce, dar este cel mai adesea umilit sunt: hora
satului, cârciuma și biserica.
Băiat de țărani săraci, dornic de îmbogățire, Ion este flăcău „de însurat‖, amănunt
semnificativ, care conține de fapt cheia întregii evoluții ulterioare a lui.
Ion nu este un „posedat al posesiunii‖, ci un om care doreşte să-şi schimbe viaţa,
într-o lume care nu-i oferă prea multe şanse. Astfel,
DACĂ MUNCIM NUMAI la început, el îşi lucrează cu hărnicie şi îndârjire
PENTRU BUNURILE pământul puţin şi neroditor. Munca sa este însă fără
MATERIALE, NE rezultat: Ion se simte umilit de ceilalţi. Cearta cu
Vasile Baciu, bătaia cu George, mustrările preotului,
CLĂDIM SINGURI reproşurile mamei, că trage la sărăcie, amplifică
TEMNIȚA. zbuciumul personajului. Pentru Ion, pământul
înseamnă mai mult decât stăpânirea unui teren
întins, înseamnă demnitate, înseamnă dorinţa de a
intra în rând cu oamenii. Singura soluţie de a ajunge
Antoine de Saint-Exupery
la pământ, oferită de lumea în care trăieşte, este
căsătoria cu o fată bogată. Cum Vasile Baciu nu i-ar
fi dat fata de bunăvoie, Ion se decide să o seducă pe
Ana. Setea de pământ întâlneşte în sufletul lui Ion o
rezistenţă puternică, pentru că Ion nu se hotărăşte
68
LITERATURA
uşor să o ia pe Ana de nevastă. Neputinţa de a-şi schimba viaţa îl determină să aleagă această
soluţie. De fapt, în vremea respectivă, mulţi tineri săraci se însurau pentru avere cu fete bogate.
Romancierul insistă asupra setei de pământ a personajului; acesta manifestă faţă de pământ un fel
de adoraţie pătimaşă: „Cu o privire setoasă, Ion cuprinse tot locul, cântărindu-l. Simţea o plăcere
atât de mare văzându-şi pământul, încât îi venea să cadă în genunchi şi să-l îmbrăţişeze. I se
părea mai frumos, pentru că era al lui. Iarba deasă, groasă, presărată cu trifoi, unduia ostenită de
răcorea dimineţii. Nu se putu stăpâni. Rupse un smoc de fire şi le mototoli încet în palme‖.
Satul lui Ilie Moromete, Siliștea-Gumești, este așezat în Câmpia Dunării. Marin Preda
datează acțiunea în preajma celui de-al Doilea Război Mondial. Este un moment de relativ și
aparent calm, când se părea că timpul este foarte răbdător cu oamenii, când amenințările mari se
sfărâmau în puzderie de amenințări mai mici, pe care, cu ajutorul timpului, le duceau fiecare în
spinare.
În aceste împrejurări, viața se scurge aici fără conflicte mari, iar marea plăcere a
țăranilor o constituiau discuțiile din poiana lui Iocan.
Om în puterea vârstei, Ilie Moromete se căsătorise a doua oară, și astfel devenise
capul unei familii destul de numeroase, a cărei liniște este tulburată de certurile pentru avere
dintre copiii din prima căsătorie și cei din a doua.
Familia lui Moromete avea 14 pogoane de pământ, ce le asigurau o poziție privilegiată în
cadrul colectivității satului.
Spre deosebire de Moromete și familia lui, Ion al Glanetașului nu beneficia de o
poziție socială privilegiată în cadrul satului (pentru că nu avea mult pământ), lucru pe care îl
resimțea dureros, în ciuda calităților pe care le are.
Gândul de a lua în căsătorie pe fata lui Vasile Baciu, pentru a scăpa de sărăcie, îl
urmărește pe Ion pe tot parcursul primei părți a romanului. La început este mai reținut, apoi
devine din ce în ce mai insistent, după ce înfrânge oarecum opoziția lui Vasile Baciu, care îl
considera un „sărăntoc‖ și un „tâlhar‖.
Între cei doi se angajează o lungă și îndârjită luptă, în care când unul, când altul,
pare a fi victorios. În lupta dintre cei doi este implicată și Ana, care joacă mai mult rolul de
„bumerang‖, de jucărie a fiecăruia. În finalul romanului, remarcăm că lupta dintre cei doi pentru
pământ a fost zadarnică, pentru că pământul intră în proprietatea Bisericii.
Modalitatea prin care Ilie Moromete crede că va putea să salveze integritatea loturilor de
pământ este tergiversarea. Cu convingerea neclintită că lucrurile se vor rezolva de la sine, el
trece prin momente dificile, jucând comedia disimulării. Niciuna din amenințările care plutesc
asupra familiei nu capătă o
rezolvare definitivă, ci
numai amânarea scadenței.
Importanța
socială a lui Moromete
ținea de arta sa de a îmbina
cuvintele. Prin această artă
el își domina consătenii și
întreținea un climat de
civilizație lexicală. Pe de
69
LITERATURA
altă parte, exercitarea acestei funcții era și cheia echilibrului său interior. Moromete se
perfecționase în arta de a compensa realitatea prin cuvinte.26
În ceea ce privește profilul moral al lui Moromete, criticii afirmă că el este un țăran
filozof, primul din literatura română, este un spirit contemplativ, pentru care viața reprezenta un
spectacol continuu.
Ilie Moromete exercită asupra celor din jur fascinație, mărturisită, o terapeutică de tip
aparte, prin magia cuvântului. Întors dintr-o călătorie la munte, unde fusese să vândă porumb,
povestește, cu inflexiuni neobișnuite și o regizare neașteptată a efectelor, ce s-a întâmplat.27
Cei din jurul său constată cu uimire că avea ciudatul dar de a vedea lucruri care lor le
scăpau, pe care ei nu le vedeau. Profitând de inteligența sa pătrunzătoare și de disponibilitatea sa
pentru umor, Ilie Moromete face haz pe socoteala altora, aceasta fiind una din marile lui plăceri,
dar și un mijloc de a depăși momentele grele.
În ciuda calităților deosebite cu care este înzestrat Ilie Moromete, greutățile sociale îi vor
marca negativ evoluția, personajul trecând printr-un declin lent, dar neiertător. Începutul acestui
declin îl constituie tăierea salcâmului, care era un simbol al vechimii și unității familiei
Moromeților, iar punctul culminant al decăderii sale este hotărârea de a-i vinde lui Tudor Bălosu
jumătate din loturile de pământ.
Spre deosebire de Moromete, care decade lent, Ion are o evoluție sinuoasă, zbătându-se
permanent între „glasul iubirii‖ și „glasul pământului‖. Această confruntare face din el un
„personaj dilematic-contradictoriu‖, iar din cartea lui Rebreanu, un roman social și psihologic în
același timp.
Pe cât de mult dorise căsătoria cu Ana (de fapt, cu averea ei), pe atât de mult dorește
refacerea legăturii cu Florica, după ce află că urma să se mărite cu George: „tot a mea ai să fii
tu!‖ – îi spune el Floricăi, și apoi continuă: „Să știi bine că fac moarte de om și tot a mea ai să
fii‖.
Moarte de om a făcut nu Ion, ci George. Sfârșitul lui Ion este brusc, însemnând o anulare
brutală și totală a ființei sale, anulare venită ca un blestem. În acest sens, cuvintele lui Vasile
Baciu sunt edificatoare și revelatorii: „Dumnezeu nu bate cu bâta … iaca mi-a furat pământurile
și l-a săturat Dumnezeu de pământ‖.
În romanul lui Marin Preda, avem parte de un sfârșit mai „blând‖ decât la Liviu
Rebreanu, pentru că eroul principal moare de bătrânețe la o vârstă înaintată și nu omorât de
propriile dorințe, care s-au dovedit a fi prea lacom.
O altă deosebire între romanul lui Marin Preda și cel al lui Liviu Rebreanu este aceea că
planurile acțiunii sunt paralele în Moromeții, iar în Ion, destinele familiilor țărănești nu se
intersectează și nu se determină reciproc. Există un plan al familiei Moromete, care este în centrul
întregii narațiuni, și un plan al celorlalte destine și familii din sat, care evoluează paralel.
Lupta pentru existență, și aici crâncenă ca peste tot, nu desfigurează pe indivizi. Marin
Preda înlătură din viziunea lui imaginea omului înlănțuit de instincte, iar când, pentru o clipă,
instinctele ies la suprafața textului, prozatorul aduce imediat alte elemente care luminează fața
sufletului țărănesc.
26
Bugariu, Voicu, Incursiuni în literatura de azi, București, Editura Eminescu, 1971, pagina 91
27
Șindrilaru, Florin, Dicționar de personaje literare din proza și dramaturgia românească, paginile 297-298
70
LITERATURA
Pilduitoare în acest sens este povestea cuplului Birică – Polina, asemănătoare, în

latura ei socială, cu cea a cuplului Ion – Ana din romanul lui Rebreanu. Preda reia, astfel, tema
tânărului țăran care se folosește de fata unui om înstărit, pentru a pune mâna pe avere, însă
schimbând sensul strategiei și umanizând timpurile. Odată cu răpirea fetei, rolul lui Birică se
încheie. E pe cale de a se resemna față de refuzul socrului de a-i da zestre Polinei, însă intervine,
într-un mod neașteptat, tânăra lui femeie, care dovedește o energie extraordinară. Polina nu-i ca
Ana - o victimă situată între avariția tatălui și lăcomia inumană a soțului.
Devenind nevastă, în ea se trezesc energii nebănuite. Vâzând modul hotărat în care
conduce ostilitățile între tată și soț, avem pentru o clipă impresia că nevasta lui Birică face parte,
structural, din familia Marei și a Vitoriei Lipan, cealaltă față (bărbătească, întreprinzătoare) a
tipologiei tradiționale. Polina nu luptă însă decât pentru zestrea ei și, după ce își duce bărbatul pe
miriște pentru a smulge cu forța grâul ce i se cuvine și a da tatălui nedrept o lecție, se retrage cu
discreție în umbra bărbatului. De asemenea, după ce sunt nevoiți să plătească pentru așa-zisa
„infracțiune‖ din timpul secerișului, tot Polina este cea care dă foc la casa lui Tudor Bălosu, în
semn de amenințare pentru amenda dată.
Demonstrația epică s-a făcut, femeia de la sat nu e, în viziunea lui Preda, o simplă
unealtă în mâinile bărbatului ambițios și posesiv, iar țăranul tânăr și sărac nu caută cu obstinație
să parvină, călcând în picioare legea și sentimentul. Birică e sfios, ascultă cu respect de părinți,
iar pe Polina o iubește cu o duioșie de licean. Scena posesiunii pe pământul reavăn, sub lumina
zilei, e simbolică.
Așadar, căsătoria dintre fiica unui chiabur și un țăran sărac se construiește polemic la
adresa cuplului Ion-Ana, din romanul lui Liviu Rebreanu, după mărturisirea lui Marin Preda,
într-un interviu realizat de Florin Mugur: „ … Polina, fata lui Tudor Bălosu, care se mărită cu un
băiat sărac și care are caracter voluntar, care îi impune bărbatului să se lupte cu părinții ei ca să
obțină drepturile ce i se cuvin…‖28.
Sursă a existenţei şi obiect al adoraţiei – argumenta Mircea Eliade –, pământul
îndeplineşte funcţia ocrotitoare a mamei. Pământul i-a fost lui Ion „mai drag decât o mamă!”.
După ce Vasile Baciu i-a cedat o parte din terenurile sale, tânărul – sublinia Nicolae Manolescu –
„se înfrăţeşte cu pământul într-un ritual mistic al posesiunii‖. Ceremonialul este convingător
sugerat printr-o gradaţie ascendentă, construită pe comparaţie şi personificare, având drept
rezultat imediat identificarea pământului cu fiinţa iubită: Ion îmbrăţişează lutul negru şi îl sărută.
În Moromeţii, relaţia dintre om şi pământ s-a desacralizat. Detaşarea de magia
pământului acţionează nu doar asupra personajului principal. Din năzuinţele lui Achim, Nilă şi
Paraschiv, pământul este exclus. Mai presus de pământ, Niculae aşază „studiul‖. Renunţarea la
pământ pentru un ideal concret sau o pasiune abstractă reprezintă noutatea adusă de Marin Preda
în literatura contemporană.
Ion al Glanetaşului şi Ilie Moromete se apropie şi se despart prin atitudinea faţă de
muncă. În revărsatul zorilor, Ion pleacă grăbit spre locul aflat în inima hotarului. Intenţiona să
cosească „o bucată cât mai zdravănă‖, înainte de răsăritul soarelui. Umezită de rouă, iarba se taie
„mai bine şi mai lesne‖. Pe hotar, între noaptea pregătită să plece şi zorile plăpânde încă, Simion
Lungu cosea livada arendată. „- Harnic, harnic!‖ îi strigă Ion, în loc de bineţe. După ce a tăiat
28
Paicu, L; Lupu, M., ESEUL – Literatura română – pregătire individuală pentru proba scrisă examenul de
BACALAUREAT, pagina 372
71
LITERATURA
alte câteva brazde, Simion s-a oprit şi a răspuns, în timp ce îşi ascuţea coasa: „- Apoi ce să
facem? Muncim, că de-aceea ne-a lăsat Dumnezeu pe lume‖. Ion nu l-a mai auzit. Se depărtase.
Ajuns la delniţa lui, începu cositul: „Brazdele se prăvăleau, drepte, egale, mirositoare‖. Când
soarele răsări, tăiase o bună parte din fâneaţă. „Oboseala îl întărâta ca o patimă‖. Oricât ar fi fost
de trudnică, „munca îi era dragă... ca o râvnă ispititoare‖, pentru că, în muncă, se dizolvau
năzuinţe umane: bunăstarea materială, independenţa financiară. Comportamentul tânărului se
integra în ansamblul civilizator al imperiului austro-ungar, în care Transilvania a avut statutul de
Mare Principat. Vocea narativă îi adaugă hărniciei individuale destoinicia personajului colectiv:
„Pretutindeni, pe hotar, oamenii, ca nişte gândaci albi, se trudeau în sforţări vajnice, spre a
stoarce roadele pământului‖.
În antiteză, Ilie şi personajul colectiv moromeţean dezvăluie nativă disimilitudine. În
dimineaţa alburie, oamenii din Siliştea se codesc multă vreme să pornească la seceratul grâului.
Nehotărârea este exemplificată prin aducerea în prim-plan a unei familii fără identitate
referenţială.
Căruţa și caii înhămaţi aşteaptă în ogradă, copiii sunt gata, mâncarea, de asemenea. Însă
omul „se învârteşte pe loc, se uită în grădină, străbate bătătura, intră în casă, strigă la femeie fără
rost..‖. Construită pe o succesiune de verbe active şi reflexive la a treia persoană singular,
instanţa narativă adaugă discursului o valoare semantică nouă. Nu doar familia asupra căreia s-au
focalizat privirile naratorului întârzie plecarea. Colectivitatea rurală procedează identic.
Moromete ocoleşte truda, îi lipseşte plăcerea de a munci. Cu excepţia lui Niculae,
copiii îl acuză direct sau în ascuns, „că tatăl nu face nimic, că stă toată ziua‖. „Eşti mort după
şedere şi tutun!‖, strigă deseori Catrina. „Lovi-o-ar moartea de vorbă, de care nu te mai saturi,
72
LITERATURA
Ilie! Toată ziua stai de vorbă şi beai tutun...‖. Îndreptăţită, Catrina dezaproba lenevia soţului, dar
dincolo de trândăvia lui nu desluşea nimic.
Cauza nepăsării – comenta Nicolae Manolescu – „trebuie căutată în firea şi
concepţia de viaţă a personajului‖. Leneşi sunt şi în satul Pripas. Dar ei sunt excepţii. În satul
moromeţean, intensificată prin fibra balcanică a patru secole de dominaţie otomană, lenevia lui
Moromete este reală şi ea vine, prin timp, din zorile civilizaţiei autohtone. Herodot o sesizase la
traco-daci: „...la ei, trândăvia este un lucru foarte ales, în vreme ce munca câmpului,
îndeletnicirea cea mai umilitoare‖.
Sub crusta leneviei, Moromete dezvăluie pasivitatea balcanică şi contemplativitatea
spiritului mediteranean. Structura egocentrică a personajului, uimit perpetuu de spectacolul
nesfârşit al lumii, a fost surprinsă şi întrupată în statueta de lut, modelată de Din Vasilescu, în
poiana fierăriei lui Iocan. Spre sfârşitul verii, timpul nerăbdător va dizolva trândăvia în acţiune.
În opinia mea, romanele Ion și Moromeții se diferențiază în mai multe privințe, viziunea
despre lume din cel din urmă roman fiind cea mai evidentă: pentru Ilie Moromete, pământul este
un mijloc, iar familia este scopul, cât timp pentru Ion, familia este un mijloc pentru a-și atinge
scopul: pământul, pe care îl prețuiește mai mult decât orice altceva(„Din tipic, personajul devine
atipic, căci pământul este pentru el mai mult decât un obiect al muncii, e însăși iubita față de care
simte o patimă răvășitoare. Se simte cuprins de << o poftă sălbatică să îmbrățișeze huma, să o
crâmpoțească în sărutări>>. Mirosul pământului umed <<îi aprindea sângele>>‖ 29). Însă lăcomia
lui Ion, prin care el încearcă să o obțină și pe Florica, îi atrage moartea, semn că el nu le poate
avea pe amândouă. Putem spune că avem în centru și teoria lui Confucius, legată de existența
unui ‖Hybris grecesc‖, adică păcatele și greșelile sunt pedepsite în aceeași măsură în care au fost
săvârșite, chiar dacă pedepsele rezultă în moartea personajelor.
Pe de altă parte, Ilie Moromete este mai degrabă un personaj neînțeles, de o inteligență
deosebită, o tipologie care nu mai era des întâlnită în perioada colectivizării: aceea a țăranului
autentic, a personajului filosof. Este o noutate și o raritate, iar moartea lui reprezintă moartea
unei întregi mentalități.
Diferențele izbitoare dintre cuplurile Ion-Ana și Birică-Polina, nevoia de a supraviețui și
de a exista, sau de a avansa, în ambele romane, relațiile temporale și spațiale, mentalitatea
diferită a celor doi protagoniști, toate aduc în prim-plan numeroase diferențe și asemănări între
cele două romane.
Un alt lucru interesant, care se poate spune despre Ilie Moromete, este acela că el poate fi
considerat în același timp o Vitorie Lipan masculină și un Ion, pentru că el apără atât o
demnitate, cât și o lume. El vine dintr-un „totdeauna‖ românesc și vizează același „totdeauna‖.
Împotriva lui acționează forțe din familie și din sat, din lumea întreagă. Dar Ilie Moromete se
apără cu înverșunare, evoluând de la persiflare la autodisimulare și, mai rar, la forță fizică. El
este un țăran filosof – căutând un ideal perpetuu, trăind prin sine și pentru sine, prin tradiție și
pentru tradiție. „Ultimul mohican‖ al satului rămâne, pentru cei din jur, de neînțeles, dar rămâne
un idealist sublim. „Independența‖ înseamnă în același timp vis și frumos, eliberare și poezie. În
29
Șindrilaru, Florin, Dicționar de personaje literare din proza și dramaturgia românească, pagina
157
73
LITERATURA
satul tradițional care o susține, împreună cu titanul

său, Ilie Moromete, aceasta nu putea să dispară de
tot.30
„Romanul <<Moromeții>>
oglindește, așadar, două tranziții sociale: un sat
intrat în circuitul relațiilor capitaliste […] și un sat
pe calea socializării…‖ (Nicolae Manolescu, Arca
lui Noe).
Bibliografie
Literară:
Preda, Marin, Moromeții. Roman, ediția a VI-a, Editura pentru Literatură, 1962,
București
Preda, Marin, Moromeții, volumul II, ediția a V-a, Editura Cartea Românească, 1977,
București
Rebreanu, Liviu, Ion, Editura Agora, 2011, București
Critică literară:
Coanta-Nicolai, Livia; Ivăncescu, Ruxandra, Literatura Română – subiecte rezolvate și
explicate, Editura Aula, 2001, Brașov
Ioan, Dumitru; Molan, Vasile, Literatură Română – Pentru bacalaureat și admitere în
facultăți, Editura Teora, 2000, București
Nicolae, Anton, Literatura Română – pregătire completă pentru clasele IX-XII și
bacalureat, Editura Aula, 2004, Brașov
Paicu, L; Lupu, M., ESEUL – Literatura română – pregătire individuală pentru proba
scrisă examenul de BACALAUREAT, Editura Art, 2012, București
Ruști, Doina, Scriitori români – Fișe bibliografice. Rezumate. Comentarii. Texte critice,
Editura Niculescu, 2007, Pitești
Șindrilaru, Florin, Dicționar de personaje literare din proza și dramaturgia românească,
Editura Paralela 45, 2012, Pitești
Electronică:
http://www.referatele.com/referate/romana/online27/Paralela-intre-romanul-lon-de-
Rebeanu-si-Morometii-de-M-Preda-referatele-com.php
http://www.referat.ro/referate_despre/paralela_intre_ion_si_ilie_moromete.html
30
Ioan, Dumitru; Molan, Vasile, Literatură Română – Pentru bacalaureat și admitere în facultăți, pagina
180
74
CERCUL DE LECTURĂ
Capitolul
Cercul de Lectura
[Type a quote from the document or the summary of an interesting point. You can position the text box
anywhere in the document. Use the Drawing Tools tab to change the formatting of the pull quote text
box.]
75
CERCUL DE LECTURĂ
Povestirea slujitoarei – de Margaret Atwood

Tatoi Andreea Isabella, cls a XI –a B
În Povestirea slujitoarei, Margaret Atwood alege o manieră
SF de prezentare: într-un viitor nu foarte îndepărtat, femeile își pierd
toate libertățile și drepturile câștigate cu greu de-a lungul istoriei,
fiind readuse (cu forța) la statutul lor arhaic: ființe aflate în umbra și
în puterea bărbaților, cu rol de perpetuare a speciei („uterele
umblătoare‖ din „Darul lui Jonas‖) și de îngrijire a gospodăriei, fără
o independență financiară, sexuală sau ideologică. Scrisul și cititul le
sunt interzise, laolaltă cu meseriile pentru care s-au pregătit,
credințele la care au aderat, preferințele sexuale și convingerile pe
care le-au avut- acţiunea romanului se petrece imediat după
instaurarea acestui regim, aceasta constând, aşadar, în etapa de tranziţie. Mai mult, femeile sunt
împărțite pe categorii, în funcție de rolul și îndatoririle fiecăreia, devenind aproape niște obiecte
cu o întrebuințare specifică. Cele care nu pot da naştere sau care prezintă dificultăţi succesive în
a rămâne însărcinate sunt declarate Nefemei, fiind trimise la moarte sigură în infamele Colonii.
Acţiunea se desfăşoară în Republica Galiad sau Galead, o teocrație dictatorială care a
înlocuit guvernarea democratică a Statelor Unite, înlăturată, printr-un complot sângeros bine pus
la punct, de organizația Fiii lui Iacob. Dispariția banilor de hârtie, înlocuiți treptat cu carduri, pe
care numai bărbaţii le puteau folosi, a înlesnit controlul eficient al populației care, în confuzia ce
a urmat uciderii președintelui și anulării Constituției, acceptă fără împotrivire schimbările
aparent benefice. Treptat, controlul devine total și exacerbat, este impus prin teroare, iar
emblematicul Big Brother devine, aici, putem spune, „Big Sister‖ - ochiul înaripat, simbol al
statului Gilead și al spionilor inflitrați pretutindeni. Noua ideologie este bazată în special pe
învăţăturile biblice, la care se cumulează alte ideologii şi tradiţii, toate reasamblate în mod
anarhic, deci, în esenţă, denaturate.
Deşi dreptul femeii este anulat totalmente, nu bărbaţii se află la putere (cel puţin la o
scurtă analiză de suprafaţă), aceştia nereuşind să scape de pedeapsa cu moartea: cei care se
opuneau, chiar prin simpla lor existenţă tacită la ideologia sistemului, erau hăituiți și exterminați,
iar trupurile lor neînsuflețite erau etalate pe zidul roșu al fostei Universități Harvard. Printre
aceştia se numără homosexualii, preoții și membrii sectelor care nu se convertesc, medicii
ginecologi care au făcut avorturi şi, în final, rebelii (sau cei bănuiţi ca fiind rebeli) care luptă
împotriva dictaturii. Totuşi, bărbații sunt, în esenţă, cei care orchestrează dictatura statului
Gilead: sub aparenta preocupare pentru degradarea mediului și scăderea drastică a natalității, se
ascunde vechea luptă pentru putere, în care abuzurile și masacrele sunt justificate prin precepte
religioase.
76
CERCUL DE LECTURĂ
Acest univers al viitorului este prezentat în mod personal și subiectiv, prin intermediul lui
Offred – camerista (sau, mai bine zis, slujnica) îmbrăcată în uniforma de culoare roșie, care
locuiește cu unul dintre Comandații republicii și Nevasta acestuia. Deşi i-a fost pusă la îndoială
în primă instanţă, fertilitatea ei o salvează de la moarte. Membră a primei generații de cameriste
din Gilead, Offred este prinsă între două lumi: cea veche, din care amintirile revin în frânturi
(prin tehnici narative moderne – flash-back-uri, analepse, memorie afectivă), și cea nouă, în care
nimic nu mai este la fel. Reeducarea drastică în centre speciale, în care noua viață este prezentată
nu ca o închisoare, ci ca un privilegiu, dar mai ales dorința de a rămâne în viață, au determinat-o
pe Offred să accepte degradarea ei la rolul de pântece pe două picioare.
Amintirile vieții de dinainte, în care avea un soț și o fiică, dar și un nume al ei care i-a
fost luat, revin dureros în lungile paranteze fără conținut ale fiecărei zile. În lungul timp în care
nu face nimic, se agaţă de orice lucru mic, neimportant (un ou, o floare, o pernă brodată,
perdelele din cameră), din nevoia de convingere a simplei existenţe, obicei care o salvează de la
nebunie. Acestea îi aduc mici momente de plăcere simplă, conducând la asocieri de cuvinte prin
care Offred pare să exploreze cu voluptate limbajul - tot ce i-a mai rămas într-o lume în care
femeile nu mai au voie să scrie și să citească.
Deși este conștientă că gândurile îi pot periclita șansele de supraviețuire, Offred se lasă
purtată de cugetări asupra noului statut al femeilor, observând, printre altele, cât de puțin a durat
pentru ca mentalitățile să se schimbe și pentru ca gustul libertății să dispară treptat. Deși Offred
apare drept o femeie inteligentă și lucidă, povestea ei nu este cea a unei eroine, ci a unei femei
care se agață de viață, acceptând, cu pasivitate și resemnare, noul model de comportament și
rolul degradant care i-a fost atribuit.
Margaret Atwood a ales să își plaseze personajul în cel mai
infam dintre rolurile feminine din Gilead: cel de slujnică care,
asemenea femeilor din Vechiul Testament, poate fi folosită de
stăpânul casei în scopuri reproductive, cu acordul nevestei infertile.
Nu cunoaştem dacă slujnicele din vechime își dădeau
consimțământul, dar cele din Gileadul viitorului se conformează
actului sexual din cadrul unei ceremonii la care asistă și nevasta,
acceptând însămânțarea aproape mecanică și o eventuală sarcină,
care le salvează de la o moarte lentă în Colonii. Aparenta putere de
care se bucură Nevestele Comandanților, aflate pe treapta de sus a
scării ierarhice feminine, este de fapt o iluzie: ele sunt umilite de
acest ritual grotesc și de prezența slujnicelor, iar statutul lor nu le
poate scăpa de pedeapsa cu moartea, în cazul în care încalcă
regulile stricte ale noii orânduiri.
77
CERCUL DE LECTURĂ
Personajul lui Offred nu este unul situat la extreme: ea

nu este nici o convertită, o fanatică a noului regim, dar nu este
nici o eroină, capabilă de sacrificiu în spiritul libertății. Ea nu se
revoltă, nu încearcă să scape, nu preferă moartea unei vieți de
sclavă. Nici faptul că mama ei se află în Colonii nu o determină
pe Offred să aleagă o moarte lentă, dar demnă. Offred vrea să
supraviețuiască cu orice preț, astfel că se adaptează noilor
reguli, pândind totuși orice portiță prin care poate obține mici
libertăți și beneficii. Deși gândul sinuciderii este prezent
întotdeauna în mintea ei, la fel ca cel de răzbunare, dorința de a
trăi se agață de lucuri mici, altădată lipsite de importanță, și de
speranța că cineva o va salva de noul ei destin. Salvarea apare
sub forma relației cu Nick, o șansă nesperată la dragostea care îi
fusese interzisă pentru tot restul vieții; această iubire o scoate pe
Offred din pasivitate și îi alungă temerile, dar și orice dorință de
evadare din labirintul fără nicio ieșire.
Rolul eroinei îi este atribuit prietenei Moira, cea care încearcă să scape de reeducare și să
fugă din țară, în ciuda pedepselor cumplite pe care le riscă. Însă, în final, aflăm că până și Moira
alege o viață de prostituată în schimbul morții. Rebeliunea ei nu merge până la capăt, ci se stinge
undeva pe drumul spre libertate (și moartea este o eliberare din sclavie), devenind şi ea un
produs al societăţii.
Nobody dies from lack of sex. It’s lack of love we die from. There’s nobody here I can
love, all the people I could love are dead or elsewhere.
Romanul lui Margaret Atwood atinge o mulțime de teme: degradarea mediului, declinul
natalității, conspirațiile mondiale, lupta pentru putere, religia, libertatea, drepturile femeilor,
sexualitatea. Regăsim aici multe asemănări cu situațiile din viața reală, din statele comuniste,
religiile extremiste sau societățile islamice.
Feminism și drepturile femeilor: Povestea lui Offred ne introduce într-o lume aproape
exlusiv feminină, în care relațiile dintre bărbați și femei, dar și cele dintre femei și alte femei,
sunt reglementate printr-o serie de reguli stricte. Fertilitatea femeii a devenit bunul esențial într-o
lume cu o natalitate extrem de scăzută; avorturile au fost interzise, la fel ca divorțurile sau
concubinajul. Arhitecții Gileadului au proiectat o lume utopică, în care femeile își acceptă
îndatoririle cu inima deschisă, trăind în armonie și înțelegere, fără gelozie, ranchiună sau
rivalitate, dar şi fără iubire. Acest lucru s-ar putea realiza odată cu generațiile viitoare, pentru
care normalitatea înseamnă lumea în care s-au născut; însă lipsa geloziei sau a rivalității feminine
este, de la bun început, o utopie.
Libertatea: În vechea lume, femeile aveau libertatea de a face aproape orice: de a
schimba un bărbat cu altul, de a-și modifica viața după bunul plac, de a dispune de corpul lor
78
CERCUL DE LECTURĂ
după propria dorință. Însă, după cum spune una dintre mătușile responsabile cu reeducarea,
aceasta era o societate care murea dintr-o prea mare varietate de opțiuni. Considerate parcă
responsabile pentru declinul societății anterioare, femeile sunt lipsite de drepturi și libertăți, în
schimbul unei aparente protecții în fața agresiunilor la care erau supuse odinioară (Take Back the
Night face referire la marșurile de protest împotriva violurilor și a altor agresiuni de natură
sexuală).
Religia: Republica Gilead este o teocrație, în care
Comandanții preiau și rolul de preoți ai noii religii bazate pe
credințe preluate din Vechiul Testament; accentul este pus pe
pasajele legate de statutul femeilor și de folosirea slujnicelor în
scopuri reproductive. În religia gileadiană se recurge la
oprimarea femeilor, a căror libertate este înlocuită de o sclavie
în toată regula. Impusă prin teroare, această religie are și o
latură absurdă și comercială: rugăciunile pot fi cumpărate prin
telefon, de la mașini care le tipăresc și le citesc pe bandă
rulantă. Aceeaşi imagine o întâlnim în Jocul îngerului de Carlos
Ruiz Zafón, care spune că, de multe ori, femeile devin complice
la propria lor subjugare: The main pillar of every organised
religion, with few exceptions, is the subjugation, repression,
even the annulment of women in the group. Woman must accept
the role of an ethereal, passive and maternal presence, never of
authority or independence, or she will have to take the
consequences. She might have a place of honour in the symbolism, but not in the hierarchy.
Religion and war are male pursuits. And anyhow, woman sometimes ends up becoming the
accomplice in her own subjugation. (Jocul îngerului, Carlos Ruiz Zafón)
Sexualitatea: Lejeritatea sexualităţii din vechea
orânduire le-a provocat bărbaților un dezinteres crescut
pentru căsătorie. Pe lângă persecutarea homosexualilor și
eradicarea prostituției, statul Gilead a interzis inclusiv
masturbarea, iar bărbații pot procrea numai în cadrul
căsătoriei (deşi, ulterior, în capitolul „La Izabela‖, aflăm că
sistemul are ascunzişurile sale şi este fentat indispensabil de
nevoile organice ale bărbaţilor, care creează un loc
necunoscut, depărtat, în care să-şi poată satisface setea
erotică). Dragostea, senzualitatea, voluptatea și dorința au
fost eliminate din ecuație, iar actul sexual a devenit un
simplu act de copulare sau fertilizare, al cărui scop nu este
plăcerea, ci procrearea. Surprinzător sau nu, Atwood face referire la un precendent al statului
Gilead, și anume România comunistă cu politica decrețeilor: Romania, for instance, had
anticipated Gilead in the eighties by banning all forms of birth control, imposing compulsory
pregnancy tests on the female population, and linking promotion and wage increases to fertility.
79
CERCUL DE LECTURĂ
Puterea, și în special puterea bărbaților: Atwood explorează

în acest roman tema superiorității masculine și cea a luptei pentru
putere, cu toate că nu toți bărbații din Gilead beneficiază de aceleași
drepturi. Însă, indiferent de inteligența și de ambiția lor, femeile au
numai de pierdut sub guvernarea teocratică a Republicii Gilead; nici
măcar Nevestele Comandanților, aflate pe treapta superioară a ierarhiei
feminine, nu dețin o putere reală. Din cauza izolării în care trăiește,
Offred nu cunoaște prea multe detalii despre mecanismele guvernării și
viața bărbaților din Gilead; aflăm, totuși, că sistemul are fisurile lui, care
decurg din slăbiciunile masculine, iar regulile sunt încălcate chiar de cei
care le-au conceput (ca de obicei).
Povestea Slujitoarei este o distopie sumbră și un roman răscolitor, considerat de mulți
capodopera scriitoarei canadiene.
„Acest roman vizionar, în care Dumnezeu şi Guvernul şi-au unit
forţele iar America e condusă în chip de Teocraţie puritană, poate fi
luat drept un volum care-i ţine companie romanului lui Orwell, «1984»
– drept reversul lui, de fapt. Îţi dă la fel de mulţi fiori descriind
variatele experiențe ale unei vieți trăite sub o tiranie; evocă aceeaşi
oroare în timp ce inteligenţa lui caustică te face să zâmbeşti.‖ -
E.L. Doctorow
„Atwood aruncă o privire în unele dintre cele mai întunecate,
secrete și, în mod ciudat, erotice colțuri ale minților noastre – iar
rezultatul este un avertisment răscolitor, fascinant și scris cu măiestrie.‖
- Toronto Sun
„Un thriller vast, un studiu psihologic, o joacă cu cuvintele. Cartea lui Atwood nu este
doar autoironică, dar și ambivalentă – chiar și față de cele mai oribile personaje ale sale.‖ - The
New York Times
Bibliografie:
Electronică
http://lecturile-emei.blogspot.ro/2015/01/the-handmaids-tale-povestirea.html
Ediţie folosită:
ATWOOD, Margaret, „Povestea slujitoarei‖, Editura Art, Bucureşti, 2015
80
CERCUL DE LECTURĂ
Împăratul Muștelor – provocarea clasei a VII-a A

Care crezi că este mesajul cărții?
•Antonia Pirțac – clasa aVII-a A
„Împăratul Muștelor‖ de William Golding este un roman

ce ne prezintă cum gelozia, iraționalitatea și setea de sânge își
pot face apariția chiar și în mintea unor copii britanici naufragiați
pe o insulă, departe de civilizație și de „lumea celor mari‖.
Golding nu a publicat întâmplător acest roman. A făcut-o
când s-a întors din războiul lumilor, unde a înțeles că natura
umană este cu adevărat primitivă, barbară, însetată de durerea și
sângele semenilor, a vinovaților și a inocenței.
Acest roman mi-a deschis ochii și mi-a arătat exact cum
este lumea de astăzi; crudă și sălbatică așa cum am creat-o.
Există pe lume mii de oameni asemănători cu Ralph, Piggy, Jack
și ceilalți copii. Ralph, conducătorul, încerca doar să rămână în
viață, atât el, cât și cei din jur, până salvarea avea să vină. Jack,
în schimb, voia doar puterea și inferiotatea celorlalți. Piggy,
singurul care nu și-a pierdut rațiunea de la bun început, a fost
ucis de grupul „corului‖ lui Jack.
Mulți oameni aleg răul și așa-zisa siguranță precum
ceilalți băieți ce s-au opus lui Ralph. Mulți oameni își pierd cumpătul și fac lucruri rele, crezând
că este bine. Puțini oameni își păstrează cumpătul și rațiunea. Puțini oameni vor să-i salveze pe
ceilalți, fie că sunt de partea bună, fie de cea rea.
Mi-am dat seama că cele mai mari necesități ale omului sunt supraviețuirea, siguranța și
liberatea.
Pot spune că acest roman este unul din preferatele mele.
•Hilea Miruna – clasa a VII-a A
Forța parabolei lui Golding rezidă în crudul său realism al scrisului său și nu e de mirare
că romanul a fost refuzat la început de nu mai puțin de douăzeci și una de edituri engleze și
americane: prea deranja viziunea complezentă a unei umanități abia ieșite dintr-un pustiitor
război.
În opinia mea, mesajul cărții „Împăratul muștelor‖ de William Golding este acela că este
greu să ne păstrăm umanitatea în condițiile în care nu suntem înconjurați de aceasta, fiind
influențați de instinctele animalice, devenind oameni primitivi. Consider că Golding a ales copii
pentru a reprezenta personajele sale, deoarece vrea să arate că până și copiii poartă în suflet răul.
81
CERCUL DE LECTURĂ
Remarcăm lipsa umanității pe acea

insulă. Copiii erau singuri, ei și fiara. Nu aveau
niciun adult, niciun lider matur care să-i
protejeze. Acest lucru arată dependența copiilor
față de adulți, importanța oamenilor mari în
viețile copiilor. În momentul în care copiii
ajung în sălbăticie, fără umanitate în jurul lor,
aceștia regresează, ajungând aproape în punctul
oamenilor primitivi. Doar Piggy (sau Fatty),
Ralph și Simon își păstrează umanitatea,
rațiunea.
Observăm, de asemenea, modul în care este criticată răutatea dinăuntrul copiilor. Prima
oară, Jack nu a reușit să omoare porcul, apoi a devenit obsedat să ucidă porci, să vadă sânge. Era
însetat de sânge. Spre final, remarcăm modul în care sunt omorâți copiii. Prima dată, la moartea
lui Simon, a fost un accident. Ei nu mai omorau porci pentru hrană. Acest lucru mi se pare a fi
terifiant, copiii au ajuns criminali. La moartea lui Piggy, nu se urmărea neapărat uciderea sa.
Putem spune că a fost un accident, ce i-a transformat a doua oară în criminali. Copiii au regresat
mult. La dorința lui Jack de a-l omorî pe Ralph, deja regresaseră foarte mult, devenind însetați de
sânge. Aceștia devenind animale. Nu doreau persoanele care nu acceptă să fie ca ei, să fie
criminali, ucigându-i fără milă.
În concluzie, pot afirma că mesajul acestei parabole este acela de a arăta și a scoate în
evidență regresarea umanității și răutatea din sufletul copiilor.
•Balasa Sara Maria clasa a VII-a
În opinia mea, mesajul central al

romanului „Împăratul muştelor‖ de William
Golding este acela că, în unele situaţii, omul
alege să recurgă la metode primitive şi de aceea
este nevoie de reguli.
În primul rând, putem observa cum
naratorul obiectiv povesteşte cum că cei mai
mulţi dintre copii aleg să ucidă şi să vâneze în
loc să îşi păstreze inocenţa vârstei. Jack
ademeneşte cât mai mulţi copii în tabăra sa,
treptat, pictându-se pe faţă, vânând şi chiar
facându-şi planuri să ucidă alţi copii de pe
insulă.
Pe de altă parte, naratorul îl creează pe Piggy. Acesta este vulnerabil, poartă ochelari, este
bolnav şi plinuţ. În engleză, ―pig‖ înseamnă porc, iar numele lui Piggy face legătura cu porcii pe
care îi vânează Jack. Acesta îl consideră pe Piggy neajutorat ca un porc sălbatic, însă odată ce
moare Piggy, rațiunea se termină și nimic nu mai este uman.
Mai mult, titlul „Împăratul muştelor‖ nu a fost ales la întâmplare. Adolescenții din tribul
lui Jack au decapitat un porc, agățându-l de o stâncă. Putrezind, muștele au început să vină
82
CERCUL DE LECTURĂ
pentru a-l devora. Se creează o paralelă între Ralph, fostul șef al întregului grup și capul de porc.
Muștele sunt copiii din tribul lui Jack ce-și caută prada, adică pe Ralph, pentru a o devora.
Un alt argument ar fi că tribul lui Jack recurge la toate gesturile și obiceiurile primitive.
Aceștia și-au creat un zeu, capul de porc, creându-și propriul lor Pamânt. Se pictau pe față și își
făceau propriile lor dansuri.
Pe de altă parte, se creează o altă paralelă între Ralph și capul de porc. Ralph este ca
Dumnezeu, iar copiii din tribul lui Jack încearcă să-l dea jos. Muștele ce vin la capul porcului
semnifică oamenii ce-l batjocoreau și îi puneau coroana de spini lui Dumnezeu (lui Ralph).
În concluzie, pentru mine, cartea ―Împăratul muştelor‖ mi-a transmis un puternic
sentiment de ură iar mesajul transmis este acela că oamenii ajung să fie dominați de instinctul lor
primitiv.
•Marin Raluca Maria – clasa a VII-a A
Mesajul central al cărții „Împăratul muștelor‖ de William Golding este ușurința pierderii
umanității și descoperirea adâncurilor ființei umane.
William Golding a dezgropat niște adevăruri crude ale umanității. Omul tinde să se
întoarcă la instinctele primare atunci când este pus în anumite situații, cum ar fi izolarea, lupta
pentru supraviețuire. Frica ne face să acționăm impulsiv, întunecându-ne rațiunea. Jack,
vânătorul tribului format de băieții de pe insulă, este exemplul potrivit al pierderii umanității. El
reprezintă instinctul, iar odată cu omorârea primului mistreț dă, împreună cu vânătorii săi, peste
furia sângelui, regresând ușor, ușor.
Ralph, șeful tribului reprezintă echilibrul. Încă de la început îi observăm spiritul de lider,
iar, pe tot parcursul romanului, Piggy devine un sfătuitor al lui Ralph, fiind rațiunea. Însă
lucrurile încep să ia o întorsătură drastică când vânătorii ucid unul dintre băieți. Umanitatea
dispare încetul cu încetul, iar odată cu moartea lui Piggy, a doua crimă a vânătorilor, rațiunea
este distrusă. Însă umanitatea dispare cu totul când vânătorii planifică moartea lui Ralph, arătând
numai răutatea și sălbăticia din ei.
Chiar titlul este o interpretare a realității. Ralph este asemenea unui „împărat‖ peste
băieții care sunt ca muștele. Inocența lor poate fi strivită cât ai clipi.
Acest roman ne deschide o viziune cutremurătoare despre ființa umană, demonstrându-ne
că în fiecare dintre noi se află o „fiară‖ care trebuie stăpânită deoarece altfel ne-am pierde
umanitatea și am regresa în loc de a progresa.
•Predescu Maria – clasa a VII-a
În opinia mea, mesajul romanului are în centru faptul că până și cele mai inocente ființe,
cum ar fi copiii, își pot pierde simțul rațiunii și se pot îndrepta spre fenomenul dezumanizării –
toate acestea întâmplându-se în împrejurări unde regulile sunt desființate sau nerespectate.
Încă din început se remarcă spiritul de lider al lui Ralph, care era opusul lui Piggy. Piggy avea o
fire mai sensibilă și vulnerabilă, dar era cel mai inteligent, astfel încadrându-se în tipologia de
sfătuitor al conducătorului. Porecla sa îi dă cititorului încă de la început o idee referitoare la ce se
83
CERCUL DE LECTURĂ
va întâmpla cu personajul. Piggy nu se va adapta mediului sălbatic, devenind el însuși un „vânat‖

pentru cei mai puternici.
Ralph și Jack organizează restul supraviețuitorilor, tot copii de altfel, cu ajutorul unei
cochilii ce le dădea un sentiment de protecție și ordine care-i ajută să se organizeze tribal. În
momentul în care Ralph e ales conducător, se naște rivalitatea cu Jack, o fire vanitoasă ce a fost
atacată în orgoliu de rezultatul alegerii. Tipologia sa este de vântor, – reprezintă un element
esențial în organizare, simbolizând îndrumarea instinctului primar care, uneori, e singurul lucru
ce te poate ține în viață. Ralph are rolul de a păstra echilibrul dintre rațiunea reprezentată de
Piggy și puterea instinctului.
Focul aprins în vârful dealului arată
salvarea și speranța pe care supraviețuitorii o
aveau, alături de căldură. Aceasta era unica lor
legătură cu lumea civilizației. Teama se
instaurează atunci când focul se stinge. Acțiunile
personajelor devin nesigure și fenomenul
dezumanizării începe, încet, dar sigur, să se
instaureze. Vânătoarea este primul pas – la început
Jack a ezitat să omoare porcul mistreț, dar atunci
când a făcut-o, toată lumea s-a bucurat într-o
manieră sălbatică, fiind din ce în ce mai motivată
să omoare viețuitoare, astfel instaurându-se conceptul prin care frica de sânge devine dorință și
furie.
O altă întâmplare este și omorârea lui Simon prin confundarea sa cu fiara ce-i
înspăimânta pe toți. Cu cât cruzimea și instinctul dominau mai mult, Ralph devenea din ce în ce
mai alăturat, echilibrul dintre rațiune și instinct dispărând. Piggy își anticipează moartea în
momentul în care tribul lui Jack invadează locul lor de tabără pentru a-i fura ochelarii. Rațiunea
dispare total atunci când Piggy e strivit de bolovan și tribul începe să planifice vânătoarea lui
Ralph și, totodată, moartea lui.
Titlul este o metaforă care face o paralelă între capul de porc în jurul căruia roiau muștele
și Ralph care era alergat prin pădure de cei care odată l-au urmat: supușii care se revoltă asupra
conducătorului.
În concluzie, regulile și supunerea sunt esențiale în orice comunitate deoarece acestea ne
țin instinctele primare în frâu și ne împiedică latura dură din interior să iasă la suprafață.
•Buruiană Andrei – clasa a VII-a
În opinia mea, romanul „Împăratul Muștelor‖ de W. Golding este o alegorie a unei

situații- limită, care pune pe seama unor copii nevinovați incidente cu urmări tragice. „Împăratul
Muștelor‖ reprezintă istoria pe dos al omului peșterilor, omului care se limitează doar la
supraviețuire și conducere.
„Împăratul Muștelor‖ este o lucrare moralizatoare asupra relației dintre bine și rău. Insula
pe care copiii au naufragiat poate fi văzută ca și grădina raiului, unde copiii pot trăi în pace.
Arderea accidentală a pădurii simbolizează dorința arzătoare de afirmare a puterii în lumea
umană, în fața puterilor naturale sau în fața divinității.
84
CERCUL DE LECTURĂ
Răul îmbracă diferite forme pe insulă, inițial acesta fiind de nerecunoscut, apoi devenind
fiare din junglă, ca pe parcurs să prindă o formă concretă, aceasta reprezentând capul mistrețului.
„Împăratul Muștelor‖, traducere din ebraică – Ba’al = rege, împărat; Zebub= cei care
zboară – mai exact Belzebub, acesta fiind considerat unul dintre cei mai importanți îngeri
decăzuți alături de Lucifer si Levitahan, ajuns în fruntea hoardei lui Satan și dominând peste
ordinul celor care zboară, deși în religia creștină, Belzebub a fost asimilat Satanei, sporind astfel
o listă lungă din denumirile necuratului. În roman, „Împăratul Muștelor‖ apare ca un idol
confecționat din capul mistrețului vânat. Întruchiparea demonului sugerează regresia spre
primitivism, generată de victoria iraționalului.
Pentru mine, parcurgerea acestui roman, este ca și incizia pe cord, care devine din ce în
ce mai adâncă, cu fiecare pagină dată. Cu fiecare presupunere care ne încolțește în minte, cu
fiecare confirmare a unor adevăruri generale, dar pe care totuși ochii larg deschiși refuză să le
citească, iar mintea lucidă refuză să le conceapă, scenariul propus este devastator pentru omul
care citește cartea relaxat, lângă gura sobei călduroase, romanul care a primit premiul Nobel,
deoarece tratează aproape toate crezurile religioase, politice, filozofice, sociale etc.
Sub aparența unui roman de aventuri, prezentând pățaniile unor copii care naufragiază pe
o insulă pustie, vom putea constata că prin roman se caută un răspuns pentru cele mai mari
întrebări existențiale, dar „Împăratul Muștelor‖ mai prezintă și un roman de analiză psihologică
și socială. Cu prilejul acestui roman, autorul evidențiază principiile evoluționiste. În definitiv,
pentru a ne elibera de orice idei preconcepute, William Golding dărâmă și ultima cetate: singura
speranță a oricărei societăți pentru supraviețuire și singura speranță a oricărei religii pentru
mântuire – copiii.
În concluzie, W.Golding, martor al ororilor din Al Doilea Război Mondial, nu mai crede
în inocență și puritatea sufletului uman, nici măcar în cea a copiilor.
Omul este capabil să ia viața altor oameni, în mod fizic sau psihic, acesta fiind cel mai
crud prădător din câți există!
•Șutru Rebeca – clasa a VII-a
În opinia mea, romanul „Împăratul muștelor‖ reprezintă o istorie inversă a omenirii până
în momentul de față, care ne adresează multe întrebări despre cine suntem noi cu adevărat.
În primul rând, încă de la început observăm spiritul de lider al lui Ralph în comparație cu
vulnerabilitatea lui Piggy, chiar dacă este foarte inteligent.Acest lucru ne arată clar că unul dintre
ei va supraviețui, însă celălalt nu.Copiii doresc să supraviețuiască și să fie salvați, așa că folosesc
cochilia găsită de Ralph, care dă senzația de siguranță și îi protejează.Raplh devine liderul, iar
Piggy ia poziția de sfetnic;înțeleptul tribului.Jack reprezintă vanitatea și gelozia, având tipologia
vânătorului.Astfel apare ideea de trib și fiecare reprezintă un anumit lucru:Jack-vânătorul;este
necesar pentru a hrăni grupul;Piggy-înțelepciunea și rațiunea care ne dau speranța că puteau fi
salvați, iar Ralph trebuie să păstreze echilibrul dintre acestea.
De asemenea, grupul păstrează un foc aprins în vârful muntelui sau pe plajă, care poate
aduce salvarea și reprezintă în același timp speranța; liantul cu civilizația.Astfel se creează o
nouă lume.
În al doilea rând, se remarcă un personaj numit Simon care, într-o întâlnire de grup,
lansează următoarea idee: „Dar dacă fiara este printre noi?‖. Această întrebare este adresată
fiecăruia dintre noi în ideea de a descoperi răul din interiorul nostru. Pentru copii, fiara reprezintă
85
CERCUL DE LECTURĂ
frica: frica de a reuși să supraviețuiască, de a fi salvați. În continuare, observăm că tribul lui Jack
ajunge să vâneze și creează o incantație specială folosită la vânătoare: „Înjunghie porcul! Taie-i
grumazul! Să curgă sânge!‖. Aceștia devin ca niște sălbatici și se dezumanizează. Din acest
moment tot grupul este în pericol. Simon își pierde cunoștința și se prăbușește într-un hău, având
impresia că „împăratul muștelor‖ vorbește cu el. Capul de porc îl reprezintă pe Ralph, iar
muștele, tribul care se va răscula împotriva lui, dorindu-i moartea. Băiatul, Simon, ajunge pe
plajă, iar acolo tribul lui Jack îl omoară din greșeală. Astfel se naște cruzimea, iar Simon
reprezintă tipologia martirului. După această întâmplare tristă, Piggy își simte sfârșitul:
„Au venit după altceva‖. Pe acesta îl
lovesc din glumă cu un bolovan și îi zboară
creierii din cap, ceea ce înseamnă pierderea
rațiunii.
De asemenea, putem spune că tribul se
transformă încet-încet în niște oameni fără
inimă, cruzi și însetați de sânge, precum o fiară.
Simon a fost ucis dintr-un accident, Piggy e
omorât dintr-o glumă, însă Ralph devine cu
adevărat victima lui Jack și a vânătorilor. Rămas
singur, încearcă să supraviețuiască cruzimii, însă
în final sunt salvați de către un ofițer. Băieții
încep să-l plângă pe Piggy și să-și recapete demnitatea și inteligența.
În concluzie, romanul ne pune pe gânduri și ne descoperă faptul că libertatea absolută
poate deveni foarte ușor o cale care nu duce spre paradis. Foarte important este să nu lăsăm fiara
din noi să ne stăpânească, ci noi s-o stăpânim pe ea și să ne recunoaștem greșelile, căci sunt
multe, și astfel să devenim perfectibili, bineînțeles dacă avem încredere în noi că putem să
realizăm aceste lucruri.
•Tînc Daria – clasa a VII-a A

‖Împăratul muștelor‖ este un roman ce prezintă viața în totalitatea realității ei. Acesta
relatează cu fir de amănunt dezumanizarea unui grup de băieți englezi, ce naufragiază pe o insulă
pustie, după un accident aviatic din care pilotul (singurul adult) nu scapă cu viață. De la principii
moderne și civilizate, cum ar fi alegerea unui conducător, focul menținut (ce reprezintă sursa de
căldură, un element de siguranță, și cel mai important: singura legătură cu civilizația), cochilia
(semn al puterii și instrument cu care băieții își „organizau‖ întrunirile, în care o foloseau ca
„element de ordine‖ ; adică cel căruia îi revenea cochilia avea dreptul de a vorbi fără să fie
întrerupt); un grup de băieți, condus de Jack, revine treptat la stadiul primitiv, prin uciderea unor
porci sălbatici (din nevoia de hrană), apoi uciderea inconștientă a unuia dintre băieți, ajungându-
se la stadiul de crimă prin omorârea lui Piggy cu un bolovan (sau o stâncă). Aici se produce
dezumanizarea și ruperea de realitate, prin dorința tot mai arzătoare de sânge, putere și de a ucide
din nou.
86
CERCUL DE LECTURĂ
Acest roman a fost o provocare pentru

mine de la bun început, deoarece am crezut că
îmi va face plăcere să îl citesc și voi putea face
asta cu ușurință, dar adevărul este altul. Pentru a
înțelege unele capitole, simțeam nevoia să le
recitesc, iar detaliile în care erau descrise unele
scene mă făceau să simt o foarte mare durere, la
pierderea unor personaje (Simon, Piggy), dar în
același timp ură și furie în balans. Uram
abrutizarea comportamentului unor băieți de
vârsta mea (și a colegilor mei), ba chiar și mai
mici, iar furia mi se canaliza pe incapabilitatea
lui Piggy și a lui Simon de a se apăra, având în
vedere că, împreună cu Ralph și gemenii, erau cei mai raționali și dornici să se întoarcă acasă.
Aici este povestită într-un mod mai „delicat‖ o zi din viața unui om care se bazează pe
instinctele primare, pentru că mai presus de rănile fizice sunt cele morale, care pot face mai
multe victime deodată sau pot provoca o „hemoragie‖ a sufletului. Trebuie să recunosc că îmi
este mult mai ușor să țip, să lovesc sau să jignesc o persoană, dar acest lucru mă face să-mi pierd
raționamentul și iese la iveală ‖Împăratul muștelor‖ (aici este cu sensul negativ). Prefer să
respect un om și să-mi păstrez raționamentul în situațiile limită.
Pentru încheiere, vreau să spun că această carte reprezintă o oglindă a societății în care
trăim, dealtfel tot de noi creată, iar citirea, recitirea și interpretarea acestei cărți m-au făcut să
privesc lucrurile dintr-o altă perspectivă, atât psihică, cât și fizică, apropiată de vârsta mea.
Cine ești tu în Împăratul muștelor?
•Hilea Miruna – clasa a VII-a A

Nu cred că mă pot confunda doar cu un personaj din cartea „Împăratul Muștelor‖. Din
punctul meu de vedere, nimeni nu ar putea. Nu există persoană care să fi făcut doar bine. Fiecare
are un Jack înăuntru. Suntem oameni, cu defecte, cu calități, cu umbre, cu lumini.
Eu am momentele mele de Jack, în care sunt rea, plină de ură. Când fac asta, cred că e
bine, pentru că lupt pentru ceea ce vreau. Dar după ce timpul trece, îmi amintesc și începe să îmi
pară rău.
De asemenea, sunt câteodată și Piggy sau Ralph.
Sincer vorbind, de cele mai multe ori sunt Jack. Dar nu pot spune că sunt doar Jack,
nimeni nu poate. Nu există ființă care să fi făcut doar rău. Fiecare are un Jack în el. Unul mai mic
sau unul mai mare.
Mă pot confunda și cu Simon.
Despre cine pot spune că nu seamănă cu nimeni? Cred că despre nimeni din carte. Pentru
că aceștia suntem noi, oamenii, cu umbre și cu lumini.
87
CERCUL DE LECTURĂ
•Predescu Maria – clasa a VII-a A

Personal, nu cred că există un personaj anume cu care mă identific. Uneori acționez
asemenea lui Ralph, în situații limită iau decizii pripite ca Jack, iar în unele momente de
slăbiciune mă simt ca Piggy.
Cred că mă asemăn cu Ralph atunci când vine vorba despre a fi liderul unui grup,
deoarece știu să fixez prioritățile și scopurile acelui grup. Și eu m-aș fi concentrat pe întreținerea
unui foc sau a unui reper care ar fi putut aduce salvarea dacă aș fi fost în locul lui. Totuși, el are
și defecte. L-a necăjit pe Piggy pentru a-și recâștiga „popularitatea‖ și, pe parcurs, s-a îndepărtat
de scopul real al focului: a început să-l vadă ca pe un lucru ce trebuie avut neapărat pentru a
simboliza superioritatea, nu ca pe o sursă de căldură sufletească și speranță. Oricine își poate
pierde scopul principal, dar important este să și-l regăsească. Îl consider ca reprezentant al
optimismului și al ambiției omului care are o istorie plină de eșecuri. Chiar și în mijlocul
haosului care devenise insula, el își păstrează politețea, logica și dorința de a-i proteja pe ceilalți
în momentul în care conduce expediția spre castelul de piatră, în ciuda fricii inspirate de bestie.
Sincer, procedez ca și el de cele mai multe ori – atunci când sunt aleasă ca și conducătoare,
trebuie să fiu prima care sare în apărarea grupului meu. Îl admir fiindcă nu a recurs la violență,
chiar dacă lucrurile scăpaseră de sub control, astfel devenind un model demn de urmat, ce
simbolizează curajul și adevăratele valori ale unui lider.
Pe de altă parte, în momentele
dominate de supărare, tind să acționez
asemenea lui Jack. Consider că fiecare
persoană poate fi impulsivă și irațională,
având reacții neadecvate uneori. Spre
deosebire de Jack, nu sunt violentă, doar
irațională în unele clipe și am un orgoliu
la fel de mare ca al lui: nu îmi plac
momentele în care altă persoană cu
idealuri insuficient de ambițioase este
aleasă lider, atunci când știu că eu aș fi
putut face o treabă mai bună. Jack devine
un antimodel la finalul romanului, transformându-și caracterul în cel al unui vânător însetat de
sânge ce trage în jos adevăratele valori.
Mă simt ca și Piggy în situațiile în care sunt depășită din punct de vedere fizic: consider
că am un caracter slab față de ceilalți. Totuși, îmi folosesc în aceste situații inteligența și spiritul
social pentru a-i ajuta pe ceilalți. Îl consider pe Piggy un fel de voce feminină sau părintească a
insulei fiindcă deseori vorbea ca mătușa sa. Spre deosebire de el, susțin că am un caracter de
lider, nu de sfătuitor. Îi admir abilitățile sociale și credința în convențiile sociale care puteau
produce rezultate, cel mai bun exemplu fiind atunci când spune că este dreptul lui să se exprime
dacă are cochilia. Este o reprezentare a rațiunii deoarece viața și caracterul i-au fost modelate
după regulile din lumea adulților. Are speranțe mari că va fi apreciat atunci când întreabă ce este
mai bine: să ai reguli pe care să le respecți și să fii de acord cu ele, sau să omori și să vânezi?
Preferința sa nu este aleasă deoarece caracterele copiilor au fost deja corupte de idealurile
greșite.
În concluzie, mă consider o combinație între cei trei protagoniști din cauza atitudinii de
lider, a orgoliului și prezenței spiritului social.
88
CERCUL DE LECTURĂ
•Tînc Daria – clasa a VII-a A

Deoarece fiecare personaj reprezintă o tipologie, un fel de a fi, eu nu cred că pot să mă
regăsesc având un caracter bine definit. Avantajul meu este că sunt în creștere, iar cu ajutorul
acestui roman, pot să realizez mai bine că raționamentul în situațiile limită este vital. Cred că
gândirea dincolo de limite mă poate aduce mai aproape de Ralph, dar totodată mă regăsesc și în
Piggy, nu datorită inteligenței sale (sau uneori da), ci datorită felului în care tratează regulile cu o
seriozitate aparte și nu încurajează gândirea înapoiată a grupului de vânători. Nu încerc să ascund
sau să neg faptul că în mine nu s-ar afla „un Jack‖, deoarece cred că pot răni o persoană mult mai
rău psihic, decât fizic. Dar știu că pot controla această personalitate negativă dinăuntrul meu și
știu că îmi pot controla cumpătul oricând. Simon are un rol de profet, ce demarează la început o
speculație, cum că adevărata bestie s-ar afla printre ei, care nu peste mult timp, se adeverește prin
uciderea sa.
Faptul că deseori mi se întâmplă să „prezic‖ un eveniment din viitorul apropiat sau că am
puncte de vedere diferite, apropiate de un țel spiritual, mă pot apropia de personalitatea lui
Simon.
Pentru încheiere, cred că mă pot regăsi în orice personaj, până la o anumită limită și cred
că prefer să mă regăsesc într-un personaj undeva la limita dintre Ralph și Piggy, deoarece
raționamentul, inteligența și umanitatea acestor băieți le-au putut salva viețile de la o vânătoare
reciprocă.
•Anton Ariana – clasa a VII-a A

Piggy nu este chiar protagonistul operei „Împăratul muștelor‖, dar are ceva special ce îl
diferențiază de toate celelalte personaje și îmi place să cred că și eu am ceva ce mă diferențiază
de restul societății în care trăiesc și pentru care sunt apreciată la rândul meu, așa cum eu însămi îl
apreciez pe Piggy.
Piggy intră în tipologia înțeleptului, însă nu se laudă cu simțul rațiunii incredibil pentru
un copil de vârsta lui pe care reușește să îl păstreze până la moarte și pentru care nu este suficient
apreciat, ceea ce îl descurajează și îi face stima de sine să scadă considerabil, crezând că nu
prezintă nici un fel de folos pentru societate.
De asemenea, este un copil timid și pe deasupra batjocorit, fiindu-i frică să se revolte,
fiindcă atunci când o face, este ironizat. Trist este faptul că acesta prinde curaj spre final, când
crede că nu mai are nimic de pierdut, mai precis, atunci când simte că va muri.
Moartea lui violentă, însă nu neapărat plănuită, marchează începutul dezumanizării,
nemaifiind nimeni care să îl sfătuiască pe Ralph cum să păstreze echilibrul dintre reguli și
impulsuri, civilizație și sălbăticie.
Mulți copii sunt în situația lui Piggy. Calitățile lor sunt descurajate de un sistem ce le
implantează cuvinte în cap și de oameni sau copii de vârsta lor, invidioși pe ceva ce nu pot avea.
Sper ca această situație să se remedieze, astfel încât orice copil să aibă dreptul să crească într-un
mediu ce le dezvoltă gândirea liberă.
Eu cred că mă asemăn cu Piggy deoarece sunt „vânată‖ de conștiință, ce îmi spune că nu
sunt suficient de bună pentru a supraviețui, dar pe care încerc să nu o ascult și continui să încerc,
chiar dacă știu că viața este o luptă continuă în care la final tot mori, oricâte victorii acumulezi
de-a lungul războiului.
89
CERCUL DE LECTURĂ
•Rădulescu Alexandru - clasa a VII-a A

Mă identific cu Ralph, deoarece are capacitatea de a înțelege că, fără existența unei ordini
în tot ceea ce facem, nu se poate supraviețui.
În acest sens, el crede în necesitatea alegerii unui șef care să coordoneze acțiunile
celorlalți spre binele tuturor. Nu-și impune numirea ca șef, lasă pe seama dorinței băieților să
aleagă pe cine cred ei că merită.
Îi face să ințeleagă necesitatea adunărilor în vederea luării unei hotărâri în comun. Are o
minte planificată, calculată: „Nu pot hotărî pe loc ce-i de făcut‖. De asemenea, cere ca la aceste
adunări sa nu facă nimeni pe deșteptul, ci să vină cu soluții pentru a menține ordinea și buna
organizare a vieții lor. Le sugerează să nu vorbească toți deodată, cel care ar vrea să vorbească
urmând să ceară cochilia. În urma incidentului cu focul stins, atrage atenția asupra consecințelor
grave ale neaplicării regulilor care nu trebuie încălcate.
Dovedește că are tact în relațiile cu ceilalți. Astfel, atunci cănd divulgă porecla lui Piggy,
își dă seama că l-a jignit și l-a zdrobit sufletește și hotărăște sa îl implice mai mult în activitățile
de grup, să-i fie alături.
Consider că Ralph, în momente critice și sub puterea incantațiilor sălbatice ale dansului
vânătorilor, își pierde judecata și se alătură acestora în uciderea lui Simon. După aceea, Ralph
este îngrozit de pornirile întunecate ale propriei persoane: „Mi-e frică de noi‖.
În finalul romanului, el plânge sfârșitul inocenței copilăriei, „bezna inimii omenești‖.
Așadar, trebuie să ne stăpânim anumite porniri violente, primitive, sălbatice. Libertatea
absolută înseamnă moarte. Respecatrea unor reguli, stăpânirea de sine și înțelegerea ideii că
libertatea este relevantă fac posibilă viața în colectivitate.
•Pîrțac Antonia - clasa a VII-a A

Nici eu nu știu cine sunt. Dar știu că de multe ori încerc să nu fiu un Jack.
Caut distracția pentru a-mi face viața mai frumoasă chiar și în momente de criză, precum
Jack, când a ajuns pe insulă.
Lupt pentru obiectivele mele, chiar dacă eșuez. Jack este puternic și dacă își propune
ceva, face tot posibilul să îndeplinească acel ceva.
Nu renunț așa greu când se face o nedreptate, deoarece mi-aș răni orgoliul. De multe ori
cred că sunt mai puternică decât ceilalți și că cel din fața mea este mai laș ca mine, însă îmi dau
seama că eu sunt, de fapt, cea slabă. Jack își apără dreptatea, speriindu-i pe ceilalți.
Uneori îmi doresc să domin, să am puterea în mâini și pe cei din jur la picioare. Nu
folosesc metode asemănătoare cu Jack. Nu omor pe cine îmi stă în cale, dar mi-a trecut de multe
ori gândul acesta, însă mi-am dat seama că nu aș ajunge nicăieri așa.
Până la urmă, în noi toți se află un Jack. Chiar și în cel mai pur om, tot se află un gram de
răutate. Răul ne poate distruge în orice moment, însă dacă știm cum să-l înfruntăm, putem face
ca bunătatea să domine în noi.
90
CERCUL DE LECTURĂ
Făuritoarea de albastru de Louis Lowry

Sunt făuritoarea de...
Miruna Chirnogeanu, VI C
Cum Kira era „Făuritoarea de albastru‖, nici eu nu mă îndepărtez de această temă şi m-aş
numi „Făuritoarea de culori‖ sau „Făuritoarea de desene‖. Mă pasionează desenul, schiţa şi
pictura. Mă bucur enorm în momentele în care desenez şi simt că nu am nicio grijă, că nu mai
sunt stresată de teme sau de lecţiile pe care trebuie să le învăţ. Mereu, când este soare afară, am
un chef enorm să mă apuc de pictat. În acele momente nu mai ştiu nimic despre nimeni şi nici nu
mă mai interesează dacă am vreo problemă, iar în momentele când sunt supărată, mă apuc
imediat să pictez şi încep să mă înveselesc.
M-aş numi „Făuritoarea de culori‖ deoarece îmi place foarte mult să îmbin diferite nuanţe
de culori şi să le aştern pe pânza albă. De asemenea, atunci când pictez cu acuarele, înseamnă că
sunt foarte fericită şi am primit o veste nemaipomenit de bună. Atunci când desenez, sau, mai
bine spus, colorez, cu creioane, înseamnă că vreau să scap de o grijă sau să uit ceva ce m-a făcut
să fiu supărată. Ei bine, în cazul meu, este o diferenţă mare între a desena şi a picta. Cum am mai
spus, m-aş putea numi „Făuritoarea de desene‖, deoarece atunci când mă refer la desene, eu mă
gândesc la a schiţa, a încerca, a reuşi şi a simţi. Atunci când desenez, eu îmi transpun
sentimentele pe pânza goală. Între a desena şi a picta, mereu aş alege să desenez. De cele mai
multe ori, desenele schiţate ajung să fie pictate în acuarelă sau ulei. Pictura în ulei îmi place cel
mai mult deoarece oricând poţi schimba câte ceva la desen.
Aşa cum Kira era obligată să brodeze şi nu mai putea crea modelele pe care le făcea când
era cu mama ei, nici eu nu pot desena dacă sunt obligată. Dacă desenez fără să am nişte
sentimente, pentru mine acel desen nu
contează, nu are nicio importanţă... acel
desen, este egal cu zero. Iar atunci când
mă uit la un desen aştept să-mi
vorbească şi să-mi transmită anumite
sentimente... sentimentele trăite de
autorul acelei poveşti.
În concluzie, mi-aş dori ca, orice
Făuritoare aş fi, să pot transmite anumite
sentimente prin ceea ce fac. Şi toţi copiii
sau oamenii care sunt făuritori de
91
CERCUL DE LECTURĂ
anumite lucruri să fie mândri de ceea ce pot făuri, iar receptorii lucrului făurit să simtă
sentimente profunde care să-i mai înveţe câte ceva.
Eu aș fi Făuritorul de verde
Cristescu Rareș, VI C
Eu am ales să fiu Făuritorul de verde,

deoarece acesta reprezintă viața. În zilele de astăzi
este cea mai mare nevoie de verde, deoarece unii
oameni distrug natura fără oprire. Natura este cea
prin care Dumnezeu ne-a dat viață și continuă să ne
țină în viață chiar și acum, indiferent de faptul că e
periclitată. Natura ne oferă hrana, oxigenul,
materialele pe care le folosim pentru orice, însă
unii oameni nu o pot aprecia. Creând verde, creez
viață, creând viață, creez natură, prin natură salvez
viața de pe Pământ. Este nevoie de așa ceva pentru
a restaura ceea ce a fost deteriorat de oamenii fără
conștiință. Dacă cineva nu va începe să creeze
verde, ci doar să distrugă verde, lumea noastră va fi
distrusă.
92
FILMUL
Capitolul
Filmul
93
FILMUL
FILMUL RELIGIOS
(Proiect realizat de elevii clasei a IX-a A, în cadrul temei „Limbajul cinematografic‖, sub
îndrumarea doamnei profesoare R. Faraon)
Filmul religios reprezintă o categorie de filme ce urmăreşte să stimuleze prin subconştient
o anumită religie, de obicei cu intenţia de a evangheliza privitorul în aderarea acestei religii.
Industria de film creștin este un termen generic pentru filmele care conțin un mesaj cu temă
creștină sau morală, produse de cineaști creștini pentru publicul creștin. De multe ori, ele sunt
interconfesionale, dar pot fi și filme care vizează o denumire specifică a creștinului. Multe filme
din industria filmului creștin sunt produse de societăți independente creștine în special pentru
publicul creștin. Acest lucru a crescut datorită succesului „Fireproof‖ („Furtuna de foc‖), cu cele
mai mari încasări din 2008.O parte din succes poate fi datorat ușii deschise de succesul box
office al „The life and passion of Jesus Christ‖.
Istoria filmului religios începe în anul 1903, odată cu apariția filmului „Vie et passion du
Christ‖(„Viața și patimile lui Cristos‖), regizat de Lucien Nonguet și Ferdinand Zecca. Acesta
este un film mut franțuzesc de 44 de minute. Prin urmare, acest film este unul dintre cele mai
vechi filme de lungmetraj narative și este considerat ca fiind primul film cu secvențe colorate.
Toate scenele sunt introduse de către un titlu dând numele tradițional al evenimentului (Buna
Vestire, Nașterea etc.), dar nu include unele evenimente, omise, de obicei, în filmele despre
Cristos (ex:Schimbarea la față).Singurii membri cunoscuți ai distribuției sunt Madame Moreau
ca Sf.Fecioară Maria și Monsieur Moreau ca Iosif.
Filme religioase
„Passion of the Christ” (2004) – Mel Gibson
Ostrov (The Island) 2006 – Pavel Lungin

Este considerat cel mai bun film cu tema religioasă din ultimii ani.
94
FILMUL
Isus din Nazaret (1977) –Franco Zefirelli

Amplă evocare a vieţii, învăţăturilor şi suferinţelor lui
Iisus Christos, de la naştere până la răstignire, impecabil
realizată cinematografic. O distribuţie de excepţie. În rolul lui
Iisus: Robert Powell.
Conversaţii cu Dumnezeu (2006)

Filmul "Conversaţii cu Dumnezeu" este povestea
adevărată a lui Neale Donald Walsch, cel care a inspirat
şi a schimbat în bine vieţile a milioane de oameni de pe
tot întinsul planetei. Călătoria sa iniţiatică începe cu un
accident de maşină şi pierderea slujbei, devenind treptat,
dintr-un om obişnuit, un vagabond fără acoperiş
deasupra capului, luptându-se să supravieţuiască. Iar
când lucrurile păreau că se îmbunătăţesc, un nou eşec.
Neale, furios şi amărât, îi scrie lui Dumnezeu nişte
întrebări fundamentale. În ciuda neîncrederii sale, Neale
chiar primeşte răspunsurile! Conversaţiile care urmează
sfârşesc prin a fi un best seller, tradus în zeci de limbi...
95
FILMUL
Dekalog (1988) – Krzysztof Kieslowski
Seria constă în zece episoade de câte o oră, fiecare reprezentând una dintre poruncile
decalogului creștin, și explorează posibilele înțelesuri ale poruncii (adesea ambigue și
contradictorii) printr-o poveste a cărei acțiune fictivă este situată în societatea poloneză
comunistă. Seria a fost concepută când Piesiewicz, care văzuse o operă de artă din secolul al
XVI-lea ce ilustra poruncile prin scene din acea perioadă, a propus un echivalent modern.
Kieślowski, deși necredincios, era preocupat de provocarea filosofică și dorea să facă din serie
un portret al suferințelor societății poloneze, evitând în mod intenționat chestiunile politice pe
care le prezentase în filmele sale precedente. Inițial, dorise să angajeze zece regizori diferiți, dar
a hotărât să regizeze el însuși întreaga serie, folosind totuși regizori de imagine diferiți.
Regizorul a găsit unghiuri foarte creative și neobișnuite pe teme familiare, cum ar fi
adulterul și furtul, și le-a pus în fața noastră într-o varietate de stiluri narative, de la tragedie
sumbru la comedie neagră. Deși poruncile biblice nu apar pe ecran, telespectatorii vor vedea
conexiunile. Kieslowski a prestat un serviciu moral inestimabil, arătând relevanța acestor
principii și imperative vechi pentru viața contemporană.
Dekalog 1
Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, să nu ai alţi dumnezei în afară de Mine, să nu îţi faci
chip cioplit ca să te închini lui.
În primul episod din seria de 10 filme „Dekalog‖, ni se prezintă un bărbat ce ducea o
viaţă foarte raţională. Era un om de ştiinţă ce se baza foarte mult pe calculele făcute de
calculator. Acesta avea un fiu ce părea să aibă aceeaşi pasiune ca tatăl lui. Deşi acest bărbat nu
era foarte apropiat de Dumnezeu, fiul lui obişnuia să îi adreseze întrebări destul de filosofice :
„Tata, ce este moartea?‖, desigur urmată de un răspuns cât se poate de ştiinţific. Într-o zi cei doi
au calculat grosimea gheţii, deoarece copilul era pasionat de patinaj. Cu toate aceste calcule cât
se poate de precise, un dezastru avea să se întâmple. Când copilul trebuia să se întoarcă acasă
după şcoală, era de negăsit. Tatăl s-a panicat şi a început să îl caute cu disperare şi mâhnire. În
timpul căutării apare şi demiurgul (reprezentarea fizică a lui Dumnezeu). Bărbatul orbit de frica
de a-şi pierde fiul, trece pe lângă Dumnezeu, lucru pe care mulţi îl facem în fiecare zi. Fiul lui
era exact în locul în care se aştepta să fie, la lacul îngheţat. Din păcate, gheaţa s-a spart şi copilul
a murit. Kieslowski ne oferă un exemplu foarte dur şi direct al felului în care urmările încălcării
unei porunci ne pot afecta viaţa. Acest idol ce l-a orbit pe bărbat este chiar egoul lui: el, fiind un
om de ştiinţă, un om ales, special, avea ambiţia de a putea controla orice lucru, de a-l putea
96
FILMUL
explica sau calcula. Cu toate acestea, nu a putut controla soarta fiului său. Numai Dumnezeu
poate face acest lucru.
Actorul care îl interpretează pe Demiurg: nu vorbește niciodată și nimeni nu îl recunoaște.

Dekalog 2 Să nu iei numele Domnului Dumnezeului tău în zadar.
Dorota (Krystyna Janda) este personajul principal din acest episod. Aceasta este foarte
neîncrezătoare şi panicată de starea da sănătatea soțului ei, Andrzej. Merge să îl întrebe pe
doctorul care îl are sub supraveghere dacă acesta va trăi sau va muri. Doctorul refuză să îi dea un
verdict, spunând că nimeni nu poate ști exact. Tot ce putea face Dorota era să aștepte să vadă
evoluția soțului ei. Motivul pentru care Dorota insistă să știe era nașterea unui copil. Pe cât de
mult îşi dorește acest copil, din păcate, nu îi aparține soțului ei. Astfel, dacă el va trăi, va face
avort, iar dacă va muri, va păstra copilul. Această dilemă o împărtășește cu doctorul, rugându-l
să facă investigații mai amănunțite. În scurt timp vine și răspunsul : Andrzej va muri curând. În
acestă dramă care te pune la încercare , Kieslowski vrea să arate pericolul şi momentele de
tensiune sub care suntem puși atunci când vrem să luăm numele Domnului în zadar, ori pentru a
juca rolul Lui, sau pentru a atribui puterile dumnezeiești nouă sau altor persoane ,punându-i și pe
ei sub puterea păcatului. Drama se adresează în special pacienților care își pun toată încrederea în
medici, crezând că toate deciziilor lor sunt benefice. În loc să privească și să își asculte propria
conștiință, să asculte vocea lui Dumnezeu care probabil a încercat să se facă auzit, Dorota își lasă
destinul în mâinile altcuiva, care se arată a fi la fel de imprecis și vulnerabil ca ea. Când vine
vorba de viață sau moarte, nimeni altcineva decât Dumnezeu nu are acces la modul în care
lucrurile vor decurge. Este cel mai bine să îl lăsăm pe Dumnezeu să fie Dumnezeu
Dekalog 3 Adu-ţi aminte să sfinţeşti ziua Domnului!
În episodul 3 din seria de 10 filme „Dekalog‖, o femeie apelează la un vechi prieten,
deoarece soţul ei dispăruse în seara de Crăciun. Bărbatul, pentru a putea pleca de acasă seară şi-a
minţit familia că maşina lui a fost furată. Cei doi pleacă în căutarea soţului cercetând toate
spitalele cu speranţa că îl vor găsi. În această seară plină de mâhnire, apar mai multe probleme:
după ce maşina este „găsită‖, au un accident, intrând într-un copac de pe marginea drumului, au
gânduri suicidale şi se ceartă cu un paznic. Când cei doi ajung la o staţie de metrou, pentru a-l
căuta pe soţul femeii, aceasta îi mărturiseşte ceva şocant: bărbatul de fapt nu dispăruse, era plecat
în străinătate cu o altă femeie, dar ea spera că dacă îşi va petrece seara cu acest vechi prieten
97
FILMUL
până la ora 7, va putea să se reîntoarcă la el. Deoarece seara lor nu a fost dedicată celebrării
Domnului, viaţa lor a fost pentru câteva ore pe muchie de cuţit. Aceştia aproape au murit în
momentul în care au vrut să se sinucidă. Norocul lor a fost că bărbatul nu a fost în stare să se
ciocnească cu tramvaiul ce se îndrepta spre ei din direcţia opusă. Dacă nu îl avem pe Dumnezeu
în inimile noastre în fiecare zi, nu putem duce o viaţă fericită şi liniştită. Dacă se întâmplă opusul
şi îl dăm la o parte, inimile noastre se vor umple de mâhnire şi tristeţe.
Dekalog 4 Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta ca să îți fie ție bine și să trăiești mult pe
pământ.
Provocarea poruncii a patra este foarte dificilă, subliniind trăirile și emoțiile pe care
părinții și copiii le au împreună. Anka (Adrianna Biedrynska) este o studentă de 20 de ani care a
fost crescută de tatăl ei văduv, Michal, mama ei murind la scurt timp după ce i-a dat naștere. Ei
trăiesc într-un mic apartament, iar relația lor este foarte apropiată. În ziua de Paști, o zi prielnică
pentru glume, ei încep o mică bătaie cu apă. Când tatăl pleacă într-o călătorie de afaceri ,ea cade
într-o depresie. Timp de mai mulți ani, Anka a fost fascinată de niște scrisori, în special de cea pe
care scria: „Nu deschide până la moartea mea‖. Cât timp el este plecat, ea deschide această
scrisoare şi rămâne surprinsă când înăuntru găsește o scrisoare de la mama ei. Anka suspectează
că aceasta conține un secret al familiei și speră cu disperare să demonstreze că Michal nu este
tatăl ei biologic. Acest lucru i-ar permite să își arate adevăratele sentimente pentru el. Când el se
întoarce, ea își face curaj să poarte o discuție despre aceste sentimente şi vrea de asemenea să
vadă dacă sunt și reciproce.
Improvizațiile lui Kieslowski în jurul poruncii ajung într-un spaţiu controversat și
problematic al fanteziilor sexuale. Adevărata putere a dramei constă în dezvăluirea barierelor
care nu trebuie încălcate în cercul familiei. Până la urmă, ard scrisoarea, ceea ce contează este
relația tată-fiică, indiferent de adevărul biologic.
Dekalog 5 – Să nu ucizi.
Al cincelea episod al decalogului lui Krzysztof Kieślowski, alcătuit din secvențe ale
filmului original , urmează povestea a trei personaje care sunt inițial separate,dar care în timp, se
întâlnesc şi îşi dau viața peste cap: un viitor avocat, jucat de Krzysztof , un taximetrist ( Jan
Tesarz) şi Jacek , un tânăr de 21 de ani, jucat de Mirosław Baka . Din cauza unei drame din
copilărie , Jacek cade în păcat, omorând un taximetrist prin strangulare . Găsit după un an ,
băiatul este condamnat la moarte după ce avocatul său , pus în funcție cu un an în urmă , eşuează
în acest caz . Acest episod are în centru porunca a cincea „Să nu ucizi ―şi descoperă alte fețe ale
acesteia . Jacek e condamnat pentru ucidere , fiind el însuşi ucis. Diferența dintre tânăr şi
oamenii care l-au executat este reprezentată de starea mentală . Băiatul este traumatizat de
moartea surorii sale mai mici , Marysia în timp ce restul omoară considerând că ceea ce fac e
bun şi aduce un bine omenirii. Filmul şi gândirea acelor oameni este bazată pe proverbul „Dinte
pe dinte se scoate‖ ,singurul care se opune acestei pedepse fiind avocatul. Uciderea
taximetristului este mai înceată şi mai dură (strangularea cu o frânghie şi lovirea cu o piatră în
cap), în timp ce spânzurarea lui Jacek e săvârşită cu uşurinţă, deşi gravitatea situației e
aceeaşi .Problemele pe care le pune acest episod sunt, deşi nu la fel de accentuate, şi în zilele
noastre, pedeapsa cu moartea fiind folosită pentru cei vinovați de crimă, spionaj sau trădare în
Iran, Irak.
98
FILMUL
Dekalog 6 Să nu faci fapte necurate.
Partea a 6-a din seria de filme „Dekalog‖ este reprezentată de un film a cărui putere
spirituală ajunge până în sufletul actorilor, chiar şi în al celor ce îl vizionează. Motivul literar al
acestui film este viaţa desfrânată pe care persoanele o trăiesc, iar tema principală este dragostea.
Tomik (Olaf Lubaszenko), un tânăr în vârstă de 19 ani, este îndrăgostit până peste cap de o
femeie atractivă mult mai în vârstă decât el , Magda (Grazyna Szapolowska). Această pasiune
ascunsă a lui pentru singura femeie pe care o iubeşte , îl determină să facă lucruri necugetate.
Tomik preia binoclul de la un vechi prieten al său, iar cu acesta începe să o urmărească pe
Magda în fecare seară, încălcându-i intimitatea. Îşi face singur cât mai mult rău, uitându-se cum
aceasta face dragoste alături de prietenul său. Prin multele chinuri ale dragostei prin care Tomik
a trecut , în sfârşit i se oferă şansa de a ieşi la o întâlnire cu femeia visurilor sale. În Dekalog 6 ,
demiurgul (Dumnezeu) apare fix în momentul de glorie şi fericire inimaginabilă a lui Tomik.
Este pentru prima oară când demiurgul schiţează un zâmbet , lucru prin care înţelegem că
Dumnezeu este mereu acolo pentru noi şi are întotdeauna grijă ca visele noastre să devină
realitate. Tomik, fiind un adult necopt , devine foarte timid atunci când începe să îi atingă
picioarele preafrumoasei femei . Se sperie de ceea ce i se întâmplă , dar în acelaşi timp, este
conştient că a comis o greşeală , aceea că a atins o femeie care nu este a lui . Lucrul cel mai
demoralizant care se petrece în acest film este momentul când tânărul Tomik se închide în baie şi
îşi taie venele şi degetele mari cu care a atins-o pe femeie, folosind o lamă de la un aparat de ras.
Filmul evidenţiază urmările marcante ce rămân în urma încălcării uneia dintre poruncile
pe care Dumnezeu ni le-a oferit pentru a le urma cu smerenie.
Dekalog 7 Să nu furi.
Acțiunea se petrece în jurul personajului Majka (Maja Barelkowska),o studentă de 22 de
ani,care trăieşte cu părinţii ei, renunță la universitate şi dorește să plece în Canada cu fiica ei
Ania (Katarzyna Piwowarczyk). La vârsta de 16 ani,ea se îndrăgosteşte de Wojtek (Boguslaw
Linda), un profesor de la universitate,cu care are și un copil. Cu toate acestea,ca urmare a
scandalului, ea este forțată să pretindă că Ania este sora ei mai mică,şi nu mama ei
reală.Ewa(Anna Polony) ,mama lui Majka, nu a putut avea copii după nașterea acesteia,deși și-ar
fi dorit acest lucru,așa că devine mama,în acte,a Aniei. Majka simte că i-a fost ,,furat’’copilul de
către mama ei, iar acum ea vrea o schimbare. Ea o răpește pe Ania după o piesă de teatru la care
a dus-o Ewa,iar aceasta este șocată de dispariția copilului. Ania îi spune fetiței tot adevărul,chiar
dacă Ania crede că toate aceste lucruri sunt doar un joc,deși înţelege totul. După ce îl vizitează
pe Wojtek, tatăl natural al Aniei, care trăia din confecționarea urșilor Teddy într-o pădure ,Majka
o sună pe bunica fetiței și îi spune condițiile (să fie considerată mama reală a feţei și să fie lăsată
în pace) pentru a o revedea pe Ania. Ewa încearcă să negocieze,dar Majka este de neclintit. După
99
FILMUL
un moment de tăcere, Majka închide telefonul,moment în care Ewa este pe cale să accepte.
Majka se îndreaptă împreună cu Ania spre stația locală de tren pentru a cumpăra un bilet. Fiind
duminică,ele mai trebuie să aștepte încă două ore, iar femeia de la casa de bilete le oferă adăpost,
bănuind că ele ar fugi de cineva. Ewa și soțul ei ajung la gară și o întreabă pe femeia de la casa
de bilete unde sunt Majka și Ania.Aceasta le zice că cele două au plecat,dar Ania dezvăluie,din
greșeală, locația lor.Ania merge emoționată la Ewa,iar Majka,fiind tristă și descurajată,nu o
poate înfrunta pe mama ei,așa că fuge cu trenul. Ania fuge după tren și înțelege că ceva
ireparabil tocmai s-a întâmplat.
Kieslowski a declarat că poți fura

un portofel,o mașină sau o pictură,dar cel
mai rău este furtul emoțiilor. Într-un fel,
toate personajele au furat unele de la
altele, singurul personaj inocent este
Ania,iar ea este cea mai nefericită. Ea este
cea mai neputincioasă. Ce se va întâmpla
cu ea, atunci când va crește? Aceste
evenimente vor decide viitorul ei. Ania
visează coșmaruri și plânge foarte mult
din cauza relației cu mama ei,dar și a
tuturor întâmplărilor care se întâmpla la o
vârstă atât de fragedă. Ea pare
nesigură,datorită faptului că are două
mame.
Dekalog 8 Să nu mărturisești strâmb împotriva aproapelui tău.

În episodul opt al serialului polonez de succes „Dekalog’’ (Decalogul), regizat în anul
1988 de către Krzysztof Kieslowski și produs de Ryszard Chutkowski,este vorba despre a opta
poruncă din „Cele zece porunci‖. Acțiunea se petrece în anul 1985, în capitala Poloniei,
Varșovia. În centrul acesteia se află Zofia (Maria Kosciallowska), un profesor universitar de
etică,în vârstă, dar sportiv, care locuiește singură. Fiul ei este plecat departe, iar soțul i-a murit
acum mult timp. Elzbieta (Teresa Marczewska), un traducător al cărților Zofiei, care locuiește în
New York, merge la Universitatea din Varșovia pentru cursurile de etică ale Zofiei, dar și pentru
a face un proiect de cercetare cu privire la soarta evreilor care au supraviețuit celui de-Al doilea
Război Mondial. Orele Zofiei sunt formate din elevi care propun probleme etice ce urmează să
fie discutate în clasă. O studentă prezintă o dilemă pentru examinare; aceasta se învârte în jurul
unui medic, o femeie însărcinată și soțul ei, care se află pe moarte (aceasta fiind povestea
portretizată în episodul doi al serialului). Elzbieta propune o problemă reală care s-a întâmplat în
anul 1943, la Varșovia:o fată evreică, în vârstă de 6 ani, este dusă la un cuplu de catolici pentru a
fi protejată de naziști. În ultimul moment, femeia spune că nu poate minți cu o problemă atât de
serioasă; cea de a fi nași la un botez fals,ceea ce ar fi o mărturie falsă pentru credința lor. Această
acțiune pune viața copilului în pericol. Zofia își dă seama că Elzbieta era fata din poveste, iar ea
era femeia care a lăsat-o într-o soartă atât de nesigură. Inițial, Zofia spune că ei, fiind catolici, nu
puteau minți despre un botez fals. Zofia o invită pe Elzbieta la cină, dar o duce de fapt la casa
unde a avut loc scena din 1943. Aici îi spune adevăratul motiv pentru care nu a putut să o ajute:
100
FILMUL
soțul ei a fost un ofițer al rezistenței poloneze și au existat rapoarte că germanii au folosit evrei
falși pentru a-i vâna pe luptătorii de rezistență care îi ajutau pe evrei. Elzbieta solicită să fie
lăsată la familia care a ajutat-o, dar când ajunge acolo, omul, un croitor, refuză să vorbească
despre război. Zofia îi spune că el a suferit mult din pricina războiului și de aceea nu va spune
nimic. Trecând peste abisul timpului, cele două femei se confruntă cu demonii lor interiori. Cu
har, ele curăță trecutul și deschid ușa către un viitor curat. Cuvintele pot ucide, spune
Kieslowski, dar pot aduce,de asemenea, vindecare și restaurare la viață. În această prindere
dramatică de „Să nu mărturisești strâmb‖, Krysztof Kieslowski examinează impactul cuvintelor
noastre asupra altora.
Dekalog 9 Să nu poftești femeia aproapelui tău.
Acest episod este cel de-al nouălea din Decalogul lui Krzysztof Kieślowski și prezintă
povestea unui cuplu format din Hanka , jucată de Ewa Błaszczyk şi doctorul Roman , jucat de
Piotr Machalica. Problemele încep când Roman află de la un prieten doctor că e impotent . El îşi
asigură nevasta că e în regulă dacă hotărăște să se despartă de el, însă aceasta nu vrea să renunțe
la el .Deși între cei doi e o iubire foarte puternică ,Hanna nu rezistă tentațiilor și are în secret un
amant , Mariusz , jucat de Jan Jankowski . Acesta îşi dezvoltă o pasiune pentru Hanna, iar atunci
când femeia decide să se despartă de el , acesta o cere în căsătorie și îi spune să îl părăsească pe
Roman , neştiind că toată scena se întâmpla în fata soțului . Mariusz dezvoltă o obsesie pentru
Hanna și încalcă porunca ,nelăsând-o în pace nici când ea renunță la el .El o urmărește și la ski,
când ea pleacă pentru a-i oferi soțului spațiul de care are nevoie . Deși Kieślowski critică
atitudinea lui Mariusz , ignoră, precum Roman, scăparea femeii și impulsul pe care l-a avut de a-
și înşela soţul. Problema pe care este bazat filmul este des întâlnită și în zilele noastre , înşelatul
neavând în aceste zile motive precum impotența partenerului , acum acesta fiind doar un moft al
unui partener .Krzysztof Kieślowski prezintă prin cel de-al nouălea episod, un caz fericit în care
iubirea rezistă în fața plăcerilor carnale .
Dekalog 10 Să nu poftești casa aproapelui tău și nimic din ceea ce este al lui.
Partea a 10-a din seria de filme „Dekalog‖ este reprezentată de un film în care moștenirea
banilor pune stăpânire pe ființa umană și o aduce în stări de maximă tensiune , ba chiar o pune și
în postura de a lua decizii extreme asupra propriei vieți. Motivul literal al acestui film este
moștenirea impresionantă de timbre , iar tema principală este echilibrul succesului pe plan
material, dar și spiritual. Jerzy și Artur sunt doi frați, însă aceștia nu se vedeau foarte des înainte
de moartea tatălui lor, deoarece Jerzy este un familist ce se bazează pe viața și succesul oferit în
101
FILMUL
urma muncii sale, pe când Artur este un rocker înnăscut care își trăiește viața alături de singura
lui pasiune , muzica. Atunci când tatăl celor doi a murit , le-a lăsat o avere de neînchipuit.
Aceasta nu se măsoară în bani, ci într-o colecție întreagă de timbre, a căror valoare este viața
unui om care a investit în ele până în ultima clipă. Jerzy și Artur devin din ce în ce mai apropiați,
deoarece în ochii lor, se naște o sclipire disperată după supremație. Pe parcursul filmului, ei se
înrolează la diferite incidente, cauza inițială fiind timbrele. Ei pierd anumite timbre cu o valoare
măreaţă , pe care mai apoi le recuperează prin metode murdare. Pentru a atinge culmile cele mai
înalte ale acestei moșteniri , cei doi au nevoie de un singur timbru , „Austrian rose Mercury‖,
pentru a completa ultima colecție de trei piese începută de tatăl lor. Pentru a face rost de acest
timbru , Jerzy este șantajat și furat pe la spate de către un bătrân. Acesta era vânzătorul și
deținătorul unui întreg magazin de timbre. Bătrânul îi promite Roşe Mercury în schimbul
rinichiului său, deoarece fata sa era pe cale să moară dacă nu primea urgent un rinichi pentru a fi
stabilizată. Jerzy riscă o operație foarte grea, dar căreia îi face față până în ultima clipă. Când
acesta iese din spital , sărbătorește alături de fratele său Artur reușita, însă primește cu un gol în
inimă vestea că au fost jefuiți de toată averea pe care o aveau. Cu toate acestea, cei doi frați și-au
continuat viața, trăind în pace și armonie și lăsând la o parte afacerile murdare cu care s-au
ocupat. Filmul respectă obiectivele puse în vedere, făcând legătura cu ultima poruncă. Regizorul
încearcă să evidenţieze prin acţiunile personajelor, faptul că porunca a 10-a lăsată de Dumnezeu
oamenilor este foarte importantă şi, odată încălcată, aduce cu sine consecinţe pe măsură.
FILMUL DE AUTOR EUROPEAN

(proiect realizat de elevii clasei a IX-a A, în cadrul temei „Limbajul cinematografic‖, sub
îndrumarea doamnei profesoare Raluca Faraon)
Conceptul „film de autor”: în critica de film, teoria autor susține că un film reflectă
viziunea personală și creativă a regizorului asupra lumii, ca și cum acesta a fost autor primar.
Filmul este tratat ca o operă de artă, iar autorul, ca și creatorul filmului, fiind titularul inițial al
dreptului de autor.
Origine
Truffaut a recunoscut că procesul conceperii unui
film a fost un proces industrial. Cu toate acestea, el a propus
un ideal: să depună eforturi pentru a încuraja regizorul să
utilizeze aparatul comercial ca un scriitor folosind un stilou,
și, prin mise en scène, imprima viziunea lui sau a ei cu
privire la activitate ( minimizarea rolului scenaristului).
Teoria autor a influențat criticii de film din anul
1954, când a fost susținută de regizorul și criticul de film
François Truffaut. Mari reprezentanți ai acestui gen au fost:
Stanley Kubrick, Allias Karostami, Jean-Luc Godard,
Andrey Tarkovski, Andrjez Wajda, Krzysztof Kieklslowski,
Claude Chabrol ș.a.
Reprezentanți ai genului
Krzysztof Kieślowski (n.27 iunie 1941,Varșovia,
Polonia – d.13 martie1996,Varșovia) a fost un regizor de
film și scenarist polonez influent. Nominalizat la Premiile
102
FILMUL
Oscar, el este renumit la nivel internațional în special pentru ciclurile de filme „Trei Culori‖ și
„Decalogul‖.
Kieślowski s-a născut la Varșovia și a copilărit în mai multe orășele, mutându-se acolo
unde tatăl său, bolnav de TBC, putea urma un tratament. La vârsta de 16 ani, a urmat pentru scurt
timp o școală de pompieri, dar a abandonat după trei luni. S-a înscris apoi la Colegiul
Tehnicienilor de Teatru în 1957, deoarece instituția era condusă de o rudă. A hotărât să devină
regizor de teatru, dar la momentul respectiv, nu exista un program educțional pentru regizori, așa
că a ales să studieze filmul ca un pas intermediar. Părăsind facultatea și lucrând pe post de croitor
în teatre, Kieślowski a dat examen la Școala Națională de Film din Ludz, celebra școală de film
poloneză care i-a dat pe Roman Polanski și Andrejz Wajda. A fost respins de două ori. Pentru a
evita serviciul militar obligatoriu în acest timp, a studiat pentru scurt timp arta și a ținut o dietă
drastică, încercând să devină inapt din punct de vedere medical pentru armată. După ce a evitat
recrutarea timp de câteva luni, a reușit să intre la școala dorită la a treia încercare. A studiat acolo
între 1964 și 1968, într-o perioadă în care guvernul permitea un nivel de libertate artistică relativ
mare. Kieślowski și-a pierdut repede interesul pentru teatru și a decis să realizeze filme
documentare.
A fost o mare figură emblematică a cinematografului european, membru al
Cinematografului Neliniștii Mondiale din Polonia. Unul dintre cei mai respectați regizori
europeni, filmele lui Krzysztof Kielslowski sunt exploatări ambițioase și lirice ale relațiilor și ale
intercomunicării. A fost un regizor autor ce s-a născut în timpul celui De Al Doilea Război
Mondial. Filmele lui sunt apreciate pentru imaginile expresive, pentru simbolism și temele
morale complexe.
Andrej Wajda
Născut la 6 martie 1926 în Suwalki, Polonia, este un regizor polonez, co-fondator al

Școlii Poloneze de film. A fost laureat al premiului Oscar de onoare (1999) pentru întreaga
carieră, cavaler al Ordinului Vulturul Alb al Poloniei (2011) și comandor al Legiunii de Onoare
franceze (2001).
- Nominalizare la Oscar pentru cel mai bun film străin „Țara promisă‖, în 1975,
„Domnișoarele din Wildo‖, în 1979, „Omul de fier‖, în 1981 și „Katyn‖, în 2007.
- 1981: Premiul Palme D’Or de la Festivalul de film de la Cannes pentru filmul „Omul de
fier‖.
-1980: Filmul „Dirijorul‖ a fost distins cu Ursul de Aur pentru cel mai bun actor la
Festivalul Internațional de film de la Berlin, ediția XXX.
103
FILMUL
-1988: Filmul „Les Fossedes‖ a fost nominalizat pentru Ursul de Aur la Festivalul
Internaținal de Film de la Berlin, ediția XXXVIII.
-1996: Filmul „Săptămâna Mare‖ distins cu premiul Ursul de Aur pentru o contribuție
artistică deosebită la Festivalul Internațional de Film de la Berlin, ediția XLVI.
-1997: Filmul „Miss Nobody‖ a obținut mențiune la Festivalul Internațional de Film de
la Berlin, ediția XLVII.
Stanley Kubrick (n.26 iulie 1928—d.7 martie 1999)
a fost un regizor, scenarist şi producător de filme american,
câștigător al Premiului Oscar care, în ultimii 40 de ani ai
carierei sale, a locuit în Anglia. Kubrick a fost renumit prin
grija cu care își alegea subiectele, metoda lentă de a lucra,
varietatea de genuri pe care le-a abordat și perfecționismul
său.
Este de asemenea recunoscut ca unul dintre cei mai
inovativi și influenți regizori de film din istoria
cinematografică. A regizat o serie de filme foarte apreciate,
adesea controversate, filme care au fost percepute ca o
reflexie a naturii sale obsesive și perfecționiste. Filmele sale
sunt caracterizate de prezența elementelor de suprarealism,
expresionism, dar și a unui pesimism ironic, fiind totodată și
unele dintre cele mai originale, provocative și vizionare,
făcute vreodată. Șapte dintre cele șaisprezece filme ale sale
realizate ca regizor sunt prezente în lista IMDb Top 250.
În 1951, prietenul lui Kubrick, Alex Singer, l-a convins pe acesta să înceapă realizarea
unor scurte documentare pentruThe March of Time. Kubrick a fost de acord și a realizat în
1951,Day of The Fight. Kubrick a vândut Day of The Fight companiei RKO Pictures pentru
100$ și fiind inspirat de succesul avut cu acesta, a renunțat să mai lucreze pentru Look și a
început lucrul la cel de-al doilea scurt documentar Flying Padre (1951), finanțat de RKO. Un al
treilea film,The Seafarers (1953) a fost prima sa realizare color având o durată de circa 30 de
minute. Cele trei filme constituie singurele realizări existente ale lui Kubrick în domeniul
filmului documentar. Cu toate acestea, se presupune că a mai lucrat și la alte astfel de filme care,
însă, s-au pierdut. Un exemplu este World Assembly of Youth (1952). Nici unul dintre aceste
scurtmetraje nu a fost lansat oficial, însă imagini din ele se găsesc în documentarul Stanley
Kubrick: A Life in Pictures. De asemenea, Day of The Fight și Flying Padre au fost difuzate pe
TCM, în cadrul unui festival de filme de scurtmetraj.
Criticul de film Gene Youngblood susține că, stilistic, „Lolita‖este un film de tranziție
pentru Kubrick făcând trecerea de la un cinema naturalist...la suprarealismul filmelor viitoare.
Următorul film al lui Kubrick, „Dr. Strangelove‖ (1964), a devenit un film cult, fiind
astăzi considerat un clasic. Roger Ebert a scris că este cel mai bun film satiră făcut vreodată.
Scenariul, bazat pe romanul „Red Alert‖al fostului locotenent Peter George, a fost scris de
Kubrick și George, la el contribuind și autorul american de satire, Terry Southern. „Red
Alert‖este o poveste serioasă despre izbucnirea accidentală a războiului atomic, însă Kubrick, a
considerat atât de absurde motivele ce au dus la izbucnirea războiului atomic, încât „Dr.
Strangelove‖ a devenit o comedie macabră.
104
FILMUL
Subiectul filmului are în centru atacul nuclear American asupra Uniunii Sovietice, inițiat
de Generalul F.A.S.U. Jack D. Ripper (Sterling Hayden, numele personajului fiind o referire la
Jack The Ripper (Jack Spintecătorul), fără vreo autorizație oficială. Peter Sellers, care jucase un
rol mic, dar important în „Lolita‖, fusese angajat să interpreteze patru roluri în „Dr.
Strangelove‖.
Andrei Arsenievici Tarkovski (n.4 aprilie 1932, Zavrajie,
Regiunea Kostroma, Rusia sovietică- d. 29 decembrie 1986, Neuilly-
sur-Seine, lângă Paris, Franța) a fost un regizor, actor și scriitor rus.
Este considerat unul dintre cei mai influenți cineaști ai erei sovietice
și ai întregii istorii a cinematografiei. Este înmormântat la cimitirul
ortodox din Sainte-Geneviève-des-Bois.
A jucat un rol de prim rang în dezvoltarea cinematografiei
moderne, prin viziunea sa poetică și studiul asupra timpului în film
(dezvoltat teoretic în cartea sa, Sculpting in Time). Născându-se și
profesând într-un regim opresiv, Tarkovski s-a confruntat cu numeroase
piedici de-a lungul carierei sale (care, de altfel, se limitează la 7 filme și
câteva scurt-metraje - în 27 de ani). Cu toate că Tarkovski nu-și recunoaște intenția, câteva din
filmele sale –„Andrei Rubliov‖, „Oglinda‖ (film), „Călăuza‖- conțin idei privite cu ostilitate de
Uniunea Sovietică.
Filme reprezentative ale genului
Călăuza- Andrei Tarkovski
„Stalker‖, în traducerea românească „Călăuza‖, este un film regizat de marele regizor
Andrei Tarkovski, iar scenariul scris de asemenea tot de el și de Arkadi și Boris Strugatki. Ca
actori principali, îi întâlnim pe Aleksandr Kaidonovski în rolul Călăuzei, Anatoli Solonițîn ca
fiind Scriitorul, iar Nikolai Grinko în rolul Profesorului. Soția Călăuzei este interpretată de
Alissa Frindlikh.
Premiile filmului sunt Premiul juriului la Festivalul de film de la Cannes (Franța 1980) și
Premiul juriului la filme SF (Fantasporto, Portugalia, 1980).
Călăuza lucrează ca ghid ce conduce oamenii prin Zonă . Odată ajunși în Cameră, se
spune că orice dorință poate fi împlinită. Soția acestuia se roagă de el să rămână acasă , dar nu îi
ascultă rugile. La un bar din apropiere, el își întâlnește următorii clienți care vor să meargă în
Zonă: aceștia sunt Scriitorul și Profesorul. Cei trei reușesc să evite o blocadă militară ce păzește
Zona. Odată ajunși acolo, Călăuza le spune celor doi că trebuie să-i urmeze indicațiile pentru a
supraviețui pericolelor invizibile ce îi așteaptă. Chiar dacă această Cameră pare că îndeplinește
105
FILMUL
toate dorințele vizitatorilor, problema cu ea este că nu le îndeplinește doar pe cele exprimate clar,
ci și pe cele din subconștient.
Deducem că regizorul nu a dat niciunuia dintre personaje un nume. Unul este Călăuza, ce
îi conduce pe cei doi în misterioasa călătorie, unul este Profesorul, omul rațional, iar celălalt este
Scriitorul, omul intuitiv. Prin atribuirea fiecăruia câte unei porecle ce îi reprezintă și neavând un
nume, fiecare dintre noi ne putem regăsi în situația lor, dând loc multor interpretări. Un moment
profund al filmului, pe lângă toate celelalte, este acela în care Călăuza le zice celor doi povestea
cu Porc Spinos, cum acesta și-a lăsat fratele să moară având în fața ochilor săi doar bani,
sinucigându-se la doar câteva zile după aceea. La auzul poveștii, nici Scriitorul, și nici Profesorul
nu au mai avut curajul să intre în Cameră. Se temeau că vor descoperi cine erau ei cu adevărat și
le era frică să înfrunte lucrul acesta.
Mesajul filmului este acela că de multe ori nu știm cine suntem și ne este teamă să aflăm,
ne este teamă de ce s-ar putea întâmpla cu noi după aceea. Ca și în cazul celor doi, nu vrem să
înfruntăm realitatea. Preferăm să rămânem în zona noastră de confort, asemenea spuselor
Scriitorului cum că vrea să se întoarcă în casa lui sărăcăcioasă, să bea, să fumeze și să scrie.
Andrei Rubliov- Andrei Tarkovski
Filmul „Andrei Rubliov‖ este o dramă cu caracter biografic, din 1966, care prezintă viața
pictorului de icoane din secolul al XV-lea. Filmul propune o meditație pe tema relației dintre
creatorul de artă în general și epoca în care trăiește.
În contrast cu personajulAndrei Rubliov, descrierea realităților Rusiei anilor 1400 este
crudă și dramatică. Acest film, care nu conţine imagini explicite ale cerului, este plin de o
106
FILMUL
nemăsurată şi senină lumină. Subiectul lui este zborul. Prima încercare este aceea a lui Eftim de a
zbura. Tot filmul sugerează apoi eforturile lui Rubliov de a zbura, prin intermediul artei sale.
Filmul lui Tarkovski este străbătut de obsesia zborului: este imaginea păsării cântătoare
ucise care zăcea în praf sub copitele cailor, apoi trupul sfâșiat al lebedei moarte, în care Foma,
ucenicul lui Rubliov, cel ucis de o săgeată aruncată prin spate, scormonea cu un beţigaş de lemn,
mai sunt acele mari păsări albe, care zburau fantomatic în noaptea sărbătorii păgâne, gâştele albe
ce planează silit şi timorat deasupra mulțimii măcelărite de tătari.
Lolita - Stanley Kubrick

„Lolita‖ este o comedie neagră regizată în 1962 de Stanley Kubrick, bazată pe romanul
cu acelaşi nume al lui Vladimir Nabokov, despre un bărbat de vârstă mijlocie ce devine obsedat
de o adolescentă. Humbert Humbert este interpretat de James Mason, Lolita de Sue Lyon,
Charlotte Haze de Shelley Winters și Clare Quilty de Peter Sellers. Filmul a fost nominalizat
pentru un număr de premii, inclusiv un premiu Oscar pentru cel mai bun scenariu adaptat și a
câștigat un Glob de Aur pentru cel mai promițător debutant care a mers la Sue Lyon.
Kubrick reușește să se ocupe de nuanțe morale și psihologice cu o luciditate

surprinzătoare (Chicago reader).
Mult mai saisfăcător decât operele sale de mai târziu (Time out).
Filmul îl aduce în prim-plan pe Humbert Humbert, un profesor de franceză mutat în
America pentru a preda. Acesta își închiriază o cameră la văduva Charlotte Haze, unde o vede pe
adolescentă, pentru care o obsesie îi va crește treptat. Se va căsători cu
Charlotte pentru a fi mai aproape de Lolita.
Filmul a avut o idee principală originală , ce a reprezentat
atracția neobișnuită față de fată. Într-o lume a secretelor, Humbert
Humbert nu se obişnuieşte cu ideea că Lolita este doar o copilă și nu
poate să facă doar ce se așteaptă el.
Au revoir les enfants-Louis Malle
„Au revoir les enfants‖, tradus în limba română ca „La revedere ,
copii‖, este un film de autor european, original francez, regizat de Louis
Malle. Filmul urmărește povestea lui Julien Quintin, jucat de Gaspar
Manesse, care se împrietenește cu Jean Bonne (Raphael Fejto). Povestea
are loc în timpul celui de-al doilea război mondial, pe teritoriul Franței,
107
FILMUL
la o școală cu internat care pare un adevărat colț de rai. Prietenia este una cu adevărat specială, ea
fiind între un francez și un evreu. Prin urmare, Jean Bonnet este ascuns de naziști de către preoții
catolici care conduc școala.
Jules et Jim – Truffaut
Realizat de Truffaut în stilul lui inconfundabil, acțiunea se petrece în Franța, Germania și

Austria după terminarea primului război mondial. Doi buni prieteni (care dau de altfel și titlul
filmului), germanul Jules (Oskar Werner) și francezul Jim (Henri Serre) sunt doi tineri scriitori,
interesați de lumea artei, participanți activ la diferite petreceri ale vieții boeme, înfricoşaţi de
ororile războiului şi de posibilitatea de a lupta obligați unul împotriva celuilalt, fiecare ţinând cu
patria sa... se îndrăgostesc amândoi de aceeași tânără femeie: o femeie frivolă și puțin
superficială, instabilă și mereu în căutarea fericirii, dar pentru ei, ea este minunată, inteligentă,
talentată și carismatică: Catherine (Jeanne Moreau).
Catherine este un amestec de femeie cerebrală și de nimfomană, pentru care fidelitatea
este un concept neînțeles și perimat. Căsătorită cu Jules, ea simte nevoia de a avea cât mai multe
aventuri extraconjugale din dorința de a alunga plictiseala conjugală. Nici măcar maternitatea nu
o schimbă pentru că o introduce într-o stare de rutină. Ideea de dragoste eternă o sperie pentru că
orice rutină conduce într-un final la plictiseală. Acceptând un ménage à trois cu Jules și Jim, ea
nu ezită să-l înșele pe Jules cu Jim și pe Jim cu Jules, spre nemulțumirea ambilor bărbați.
Le dernier métro-Truffaut
„Le dernier métro‖ este unul dintre filmele turnate
spre finalul carierei lui Truffaut – dacă nu este chiar ultimul
care a fost prezentat în premieră cât timp regizorul încă trăia.
Perioada în care a revoluţionat şi a adus inovaţii în
cinematografia franceză, încălcând convenţii şi evidenţiind o
nouă metodă de a „face‖ filme şi un nou stil de transmitere a
mesajului de la regizor (indiscutabil, autorul filmului) către
spectatori, se afla deja în urma sa. Avea, aşadar, timp (şi, nu
mai puţin important, bani) pentru a crea filmele care îl reprezentau cel mai fidel. Este
semnificativ că una dintre temele pe care a ales să le trateze în acea perioadă finală a vieţii şi
creaţiei sale (deşi este posibil să nu fi ştiut că avea să fie unul dintre ultimele sale filme) a fost
Rezistenţa Franceză şi Holocaustul – mai precis, atitudinea Franţei şi a poporului francez faţă de
populaţia sa de origine evreiască.
108
FILMUL
Filmul spune povestea unui triunghi amoros clasic, respectând „tradiţia franceză‖. El
(Heinz Bennet) este un scenarist faimos; ea (fabuloasa Catherine Deneuve) este o actriţă
frumoasă, care tocmai a preluat administraţia teatrului. Rivalul la inima sa este un tânăr star
fustangiu (Gerard Depardieu într-unul din primele sale roluri de excepţie).
Vremurile nu sunt obişnuite: directorul Lucas Steiner se ascunde în propriul teatru ca într-
o vizuină, pentru că este anul 1942, iar el este evreu şi nu are nici drepturi civile, nici dreptul de a
deţine proprietăţi, nici dreptul de a-şi profesa vocaţia – în curând, va fi privat de dreptul la viaţă.
Soţia sa şi câţiva prieteni apropiaţi îi rămân alături, pentru a-l ascunde şi a-l apăra. În acest timp,
întregul sistem colaboraţionist este pe urmele sale, ale familiei sale şi ale înseşi vieţii sale.
Dragostea interzisă va fi consumată doar după ce datoria de onoare, de a proteja pe cei
persecutaţi, este îndeplinită. Povestea salvează onoarea francezilor, arătând că unii dintre aceştia
s-au împotrivit, specificând însă suficient de clar că au fost doar câţiva.
L'eclisse-Antonioni
Ultimul film din trilogia lui Michelangelo Antonioni despre viața modernă la mijlocul
secolului al XX-lea (precedat de „Aventura‖ și „Noaptea‖), „Eclipsa‖ poate fi considerat filmul
cel mai reușit din întreaga sa carieră, deși - poate în mod semnificativ - are intriga cea mai puțin
structurată. E vorba de o fostă traducătoare (Monica Vitti) care se luptă cu amintirea unei povești
de dragoste nefericite și care are la Roma o scurtă legătură cu un agent de bursă (Alain Delon),
deși uimitoarea secvență finală - poate cea mai remarcabilă din filmografia lui Antonioni - nu
include pe niciunul dintre ei. Și pentru că acești doi actori principali fac aici poate cel mai
nuanțat și mai carismatic joc din întreaga lor carieră, șocul dispariției lor înainte de sfârșitul
peliculei contribuie esențial la efectul final, devastator, al filmului.
Felul în care Antonioni filmează masele de oameni de la bursa din Roma este de la un
capăt la altul extraordinar, amintind de coregrafia focalizării în filmele timpurii ale lui Orson
Welles, în care detalii ale prim-planului și ale planului secund sunt amestecate în juxtapuneri
amețitoare. Dar probabil scena finală, care datorează mai mult montajului decât mizanscenei,
este cea care sintetizează cel mai bine speranța și disperarea îngemănate în viziunea
cinematografică a regizorului. Filmului i-a fost decernat Premiul special al juriului la Festivalul
Filmului de la Cannes din 1962.
Burnt by the sun- Nikita Mihalkov
„Soare înșelător‖ (Утомлённые солнцем) este un film de

război rusesc, regizat de Nikita Mihalkov. Filmul a câștigat
marele premiu de la Cannes, în 1994 și Premiul Oscar pentru cel
mai bun film într-o limbă străină.
Rusia, 1936: eroul revoluționar Colonelul Kotov petrece o
vară idilică alături de tânăra sa soție, de fiica sa de șase ani,
Nadia, de alți membri ai familiei și prieteni. Lucrurile se schimbă
dramatic odată cu sosirea pe neașteptate a vărului Dmitri de la
Moscova, care farmecă femeile și pe mica Nadia cu jocurile sale
și cu bravurile sale pianistice. Dar Kotov nu este păcălit: aceasta
este epoca represiunilor criminale conduse de Stalin...
109
FILMUL
Bărbierul din Siberia- Mihalkov
Personajele principale, interpretate de Julia Ormond

(„Sabrina‖, „Legendele toamnei‖) şi de actorul preferat al lui Nikita
Mihalkov, pe care l-a folosit în majoritatea filmelor sale, Oleg
Menshikov, îşi urmează povestea de dragoste până în cele mai
uitate colțuri ale Siberiei.
În „Bărbierul din Siberia‖, pe lângă scenarist şi regizor,
Nikita Mihalkov este şi actor, el interpretând rolul Țarului
Alexandru al III-lea al Rusiei. Obișnuit cu succesul critic şi
financiar al filmelor sale, în special al peliculei „Soare înşelător‖ cu
care a câştigat premiul Oscar în 1995 pentru „Cel mai bun film
străin‖, Mihalkov a strâns un buget de 25 de milioane de dolari
pentru „Bărbierul din Siberia‖ şi a realizat „cel mai epic film al său,
o extravaganță patriotică‖, așa cum a fost numit de critici.
Trois couleurs: Bleu-Krzysztof Kieslowski

Tematica lui Krzysztof Kieslowski în trilogia „Trois Couleurs‖ („Trei Culori‖), se pare,
ar putea fi mai explicit, culorile drapelului francez și cele trei principii cardinale ale statului
francez: liberté, égalité, fraternité (libertate, egalitate și fraternitate).
Filmul „Trois couleurs: Bleu‖ în traducerea românească „Trilogia culorilor Albastru‖

(1993) este regizat de Krzysztof Kieslowski, iar tema este ‖liberté‖, adică libertatea. A avut 22
de nominalizări şi a câștigat 19 premii, printre care şi Leul de aur -Veneția 1993 , Cel mai bun
film Europen –Premiile Goya, Osella de aur , Micul leu de aur și multe altele.
Filmul o are în prim-plan pe Julie, o văduvă al cărei soț ( un faimos compozitor) și fiica ei
au murit într-un accident de mașină. Sfâșiată de durerea pierderii, decide să îşi pună capăt zilelor,
însă nu reușește să ducă la sfârșit acțiunea. Astfel, Julie îşi reîncepe o nouă viață și reușește să nu
se lase bântuită de umbra apăsătoare şi dureroasă, a trecului său.
Informații interesante: pentru scena în care Julie își zgârie mâna de-a lungul unui zid de
piatră, Juliette Binoche, inițial, trebuia să poarte o apărătoare pentru a-i proteja mâna ei, dar
110
FILMUL
părea prea evident pe cameră. Binoche a simțit că scena e destul de importantă, așa că ea a târât
de fapt mâna neprotejată de-a lungul peretelui, fiind sânge adevărat în film.
Washington Post: Reabilitarea unui spirit uman după o tragedie durerosă căreia îi este
dată o uimitoare și estetică dimensiune.
„Albastru‖ este un film emoționant ce te îmbărbătează și ce îți demonstrează că orice s-ar
întâmpla și oricât de tare suferi, este important să privești înainte și să îți continui drumul vieții.
Trois Couleurs: Blanc-Krzysztof

Kieslowski
„Trois Couleurs: Blanc ‖ sau „Trilogia
culorilor: Alb‖, în română, este regizat de către
Krzysztof Kieslowski (1994), iar tema ce
reprezintă filmul este égalité, adică egalitate.
A avut trei nominalizări pentru cel mai bun
film străin şi cel mai bun film european al anului și
a câştigat Ursul de aur la Berlin, în 1994.
În cel de al doilea film al lui Kieslowski din
„Trilogia culorilor‖ este surprinsă povestea unui
om (printr-o comedie neagră) ce dorește să se
răzbune pe fosta soție care i-a luat totul după
divorț. Informații interesante: în aproape fiecare
scenă a filmului apare cel puțin un obiect alb.
Trois Couleurs : Rouge - Krzysztof
Kieslowski
Filmul „Trois Couleurs :Rouge‖ în română „Trei culori: Roșu‖ (1994) , regizat de
Krzysztof Kieslowski face parte din „Trilogia culorilor‖ şi aceasta reprezintă „fraternité‖, adică
fraternitatea.
A avut 24 de nominalizări şi a câştigat 15 premii, printre care: Cel mai bun film non-
american, Cel mai bun film străin, Chicago Film Critics Association Awards 1995 – cel mai bun
film străin, César Awards, France 1995 – cea mai bună melodie .
O frumoasă femeie ce lucra ca model, pe nume Valentine, calcă un câine ce aparținea
unui judecător pensionat. Valentine descoperă că judecătorul obișnuia să își asculte vecinii
vorbind la telefon. Lângă apartamentul lui Valentine locuiește un tânăr care aspiră să devină
judecător și a cărui femeie, pe care o iubește, îl înșală. Toate aceste caractere sunt cumva înrudite
spiritual .
Informații interesante: în toate cele trei părți ale trilogiei, o persoană în vârstă poate fi
văzută încercând să arunce o sticlă goală într-un coş de gunoi. În această intrare finală, Valentine
(Irène Jacob) o ajută, în timp ce în celelalte două părți, personajul principal doar privește.
„Roșu‖ este un film impresionant ce demonstrează că poți greși oricând , indiferent de cât
de mult bine ai făcut, însă uneori ai nevoie de sprijinul cuiva pentru a-ți reveni.
111
FILMUL
La strada – Federico Fellini

„La strada‖ este un film italian alb-negru care pune-n prim
plan relația dintre Zampano (jucat de Anthony Quinn) și Gelsomina
(Giulietta Massina, cea care s-a căsătorit cu însuși regizorul și a
devenit muză pentru multe dintre filmele sale).
„La Strada‖ al lui Federico Fellini este unul dintre cele mai
frumoase filme făcute vreodată. Filmul este în primul rând un film de
Fellini, nu are nicio legătură cu dogmele teoretice şi cu ideologia
acestei mișcări culturale italiene și, deși se referă la două ființe
„umilite şi obidite‖, are în plus o poezie şi o frumusețe care lipsesc
celorlalte opere neorealiste (cu excepția câtorva filme ale lui De Sica).
Pe Fellini nu-l interesează existența dificilă a muncitorimii italiene
imediat postbelice, nu are de altfel, niciun angajament ideologic, ci
doar să spună o poveste despre sentimente și despre neînţelegerea
dintre două ființe umane. Sensibilă și naivă, Gelsomina îl iubeşte de fapt pe asprul Zampano,
circar ambulant căruia i-a fost vândută drept asistentă de către familia ei săracă, dar acesta nu îşi
va depăşi niciodată comportamentul brutal, pentru a face pasul necesar apropierii de ființa care-l
urmează precum un animal credincios. Este o poveste universală, care va sensibiliza oricând pe
(aproape) oricine, nu se încadrează în limitele strâmte în care au lucrat majoritatea regizorilor
italieni din acea vreme (de altfel Visconti şi Antonioni abandonează imediat corabia care lua apa
filmului social, recte politic, pentru a-și găsi fiecare vocea proprie atât de inconfundabilă, chiar și
De Sica şi Rossellini se îndepărtează de linia strictă a curentului). Pe de altă parte, în „La
Strada‖, Fellini este deja Fellini, anumite secvențe poetice şi halucinatorii configurând stilul său
unic, care se va numi în istoria culturii drept „fellinian‖.
La dolce vita-Federico Fellini

„La dolce vita‖ este un film din anul1960,
regizat de către Federico Fellini, este de obicei
desemnat ca fiind filmul prin care Fellini trece de la
filmul italian neo-realist la filmele de artă dinspre
finalul carierei sale. În „La dolce vita‖, viaţa ne este
înfăţişată cu obiectivitate, cu părţile sale urâte, cu
ororile sale, dar şi cu frumuseţea sa. Trebuie să
învăţăm să vedem părţile bune, să vedem
frumuseţea ascunsă a lucrurilor, aşa cum o văd
adesea copiii.
Filmat la Roma în anii 1950, acolo unde
Marcello (interpretat de Marcello Mastroianni)
dezvăluie partea mai senzațională a știrilor, a vedetelor de cinematograf, a viziunilor religioase și
a aristocrației decadente. Filmul dezvăluie șapte zile și șapte nopți din viața unui
reporter.Marcello trăiește cu Emma (Yvonne Furneaux), femeia care îl iubește și care își dorește
o nuntă tradițională, dar este foarte posesivă și nu este capabilă să îi înțeleagă dorința de a găsi
valoare și sens în existența lui. El se întâlnește cu o altă femeie – Anouk Aimée, care este o
prietenă/amantă frumoasă, bogată și atrăgătoare, și Anita Ekberg care interpretează rolul unei
112
FILMUL
actrițe americane celebre, numită Sylvia. Marcello se întâlnește de câteva ori şi cu o fată
încântătoare și modestă care lucrează la un restaurant de pe plajă.
Filmul ne ilustrează itinerarul unui ziarist care practică o gazetărie mondenă prin diverse
cercuri ale societăţii italiene, trăind frenetic, fără răgaz pentru reculegere. Între un minut de
dragoste şi altul de deznădejde, vânează o vedetă americană şi explorează un miracol, distras
uneori de „măruntele sale probleme personale‖: tentativa de sinucidere a Emmei sau vizita
tatălui, căruia îi aruncă în braţe o cocotă. După ce şi-a abandonat ambiţiile de literat, îşi îngroapă,
treptat, şi credinţa în orice altceva, fie şi în efemerul „dulcei vieţi‖ a aristocraţiei romane. În
final, nu-i mai rămân decât imaginea unui monstru marin şi privirea pierdută a unei tinere din
lumea celor care încă vieţuiesc cu adevărat. Fellini le-a promis producătorilor „o istorie veselă
despre distracţii‖, dar le-a livrat-o sub forma unor cumplite coşmaruri, dispariţie a unei civilizaţii
jertfite plăcerilor efemere şi sarcastica aventură a mitului modern al vedetei.
FILMUL-CULT
(proiect realizat de elevii clasei a IX-a B, în cadrul temei „Limbajul cinematografic‖, sub
Deşi au existat proiecţii de la miezul nopţii încă din anii 1930, cu filme despre exploatare,
abia când o sală de cinema din Chelsea, New York, a început aceste proiecţii cu filme stranii şi
rare, s-a putut vorbi despre peliculele devenite cu adevărat culte.
Majoritatea filmelor-culte sunt incluse în două categorii: cele care sunt ,,atât de proaste,
încât sunt bune‖, iar cealaltă constă în filmele necomerciale prea complexe şi prea artistice ca să
intre în categoria celor difuzate în mod obişnuit. DVD-urile au dat posibilitatea filmelor-culte să-
şi facă propriile fan cluburi mult mai rapid, adesea generând reluări şi urmări.
Filmele au dus la apariţia fan cluburilor. În multe cazuri, fanii interacţionează cu filmele,
cântând, îmbrăcându-se la fel, făcând comentarii ironice în timpul vizionărilor.
MEMENTO ( 2000)
113
FILMUL
Christopher Nolan
Născut la Londra în 1970, Christopher Nolan a început să facă filme de la vârsta de şapte
ani, folosind Super-8, camera tatălui său. Cel mai bine cunoscut pentru harul de povestitor, de
multe ori neliniar, este un aclamat scriitor-regizor. Pe parcursul a 15 de ani de film, Nolan a
trecut de la filme independente, cu buget redus, pentru a lucra la unele dintre cele mai mari
succese făcute vreodată. A promovat ecranizarea filmelor care implică oameni reali. „Tarantella‖
a fost prezentat în 1989. Christopher a reuşit să ajungă un regizor cunoscut şi iubit de public
pentru nebunia şi logica sa, cu un puternic accent personal.
Bazându-se pe povestea Memento mori a fratelui său Jonah, regizorul britanic
Christopher Nolan creează în al doilea film al său un thriler psihologic aproape perfect.
Cunoscut de iubitorii de film drept ,,filmul filmat invers‖, acest film noir modern este format din
scene, aranjate în ordine cronologică inversă, care se desfăşoară normal, furnizând informaţii
inutile până când un alt segment de poveste este complet. Folosind acest truc care în mâinile
unui alt regizor ar fi devenit poate obositor, Nolan face din schimbarea ordinii temporale, un
mod eficient de a nara povestea unui criminal indus în eroare, despre care nu ştim dacă îşi dă sau
nu seama că faptele sale nu sunt ceea ce vrea el să fie.
Acest film este prezentat într-o manieră pură, filmul privind în adâncul fiecărei scene ne
arată că, după un posibil accident, poţi spera, chiar dacă alţii nu-ţi dau nicio şansă.
Un bărbat amnezic care nu-şi mai poate aminti evenimentele recente foloseşte notiţe şi
tatuaje pentru a da de urma ucigaşului soţiei lui.
Secvenţa uimitoare şi antologică de la începutul lui Memento implica o crimă şi un nou
cadavru. Fotografia aluneca înapoi în cameră, glonţul e absorbit pe ţeava pistolului şi Leonard,
personajul principal, începe să trăiască invers. Se spune că memoria este unul dintre elementele-
cheie care separă oamenii de animale şi că e un dar esenţial al condiţiei umane. Memento e
preocupat de toate aspectele ei, mai ales de felul în care poate fi manipulată. Filmul lui
Christopher Nolan e unul dintre acele rare şi autentice triumfuri din istoria regiei de film
moderne, pentru că reuşeşte să fie inovator, proaspăt, şic şi excitant, fără să-şi obosească
audienţa. Întregul film este astfel construit, încât să reflecte starea mentală a personajului
principal, în acelaşi timp, lăsându-i spectatorului dreptul la o proprie perspectivă.
În definitiv, e un film noir în pură tradiţie clasică, un mistery thriller: un bărbat care nu-şi
poate aminti evenimentele recente, are de dus la capăt o răzbunare şi e atras în plasa unei femei
fatale impecabile (Carrie Anne Moss). Ceea ce face filmul deosebit este structura sa inovatoare:
începe cu finalul şi se sfârşeşte aproape de început. E filmat şi editat în aşa fel, încât
evenimentele sunt prezentate într-o cronologie inversă. Mai mult, există două poveşti paralele
care se intersectează, formând astfel un film de mare succes.
114
FILMUL
PULP FICTION (1994)
Istoric
Apariţia filmului : 14 Octombrie 1994, SUA
Durata : 154 minute
Genul filmului : Dramă, Crima
Capodopera lui Tarantino e structurata în patru povestiri violente care includ isprăvile a
doi ucigaşi plătiţi, cu replici foarte spumoase, interpretaţi de Travolta şi S.L. Jackson, ale şefului
mafiot, ale soţiei şefului mafiot ce ia o supradoză de droguri, ale unui boxer ce este somat să
piardă un meci şi a multor altor personaje interesante ale căror destine se intersectează. Filmul nu
este redat în ordine cronologică, aşa că trebuie o atenţie specială din partea spectatorului pentru a
încerca să-i înţeleagă toate dedesubturile.
Premiile Cannes
• Palme dʼOr
Filmul în sinea lui ne arată viaţa reală bazată pe comploturi şi manifestarea oamenilor;
aceştia pot fi influenţaţi de către oricine în obţinerea unei recompense.
115
FILMUL
BEING JOHN MALKOVICH (1999)
În filmul Being John Malkovich, regizorul Spike Jonze ne prezintă o altfel de lume, cu
portale şi cu posibilităţi neaşteptate. Craig Schwartz, personajul principal al acestui film, găseşte
dintr-o simplă neatenţie o mică uşa în biroul său; acesta, din curiozitate, intră prin acea uşă, astfel
observând că poate intra în capul lui John Malkovich pentru 15 minute, doar ca spectator. Între
timp, acesta îşi deschide o afacere cu partenera lui Maxine; câştigând enorm de mulţi bani. Soţia
lui Craig, Lotte, de asemenea fiind interesată de viaţa lui John Malkovich, doreşte să petreacă cât
mai mult timp în corpul acestuia. Astfel, aceasta se îndrăgosteşte de Maxine, după o lungă ceartă
în familia Schwartz, Craig o leagă şi o ţine captivă pe Lotte în timp ce reuşeşte să intre în mintea
lui John şi astfel, acesta reuşeşte să îl controleze, ca pe o simplă păpuşă, pentru că e,l de meserie,
este păpușar.
Filmul se încheie după ce Lester, respectiv căpitanul Mertin, cu ajutorul lui Lotte, îl scot
pe Craig din capul lui John, Căpitanul Mertin intră în capul lui, folosindu-i corpul ca gazdă
pentru a nu muri, acesta fiind nemuritor doar dacă schimbă corpurile după o anumită perioadă de
timp. Totul se termină după mult timp, când Lotte şi Maxine au o relaţie şi o fetiţă, ele fiind
părinţii fetiţei, iar Craig, aparent intră în capul fetiţei şi priveşte totul din perspectiva acesteia.
DO THE RIGHT THING SAU PIZZERIA LUI SAL (1989)

Filmul începe cu o zi călduroasă, unde spiritele se încing, detaliile sunt obişnuite,
nesemnificative şi capătă o importanţă. Acest film este unul furios, care nu îşi caută scuze. Este,
de asemenea, un film care conţine imagini ale dragostei şi ale camaraderiei dintre negri, aceste
lucruri fiind atât de rare în cinematograful american. Este filmat în culori vii, care parcă ţâşnesc
de pe ecran, cu imagini luate din unghiuri uşor strâmbe, montate în aşa fel, încât să reflecte
energia coloanei sonore.
Pizzeria lui Sal a devenit unul din filmele cele mai importante din istoria cinematografiei,
deoarece a arătat cineaştilor că pot să reflecte în film experienţe de viaţă până atunci ignorate în
filmele hollywoodiene.
116
FILMUL
În filmele lui Spike Lee, sunt realizate relaţiile interrasiale şi viaţa în comunitatea de afro-
americani.
Unii oameni simt că mesajul este unul confuz, deoarece cred că filmul este o problemă.
Alţii consideră că filmul este prea militant, iar alte persoane consideră că este opera unui
regizor de clasă mijlocie (Roger Ebert).
Mesajul filmului este remarcat din primele secvenţe, fiind unul evident: filmul transmite
o impresie de caracter ce are în vedere rasismul. Sal nu prea suporta negrii. Un film complicat,
dar cu toate acestea lasă de gândit. Pentru a evidenţia punctele tari, trebuie să priveşti filmul
dintr-o altă perspectivă, dintr-un alt unghi, ce îţi poate dezvălui răutatea şi criticile aduse altora
numiţi astăzi de către noi ,,oameni de nimic‖.
COFFEE AND CIGARETTES (2003)
,,
Coffee and cigarettes‖ este titlul a trei filme de scurt metraj ale regizorului de film
independent Jim Jarmusch. Filmul este compus din 11 povestiri scurte care împărtăşesc ideea de
cafea şi ţigări ca un fir comun.
Regizorul : Jim Jarmusch a fost în fruntea cinematografului independent încă de la
difuzarea primului său succes, ,„Mai ciudat decât paradisul‖. Jarmusch a devenit fascinat de film
după ce a cercetat arhivele Cinematecii Franceze din Paris. La revenirea în America, s-a înscris
la Şcoala de Regie a Universităţii din New York, unde i-a întâlnit pe regizorii Nicholas Ray şi
Wim Wenders. Jarmusch a produs mai multe filme de succes în anii 1980, inclusiv foarte
inspiratul şi originalul ,,Buclucuri cu legea‖ (,„Down by Law‖ ) şi antologia ambiguă, „Mystery
Train―, 1989, dar şi ,,O noapte pe Pământ― (,,Night on Earth‖, 1991). Talentul lui Jarmusch
constă în condensarea generaţiilor şi povestirea intrigilor într-un mod original. Filmele sale sunt
caracterizate adesea de naraţiuni fracturate, povestiri multiple, imagini alb-negru. El lucrează cu
aceiaşi actori mereu, distribuindu-le roluri total diferite. Filmul este compus dintr-o serie de
benzi desenate în alb-negru, construite unul peste alta, pentru a crea un efect cumulativ, că
117
FILMUL
personajele discută despre lucruri, cum ar fi îngheţata, cofeina, Paris, în 1920, precum şi
utilizarea de nicotină ca un insecticid – toate în timp ce se consumă cafea şi se fumează. Tema
filmului ține de obsesii, de bucuriile fiecăruia şi există multe fire comune între secvențe, cum ar
fi bobina Tesla, sugestia că orice consum de cafea şi ţigări nu face bine la masă, aluzia la Spike
Lee), delir, lipsa de comunicare, muzicieni, ideea de a bea cafea înainte de culcare pentru a visa
rapid. În fiecare dintre segmentele de film, motivul alternativ de alb şi negru poate fi văzut într-
un fel. Utilizarea vizuală de alb şi negru se referă la tema contrastelor interpersonale.
THE PIANO ( 1993)
Pianul este o peliculă de referinţă în istoria cinematografiei. Senzual şi sensibil, Pianul

este unul dintre puţinele filme regizate de o femeie care a reuşit să facă epocă şi să devină un
titlu cult pentru cinefili. Jane Campion a reuşit să creeze un univers erotic şi sentimental insolit,
fără precedent în reprezentarea cinematografică a fascinantei relaţii dintre bărbat şi femeie.
Este un film care vrea să te ducă dincolo de ceea ce se vede şi se aude. Uneori reuşeşte
din plin, alteori mai puţin. Povestea, dacă o raportăm la realism, e trasă de păr şi naivă. Însă
autoarea nu cred că vrea să facem asta. Femeia şi pianul: laitmotiv clar simbolist. Ada este
desigur o suferindă. Muţenia i-a indus unele complexe profunde în relaţia cu ceilalţi, însă voinţa
puternică a femeii le-a găsit leac prin exprimarea muzicală. Evident că iubirea va schimba
dramatic situaţia iniţială. Uşoara formă de autism începe să fie anihilată pentru că femeia se
implică într-un joc intens, de natură erotică, ce va trezi în sufletul ei raze noi existenţiale.
Frumoase la acest film au fost voinţa foarte puternică a Adei, intuiţiile lui George Baines în ceea
ce o privea pe femeie, tema izolării - spaţiul îndepărtat, sălbatic şi exotic, precum şi caracterele
uşor ciudate şi însingurate ale personajelor ce locuiau acolo. Puţin prea minor romantice au fost
cadrele cu pianul pe plajă sau pe fundul oceanului.
Păreri critice
Roger Ebert spune despre film: „Pianul este la fel de specific şi obsedant ca orice film pe
care l-am văzut‖ şi „Acesta este unul dintre acele filme rare, care nu este doar despre o poveste
sau, despre personaje, dar despre un întreg univers de sentimente‖.
118
FILMUL
LOST IN TRANSLATION (2003)
„Rătăciţi printre cuvinte‖ sau după numele original, „Lost în Translation‖ este cel de-al
doilea film, după „The Virgin Suicides‖ (1999), regizat de Sofia Coppola, în anul 2003.
Acţiunea filmului are în centru două personaje: Bob Harris (Bill Murray), un bătrân actor,
şi Charlotte (Scarlett Johansson), o tânără absolventă de facultate, care vor dezvolta o relaţie
după o întâlnire întâmplătoare într-un hotel din Tokyo.
Filmul exploatează tema singurătăţii, a insomniei, a plictiselii într-un oraş modern
japonez.
În anul 2003, filmul „Lost în Translation‖ a fost nominalizat la patru premii Oscar: „cel
mai bun regizor‖ (Sofia Coppola), „cel mai bun actor‖ (Bill Murray), cel mai bun scenariu. Din
păcate, doar la una din secţiuni filmul a primit premiul, Sofia Coppola luând Oscarul pentru cel
mai bun scenariu original.
La Premiile BAFTA , Scarlett Johansson a fost recompensată pentru „cea mai bună
actriţă‖. De asemenea, Sofia Copola a primit Premiul Globul de Aur pentru „cel mai bun
scenariu‖, iar Bill Murray a primit Premiul Globul de Aur pentru „ cel mai bun actor‖.
În Lost în Translation, povestea e mult prea simplă. Un bărbat în toată firea, actor de
mâna a doua, eşuat în reclame bine plătite, ajunge la Tokyo pentru a filma o reclamă la whisky.
O tânără măritată de doi ani vine la Tokyo însoţindu-l pe soţul ei, fotograf. Acesta are de lucru,
ea se plictiseşte, savurându-şi cu stoicism insomnia. Cazaţi la acelaşi hotel, cei doi se remarcă
unul pe celălalt, încep să discute, pe un fond de complicitate întru insomnie şi nu numai. Ceea ce
urmează poate fi povestit cu greu, pentru că e foarte simplu. Se mai întâlnesc de câteva ori, merg
la karaoke, la o petrecere. Bărbatul filmează reclama şi îl ia peste picior pe fotograful care
stâlceşte limba engleză.
FILMUL DE AUTOR AMERICAN

(proiect realizat de elevii clasei a IX-a B, în cadrul temei „Limbajul cinematografic‖, sub
Teoria autor a influențat criticii de film din anul 1954, când a fost susținută de regizorul
de film și criticul François Truffaut. Această metodă de analiză de film a fost inițial asociată cu
Noul Val Francez și criticii de film care au scris pentru publicația franceză de film periodică
119
FILMUL
Cahiers du Cinéma. Teoria auteur a fost dezvoltată câțiva ani mai târziu în Statele Unite, prin
scrierile criticului Village Voice, Andrew Sarris. Sarris folosit teoria auteur ca o modalitate de a
continua analiza a ceea ce el numeşte munca administrativă a realizării unui film.
Frații Cohen
Cu dialogurile lor de un umor sec şi o înclinaţie spre roluri grotești, frații Joel şi Ethan
Coen au făcut carieră datorită personajelor cam reduse mintal care se bagă în tot felul de
încurcături. Ei scriu scenariile, regizează, produc și montează împreună toate filmele lor.
Barton Fink e un film pe care unii îl consideră o capodoperă, iar alţii, un eşec. De data
aceasta, viaţa nu a bătut filmul, meciul dintre ele terminându-se cu o remiză. Subiectul filmului
vorbeşte exact despre modul în care e percepută o operă de artă: subiectiv şi mai niciodată după
cum îşi doreşte autorul. Ca artist, nu poţi fi iubit niciodată de toată lumea. Un public te adoră, în
timp ce altul nu dă doi bani pe tine. Tot ce mai rămâne după ce tragi linie este frustrarea de a fi
neînţeles deopotrivă de cei care te aclamă şi de cei care te huiduie.
Interpretat de John Turturro, Barton Fink este un scriitor de piese de teatru cu mare
succes la New York, în pragul celui de-al doilea război mondial. Publicul său e format din
oamenii „high-class‖ care merg la teatru pentru a avansa pe scara popularităţii. Orice cucoană
elegantă şi orice domn distins vor să fie văzuţi aplaudând la o piesă de Barton Fink.
THE NEW YORK TIMES spune despre acest film că este unic și
reprezintă o comedie neagră.
Jeff Lebowski, alias „Dude‖, este un om cu principii. Este de
asemenea, foarte leneş. Apreciază oricând un pahar de ceva bun şi compania
prietenului său, Walter. Timpul său liber îl consacră celor două pasiuni ale
sale: prizarea de droguri şi bowling-ul.
Într-o zi, doi mafioţi îl prind în propriul apartament şi îi dau o bătaie bună.
Se pare că un anume Jackie Treehorn vrea să-şi recupereze o sumă de bani
pe care i-o datora soţia lui Lebowski. Numai că Dude nu este…
ROGER ERBERT susține că filmul „The Big Lebowski”nu este
doar o poveste, ci este descrisă o atitudine în adevăratul sens al cuvântului,
chiar dacă este destul de greu să ne dăm seama.
120
FILMUL
Din punctul meu de vedere, filmul este unul de impact, care întreţine atenția spectatorilor
în permanență prin scenele care sunt prezentate și actori foarte bine aleși.
Woody Allen
„Trandafirul roşu din Cairo‖ (în engleză „The Purple Rose of Cairo‖) este un film
american de gen comedie-dramă din 1985, regizat de Woody Allen după propriul scenariu.
Inspirat de filmele Sherlock, Jr. şi Hellzapoppin' şi din piesa „Şase personaje în căutarea unui
autor‖ a lui Pirandello, el este povestea unui personaj de
film care părăseşte un film ficţional cu acelaşi nume şi
intră în lumea reală.
Acțiunea filmului se petrece în New Jersey, în
timpul Marii Crize. Filmul relatează povestea Ceciliei
(Mia Farrow), o chelneriță stângace care merge să vadă
filme pentru a scăpa de viața ei sumbră și lipsită de
iubire, precum și de căsătoria sa nereușită cu Monk
(Danny Aiello), pe care ea a încercat să-l părăsească în
numeroase ocazii.
„Trandafirul roşu din Cairo‖ a fost un film pentru care eu m-am încuiat într-o cameră
[pentru a scrie].... Am scris [scenariul] şi de la jumătate nu ducea nicăieri, aşa că l-am pus
deoparte. Nu ştiam ce să fac. M-am jucat cu alte idei. Doar atunci când mi-a venit ideea, după o
lungă perioadă de timp, că actorul real vine în oraş şi ea trebuie să aleagă între actorul [de pe
ecran] şi actorul real şi ea îl alege pe actorul real şi el o înşală, a fost timpul să devină un film
real. Înainte de asta nu a fost. Dar întregul lucru a fost fabricat (W. Allen).
Într-o apariţie publică rară la Naţional Film Theatre în 2001, Allen a listat „Trandafirul
roşu din Cairo‖ ca fiind unul dintre puţinele filme ale sale, care s-a dovedit a fi „destul de
aproape de ceea ce am vrut să fac‖ atunci când a scris scenariul.
121
FILMUL
Filmul a obținut Premiul BAFTA, pentru cel mai bun film și Premiul César, pentru cel
mai bun film străin. Scenariul lui Allen a fost nominalizat pentru mai multe premii importante,
inclusiv un Oscar, Premiu BAFTA și Premiul Writers Guild of America. El a fost inclus în topul
„ALL-TIME 100 best films‖al revistei Time. Filmul a câștigat Premiul FIPRESCI Prize la
Festivalul de Film de la Cannes din 1985.
Protagonista filmului este o femeie lipsită de studii, cu un renume în înalta clasă socială
datorită faptului că de 16 ani este căsătorită cu un milionar care o întreține pe ea și cele două
fiice ale lui. Este o persoană extrem de previzibilă, dar totul se schimbă când datorită unei
probleme merge să își ia copiii de la școală și se întâlneşte cu un bărbat față de care începe să
dezvolte sentimente. La recomandările prietenelor ei, merge să vadă un doctor din cauza
prezenței durerii de spate. Dr Young o hipnotizează și îi oferă medicamente pentru ai da curaj să
vorbească cu misteriosul domn. Alice poartă o converasație cu el și află că este divorțat . După
alte ședințe cu Dr.Young, acesta îi oferă prafuri pentru a deveni invizibilă (,, a observa fară a fi
observată’’) și cu ajutorul acestora, descoperă infidelitatea soțului ei. Când își anunță amantul de
un viitor divorț, acesta o înștințează, că el va încerca să se împace cu fosta soție pentru care mai
are sentimente. În final, Alice pleacă în India cu cele două fetițe ale ei și o întâlneşte pe Maica
Tereza și când se întoarce în țară, face voluntariat și își crește singură cele două fetițe, mulţumită
de ea însăși.
Spike Lee
„Malcolm X‖ (1992) este un film american biografic despre activistul american Malcolm
X, regizat şi co-scris de Spike Lee, despre afro-americanul Malcolm X. În rolurile principale au
jucat Denzel Wshington, precum şi Angela Bassett, Albert Hall , Al Freeman şi Delroy Lindo .
122
FILMUL
Filmul dramatizează evenimentele importante din viaţa lui Malcolm X: cariera sa penală,
încercarea sa de a se converti la islam etc .
Filmul se bazează în mare parte pe cartea din 1965 a lui Alex Haley („Autobiografia lui
Malcolm X‖ ). Haley a colaborat cu Malcolm X pe la începutul cărţii, în 1963 şi a finalizat-o
după moartea acestuia.
În materie de recenzii, „Malcolm X‖ a avut un mare
succes, surse ca „The New York Times‖ sau „Washington Post‖
au adus argumente de genul:
„Un testament îmbogăţit spiritual la capacitatea umană de
schimbare – cu siguranţă filmul cel mai atrăgător de Spike Lee‖.
„Malcolm X‖ a fost nominalizat la Oscar , Globul de aur şi
Premiile de la Berlin, toate în anul 1993.
Celor 4 premii la care a fost nominalizat („Cel mai bun
actor în rol principal‖ , „Cele mai bune costume‖ , „Globul de aur
pentru cel mai bun actor (drama)‖ şi „Ursul de aur‖ li se adaugă şi
un câştig: „Ursul de aur pentru cel mai bun actor‖, acordat lui
Denzel Washington.
Cu o acţiune bine dinamizată , filmul reuşeşte să îmbine
momentele de suspans, cu cele oarecum amuzante din viaţa în
continuă schimbare a personajului principal de dinainte de a intra
în închisoare .
Personajul principal este un tânăr cu un trecut de traficant

de droguri, care în momentul actual al vieții, plătește pentru multele
greșeli ale tinereții. Monty are o ultimă zi a libertăţi, în care îşi
încheie majoritatea socotelilor, îşi recunoaște adevărații prieteni, își
vizitează tatăl și află înfățișarea persoanei care l-a turnat.
După o ultimă seară cu prietenii în club, toți încep să regrete
anumite lucruri: Monty își regretă deciziile, pe când prietenii și
iubita lui regretă că nu au făcut nimic să îl oprească.
123
FILMUL
Jim Jarmush
Jim Jarmusch s-a născut pe data de 22 ianuarie
1953. Este un regizor american independent, un
scenarist, actor, producător, editor și compozitor.
El a început să fie un regizor respectat încă
din anii `80. Filmul lui „Mai Străin că Paradisul ‖
(1984) a fost adăugat în registrul național de film în
decembrie 2002. În 1980 el a câștigat cu filmul
„Permanent Vacation‖ premiul the Josef von
Sternberg la festivalul internațional de film
„Mannheim-Heidelberg . În 1999, a fost premiat de
Douglas Sirk la festivalul de film de la Hamburg . În
2005, Jim câștigă the Grand Prix la festivalul de film
de la Cannes pentru filmul lui, „Broken Flowers‖.
„Dead Man‖este un film western din 1995,
scris și regizat de Jim Jarmusch . Din distribuție fac
parte Johnny Deep (Wiliam Blake) , Gary Framer
(Nobody) , Crispin Glover ( train fireman) , Robert
Mitchum (John Dickinson), Mili Avital( Thel
Russel). Filmul este numit un „Psychedelic de Vest‖
de regizorul său și cuprinde caracteristici specifice vestului sălbatic. Filmul este filmat în
totalitate alb-negru pentru a sugera ideea de om ce a pierdut totul; este pur și simplu un suflet
mort într-un corp viu .
William Blake este un contabil din Cleveland, Ohio, care vrea un loc de muncă la
compania domului Dickinson , dar din păcate, nu îl primește. El o întâlneşte pe Thiel la ieșirea
dintr-un bar, ei fiind prinşi în pat de fostul iubit al lui Thel . El a vrut să îl împuşte pe William,
dar a nimerit-o pe Thiel din greșeală. William îl împușcă pe acest om, fugind de la locul faptei
în sălbăticie. Astfel, el devenind un bărbat fără familie, fără bani, fără vreun sens în viață, și
criminal pe deasupra. Soarta i se schimbă după ce este găsit mai mult mort decât viu de către
Nobody , un american nativ cu ceva mai multă cultură. Caracterul
lui Wiliam se schimbă complet când află că pe capul lui s-a pus o
recompensă.
Ajuns în sălbăticie, Nobody îl confundă cu un scriitor

britanic cu același nume, sugerând un comic subtil care este învins
de gravitatea filmului, transmisă de situație. Dintr-un om cu o
ultimă speranță, William o sacrifică şi pe aceasta, devenind un
monstru, omorând din ce în ce mai mult .
Filmul este supranumit „Capodopera lui Jim Jarmusch ‖.
Western psihologic, conceput pe motivul călătoriei către eternitate.
Prezintă filosofia indiană asupra morţii, care nu este văzută ca un
sfârşit, ci ca un început, ca o trecere într-o altă lume, spirituală.
124
FILMUL
David Lynch
„Calea misterelor‖ (titlul în original „Mulholland
Drive‖) este un thriller psihologic din 2001, în regia lui David
Lynch. Scenarist: David Lynch.
„Mulholland Drive‖ a avut premiera la Festivalul de la
Cannes în 2001, cu mult succes. Lynch a primit premiul pentru
Cel mai bun regizor. A fost numit Cel mai bun film de către
New York Film Critics Circle și chiar a primit o notă de patru
stele de la criticul de film Roger Ebert, care este cunoscut ca
unul dintre cei mai celebrii detractori ai lui Lynch. Lynch a fost
de asemenea nominalizat la Oscar drept Cel mai bun regizor,
pentru a treia oară. Totuși, filmul a avut puțin succes comercial,
cu 7 milioane de dolari la box office-ul american și încă 13
milioane în lume. Filmul a devenit cult de la lansarea sa, cu
multe interpretări pe Internet despre simbolismul și înțelesurile
sale. Lynch, ca de obicei, nu a dat nici o explicație despre
adevăratul înțeles al filmului.
Acțiunea filmului are loc în Los Angeles; el prezintă întâmplări misterioase, dramatice,
de dragoste, gelozie și crimă. În centrul acțiunii sunt Rita Rhodes și Betty Elms, două femei de
30 de ani, care au o serie de aventuri ciudate şi misterioase. În timp ce conduce pe Mulholland
Drive în Los Angeles, California, târziu noaptea, o brunetă (Laura Elena Harring) are un accident
de mașină care îi provoacă amnezie. Ea coboară panta în Los Angeles și doarme într-un
apartament gol. A doua zi, Betty Elms (Naomi Watts), o tânără și extrem de optimistă actriță în
devenire care tocmai a ajuns la Hollywood din Deep River, Ontario, se instalează în apartament
și o găsește. Femeia brunetă își alege numele de Rita (după un afiș de film cu Rita Hayworth
în„Gilda‖). Împreună, cele două încearcă să afle cine este Rita și ce s-a întâmplat în noaptea
aceea. Alte lucruri bizare, la început fără legătură, se întâmplă apoi. Un bărbat povestește unui
prieten despre un coșmar care se repetă, transformându-l în realitate; proiectul și, mai târziu,
viața regizorului Adam Kesher (Justin Theroux) sunt răvășite de niște misterioși mafioți, care îl
forțează să angajeze o fată necunoscută numită Camilla pentru rolul principal din noul său film;
și un ucigaș plătit, incompetent, fură o carte neagră. Scenele devin din ce în ce mai bizare, până
când filmul părăsește povestea pentru aparent o cu totul alta. După o întâlnire sexuală între Betty
și Rita, care apoi asistă la un spectacol straniu într-un misterios teatru nocturn, o întreagă
realitate apare brusc. Așa cum comentează Roger Ebert, „…personajele încep să se fractureze și
să se recombine ca într-un caleidoscop‖. Acum Watts interpretează o actriță ratată, Diane
Selwyn, care trăiește o viață nefericită. Fosta ei prietenă Camilla, acum interpretată de Harring, a
abandonat-o pentru o viață de bogăție și lux, căsătorindu-se cu un regizor de succes, același
Adam Kesher. Furioasă și disperată, Diane angajează un ucigaș plătit pentru a o ucide pe
Camilla. La sfârșitul filmului, Diane, chinuită de remușcări, se sinucide și ea.
125
FILMUL
Omul elefant (titlul original „The elephant man‖) este

un film american regizat de David Lynch, după scenariul
scris de el împreună cu Christopher De Vore şi Eric Bergren.
Filmul ne prezintă povestea unui chirurg ce salvează
un om puternic, desfigurat, care a fost maltratat. În spatele
fațadei sale monstruoase, se afla de fapt un om bun, sensibil
și inteligent. Film a cărui atmosferă victoriană este foarte
aproape de fantastic; imaginea în alb-negru semnată de
Freddie Francis este superbă, iar efectele sonore fac posibilă
stranietatea subiectului. Melodramă în stare pură, inspirată
dintr-o poveste adevărată, este originală, tulburătoare, iar
John Hurt, revelația filmului, este de nerecunoscut sub masca
halucinantă creată de Christopher Tucker.
Martin Scorsese
Unul dintre cei mai puternici şi personali regizori ai
filmului modern american, Martin este celebru pentru faptul că a
încercat întâi să se facă preot și apoi a studiat la Universitatea de
Film din New York. Născut la New York din părinţi italo-
americani, preocuparea lui Scorsese pentru identitatea culturală a
fost determinantă în reuşita sa ca regizor și a generat filme
clasice precum Taurul furios (Raging Bull) şi Băieți Buni
(Goodfellas). A întâlnit regizori independenți ca John
Cassavetes, al cărui stil șocant, curajos a avut un mare impact
asupra lui. Alte caracteristici ale lui în carieră au fost subiectele
controversate, folosirea culorilor concentrate, cadre extrem de
lungi și lumini impresionante.
În războiul dintre poliţie şi mafia irlandeză, Billy Costigan (Leonardo Dicaprio) devine o
piesă esenţială, el fiind născut în cartierul unde clanul mafiot îşi organiza totul. Căpitanul
Queenan (Martin Sheen) şi ajutorul său, Dignam (Mark Wahlberg), îi dau misiunea lui Costigan
să se infiltreze cu o identitate falsă într-un grup mafiot condus de Frank Costello (Jack
Nicholson). Un film despre munca poliţiştilor sub acoperire, despre prietenie şi trădare, despre
dragoste şi fatalitate.„Cârtiţa‖ este plasat în sudul Bostonului, acolo unde departamentul de
poliţie al statului Massachusetts a declarat un război total, menit să distrugă şefii crimei
organizate. Ideea este să se pună capăt domniei puternicului cap al mafiei, Frank Costello,
acţionându-se din interiorul structurii mafiote.
„Cârtiţa”, o viziune sfidătoare fără dubii a societăţii care putrezește din interior, este
una dintre cele mai bune opere ale lui Scorsese -Peter Travers, Rolling Stone
126
FILMUL
Înapoi pe străzi, Martin Scorsese demonstrează încă o dată că el este maestrul spusului
poveștilor urbane și al creării filmelor violente. Roberto Sadovski, Empire.
Un singur om este minuscul,nimic pentru o întreagă mulțime.Altul este un șobolan pentru
polițiști.Martin Scorsese se întoarce pe străzile fără milă cu cei mai buni actori ca și cum ar fi
tipii dintr-o dramă cu o crimă brutală. -Christopher Lyon
FILMUL DE AUTOR ROMÂNESC

(proiect realizat de elevii clasei a IX-a A, în cadrul temei „Limbajul cinematografic‖, sub
Fără a rivaliza cu autorii Noului Val Francez care au dat numele acestui mod personal de
a filma, putem descoperi și la noi, înainte de 1989, câțiva autori importanți: unii în intenție, alții
în esență: Liviu Ciulei, Lucian Pintilie, Stere Gulea, Dan Pița, Șerban Marinescu, Mircea Veroiu,
Alexa Visarion. Mai importanți sunt regizorii noului val de tineri autori, care s-au remarcat prin
opere premiate la festivaluri internaționale: Nae Caramfil, Cristi Puiu, Cristian Mungiu, Radu
Muntean.
Cursa – Mircea Daneliuc
Imaginea de la sfârşitul filmului cu ghemul de aţă care se
deşiră atunci când cei trei pleacă la drum, rivalizează cu succes cu
alte imagini iconice din marile filme. Un exemplu pentru
măiestria lui Danliuc care reuşeşte să lase spectatorul să
gândească mai departe după sfârşitul filmului. A vrut să facă o
paralelă cu viaţa în sine.
Senatorul melcilor – Mircea Daneliuc
Filmul lăsa în urma sa senzaţia parţial reală despre

ineficiența autorităţilor în faţa încălcărilor sistematice ale legii la
care s-au dat ţiganii şi care a generat un conflict latent care a
mocnit până în momentul sosirii senatorului, precum şi lipsa de
implicare a aleşilor faţă de problemele existente în această ţară.
Senatorul se dovedeşte vârtos doar în ceea ce priveşte gargara
politică şi complet inutil în ceea ce priveşte asumarea
responsabilităţilor faţă de problemele oamenilor. Fuga lui de
mulţime la finalul filmului poate fi asemuită cu târârea unui
melc,ce lasă în urma sa numai bale.
127
FILMUL
Hotel de lux – Dan Pița

Un straniu hotel de lux (ca acela din „Aripile gloriei‖
realizat, în Olanda, cu trei ani înainte), în saloanele căruia
mișună, resemnate, personalități nobile cândva (ca în
„Glissando‖al lui Daneliuc) și nimeni nu poate forța ușa și ieși
la lumină (ca în „Îngerul exterminator‖ al lui Bunuel), iar
fastul înghețat al etajelor superioare ascunde realitatea unor
galerii subterane unde robește, în duhori otrăvite, proletariatul
(ca în „Metropolis‖ v. în Dicționar universal de filme). Alex,
fost membru al unui detaşament represiv, numit șef de sală la
restaurant, ar vrea să deschidă măcar o fereastră, să intre aer
proaspăt.
„Perestroika‖ lui de bodegă întâmpină îndârjita
rezistență a personalului. Trimis la munca de jos, Alex află de
la mama sa că este un copil din flori al tiranului și are
mandatul să-i transmită părintelui mesajul că hotelul e stăpânit de foamete, frig și minciună.
Parabolă rudimentară a României sub Ceaușescu, filmată la „Casa Poporului‖. Decalajul dintre
abstract și îngroșarea situațiilor e strident.
Domnişoara Aurica - Șerban Marinescu
Domnişoara Aurica, proprietara unei prăvălii aproape falimentare
de închiriat rochii de mireasă, este o femeie singură, înfrântă, visând la un
măritiş care nu va veni niciodată. În afara prăvăliei, lumea este plină de
evenimente, în continuă agitaţie şi în care mijeşte speranţa unui viitor mai
bun după perioada grea din timpul crizei economice din 1933.
Moromeții – Stere Gulea

Lungmetrajul alb-negru „Moromeții‖, adaptat după primul volum al
romanului omonim de Marin Preda (1922-1980), constituie un reper pentru
istoria cinematografiei românești, într-o perioadă în care creația artistică
era sufocată de cerinţele propagandistice. Ecranizările după operele literare consacrate au fost,
pentru regizorii români, instrumente de apărare a libertății de exprimare și mijloace subtile de
contestare a regimului comunist opresant. Este o bijuterie reprezentativă în cinematografia
românească. Viața țăranului român de atunci este redată în totalitate începând cu individualismul
și terminând cu interacțiunile sociale,interacțiuni fie ele familiale, dar și de comunitate. Pelicula
este plină de umor,un umor negru. Fiecare își trăiește drama, fiecare are un ţel și luptă pentru el
în fel și chip.
128
FILMUL
Weekend cu mama – Stere Gulea
„Weekend cu mama‖ este un film de lungmetraj regizat de

Stere Gulea și produs de MediaPro Pictures cu spirjinul Centrului
Național al Cinematografiei. Filmul marchează debutul actriței
Adela Popescu în lungmetraj.
În urmă cu 15 ani, Luiza, mama Cristinei, pleacă în
străinătate, lăsându-şi fiica singură. Când Luiza s-a întors în țară,
observă consecințele rele aduse odată cu plecare ei. Fata fugise de
acasă la iubitul ei, avea o fetiță de 2 ani și se droga întruna. Ea
încearcă să-și recapete fiica timp de un weekend.
Balanța – Lucian Pintilie

Un film crud, filmat într-un ritm alert, despre realitatea securistă, despre alterarea
relațiilor într-o familie, despre micile afaceri ale românului în perioada comunistă, că, vorba
personajului interpretat de Victor Rebengiuc, „românul se descurcă…‖ Scena finală, cu
protagoniștii lângă stejar, e emblematică și lasă un respiro poetic acestui dur.
Reconstituirea - Lucian Pintilie

„Reconstituirea‖ este un film artistic alb-negru românesc, o dramă regizată de Lucian
Pintilie în 1968, după nuvela omonimă a lui Horia Pătrașcu, operă care porneşte de la un fapt real
petrecut în anii ’50, pe malul Timișului.
Pelicula a fost aleasă drept cel mai bun film românesc din toate timpurile de către
Asociaţia Criticilor Români de Film.
La scurt timp de la lansare, filmul a fost interzis de regimul comunist român, după ce a
rulat puţin timp prin cinematografele de periferie şi s-a dovedit un succes. A fost relansat abia în
1990.
Povestea reconstituirii unui banal incident, o bătaie între doi tineri, întreprinsă de Miliţie,
se transformă într-o crimă.
129
FILMUL
Reconstituirea are trei poveşti, sunt trei istorii ale Reconstituirii. Una este cea reală, care
s-a petrecut în Caransebeş, apoi este proza, iar în cele din urmă, filmul.
Sunt de reţinut interpretările de excepţie ale actorilor: George Mihăiță, Vladimir Găitan,
George Constantin, Emil Botta, Ernest Maftei, Ileana Popovici, Ştefan Moisescu – cele mai
valoroase din întreaga lor carieră cinematografică.
„Reconstituirea‖ este o operă puternică şi matură, izvorâtă dintr-o conştiinţă civică şi
culturală a propriei țări şi a lumii de astăzi. Filmul e dominat de un tragic ce se naşte din comic,
ca la Cehov sau la marele dramaturg român Caragiale (doi autori dragi lui Pintilie, ca regizor de
teatru). Din Caragiale pare să coboare imaginea stilizată a procurorului.
Trenul vieții – Radu Mihăileanu
„Trenul vieții‖ este un film realizat în 1998, în regia

lui Radu Mihăileanu, care se ocupă într-o manieră alegorică
și aproape comică de tema Holocaustului, în timpul celui de-
al doilea război mondial. Locuitorii unui sat din Europa de
Est ocupată de germani hotărăsc să se deporteze singuri,
înainte ca naziștii să facă acest lucru. Destinația este Israelul.
Trenul vieții este un Rail-Movie prin care național-
socialismul este luat în derâdere, fără a bagateliza genocidul.
În 1941, soldații naziști au deportat sate întregi de evrei.
Măscăriciul satului, Schlomo, își dă primul seama că în
curând va veni vremea ca și mica lui comunitate să fie
deportată. Sfatul bătrânilor se reunește de urgență și hotărăște
să preîntâmpine acțiunea nemților cu propriul lor tren de
deportați care se va deplasa înspre Israel, și nu înspre lagărul
de concentrare. Locuitorii sunt împărțiți, fără a se putea
opune, în prizonieri și soldați naziști. Ultimii au fost nevoiți
să învețe mai întâi să vorbească corect limba germană. Ca
profesor cu experiență, Schmecht reușește să-i învețe pe
voluntarii fără voință să pronunțe corect și cu țăcănit german. Se împart sarcinile, unii se vor
travesti în naziști, alții în deportați, alții se vor ocupa de croirea uniformelor naziste, alții de
găsirea și repararea trenului. După ce trenul este cumpărat, reparat, împodobit cu svastici, se
pornește în marea călătorie. Drumul nu este lipsit de aventuri: nu numai soldații germani sunt
neîncrezători, ci și luptătorii din rezistența națională fac ca situația să fie mai mult decât
periculoasă. Apoi izbucnește în tren comunismul. Tematica exterminării evreilor a fost preluată
într-un mod inteligent, sensibil și comic. Filmul este plin de momente comice și suprarealiste,
care abordează dificila temă a Holocaustului și a nazismului într-o lumină neobișnuită, dar
profundă. Asemănarea cu filmul lui Roberto Benigni, „Viața este frumoasă‖ nu intimidează
filmul lui Radu Mihăileanu. Filmul a fost distins, printre altele, cu premiul publicului în 1999, la
Sundance Film Festival, premiul pentru cel mai bun debut la Festivalul de Film de la Veneția în
1998, pentru cel mai bun film străin la Premiile Societății criticilor de film de la Las Vegas în
2000, și premiul publicului la Festivalul de film de la Cottbus, din 1998.
130
FILMUL
E pericoloso sporgersi – Nae Caramfil
Comedia „É pericoloso sporgersi‖ a lansat, în anul 1993, un nume nou printre realizatorii
români de film şi a adus un suflu modern, plin de umor şi inventivitate. Regizorul Nae Caranfil
îşi compune subiectul filmic din trei poveşti cu destine ce ajung să se întretaie. O elevă, un actor
semiratat şi, lor, de un recrut cu aspect ingrat jinduiesc unul după celălalt. „Film vesel despre
oameni trişti care visează fără a îndrăzni să spere‖, îşi descria Nae Caranfil pelicula despre trei
tineri care trăiesc cu obsesia evadării din oraşul de provincie. Filmul este conceput în trei părţi,
fiecare poveste fiind văzută din perspectiva unui personaj.
Acţiunea are loc în anul 1989, într-un oraş de la graniţa cu Iugoslavia, când o trupă de
teatru vine în turneu. Cristina (Nathalie Bonifay) se visează actriţă, se îndrăgosteşte de un actor
(George Alexandru), dar urmează să se căsătorească cu Horaţiu (Marius Stănescu), care îşi face
stagiul în armată. Frustrările politice şi cele erotice se îmbină într-un film apreciat pentru umorul
sarcastic şi pentru dezinvoltura stilului. Accentul cade mai cu seamă pe psihologia
protagoniştilor. „E pericoloso sporgersi‖ este primul lungmetraj al lui Nae Caranfil şi a fost
recompensat cu numeroase premii, printre care se numără: Premiul ACIN pentru debut şi
scenariu, 1993; Marele Premiu al Festivalului de Film de la Bratislava, 1993; Premiul Criticii
„Michel Perez‖ la Festivalul de Film de la Montpellier, 1993; Premiul Special al Juriului la
Festivalul de Film de la La Baule, 1994. Filmul a fost selecţionat în 1993 la Festivalul de la
Cannes, secţiunea „Quinzaine des réalisateurs‖.
Filantropica – Nae Caramfil

În Bucureştiul secolului XXI, a ieşi în oraş, sâmbătă, la braţul unei femei frumoase, a
devenit o investiţie financiară riscantă. Un modest profesor de liceu nu şi-ar putea-o permite!
Îndrăgostit până peste cap de o mică sirenă cu veleităţi de manechin,Ovidiu cade în capcana
întinsă de „textierul‖ oficial al cerşetorimii bucureştene, devenind actorul ideal al unui adevărat
131
FILMUL
experiment de psihologie colectivă. „…Un film în care lirismul face loc ironiei acide, o poveste
căreia regizorul (autor al scenariului), îi conferă o tuşă mă curând lucidă decât ludică.‖ (Andreea
Chiriac); „Niciun moment de plictiseală, „bogăție-sărăcie-sex‖, umor în cascadă, melancolie
subterană, telenovelă şi postmodernism…‖ (Eugenia Vodă); „Nae Caranfil continuă să sfideze
fără a epata‖ (Sebastian S. Eduard); „Continuând să prospecteze realităţi ale prezentului,
regizorul şi-a consolidat substanţa moral-filozofică a demersului său artistic.‖(Cain Caliman);
„Niciodată sărăcia nu a avut mai multă poezie!‖ (George Popescu); „Când un film românesc
apare din ani în paşti şi când mai e şi un film bun, mai are rost să analizezi? zi mersi că-l vezi!...‖
(Cristian Tudor Popescu).
Occident – Cristian Mungiu

„Occident‖ este o comedie despre noi, despre ce ni se
întâmplă, o privire ironic-amară asupra situaţiilor uneori hazlii,
alteori ridicole şi de cele mai multe ori fără soluţie în care ne aruncă
viaţa în România de azi. În aceeaşi măsură, Occident e şi o poveste
despre întâmplare, despre coincidenţe, despre surprize şi despre timp.
Occident împleteşte trei istorii diferite, amintind de tehnica lui
Tarantino în „Pulp Fiction‖.
Marfa și banii – Cristi Puiu
Un tânăr din Constanța, care deține propria afacere (vinde la
geamul apartamentului), își dorește să se extindă și să-și cumpere chioșc, dar nu are deocamdată
mijloace. Un grangur local îi oferă o sumă importantă de bani pentru un transport în aparență
simplu: o geantă care trebuie dusă la București, la o adresă precisă. Se pare însă că geanta
conține anumite lucruri care îi interesează și pe alții. Convins la început că și-a vândut doar
serviciile, tânărul înțelege, când este prea târziu, că și-a vândut de fapt conștiința.
132
CE CONTEAZĂ PENTRU NOI
Capitolul
Ce conteaza pentru noi
133
Înotul
Predescu Maria, clasa a VII-a A
‖Medaliile de aur nu sunt într-adevăr din aur.
Sunt făcute din sudoare, determinare și o calitate greu
de găsit, numită curaj. ‖ - Dan Gable
Sportul – fie că este făcut într-o echipă sau
individual – are puterea de a modela caracterul unei
persoane și de a-i îmbunătăți unele reflexe, ce le va
folosi toată viața. El te educă: te învață să pierzi, dar și
cum să te comporți în momentele câștigătoare.
Spre exemplu, înotul. Îl practic de un an și a
avut un impact asupra caracterului meu. M-a făcut să
gândesc pozitiv, reprezentând o mică „evadare‖ din
lumea cotidiană. Când sunt în apă, pun suflet în ceea ce
fac și uit de toate problemele mele. Cumva, reușesc să
mă deconectez de lucrurile din jur și să mă concentrez
pe exercițiul practicat.
La început, am pornit cu ideea că voi adopta acest sport doar fiindcă vreau să mă
păstrez în formă și să știu să mă descurc în cazul unui eveniment mai neplăcut. Între timp, am
ajuns să fac parte dintr-o echipă, îndrăgind ceea ce fac și cu o dorință arzătoare de a continua.
Îmi amintesc că la primele lecții, eram foarte entuziasmată de ideea de a intra în apă și
credeam că o să am un start pozitiv. Ei bine, s-a întâmplat chiar contrariul. Nu reușeam să
execut bine mișcările, iar de stat la suprafață... Nici nu se mai punea problema, era clar că nu
puteam. După primele zece lecții, într-o seară, după ce am terminat antrenamentul, am ajuns
acasă și mi-am zis hotărâtă că o să reușesc într-un final, trebuia doar să-mi trezesc ambiția.
Și am reușit.
La câteva luni, se vedeau clar progrese, evoluasem enorm și puteam să înot fiecare stil
fără probleme. Atunci antrenorul m-a integrat în echipa sa, din care fac parte și astăzi. Mi-a
luat puțin timp să prind ritmul colegilor mei, la scurt timp după aceea participând la primul
concurs.
Chiar înainte de a începe, aveam
emoții destul de mari, văzând cu cine voi
concura. Îi credeam rapizi și impunători,
totul până când s-a dat startul și i-am
văzut înotând. Mi-am zis „Pot face asta‖
și, într-adevăr, am ajuns prima. Șirul
participărilor a fost, mai mult sau mai
puțin, în favoarea mea. Nu am câștigat
de multe ori, din asta antrenându-mi
ambiția și spiritul competitiv, care în apă
se ivește mai puternic ca niciodată.
Pe de-o parte, aș promova înotul fiindcă are destul de multe beneficii, cele mai
importante fiind faptul că, în timpul efortului, toate grupele de mușchi lucrează, antrenând
organismul în totalitate, și se îmbunătățește aparatul respirator.
134
E bine să ai o atmosferă lejeră la antrenament – nu trebuie să te forțezi foarte mult la

început, intensitatea antrenamentului crescând odată cu nivelul persoanei. De exemplu,
antrenorul nostru lucrează mult pe partea tehnică, cea mai importantă de altfel. Sunt de acord
cu el atunci când spune că tehnica este baza oricărui înotător – dacă nu știi să practici
exercițiile corect, nu vei reuși să înoți mai repede.
Pe de altă parte, după ce stăpânești bine bazele înotului, poți alege să-l practici doar la
nivel de hobby sau să devină o viitoare ocupație. Înotul de performanță, spun asta din
experiență, necesită mult timp, multă ambiție și multă muncă. Personal, nu mă antrenez pentru
performanță, ci am dedus lucrurile de mai sus de la una dintre competițiile la care am asistat,
prin luna februarie. Se vedea din apariția participanților că au în spate mulți ani de muncă,
chiar dacă erau de vârsta mea. Ce-i drept, și miza este una pe măsură: urmările câștigării unei
medalii la olimpiada internațională îți asigură un suport financiar valabil pe tot parcursul
vieții, pentru efortul depus.
Nu susțin în totalitate ideea „contează să participi‖ fiindcă, dacă alegi să mergi la un
concurs, e bine să-ți pui în valoare toate orele de antrenament în momentul în care înoți, fiind
inevitabil să nu te superi dacă ieși pe un loc mai mic. Totuși, încercând, câștigi experiență și
motivare ca data viitoare să faci mai bine.
În final, aș spune că e bine să desfășori o activitate fizică, indiferent care ar fi aceasta.
Rămâi în formă și îți modelezi caracterul, dobândind chiar lecții de viață ce te vor ajuta mai
târziu. Nu uita să nu renunți, chiar dacă lucrurile nu merg bine – vei vedea că muncind, vei
ajunge unde îți dorești, cât mai sus.
Baschetul, pasiune şi distracţie

Marin Vlad, cls a VI-a C
Baschetul este un joc de echipă

care a apărut în urmă cu 1. 700 de ani,
perioadă în care mingea era aruncată
într-un inel de piatră. Băştinaşii din
Florida aveau o ţintă formată dintr-un
coş de nuiele, iar indienii din America
plasau un fel de coş în trunchiuri de
copac.
Mult mai târziu, în 1891, un tânăr
profesor din SUA a dorit să facă lecţiile
de Educaţie fizică mai inovative şi a
folosit unele reguli din fotbal, adăugând
şi unele noi, a înlocuit poarta cu un coş de fructe din nuiele, suspendat pe un perete, şi astfel a
apărut sportul căruia i-a spus basketball (basket – coş; ball – minge). La început, coşul era
închis la fund, ceea ce presupunea ca cineva să se urce pe o scară pentru a recupera mingea
după înscrierea unui punct. Coşul de fructe a fost mai târziu schimbat cu un cerc metalic
având o plasă atârnată dedesubt, iar în 1906, s-a hotărât să se desfacă plasa aceasta pentru ca
mingea să poată cădea.
La început, echipele au fost alcătuite din câte 50 de jucători, dar numărul s-a redus treptat,
pentru a ajunge în prezent la 5 jucători. Jocul s-a răspîndit, apoi, în Europa şi a fost inclus în
Jocurile Olimpice în ediţia din 1904.
135
Ţinta fiecărei echipe este să

introducă mingea în coşul adversarilor
şi să încerce să împiedice cealaltă
echipă să înscrie. Formaţia care înscrie
cele mai multe puncte la sfârşitul
jocului este învingătoare. Mingea poate
fi pasată, aruncată, lovită, rostogolită,
driblată în orice direcţie. O partidă
durează 4 reprize (sferturi) a cîte 10
minute fiecare.
Cel mai spectaculos campionat
de baschet este cel din SUA. Liga Nord-Americană de Baschet (NBA) numără 30 de echipe.
29 de echipe sunt din SUA şi una din Canada.
Cel mai înalt baschetbalist român este Gheorghe Mureşan, cu o înălţime de 2, 31 metri, el
fiind şi singurul român care a jucat în NBA, la echipele Washington Bullets şi la New York
Nets. Singura echipă la care a evoluat în ţară este Universitatea Cluj. Mureşan s-a retras din
cariera sportivă în 2001. Trăieşte cu familia în SUA şi şi-a deschis o Academie de Baschet.
În Bucureşti există multe cluburi unde
copiii se pot antrena şi pot participa la meciuri in
cadrul campionatelor municipale. Pe langă
relaxarea de după orele de curs pe care o puteţi
obţine în timpul antrenamentelor, baschetul oferă
multe alte satisfacţii, cum sunt:
-posibilitatea de a vă face prieteni noi
-o formă fizică excelentă
-distracţie
-competiţie între prieteni cu aceeaşi pasiune
-ocazia petrecerii timpului liber într-un mod foarte
plăcut (cantonamente, excursii)
Aşadar, dacă vă gandiţi să vă orientaţi către
un sport ca şi hobby, încercaţi baschetul – ar fi
grozav să fim colegi de echipă şi sunt sigur că o să
vă distraţi nemaipomenit!
136
Fenomenul ULTRAS
Ardelean Theodor, XII B
Începuturile
Să găsim exact punctul de început pentru

ceea ce lumea modernă denumește ―Fenomenul
ULTRAS‖ ne va fi foarte greu, poate chiar
imposibil. Deși sunt dovezi nescrise, există
probe ce denotă că prima activitate de tip
ULTRAS a avut loc încă din perioada Jocurilor
Olimpice, dar pe atunci aveau o formă mult mai
rudimentară decât cea pe care o întâlnim astăzi
pe stadioane. O serie de elemente, însă, erau
comune, cum ar fi scandările în cor și fluturatul
steagurilor. Există voci care afirmă că prima
mișcare de acest tip a avut loc în Brazilia, în
1939. Croații de la Hajduk și-au format și ei
prima grupare undeva pe la începutul Anilor 50, imediat după Campionatul Mondial de fotbal
găzduit de Brazilia. Ce este o certitudine, însă, este faptul că leagănul de dezvoltare al acestui
fenomen este Italia. Prima grupare este cea din Torino, apărută în anul 1951, fiind urmată de
grupări ale fanilor lui AC Milan și Inter Milano. Interesant este că, în Torino, formația care a
reușit să formeze această grupare este FC Torino, nu Bătrâna Doamnă, Juventus, așa cum
mulți ar crede. Acest fenomen s-a răspândit foarte rapid prin țările învecinate Italiei,
Germania, Austria, Serbia, cea mai reprezentativă țară care nu a fost afectată de acest
fenomen fiind chiar Anglia, cea care era considerată, până nu demult, inventatoarea
fotbalului. De menționat este faptul că istoria acestui fenomen este foarte controversată,
diversificată și nuanțată și, de aceea, abordarea ei va da naștere la extrem de multe discuții pe
care nu vreau să le abordez.
Cine este ULTRASUL?
Suporter ultra-fanatic ce merge

în mod organizat în grupări pentru a
susține echipa favorită la competițiile
sportive. Dar, mai întâi de toate, ultrasul
este și el, ca și tine, cititorule, om. Este
un om cu un Hobby, cu o pasiune pentru
ceva, care luptă pentru acel ceva și care,
e adevărat, poate că uneori duce
lucrurile la extrem, așa cum și noi, de
altfel, facem, atunci când vine vorba de iubire. E ciudată, poate, pentru voi, apariția unui astfel
137
de cuvânt într-un articol despre Ultras, însă nu este deloc nepotrivită utilizarea lui. Oamenii
aceștia chiar își iubesc echipa, suferă când echipa lor suferă, când echipa lor pierde, se bucură
când echipa lor joacă și câștigă, sunt alături de echipa lor peste tot în țară și nu numai,
necondiționat sprijină echipa, atât moral cât și financiar, și, cel mai important aspect, iubesc
echipa indiferent de rezultate. De altfel, niciun om care a ținut cu o echipă și a pătruns în
fenomen nu va putea să mai țină cu altă echipă, indiferent cât de mult va încerca. Întotdeauna
se va întoarce la ―Marea dragoste‖. Este asemănător cu tine, care, de fiecare dată când
persoana iubită te va face să suferi, vei zice că nu te mai interesează și nu mai vrei să auzi de
ea câte zile vei avea, dar în adâncul tău, nu se poate să nu îți pese, și, pentru că o iubești, o vei
ierta și te vei întoarce la ea. Vă vine să credeți sau nu, acesta este ultrasul. Un om foarte bine
înfipt în fenomen și adevărat prieten al meu, Ștefan Gabriel Lupu afirma: ―Pentru mine,
ultrasul adevărat este acea categorie de om, ultimul romantic al secolului XXI, bazat pe
principii precum onoarea și demnitatea, care iubește necondiționat echipa și luptă pentru
valori și culori‖.
Ultras sau Huligan?
Da. Din păcate,

trebuie să facem și această
diferențiere, pentru că în
ziua de astăzi, acești
termeni tind să se confunde
pe nedrept din ce în ce mai
mult. Există câteva mari
diferențe între acești doi
termeni, pe care oamenii
refuză să le ia în calcul înainte de a vorbi, pentru că e mai ușor să spui despre un om cu o torță
în mână că e un huligan, pornind de la idei preconcepute. În primul rând, ultrașii sunt cei care
își concentrează activitatea pe susținerea echipei favorite, în timp ce huliganii sunt cei care
merg să atace alte grupuri de huligani. Cea mai mare diferență este, însă, faptul că, de cele
mai multe ori, huliganii nu poartă însemnele clubului favorit, pentru a nu putea fi detectați de
poliție. În schimb, un ultras adevărat, în timpul unei acțiuni, va avea mereu asociat cu
persoana sa și cu acțiunea pe care o săvârșește, însemnele clubului pe care îl susține. Cred că
asta ar trebui să fie prima lecție de viață pe care ar trebui să o învățăm de la această categorie
de oameni: să ne asumăm ceea ce facem, indiferent de situație și de consecințe. Aici cred că
se face marea diferență între un ultras și un huligan. Huliganul va vrea mereu să fugă de
responsabilitatea acțiunilor sale.
138
Al 12-lea jucător
Este definiția cea mai des folosită pentru galeriile echipelor în spot-urile publicitare
pentru evenimente sportive. Trebuie să acceptăm realitatea și să recunoaştem importanța
suporterilor pe stadioane. Nu degeaba, marii antrenori ai fotbalului vorbesc despre ―avantajul
terenului propriu‖. Este mare lucru, pentru un fotbalist, să joci în fața unui stadion arhiplin
care fierbe și scandează. Suporterii sunt cei care împing echipa de la spate atunci când în jocul
favoriților ceva nu merge, sunt cei care pun o presiune inimaginabilă pe fotbaliștii echipei
adverse, presiune care a doborât caractere puternice ale fenomenului. Unul din marii antrenori
ai fotbalului mondial actual, Sir Alex Ferguson afirma că „Fotbalul, fără suporteri, nu
înseamnă nimic‖. Marile nume ale fotbalului au fost nevoite să declare importanța ultrașilor în
evoluția lor, în frunte cu Andreea Pirl, care afirma că „Suporterii sunt cei care te fac, din
jucător de fotbal, fotbalist.‖
Ultrasul susține atât moral, cât și financiar echipa favorită. Cea mai ușoară modalitate
de a face asta este cumpărarea de abonamente la meciuri, de bilete sau de produse cu
însemnele clubului. Ca să vă faceți o idee, am să spun doar că fanii echipei Manchester
United au cumpărat sezonul trecut peste 50. 000 de abonamente la meciurile de acasă ale
favoriților. Un fapt destul de interesant, amuzant dacă vreți, s-a întâmplat acum ceva ani la
Fenerbahce Istanbul, care a vândut mai multe abonamente decât numărul maxim de locuri în
stadion, astfel că au trebuit să facă un sistem prin care fanii să intre prin rotație la meciuri.
“ULTRASUL”
Ghimelele nu reprezintă o greșeală de tastatură, ci sunt puse acolo cu un scop precis.

Odată cu dezvoltarea acestui fenomen, tot mai mulți au început să adere la această mișcare. A
apărut astfel o modă, o modă la care cât mai mulți vor să ia parte, căzând de cele mai multe
ori în penibil. După ce fenomenul a luat amploare și au început să fie recunoscute grupările,
au început să apară diferite obiecte (hanorace, șepci, tricouri etc) cu însemne ULTRAS. Cu
timpul, oamenii au uitat ce înseamnă, de fapt, să fii un ultras și au început să creadă că acele
semne îi transformă peste noapte. Această mentalitate este foarte greșită, deoarece, în definiția
lor, ultrașii nu purtau semne ―Ultras‖, ci însemne ale clubului iubit. În ziua de azi, toți își
cumpără un fular, o șapcă pe care scrie Ultras, merg la două meciuri acasă și gata, au devenit
ultrași. Nu. Nu poți deveni ultras purtând un hanorac. Nu poți fi ultras dacă pleci în minutul
70 de pe stadion pentru că echipa ta pierde sau pentru că se închide la metrou. Nu poți fi ultras
dacă vii în peluză și spargi semințe și tot ce faci este să înjuri echipa adversă, arbitrul, sau
chiar propria echipă. Acesta este un spectator, nu un suporter sau ultras. Nu poți veni la meci
doar când se face o coregrafie frumoasă căreia să îi faci poze, o filmezi, o pui pe Facebook, îți
dai un Check-In la stadion și pleci. Acesta nu este un Ultras. Ultrasul este ceea ce am afirmat
noi mai sus.
Fenomenul Ultras în România
Dacă atunci când am vorbit despre Ultras la nivel mondial nu am reușit să găsim cu
certitudine un an de incipit, acum, când vorbim despre Ultraseria din spațiul Carpato-
139
Danubiano-Pontic, putem să găsim, fără prea adânci săpături, prima atestare documentară.
Este vorba de anul 1995. Dacă să stabilim ―Când‖ nu a reprezentat o problemă, întrebarea
―Cine?‖ va fi cea care ne va da batăi de cap. Bineînțeles că părerile sunt împărțite și
subiective, așa că nu le vom aborda aici. O să menționăm doar că primele care apar sunt
Peluza Sud Steaua și Comando Viola (Poli Timișoara), ambele în anul 1995. Odată cu apariția
primei grupări de suporteri steliști, era inevitabilă reacția rivalei de moarte, Dinamo, ai cărei
susținători vor forma ―Nuova Guardia‖ un an mai târziu. Atât Dinamo, cât și Steaua (actuala
FCSB) au mai multe secțiuni mai mici în galerie, cum ar fi Front 48 și Sud Dinamo (Dinamo)
sau Titan Boys si Sud Steaua (FCSB). Dacă despre Steaua și Dinamo am vorbit, este timpul
să ne ocupăm și de ―Farmecul vieții‖ din Giulești, Rapid. Prima lor grupare a luat ființă în
anul 1997, intitulată Official Hooligans. În prezent, galeria Rapidului este împărțită în două,
Peluza Nord și Tribuna a Doua (mai cunoscuți sub numele de T2). Deși toți, când aud de
ultrași, se gândesc la violență și rivalitate, trebuie să amintim că, în același timp, există si
anumite frății între galerii. Este celebră legătura dintre Peluza Nord Dinamo și Șepcile Roșii
(U Cluj). Cel puțin la fel de cunoscută este și legătura dintre galeria Stelei și cea de la Steaua
Roșie Belgrad. Nici Rapidul nu se lasă mai prejos, fiind în strânsă legătură cu Politehnica
Timișoara. Dacă tot am amintit de echipa bănățeană, trebuie specificat faptul că și ei au
format de-a lungul timpului o legatură cu galeria unei formații mai puțin celebre din
Bundesliga, Borussia Monchengladbach. Trebuie precizat că în România există o mulțime de
grupări ultras, dar nu au așa de mare încărcătură istorică precum cele menționate și dezbătute.
Ar mai fi demne de amintit grupări precum ―Lupii Galbeni‖ (Petrolul Ploiești) sau Spetza
Ultra (Uta Arad).
Poate cea mai activă grupare autohtonă este PCH(Peluza Cătălin Hâldan – Dinamo). Ei sunt
celebri la nivel mondial pentru coregrafiile lor 3D, pentru care au fost și premiați de către site-
uri respectate ale acestui domeniu, cum ar fi UltrasWorld sau Ultras Tifo. Numele grupării
este dat de către un fost mare fotbalist al lui Dinamo, care a murit pe teren în anul 2000, 5
octombrie, într-un amical la Oltenița, în minutul 74' al partidei. Cel ce avea să fie numit, după
acest tragic eveniment, ―Unicul Căpitan‖, purta tricoul cu numărul 11, număr care, în prezent,
este retras, în semn de respect pentru ceea ce a însemnat acest fotbalist.
La întrecere cu PCH-ul, din acest punct de vedere, întâlnim gruparea UST (Uniți Sub
Tricolor). Pentru a afla mai multe informații despre această grupare, am vorbit cu un membru
component al acestui grup, Ștefan Gabriel Lupu. În urma unui scurt interviu, am aflat o
mulțime de lucruri interesante. ―Uniţi sub tricolor‖ este un proiect al ultraşilor români, care îşi
propun să susţină în mod independent echipa naţională a României. Ideea a apărut în 2006,
când grupuri din mai multe zone ale țării (Galați, Pitești, Honor et Patria) au decis să stea
împreună la meciurile naționalei, indiferent de echipa pe care aceștia o susțin sau rivalitățile
dintre ei, de aici și numele Uniți Sub Tricolor (UST). Diferența dintre UST și celalalte grupuri
sau asociații care susțin naționala este că UST este bazată pe principii, independentă față de
ASR (Asociația Suporterilor Români), care are avantaje pentru a veni la meciuri. UST refuză
orice formă de ajutor venită din afară. De la bilete, transport, coregrafie, totul este autofinațat
de membrii grupului, chiar și la meciurile disputate la mii de kilometri distanță. Totodată,
UST este într-un conflict vechi cu FRF (Federația Română de Fotbal) pe tema neregulilor ce
se petrec în vederea vinderii și punerii în dispoziție a biletelor. De-a lungul timpului, au
existat câteva episoade notabile în care biletele dispăreau subit după doar o jumătate de oră de
la punerea acestora în vânzare (ex: România-Ungaria, 2013), ceea ce nu era corect față de
suporteri, pentru că fiecare trebuie să aibă drept la un bilet. UST s-a implicat în viața civică a
societății românești, încă de la începutul existenței lor, în campanii precum Salvarea Roșiei
Montane, Cinstirea Eroilor Revoluției, Interzicerea Fracturării Hidraulice și Unirea Republicii
140
Moldova cu România. Astăzi, UST unește sute de suporteri din toate colțurile țării pentru un
singur scop, România.
Problema de mentalitate:
-Ce faci?
-Bine. Mă duc la meci diseară. Tu?
-Aoleooo, te duci să te încaieri cu ăia pe acolo...
SAU
-Ce meci e?
-Steaua-Dinamo.
-Să vezi batăie ce iese acolo...
Acestea sunt principalele reacții pe care le primesc de la omul simplu atunci când îi spun că
mă duc pe stadion. Aceste prejudecăți îmi provoacă un dezgust teribil, care reprezintă și
motivul pentru care am ales să scriu acest articol. Asta este viziunea pe care, în principiu,
mass-media o promovează și pe care oamenii o acceptă înainte de a o verifica. Aș fi ipocrit să
nu recunosc că da, în trecut au existat bătăi pe stadioane, în perioada 2005-2008, și că acele
bătăi au avut și ele urmări destul de grave. Este un adevăr trist la care s-a ajuns din cauza IQ-
lui limitat al unor oameni care, prin acțiunile lor rudimentare, au umbrit activitatea frumoasă a
ultrașilor.
Televiziunile uită să menționeze părțile frumoase ale acestui fenomen, asta și din
cauza oamenilor ignoranți. Este mai ușor să menționezi că la un Steaua-Dinamo s-au bătut 20
de indivizi (din totalul de 30.000), decât să precizezi că la acest meci s-a făcut coregrafia care
a câștigat premiul Ultras World 2013. Este frustrant pentru mine, om care sunt implicat în
acest fenomen, să aud, din stânga și din dreapta, păreri care mai de care mai răsărite, venite
din partea unor oameni care nu au văzut în viața lor un stadion din interior, unii nici măcar din
exterior.
Este un obicei destul de prost pe care poporul acestei țări l-a deprins: să își dea cu
părerea, mergând pe șablonul, la fel de prost înțeles și utilizat, ―Dreptul la o opinie‖ sau
―Exprimare liberă‖. Nu neg aceste atribute tipice și necesare pentru un stat democratic, dar
mi-aș dori ca atunci când avem o părere, să fie susținută de argumente solide. Este penibil să
îți dai cu părerea despre stadioane și despre oamenii care participă la activitățile din interiorul
lui, cât timp tu nu ai văzut în viața ta un scaun de stadion. Reportajele Mass-media nu vor
putea fi niciodată argumente solide într-o dezbatere, indiferent de temă. Dacă vrei ca vreodată
părerea ta despre stadioane, ultrași, meciuri, să conteze cu adevărat, ar trebui să mergi și tu pe
un stadion, la 3-4 meciuri, la un Derby și să îți formezi propria părere bazată pe experiențele
tale personale. Bineînțeles că experiențele în ceea ce privește stadionul nu sunt asemănătoare,
diferă foarte mult, de la individ la individ și este normal ca părerile sa fie împărțite. Poate că,
după ce vei merge pe stadion, părerea ta va fi diametral opusă de cea pe care o am eu și pe
care am propus-o în acest articol dar, cât timp va fi părerea ta, nu auzită din alte părți, o voi
respecta, asa cum este și normal.
O altă problemă, demnă de abordat, este cea a oamenilor care vin la stadion cu ideea deja
fixată de a se bate. Deși reprezintă un număr infim, simpla lui existență îl face un
inconvenient. Din păcate, există și acest fel de oameni care nu au nicio treabă cu spectacolul
fotbalistic sau pirotehnic specific stadionului și care, încă de la primele minute, își dau tricoul
jos și se duc să se încaiere. Acești oameni nu fac cinste fenomenului ultras, dar, din păcate,
opinia publică pune mult mai mult accent pe ei. Acest număr de indivizi este (sau era) mult
mai bine conturat în fotbalul olandez, acolo unde fanii celor de la Ajax Amsterdam și PSV
Eindhoven organizau bătăi prestabilite în zone ale orașelor ce nu aveau legătură cu stadionul,
141
bătăi ce se soldau cu un număr notabil de morți și răniți. Ca soluție pentru această poveste,
federația Olandeză a interzis mersul în deplasare al galeriilor respective în momentul întâlnirii
directe dintre aceste două echipe. Mai clar vorbind, în momentul în care avea loc meciul
Ajax-PSV, suporterii celor din Eindhoven erau interziși în stadion, același lucru urmând să se
întâmple și cu fanii lui Ajax la meciul retur.
Coregrafia.
Nu. Nu dansează nimeni. Am tot amintit în rândurile acestei scrieri cuvântul ―Coregrafie‖ și
m-am simțit dator să vorbesc un pic și despre el. Coregrafia reprezintă, poate, cel mai frumos
mod de exprimare al unor ultrași, al unei peluze. Aceasta îmbină steaguri, fulare, cartoane
colorate, bannere, pânze pictate, veste, bețe, torțe, fumigene, coloană sonoră, care, puse
împreună și coordonate cum trebuie de liderii de galerie, oferă ochiului privitorului o imagine
memorabilă. Anatomia susține că mai bine de 85% din informația din mediul exterior este
preluată de organism pe cale vizuală. Am să profit și eu de această informație și am să mă
opresc din a înșirui cuvinte. Cred că aceste poze vorbesc de la sine.
Această coregrafie a fost realizată de fanii echipei

Legia Varșovia. Din cauza unei greșeli
administrative a celor de la Legia, echipa a fost
descalificată din Play-off Champions League, chiar
dacă au câștigat pe teren cu scorul general de 6-1 (4-
1, 2-0). Acesta a fost modul prin care galeria
polonezilor și-a exprimat nemulțumirea.
Această coregrafie a fost făcută de băieții de la PCH în anul 2013. Este coregrafia
pentru care Dinamo a primit locul 1 în topul UltrasWorld în acel an. Pe cele două bannere
scrie: ―Voi cei ce veniți din urmă‖ (sus), „să știți că numele e scris de ei‖ (jos). Coregrafia
este cunoscută sub numele „Îngerii‖. Cei doi îngeri sunt Cătălin Hâldan (stânga), despre care
am vorbit, și Florea Dumitrache (dreapta), fost mare fotbalist în tricoul alb-roșu.
142
Aceasta este coregrafia celor de

la Steaua București, afișată la un meci
împotriva celor de la Dinamo, în aprilie
2014, la un meci de Cupa României.
Cel de pe pânză este Marius Lăcătuș,
un simbol pentru echipa Roș-albastră,
Poreclit „fiara‖, acesta a câștigat 10
titluri și 7 cupe ale României cu echipa
din Ghencea. De departe, cea mai mare
performanță este, însă, câștigarea
Cupei Campionilor Europeni (7 mai 1986), Lăcătuș fiind unul dintre cei doi marcatori de la
penalty-urile finalei cu FC Barcelona. Pe cele două bannere scrie: „Mitologia, îngerii, zeii din
cer‖ (sus) „tremurau când fiara intra pe teren‖ (jos). Această coregrafie a fost un atac subtil la
coregrafia marii rivale, deja dezbătută mai sus.
Acest mesaj a fost afișat de galeria

Rapidului la un clasic al fotbalului
autohton, Rapid-Petrolu, rivalitate ce
avea să își adjudece lupta la titlu în
anul 1967. Mesajul vine ca o încurajare
pentru giuleșteni, care se aflau într-o
situație deplorabilă, atât din punct de
vedere fotbalistic, acolo unde se luptau
în subolul clasamentului, cât și
financiar, deoarece patronul echipei, George Copos, așa-zisul „Berlusconi din Giulești‖, avea
grave probleme financiare și legislative și a decis să nu mai investească. De aici și până la
falimentul echipei, distanța nu putea fi prea mare. Spectacolul a fost realizat în anul 2013, an
în care frumoasa istorie a clubului atingea borna 90, 90 de ani de istorie, de tradiție, suferință
și bucurie.
Este mesajul afișat de galeria dinamovistă

la un meci cu Rapid din 2012. Atunci
apăruse celebra lege 4 care interzicea o
mare parte din activitățile ultrașilor (show-
ul pirotehnic, bannere, steagurile cu bețe cu
diamentru mai mare de 5 cm). Acesta a fost
răaspunsul lor.
143
Este coregrafia afișată de

suporterii steliști în anul 2013,
la ultimul meci acasă al
favorților, meci care avea să îi
desemneze campioni naționali
pe a 24-a oară în istoria
clubului.
Partea frumoasă a acestei

coregrafii nu poate fi vazută, din
păcate, în această poză. Vă invit
să urmăriți pe youtube
videoclipul acestui spectacol.
Ideea era că acele trei culori pe
care le vedeți în imagine (rosu,
alb, negru) sunt formate din
oameni în veste colorate ce
ridică cartoane colorate,
ghidându-se după o orchestră
care nu a putut fi surprinsă în
poze, dar în video, dacă veți
căuta, o veți găsi. Astfel că, vor
apărea, făcute din cartoane
aranjate, mesajul PCH scris cu alb pe fundal roșu și FCD(fotbal club Dinamo Bucuresti) scris
cu roșu pe fundal alb. Acel portativ surprinde notele unui cântec foarte drag peluzei, ―Cătălin
Hâldan înseamană Dinamo‖. Pe cele două bannere scrie ―în simfonia stadioanelor am fost
compozitori‖ (sus). ―Voi asistați la operă ca spectatori‖ (jos). Pentru această coregrafie, PCH
s-a clasat pe locul al doilea în topul celor de la Ultras Tifo.
144
În spatele acestei poze se află o

poveste tristă. Acesta este modul prin
care fanii Rapidului au ales să își ia
rămas bun de la un mare nume al istoriei
lor. Rapidist până în cele mai adânci
zone ale sufletului său, Nicolae Manea a
scris istorie în tricoul alb-vișiniu. A fost
obligat de către sistemul comunist să
joace un an la Steaua, echipa armatei,
echipa de casă a lui Nicolae Ceaușescu.
Nici după ce s-a retras din cariera de
fotbalist, Manea nu a putut sta departe de
―Farmecul vieții‖, în cadrul căruia a deținut mai multe funcții administrative precum cea de
director tehnic sau președinte. Cu un an înainte ca drumul său prin viață să ia sfârșit, Manea
decide să se retragă din viața fotbalistică pentru că boala sa se agravase, boala ce va avea să îl
învingă pe data de 15 decembrie 2014.
Poate, poate...
În final, trebuie să admitem că
acest fenomen, ca orice alt lucru
existent pe acest pământ, are și părți
bune, dar și părți rele. Eu am încercat
în acest articol să prezint o imagine a
ultrasului, a stadionului, atât cât mi-a
permis baza mea informațională și
caracterul subiectiv de care, poate că
am dat dovadă. Mi-aș dori să apuc
ziua în care stadionul să nu mai fie un
―loc periculos‖, asociat mereu cu violența, bătăile și înjurăturile. Aș vrea să mă duc pe un
stadion plin ochi și să văd o mulțime de oameni care scandează, care se bucură de un
spectacol. Până la urmă, fotbalul, și sportul în genral, reprezintă un mod de divertisment, un
mod prin care omul de rând ar trebui să se elibereze de problemele cotidiene. Din păcate,
această problemă își găsește rădăcinile foarte bine înfipte, la fel ca marea majoritate a
problemelor noastre, în nivelul intelectual și educațional al fiecărui individ în parte. Cât timp
acestea nu se vor cizela, această problemă va continua să existe.
Mi-aș dori să văd pe stadion oameni care realizează că rivalitatea care îi înverșunează
este doar la nivel sportiv și nu ar trebui să degenereze. Străinătatea ne-a demonstrat că se
poate. De ce, la meciurile naționalei, fanii lui Dinamo și fanii Stelei trebuie să se bată și nu
pot sta calmi și să îi susțină pe românii din teren, cu care împart același sânge și aceeași istorie
așa cum la meciurile naționalei Turciei au fost surprinși fani ai echipei Galatasaray și fani ai
echipei Fenerbahce, toți îmbrăcați în culorile echipei de club favorite, stând unul lângă altul
fără nici cea mai mică problemă? De ce noi trebuie să dăm foc la fularele și steagurile
echipelor adverse ca apoi să ne mândrim cu asta, în loc să preluăm și noi modelul pe care fanii
echipei Juventus Torino și cei ai lui Celtic Glasgow ni l-au oferit la finalul meciului direct din
Cupele Europene atunci când cele două galerii au făcut schimb de fulare. Sunt realiăți poate
greu de crezut pentru mulți dintre dumneavoastră și în același timp sunt realități de care noi
suntem departe.
145
Ultras
E-un om ca orișicare altul, Și de vei fi pe stadion
Îl vezi la orișicare pas, În tobe, strigăte și bas,
Peluza-i locu-i, strada-i patul. Retrogradat sau campion
Asta-nseamnă să fii ultras! Asta-nseamnă să fii ultras!
E astăzi ultimul romantic. Ei vor doar bani, s-o ducă bine

Și nu iubește ceva stas. În Caraibe sau Bahamas
E un nebun, să zic, atipic. „Noi vrem doar stadioane pline‖
E printre noi un luptător, Și ajungi mare, om matur,

Și la macao e un as, Înalt ori slab, pitic sau gras.
E-al doișpelea, ca jucător. „Eu strig de mic și nu mă satur‖
Să pleci oriunde vrei în lume, Și va veni și ziua-n care

„Și casă, masă, eu vă las‖. Vei fi și tu în ultim ceas
Tu nu te uiți nicicând la sume. Și-atunci, fiind plin de onoare
Asta-nseamnă să fii ultras! Tu ai să mori tot un ultras!
Mereu tu susții favoriții, Și dincolo, la cer fiind.

Chiar dacă sunt în greu impas. Înger sau demon, chiar retras.
Și-n amicale, competiții… Și după moarte tot trăind
Asta-nseamnă să fii ultras! Vei fi și-n ceruri un ultras!
El vine, cântă, urlă, strigă

„Și de nimic nu mai îmi pas’
Pierd-echipa sau câștigă.‖
Asta-nseamnă să fii ultras!
Schimb de fulare fani Juventus-

Celtic
146
Îmbinarea elementelor fantastice cu cele reale din filmul

„Pompeii”
Ion Alexandru, Cls a VI-a C
Filmul „Pompeii‖ este, ca multe filme, provenit dintr-

un text literar, care este transpus în imagini. Textul literar
este textul în care autorul își exprimă sentimentele și ideile
asupra lumii, precum faptul că deși societatea este foarte
cruntă, trebuie să stăm cu fruntea ridicată și să nu ne dăm
bătuți, oricât de imposibile ni s-ar părea obstacolele întâlnite.
Acest text literar este un univers imaginar, care conține și
material real.
În filmul Pompeii este vorba despre un copil, ai cărui
părinți au fost uciși de către romani în fața lui și atârnați într-
un copac. După care el este prins de niște negustori de sclavi.
După 15 ani, el este dus în Lodinium, capitala Angliei, unde
se luptă în arenă, fiind supranumit Celtul, omoară alți trei
gladiatori și este dus de către un maestru de gladiatori în
Pompeii. Aproape de oraș, trece pe lângă un car în care se
află Cassia, fiica primarului orașului, care se îndrepta spre
casa sa, întorcându-se de la Roma. Apoi Celtul, sau, pe
numele lui adevărat, Milo, este dus în celulă, unde se întâlnește cu Atticus, care este campionul
care mai are nevoie doar de o victorie pentru a fi liber, după legea Romei.
Dimineața următoare, gladiatorii ies să se antreneze și stăpânul lor îl pune pe Atticus să
se lupte cu Milo. În timpul luptei, un gladiator a vrut să se răzbune pe Milo deoarece acesta i-a
omorât fratele, dar Atticus l-a dat la o parte și l-a salvat.
Între timp apare în oraș senatorul Corvus, care va finanța proiectul tatălui Cassiei de
îmbunătățire a orașului.
În timp ce Milo și Atticus vorbeau despre punctele lor slabe, în celulă vine stăpânul lor,
care îi cheamă pentru o inspecție, așa că sunt nevoiți să meargă în oraș, unde Milo o zărește pe
Cassia, căreia îi cere tatăl ei să-i ducă o cupă de vin senatorului. După aceasta, urmează un mic
cutremur care sperie caii, Cassia se duce la Milo și îi cere ajutorul pentru a calma caii. Acesta are
succes, iar când intră domnița, o ia și pleacă din oraș, dar sunt ajunși din urmă de paznici. Odată
dus în oraș, scapă doar cu ajutorul fetei, care îl imploră și îl convinge într-un final pe senator că
nu este vina Celtului, dar acesta îi dă o pedeapsă de 15 lovituri de bici pe spate.
Ziua următoare, e lupta cea mare. O parte dintre gladiatori sunt duși în arenă, unde sunt
legați de o piatră și sunt puși să lupte cu restul gladiatorilor, care sunt deghizați în soldați romani,
simbolizând înfrângerea celților. La final, doar Milo și Atticus rămân în viață, dar senatorul îl
trimite pe comandantul său să îi omoare pe aceștia. În acel moment, vine un cutremur uriaș, sar
pietre în flăcări din vulcan și mulțimea intră în panică. Părinții Cassiei mor, ea este luată de
147
senator, care fuge de Milo. Într-un final, Milo îl ajunge pe senator din urmă, îl lasă rănit pe jos și
fuge cu domnița. În arenă, Atticus îl omoară pe comandant, se ridică în picioare și moare ca un
om liber. Între timp, Milo și Cassia ajung pe niște dealuri, dar ei știu că nu mai are rost să fugă
deoarece tot vor muri, așa că se îmbrățișează și nici măcar moartea și trecerea timpului nu îi
poate despărți.
Elementele din realitate sunt luptele cu gladiatori, existența orașului Pompeii și a
vulcanului Vezuviu, dominația Imperiului Roman din vremea aceea etc..
Remarcăm și existența elementelor care aparțin ficțiunii, precum personajele, care sunt
ființe de hârtie, explozia vulcanului în timpul luptei, ș.a.m.d..
În concluzie, mesajele pe care vrea acest film să le transmită sunt faptul că iubirea poate
învinge până și moartea, faptul că este mai să luptăm pentru libertatea noastră până la moarte și
că trebuie să luptăm dacă vrem să avem parte de ceva sau cineva, chiar și pentru câteva
clipe.
Chirnogeanu Miruna, cls a VI-a C
Filmul „Pompeii‖ este inspirat din adevărata poveste ce s-a petrecut în orăşelul italian în
care se afla vulcanul Vesuvio. Acesta nu este un film documentar, deoarece conţine elemente de
ficțiune, acestea variind de la personaje, replici, costume şi chiar acţiuni, întrucât nimeni nu ştie
ce s-a întamplat înainte de erupţia vulcanului. Ca element real, este doar faptul că vulcanul erupe
și oraşul este acoperit de lava acestuia și faptul că oamenii mor din cauza panicii, a fumului şi a
aburului fierbinte.
Unul dintre cele mai evidente
Kit Harington
elemente ficționale sunt personajele care se
în rolul lui
luptă pentru onoare și demnitate. Desigur, la
fel ca şi în basme, eroul pozitiv este cel Pompeii
victorios, astfel că Atticus, care spera că într-
o zi va fi liber, s-a înşelat privind deciziile
Imperiului Roman şi, chiar dacă nu mai avea
speranţă, a luptat pentru dorinţa lui până când
vulcanul a erupt şi oamenii se grăbeau să
plece din Pompeii pentru a nu îi ucide lava
fierbinte. Acesta i-a mulțumit cerului şi a
exclamat „Libertate!‖.
De asemenea, şi replicile sunt elemente ficţionale, deoarece oamenii nu ştiu nici măcar ce
s-a întamplat înainte de eruperea vulcanului, aşa că nu ştiau nici ce vorbiseră oamenii din acest
oraş înainte de tragedie. Cel mai probabil, aceştia se preocupau de lucruri normale, ca într-o zi
normală. Nici lupta de la Amfiteatru nu este un element real, deoarece în acel moment nu era nici
o luptă, după cum se spune și în cartea care de asemenea ne povestește despre întămplările din
Pompeii, spunând că, în momentul în care vulcanul a erupt, oamenii vorbeau şi îşi făceau treaba
fără a bănui că într-o zi vulcanul va erupe din nou, după secole în care fusese inactiv.
Un alt element ficțional este faptul că cel pe care îl iubea Cassia nu era important în
Imperiul Roman şi totuşi se apărau unul pe altul, iar în momentul în care lava a ajuns în locul
unde se aflau, aceştia s-au îmbrățișat şi au murit împreună, sfidând moartea la fel ca părinţii
Cassiei, care au murit unul lângă altul.
148
Tot cu ajutorul ficțiunii sunt construite și locurile în care se petrece acțiunea, deoarece la
începutul acestuia, Amfiteatrul era întreg pe când în zilele de azi, acesta nu mai este întreg. Și
acțiunile sunt elemente ficționale, deoarece nu se știe dacă cei doi (Cassia și Milo) au fugit cu
adevărat, urmând sa fie prinși, iar Milo să fie pedepsit.
Și în zilele noastre Pompei este vizitat anual de foarte mulți turiști din diferite țări,
deoarece putem observa ce a rămas din orașul care a fost acoperit de lava vulcanului Vesuvio și
de asemenea putem observa și oamenii ale căror trupuri sunt împietrite în diferite locuri în
diferite poziții, așa cum au fost surprinși de erupție. Acum, mai sunt doar ruinele clădirilor ce au
fost odată, poate, cele mai frumoase din acea țară. Acum, oamenii își fac poze cu vitrinele în care
sunt expuse diferite unelte sau bijuterii ale oamenilor de atunci. Încă se mai pot găsi numele
colorate de pe case, avertismentul ,,Cave
Canem‖(atenție la câine), mozaicurile cu
scene bogate, picturile, oalele de pe cuptor,
altarele de sub coloane, cuptoarele din
brutărie, vasele cu ofrande din temple, sticle
de parfum, fântânile din piatră și multe alte
bunuri ale oamenilor de atunci.
De asemenea, se mai pot observa așezările
antice străjuite de coloanele tipic romane cu
modele care descriu scene din viața
locuitorilor cetății, templul lui Apollo,
Amfiteatrul și chiar pietrele așezate pentru a
se putea traversa strada. Chiar și formele
locuințelor, a vetrelor și bunurilor din casele
oamenilor mai sunt evidente.
Toate aceste amănunte nu se găsesc în filmele sau în poveștile scrise despre aventurile din
Pompeii.
149
Seria “Japonia, mai aproape de noi…”

Numărul 2: Amestec omogen şi eterogen
Stan Mădălina Antonia, clasa a XI-a B
PARTEA ÎNTÂI – INTRODUCERE

Japonia este țara ciudățeniilor. Sau a tuturor posibilităților. Ca să vă dau un exemplu, un
restaurant din Tokyo are un personal cel puțin neobișnuit. Două maimuțe macac, Yachan și
Fukuchan. Aceștia servesc clienților băuturi și prosoape calde, iar în schimb, sunt răsplătiți cu
boabe fierte de soia, nelipsite de pe mesele din restaurant. Simpaticele animale poartă chiar și
uniformă – tradiționalul kimono japonez.
Maimuțele, principala atracție a restaurantului de altfel, sunt
întotdeauna nerăbdătoare să-și servească clienții. Surprinzător este
însă faptul că animalele înțeleg comenzile și le oferă exact ceea ce au
cerut!
Cei doi macaci lucrează în ture de cel mult două ore pe zi, iar
patronul restaurantului deja antrenează alte maimuțe pentru a-și mări
personalul. Astfel, crede el, va da naștere unui nou tip de chelneri
japonezi.
Ce părere ai de asta? Puţin uimit, şocat poate? Ei bine, iţi
garantez că după ce vei citi toate cele de mai jos, iţi va fi mult mai
usor să te obisnuieşti cu picanteriile, inovaţiile, ciudăţeniile japoneze.
În acelaşi timp, vei căpăta o viziune de ansamblu asupra Ţării Soarelui Răsare, sau poate doar vei
fundamenta anumite informaţii. Cert este că Japonia se defineşte ca… un spirit viu, imprezivibil
şi dornic de inovaţii, de nou, de Occident. Chiar şi aşa, deşi a pornit de la cunoştinţele europene,
ea nu s-a lăsat limitată, stăpânită de ele, ci le-a adaptat constant spre a se suprapune cu
fundamentul cultural preexistent.
Poate că adaptarea lor nu a fost mereu pe placul unora
şi poate că nu mereu a respectat tradiţiile, dar cert este însă că
Japonia duce constant o luptă pe care mulți alţii au pierdut-o
– între TRADIŢIE ŞI MODERNITATE. Au reuşit asta prin
înțelegerea unicei soluţii de păstrare a valorilor specifice unei
culturi (schematizarea acestora şi prezentarea lor repetată în
prezent sub orice formă posibilă; asemenea unui simbol, al
unei mândrii naţionale. Aşadar, fondul s-a păstrat reinventat
şi spre a rămâne în memoria fiecăruia, au luat naştere forme
amuzante, şocante, geniale, neconvenţionale… Cu timpul,
acestea au devenit modalităţi de exprimare, particularităţi ce
ţin de identitatea şi specificul poporului nipon – un amestec
omogen sau eterogen de viitor exprimat în prezent prin
fundamentul trecutului revalorificat şi readaptat.
150
Te invit aşadar să înţelegi mai bine ce este acest amestec prin intermediul celui de-al
doilea număr al seriei ―JAPONIA, MAI APROAPE DE NOI‖ – ―AMESTEC OMOGEN SAU
ETEROGEN‖
PARTEA A DOUA - CELE MAI CIUDATE INVENŢII JAPONEZE

Japonia a fost întotdeauna cunoscută ca fiind mereu cu un pas înaintea altor țări, (din
punct de vedere tehnologic), dar mai jos veţi vedea câteva obiecte, invenţii ce au mers puţin prea
departe cu fantezismul. Unele sunt absolut inteligente, dar teribil de inconfortabile sau cu aspect
neplăcut, pe când altele sunt de-a dreptul absurde.
Banala umbrelă, în varianta îmbunătăţită
1.Perna cu forma de carte pentru studenţii eminenţi

2.„Bricheta” cu energie solară
3.Casca pentu transportul în comun (mesajul: “Vă rog să mă treziţi la staţia …. ”)
4.Pepene pătrat
5.Breloc inspirat din foliile de protecţie cu bule
6.Hârtia igienică mobilă. Cum am putut trăi fară ea?!
7.Când nu ai timp să aştepţi să se răcească tăiţeii
8.Scarpină-mă, te rog, în punctul F5
9.Răzătoare pentru unt
10.Cravata multifuncţională şi cravata umbrelă
11.Umbrela scaun
12.Pantofi cu toc şi….. roţi ajutătoare ?!
151
152
PARTEA A TREIA: CURIOZITĂŢI

1. Mini-sumo la... plâns în hohote
Tradiţia japoneză spune că dacă un copil e capabil să plângă
din tot sufletul, el va creşte sănătos şi puternic. Conform acesteia,
părinţii japonezi îşi înscriu bebeluşii în competiţii de plâns în
hohote în care cel care plânge mai tare este câștigătorul, ce se
desfăşoară o dată la câteva luni de mai bine de 400 de ani.
La concurs participă cam 110 bebeluşi cu vârste cuprinse între 6 şi
18 luni, şi aşa cum prevăd regulile concursului, dacă un bebeluş nu e
speriat de ce se întâmplă în jurul lui şi nu se manifestă, atunci intervin luptătorii de sumo, care îl fac să
plângă schimonosindu-se sau mişcându-l în sus şi în jos până când copilul începe să se manifeste.
2. Numărul 4, aducător de ghinion

În Japonia, numărul 4 este evitat deoarece semnifică moartea. Aşa cum
numărul 13 reprezintă o superstiţie pentru occidentali, numărul 4 „le aduce
ghinion‖ japonezilor. De aceea, turiştii trebuie să evite să ofere, de exemplu,
cadouri formate din seturi de 4 obiecte: pentru a nu stârni o reacţie nedorită.
Lifturile omit uneori etajul 4 şi în cazuri extreme, etajele 40-49. Numărul 49 este
cu atât mai ghinionist, potrivit tradiţiei japoneze, rezonând cu
„durerea până la moarte‖. Obiceiul ţine de „tetrafobie‖, teama de
numărul 4, foarte comună în ţările asiatice.
De asemenea, în limba japoneză, cifra 4 se poate exprima ca
―yon‖ sau ―shi‖. Acelaşi ―shi‖ înseamnă şi moarte.
3. Lasă-te împins în metrou
Există persoane specializate în împingerea călătorilor în trenurile şi
metrourile supraaglomerate din Japonia. Aşa-numiţii „Oshia‖ sau
„împingători‖, poartă uniformă, chipiu şi mănuşi şi îi „îndeasă‖ pe
pasageri în aceste mijloace de transport, la orele de vârf.
4. Trenul care opreşte într-o gară pentru un singur pasager
De câţiva ani, un tren opreşte într-o fostă gară din Japonia pentru un
singur pasager. Trenul opreşte de două ori pe zi – când pasagerul, o
elevă, pleacă şi se întoarce de la şcoală.
Căile ferate nipone au luat, în urmă cu trei ani, decizia să oprească de
două ori pe zi în gara Kami-Shirataki din insula Hokkaido, chiar dacă de
aici se urcă şi coboară un singur pasager – o elevă de liceu care pleacă la
şcoală cu trenul şi se întarce tot cu acesta.
La momentul luării deciziei, numărul pasagerilor la gara Kami-Shirataki scăzuse dramatic din
cauză că aceasta este izolată. În consecință, căile ferate nipone au început pregătirile pentru închiderea
completă a gării, până când au observat că aceasta este folosită zilnic de elevă. Astfel, s-a decis ca
serviciul să fie menţinut până când aceasta termină liceul, ba chiar şi programul mersului trenului a
fost modificat pentru a se potrivi cu programul fetei.
5. Inemuri
153
Dacă în alte ţări adormitul la birou va atrage după sine o mustrare

sau poate chiar mai rău, în Japonia sunt apreciaţi cei care fac asta.
Gestul, sau mai degrabă fenomenul (care a căpătat cu timpul o
denumire specifică – inemuri), este văzut ca o recunoaştere; ca o
consecinţă a muncii din greu depuse; ba chiar este şi mai bine
văzut dacă respectivul adoarme în picioare sau fără a-şi sprijini
capul pe bancă. Unii angajaţi chiar se prefac a cădea în mrejele
somnului pentru a-şi face şefii să creadă că ei muncesc mai mult
decât o fac de fapt.
6. În trenuri, japonezii dorm cu capul pe alţi călători
Dacă un japonez adoarme cu capul pe un turist sau orice alt cetăţean, acesta trebuie să accepte
situaţia, căci gestul este văzut, din nou, ca o recunoaştere a muncii depuse (asemenea fenomenului
inemuri). Japonezii sunt navetişti de cursă lungă şi oboseala îi doboară în drum spre casă.
7. Când treceţi pragul unui japonez, nu uitaţi să veniţi cu un cadou!
Este o onoare să fiţi invitat în casa unui japonez şi trebuie să aduceţi musai un cadou. Acesta va
fi împachetat cât mai frumos; cu multe panglici colorate. De asemenea, musafirii nu trebuie să refuze
un cadou din partea gazdei.
8. Cel mai bătrân pământean a împlinit 117 ani
Cel mai bătran om de pe Terra şi-a serbat cu mare fast ziua de naștere.
Misao Okawa a împlinit 117 ani, iar alături de ea, la petrecere a participat
întreaga familie, inclusiv fiul său, Hiroshi Okawa, în vârsta de "doar" 92 de
ani.
Născută în 1898, Misao Okawa a trăit în trei secole diferite, a supravieţuit celor două Războaie
Mondiale şi a urmărit cum şi-au exercitat abilităţile de conducători 6 monarhi ai Marii Britanii, 4
împăraţi ai Japoniei şi 20 de preşedinţi SUA. De asemenea, Misao a preluat titlul oficial de cel mai
bătrân locuitor al planetei în 2013, după moartea compatriotului său, Jiroemon Kimura (116 ani).
Conform statisticilor, la ora actuală, în Japonia trăiesc 51. 376 persoane care au împlinit 100 de
ani (din 120 de milioane de locuitori), iar speranţa de viaţa la femei este de 87 de ani (cea mai mare din
lume) şi la bărbaţi de 80 de ani. Astfel, japonezii sunt pe locul 3 în topul celor mai longevive polulaţii
ale lumii.
9. La cinema, japonezii urmăresc filmul până la final
În general, la finalul filmului, cand pe marele ecran al cinematografului rulează
numele producătorilor, al actorilor şi al personalului tehnic, majoritatea spectatorilor
părăsesc sala sau se pregătesc să facă asta. Ei bine, nu şi în Japonia! Aici, deşi lista
cu distribuţia şi persoanele care au realizat filmul sunt de cele mai multe ori scrise
în alte limbi iar numele acelea sunt doar ale unor necunoscuţi, ele sunt urmărite în
continuare. Ca în timpul oricărei alte secvenţe a filmului, japonezii vor sta
nemiscaţi şi în linişte pe scaunele cinematografului, din respect pentru
producătorii lui până când, proiecţia se termină şi
luminile se aprind din nou.
10. Fără bacşis
Dacă în țări precum SUA taximetriştii, ospătarii,
personalul hotelier (etc.) se aşteaptă să primească plată
suplimentară pentru serviciile depuse, în Japonia nu se
practică bacşişul. Ba mai mult, gazda sau interlocutorul
154
…se poate, simţi ofensat!

11. Geta
Încălţările din lemn tradiţionale, numite „geta‖, sunt încă purtate în Japonia, de obicei de
bucătari sau de pietoni, pe timp ploios.
12. În şcoli nu există angajaţi pentru curăţenie
În şcolile japoneze nu există femeie de serviciu sau o persoană special angajată pentru a face
curăţenie, căci elevii fac asta. În fiecare zi, după terminarea orelor, ei rămân câteva minute peste orar
pentru a curăţa baia, a mătura şi spăla podeaua şi geamurile. Japonezii sunt de părere că astfel, elevii
învaţă sau, mai bine spus, aprofundează respectul, responsabilitatea şi egalitatea (căci şi profesorii îi
ajută cu aceste îndatoriri)
13. Măşti chirurgicale

În Japonia este o imagine comună să vezi pe străzi oameni ce
poartă măşti chirurgicale fără a fi răciţi, bolnavi sau contagioși; fără
a primi priviri confuze sau insistente.
14. Cel mai rapid tren al lumii
Trenul maglev (cu levitaţie magnetică) al companiei japoneze Central Japan Railway Co. a atins
un nou record de viteză - 610 kilometri pe oră în timpul unui test cu conductor uman, pe o şină
experimentală.
15. Cea mai scurtă scară rulantă din lume

În Japonia există cea mai scurtă scară rulantă din lume. Este amplasată
la subsolul magazinului More’s Department store în Kawasaki şi are doar
puţin peste 80 de centimetri înălţime.
16. Obiceiuri culinare
În Japonia, supa şi ramenul se mănâncă cu beţişoarele, chiar deasupra
castronului. Noutatea este faptul că, sorbitul sau alte zgomote specifice
mâncatului sunt văzute ca un semn de apreciere a mâncării şi a celui care a preparat-o.
155
Aşadar, Japonia surprinde din nou, nu doar prin faptul că încurajează ceea ce în
alte ţări este văzut ca un gest nepoliticos, ba chiar pentru băutul supei (odată ce
legumele si tăiţeii au fost consumaţi) este necesară fie prinderea bolului cu ambele
maini şi aducerea acestuia la nivelul gurii, asemenea unui pahar (căci este permis, ba
chiar încurajat), fie folosirea unei linguri speciale, mai ample decat cea
normala (un obicei mai nou apărut).
De altfel, când mănânci dintr-un bol de mâncare,
orez - spre exemplu, trebuie să iei recipientul în mână şi
să îl apropii de gură. Dacă nu vei face asta, japonezii vor
considera că mănânci ca un câine.
O altă regulă este aceea de a nu înfige niciodată
beţele japoneze (hashi) în orez. Acest lucru este făcut doar când mâncarea se oferă
morţilor, iar gestul făcut într-un alt context se consideră semn rău.
17. Nu-ţi turna singur în pahar.
Este un gest de gravă impoliteţe să îţi torni singur băutură în pahar. Poţi în schimb să îi serveşti
pe alţii cu băutură şi astfel va fi cineva care va vedea că paharul tău s-a golit şi îţi va turna el ţie în
pahar. Întotdeauna trebuie să aştepţi ca cineva să îţi spună „Kanpai‖ („Noroc!‖) înainte de a duce
paharul la gură.
18. Karaoke, un fel de sport naţional al Japoniei
De karaoke aţi auzit cu siguranţă, dar spaţiile rezervate acestei pasiuni
japoneze nu sunt aşa cum cred că vi le imaginaţi. Adică nu ai să vezi o sală
imensă în care oamenii se dau pe rând în spectacol în faţa unei mulţimi care
îi încurajează sau fluieră, ci nişte cabine mai mici, în care încap uneori doar
2-3 persoane. Acestea sunt închiriate cu ora (în jur de 10 dolari de
persoană), iar după ce ai plătit, primeşti două microfoane şi ai la dispoziţie
un set-list de unde poţi alege aproape orice melodie iţi trece prin cap. Între timp, poţi comanda băutură
sau nişte gustări, iar la finalul fiecărui cântec, aparatul iţi dă o notă în funcţie de cât de bine ai cântat.
Această distracţie este foarte populară în Japonia, aşa că nu e de mirare că sunt peste 100.000 de
săli de karaoke în toată ţara.
19. Japonia a schimbat constituţia după Al Doilea Război Mondial

Schimbarea cea mai însemnată a fost a Articolului 9, astfel că acum acesta prevede renunţarea
completă la toate războaiele şi agresiunile.
156
PARTEA A PATRA: ŞTIAŢI CĂ…?

*Japonia este a 3-a cea mai mare economie a lumii.
*Întemeierea Japoniei şi familia imperială datează din anul 660 Î.C. şi se serbează în fiecare an pe 11
februarie.
*Japonia este alcătuită din peste 6000 de insule şi 70% din teritoriu este montan. De asemenea, are şi
aproximativ 200 de vulcani.
*„McDonalds‖, tradus în limba japoneză este „Ma-ku-do-na-ru-do‖
*Noh, un gen de teatru japonez, poate dura până la 8 ore.
*Japonia deţine titlul de cea mai lungă monarhie a lumii
*Jocurile de noroc sunt ilegale.
* În medie, în Japonia sunt aproximativ 1,500 de cutremure în fiecare an.
*În Japonia s-a înregistrat cea mai lungă perioadă de activitate a unei companii, Kongō Gumi Co – din
578 D.C. până în 2006
*În Japonia, numărul de animale de companie este mai mare decât cel al copiilor.
*Japonezii consideră că pisicile negre sunt aducătoare de noroc.
*În Japonia este considerat nepoliticos să spui cuiva „nu‖ în mod direct.
*Este considerată nepoliticoasă ruperea ambalajului în timpul despachetării cadoului.
*Japonia şi Rusia încă nu au semnat un tratat de pace pentru încheierea celui de Al Doilea Război
Mondial, din cauza disputelor din jurul insulelor Kuril (ocupate de Rusia în timpul războiului)
*În Japonia, dacă cineva se sinucide sărind în faţa trenului, familia decedatului va plăti o taxă pentru
întârzierea cauzată.
*Cutremurul din 2011 din Japonia cu magnitudinea de 9 pe scara Richter (ce a
cauzat un tsunami şi probleme la centrala atomică de la Fukushima), a mărit
viteza de rotaţie a Pământului, micşorând ziua cu 1. 8 microsecunde.
*În limba japoneză există cel puțin 20 de moduri diferite pentru a-ţi cere
„scuze‖
*În Japonia s-au descoperit table din piatră antice cu inscripţia „Nu vă construiţi
casele mai jos de acest punct‖ în zonele avariate de tsunamiul din 2011.
*Evident, avertizarea nu a fost luată în seamă.
*Procentul de alfabetizare în Japonia este cel mai mare din lume: 98%
*Piaţa de peşte Tsukiji din Tokyo este cea mai mare piaţă de desfacere şi vânzare a
peştelui şi a altor produse de mare din lume.
*Cel mai periculos peşte servit în Japonia este pestele balon Fugu. Un bucătar
trebuie să se antreneze 11 ani pentru a fi capabil să pregătească peştele, iar pentru a
primi certificatul ce atestă cunoştinţele sale, trebuie să mănânce peştele preparat de
sine. Dacă părţile otrăvite ale peştelui sunt ingerate, victima va suferi ameţeli, greţuri, durere de cap
urmată de dificultăţi în respiraţie şi în cele din urmă, moartea prin asfixiere. Nu există antidot pentru
otravă, însă victima poate fi salvată imediat după ingerare cu ajutorul medicilor.
*Japonia are a doua cea mai mică rată a criminalităţii din lume, după Islanda.
*Producţia de anime-uri din Japonia reprezintă 60% din producţia totală a lumii de animaţii
*În timp ce mâncatul cu zgomot al supei este un semn al aprecierii gustului supei, suflatul nasului în
public este un gest respins cu desăvârşire.
*Cu aproximativ 23% din populaţia ţării având peste 65 de ani, cei în vârstă sunt deosebit de
respectaţi, ba chiar ei sunt serviţi cu mâncare primii.
157
PARTEA A CINCEA: IMAGINI DIN JAPONIA CE NU MAI AU

NEVOIE DE COMENTARII:
158
PARTEA A ŞASEA: POVEŞTI ŞI EXPERIENŢE DE VIAŢĂ

Povestea ultimului ninja în viață
Asasini de temut, spioni și mercenari, ninja reprezintă unii dintre cei

mai renumiți luptători din istoria Japoniei. Antrenați încă de la vârste
fragede, aceștia se deosebeau de samurai prin tehnicile de luptă, armele
folosite și prin lipsa unui cod de onoare, iar discreţia era cea mai importantă
regulă (şi se aplică mai ales în uciderea fără ca oponentul să știe de existența
asasinului).
Așa cum vremea shogunilor și a samurailor este de mult apusă, nici ninja nu au scăpat de
efectul timpului și al evoluției societății, iar acum, Kawakami este considerat a fi ultimul gardian al
secretelor spionilor ninja.
Fiind al 21-lea cap de familie al clanului Ban, o familie de ninja cu o
istorie de 500 de ani, titlu său se justifică prin faptul că „probabil nu mai există
nicio altă persoană care să fi învățat tehnici direct de la maeștrii ninja în ultimele
cinci secole‖, spune Kawakami pentru BBC.
Bărbatul a fost inițiat în lumea secretă a ninja la vârsta de 6 ani: „Mă
antrenam fără să știu ce făceam cu adevărat. Mai târziu am realizat că învățam
ninjutsu‖ (definit de Kawakami ca fiind o serie de tehnici vaste de supraviețuire, deși stilul a evoluat
din tehnici de luptă precum spionajul sau atacurile guerrilla).
A fi ninja presupune acumularea unor capacități fizice și mentale,
precum și a unor cunoștințe de chimie, meteorologie și psihologie. A urcat
pe ziduri, a sărit de la înălțimi mari și a învățat cum să combine substanțe
chimice pentru a cauza explozii și fum. Mai mult chiar, bărbatul a fost
nevoit să îndure căldura și frigul, precum și durerea și foamea, iar pentru a
se concentra, Kawakami privea fitilul unei lumânări până când avea
sentimentul că se află înăuntrul ei, ori se antrena ascultând zgomotul făcut
de căderea unui ac pe podea.
Așa se face că, înainte de a împlini 19 ani, a moștenit titlul
maestrului său și odată cu acesta unelte speciale și acces la informații secrete.
Acum însă, Kawakami predă ninjutsu de zece ani, dar spune că adevărata istorie a ninja este un
mister. Multe dintre tradițiile lor au fost transmise pe cale orală, așa că nu se poate ști ce a fost alterat
de-alungul timpului, pe când majoritatea tehnicilor pe care le știm astăzi sunt greu de verificat. „Nu
putem încerca asasinarea sau otrăvirea. Chiar dacă urmărim instrucțiunile pentru a face o otravă, n-o
putem testa,‖ a mai spus ultimul ninja.
„Ninja nu se potrivesc în societatea modernă‖, a spus Kawakami.
Conform maestrului, foarte mult din arta ninja presupune să-ți surprinzi adversarul pe
neașteptate decât prin forță brută pentru că oamenii nu pot fi în alertă tot timpul, există mereu un
moment de slăbiciune, iar ninja știu să profite de el. Totul se bazează pe exploatarea slăbiciunilor, ceea
ce le permite luptătorilor ninja să facă față oponenților mai mari sau mai numeroși, iar neatenția este o
bună cale de acțiune. Kawakami spune că un ninja se poate ascunde chiar și după cele mai mici lucruri:
„Dacă arunci o scobitoare, oamenii se vor uita în direcția aceea, oferindu-ți șansa de a fugi.‖ Tot
maestrul ne spune si că ninja au o zicală care spune că „poți scăpa morții dacă te cocoți pe genele
inamicului‖ – asta înseamnă că te afli atât de aproape, încât oponentul nu te poate vedea.
159
Japonezul care a început cursa de maraton în 1912 şi a trecut linia de sosire abia în 1967!
O poveste spectaculoasă este cea a japonezului Shizo Kanakuri, care a plecat la Stockholm
pentru a participa la proba de maraton a Jocurilor Olimpice din 1912. În ziua cursei de maraton, atletul
în vârstă de 21 de ani a luat startul cu ceilalţi sportivi, dar nimeni nu l-a văzut trecând linia de sosire.
Nu figura nici pe listele cu cei ce abandonaseră.
Pur şi simplu dispăruse în timpul maratonului și, deși a fost căutat de poliţie, era de negăsit.
Nimeni n-a reuşit să-i dea de urmă până când Kanakuri a reapărut peste opt ani, la Anvers, când a luat
din nou startul unei curse de maraton pe care a terminat-o în 2 ore şi 48 de minute.
Misterul cursei din 1912 a fost desluşit abia după 40 de ani, în 1952, când Kanakuri s-a
confesat în faţa unui ziarist suedez: după ce alergase 30 de kilometri, japonezul s-a oprit în dreptul unei
case cu gândul să bea un pahar cu apă. Proprietarul i-a oferit însă şi un pat, iar sportivul a adormit!
Când s-a trezit şi a aflat că maratonul se terminase de mult, lui Shizo Kanakuri i s-a făcut atât de
ruşine, încât s-a gândit serios să se sinucidă, dar a decis, din
fericire, să se întoarcă în mare taină în Japonia.
Povestea s-a încheiat însă abia în 1967, când, la 76 de
ani, japonezul a revenit la Stockholm, la invitaţia televiziunii
naţionale suedeze, pentru a termina în mod simbolic cursa
începută în urmă cu 55 de ani. „A fost o călătorie lungă. Între
timp m-am căsătorit şi am avut şase copii şi zece nepoţi‖, a
spus, cu zâmbetul pe buze, japonezul.
PARTEA A ŞAPTEA: ALIMENTE CU AROME... INOVATIVE ŞI COMBINAŢII...

NECONVENŢIONALE
În Japonia, după cum prea bine ştim, se caută noutatea. De fapt, datorită acestei caracterstici a
populaţiei, tot mai multe branduri de alimente lansează noi produse sau sortimete şi arome ce sunt la
mare căutare doar în Țara Soarelui Răsare. Dacă în Europa şi SUA noile sortimente ale unui produs
sunt cumpărate din curiozitate sau din glumă (nefiind astfel suficient de popular), Japonia a dezvoltat
un soi de obsesie pentru inovaţii, în special cele alimentare.
Pe fondul acestei cereri, s-a dezvoltat o uriaşă industrie de astfel

de alimente: celebrul baton cu ciocolată Kit Kat are sute de sortimente
şi forme diferite – fapt
pentru care brandul este
extrem de popular şi se
regăseşte în zeci de arome.
Spre exemplu, flori de cireş,
sos de soia, ceai, prajitură
de struguri, prajitură de
brânză şi orez sunt doar câteva dintre aromele disponibile.
Iar această dorinţă continuă de a inova nu se manifestă doar la dulciuri, ci şi la produsele multor
lanţuri internaţionale de restaurante, care introduc constant produse în ediție limitată. De la suc de
pepene galben la burger cu aromă de dovleac, toate le găsiţi în Japonia.
160
PARTEA A OPTA: AUTOMATELE DIN JAPONIA

Lumea devine din ce în ce mai automatizată. Noi înşine putem spune că, în
anumite momente, ne comportăm ca o maşină. Aparatele vending de mult au
devenit un element banal în peisajul urbanistic, însă, din păcate, sortimentul
acestor produse este limitat. Dar nu şi pentru japonezi. Aici poţi procura de la cele
peste 5 milione de automate (adică 1 la fiecare 20 de locuitori) practic orice!
161
Automate cu legume care cresc fără lumină solară

O firmă japoneză a creat mici „grădini portabile‖, sub forma unor automate
cu vânzare, în care cresc legume.
Automatele au lumini fluorescente de 40W, ce ajută plantele să se dezvolte şi reprezintă o soluţie
interesantă pentru mediile urbane, unde creşterea plantelor poate reprezenta o problemă. Un singur
aparat poate produce până la 20.000 de bucăţi de varză pe an, iar preţul unui astfel de aparat este de
90.000 de dolari.
Îngheţată: Tăiţei proaspeţi, gătiţi pe loc
Banane Fast food
Ouă Bere Pantofi
162
PARTEA A NOUA: CAT CAFE

În ultimii ani, s-au deschis în Japonia tot mai multe cafenele
numite „cat cafe-uri‖, în care clienţii se pot relaxa bând ceva în compania
unei pisici. Da, pisici.
Oamenii vin, beau o cafea sau un ceai, timp în care se uită la pisici
cum dorm, mănâncă sau se joacă. Astfel, ei nu doar scapă de stres, ci se
umplu cu energie pozitivă căci, pentru câteva ore, se pot simţi ca şi cum
ar fi stăpânii unor feline jucăuşe şi dispuse să le accepte mângâierile.
Nu-i deloc de mirare că numărul de clienţi este în creștere, iar timpul lor petrecut cu felinele
este, de regulă, de cel puţin o oră. Există însă şi persoane care îşi iau liber o
zi întreagă de la muncă și vin să o petreacă cu pisicile. Pentru toate acestea
există o taxă direct proporțională cu timpul acordat pisicilor: 9 dolari pentru
o oră, 21.50 de dolari pentru trei ore, iar pentru şase ore - 42 de dolari.
Pentru a proteja pisicile, clienții trebuie să respecte câteva reguli.
Astfel, îşi lasă pantofii la intrare; sunt rugați să
se spele pe mâini înainte de a intra în contact
cu animalele, iar mângaiatul şi joaca sunt permise doar când pisicile nu
dorm. „Am luat în considerare toate nevoile fizice şi emoţionale ale
pisicilor noastre rezidente, le oferim spaţiu şi timp pentru adaptare şi
resursele pentru a avea un cămin armonios. Locul le oferă siguranţă,
confort şi posibilitatea de a se comporta exact aşa cum doresc şi cum le
este natura.
PARTEA A ZECEA: INSULA PISICILOR RĂSFĂȚATE

Pe Insula Aoshima din Japonia,comunitatea este formată, în mare parte, din oameni în vârstă
care s-au retras acolo în momentul în care au ieșit la pensie și majoritatea trăiesc numai din acest venit.
În zilele sale de glorie, Insula Aoshima a avut o populație de aproximativ 900 de persoane, însă
în ultimii 70 de ani, tinerii s-au mutat pe continent și au rămas numai pensionari care se bucură de o
viață liniștită, departe de orașele aglomerate.
Populația oficială este de 22 de persoane în 870 de metri pătrați, însă acestora li se adaugă un
număr impresionant de aproximativ 120 de pisici (6 animale pe cap de locuitor), care guvernează mica
insulă – de unde și supranumele de „Insula Pisicilor‖.
Turiști din întreaga lume ajung să viziteze Aoshima deși nu există magazine, hoteluri sau orice
alte puncte de interes. Accesul pe mica insulă se face prin intermediul unui feribot, însă acest lucru nu
pare să îi împiedice pe iubitorii de pisici care vin în număr impresionant ca să se convingă cu ochii lor
de modul de viață pe insulă.
Inițial, pisicile au fost aduse aici pentru a putea face față invaziei
de șoareci care afecta activitățile desfășurate în port, precum pescuitul.
În timp, nefiind amenințate de niciun prădător, pisicile s-au înmulțit și
acum au ajuns să supra-populeze mica insulă.
Animalele sunt hrănite de turiști și de câțiva dintre localnici, însă
cea mai mare parte dintre ele își procură hrana singure – orice lucru
163
comestibil pe care turiștii sau localnicii îl lasă nesupravegheat.

A existat un moment, în viaţa comunităţii, în care s-a pus problema că sunt, totuşi, prea multe pisici.
Dar localnicii sunt miloşi: singura soluţie găsită a fost să ducă vreo 10 dintre ele pe la rude sau prieteni,
în alte localităţi. După care au hotărât să le lase pe celelalte să trăiască în voie pe străzi.
Bineînteles, câinii au fost interziși prin lege pe această insulă.
Pescuitul a fost, însă, ocupaţia tradiţională a locuitorilor de pe insulă. Ani de zile localnicii au
îngrijit pisicile, pe jumătate sălbăticite, şi le-au hrănit, existând credinţa că acestea le aduc noroc şi
prosperitate.
Trebuie să stiți că Insula Pisicilor este doar o destinație turistică de zi. Pe Insula Aoshima nu veți
găsi un hotel pentru a petrece noaptea, un restaurant pentru a lua cina și nici măcar un loc de unde să
vă cumpărati o bautură răcoritoare. Asadar, înainte să ajungeți aici, asigurați-vă ca aveti stocul necesar
de mâncare si lichide.
Mai trebuie menţionat şi faptul că pisicile înconjoară turiştii imediat ce pun piciorul pe insulă. Cultul
(NU în sens religios ! ) pentru aceste animale nu este tocmai surprinzător, având în vedere că Japonia
este ţara care a dat lumii Hello Kitty, un personaj de desene animate considerat simbol al drăgălăşeniei.
PARTEA A UNSPREZECEA: OKUNOSHIMA ȘI ATACUL

PUFOSENIILOR
Okunoshima este o insuliţă japoneză, aflată în prefectura Hiroshima, care are simpatica faimă
de a fi paradisul iepurilor. Asta, desigur, pentru că este populată de sute de urecheaţi dornici de
afecțiune.
Micile animale, în număr de aproximativ 400, se plimbă liber; însă sunt extrem de prietenoase
cu oamenii, pe care îi iau la asalt de fiecare dată când simt că pot obţine mâncare.
Totuși, insula a avut un trecut întunecat. Dacă astăzi, Okunoshima supranumită „Insula iepurilor‖ este
una dintre principalele atracţii ale Japoniei, n-ar strica să ştim că, la începutul secolului XX, locul nu
era deloc vesel.
Mai exact, intre 1929 si 1945, ea a servit ca bază militară a
Armatei Imperiale, în care se realiza gazul toxic folosit la producerea
armelor chimice. Peste 6000 de tone din 5 tipuri diferite de gaz
otrăvitor au fost fabricate pe această insulă.
Unele surse spun că animalele au fost aduse în timpul celui de-al
Doilea Război Mondial, pentru a testa efectele gazelor otrăvitoare, iar
când conflictul armat s-a încheiat, japonezii au hotarât să elibereze
micuţele animale.
Alte surse susţin că un grup de copii a fost într-o excursie pe insula Okunoshima în 1971 şi a
lăsat în urmă 8 iepuraşi. Ajunsi in sălbăticie, urecheaţii s-au înmulțit... ei bine „ca iepurii‖, până au
ajuns să fie adevăraţii stăpâni de pe Okunoshima.
Posibil să nu ştim niciodată cum au apărut primii iepuri pe insulă, dar cert e că aceştia s-au
asigurat că lasă în urmă sute de progenituri – 400 care, pe o insulă de doar 2. 5 km în circumferinţă, îşi
fac simţită prezenţa.
164
PARTEA A DOISPREZECEA: HOTELURILE CAPSULĂ DIN

JAPONIA
Vă propunem o soluție de cazare 100% japoneză, practică și foarte ieftină (doar 25 de dolari pe
noapte) – HOTELURILE CAPSULA
Acestea au fost create iniţial pentru acei angajați care lucrează într-o metropolă şi domiciliază într-o
suburbie şi care, fie din cauza lucrului peste program, fie de fericire că şi-au primit salariul, își petrec
seara în oraş şi nu mai prind ultimul tren spre casă, iar a doua zi trebuie să ajungă la timp la serviciu și
să fie în formă pentru o nouă zi de muncă.
Hotelurile-capsulă se întâlnesc în prezent în mai multe orașe mari din Japonia şi sunt formate din
camere foarte mici cu dimensiuni de 2 x 1 x 1,25 m – „capsule‖.
Ele sunt construite din blocuri modulare din plastic
sau fibră de sticlă și sunt suprapuse două câte două, iar
accesul la camera superioară se face printr-o scăriță.
Designul este cu linii rotunjite, iar camera este luminată
din belșug, astfel încât să nu dea senzația de claustrofobie.
Fiecare capsulă este dotată cu televizor, consolă Wi-
Fi, priză, lumină modulabilă, aer condiționat și orice
altceva de strictă necesitate, iar spațiul este bine împărțit, ca
să ai totul la îndemână. Bineînțeles că aici n-ai voie să
mănânci sau să fumezi, iar băile sunt situate la capătul
culoarului.
Dacă ajungeți în Japonia, merită să încercați hotelul-
capsulă, măcar ca pe o experiență de câteva ore într-o
lume a viitorului. Iată cum se procedează:
- Mai întâi plătim tariful la un aparat automat, care ne va
oferi o chitanță.
- Apoi ne descălțăm și ne lăsăm pantofii într-un dulap
special, iar în schimb, vom primi niște papuci de casă.
- Ajungem la recepție, unde, pe baza chitanței, primim
cheia camerei.
- Următoarea oprire este la garderobă (dulapurile pentru haine
și bagaje) și apoi la baie, unde putem face duș. Totul este
minimalist, un echilibru perfect între funcționalitate și stil.
Aici găsim tot ce ne este necesar: pachețele individuale de
săpun și șampon, prosoape imaculate și papuci, toate
impecabil aliniate într-o parte a încăperii, iar în cealaltă parte
avem cabinele de duș.
- Mergem apoi către capsula proprie, situată pe un coridor de
celule aliniate la dreapta și la stânga, scăldate într-o lumină plăcută. Zona camerelor pentru femei este
separată de cea pentru bărbați (etaje diferite), iar lifturile de acces sunt și ele separate.
Impresia generală a unui astfel de hotel este cea de funcționalitate, ordine și curățenie
impecabilă. Totul este foarte bine gândit, în așa fel încât clientul să se poată orienta singur, fără
probleme, în întregul complex și să beneficieze de toate facilitățile de care are nevoie.
165
Ambianța este gândită minimalist, dar ergonomic, pe principiul „Am venit, am dormit, am plecat.‖,
astfel încât întreaga experiență este una surprinzător de confortabilă și plăcută. De asemenea,
optimizarea spațiului se face după cele mai moderne criterii, astfel încât hotelurile-capsulă au fost
premiate la mai multe competiții internaționale de design, afirmându-se chiar că par inspirate dintr-un
film de Stanley Kubrick ori chiar SF.
PARTEA A TREISPREZECEA: TOALETE CA ÎN FILMELE SF,

NUMAI ÎN JAPONIA
Patima niponilor pentru cele mai neobişnuite tehnologii nu se dezminte nici în cazul toaletelor,
care au devenit nu doar un obiect de cult al curăţeniei desăvârşite, ci şi o manifestare a spiritului
inovator naţional.
Cum se poate asta?
Ei bine, în prima toaletă japoneză în care vei intra, vei
observa că pe peretele de lângă ele sau pe un spătar din apropiere
se află un panou de comandă cu
butoane sau cu telecomandă
detaşabilă. Ulilizarea lor va conferi
noi caracteristici toaletei: spălare şi
uscare, setarea temperaturii,
intensitatea şi forma jetului de apă.
De asemenea, apăsarea unui buton
special produce un sunet permanent, asemănător cu cel pe care îl auzi când tragi apa sau chiar muzică,
(astfel încât orice alt zgomot să fie acoperit). În plus, dacă e frig afară, vei avea surpriza să descoperi
că scaunul de WC e încălzit la o temperatura comparabilă cu a corpului.
Astfel de toalete-minune se găsesc deja în două treimi din casele japonezilor, precum și în
restaurantele și barurile nipone. Încurajați de milioanele de produse vândute în Țara Soarelui Răsare,
niponii s-au avântat și în Occident, însă, dezamăgire. Nici europenii, nici americanii nu au fost cuceriți
de toaletele inteligente. „Chestiune de cultură‖, spune diplomatic inventatorul.
Adevărul este că japonezii sunt fascinați de toalete: aici vei găsi simpozioane și seminarii pe
tema toaletelor, scaune de wc din aur de 24 carate, muzeul toaletelor și, de asemenea, „Ziua Toaletei‖:
10 noiembrie.
PARTEA A PAISPREZECEA: ARTĂ ÎN LANURILE DE OREZ

Creativitate pe plantațiile de orez din Japonia, fără cerneală sau
vopsea
Plantarea artistica a orezului a început în 1993, ca un proiect de

revitalizare locală, o idee ce a apărut cu prilejul reuniunilor
comisiilor sătești. Soiuri de orez cu diverse culori sunt plantate
împreună și aranjate strategic astfel încât, la maturitatea cerealei, să fie
166
vizibile adevărate capodopere de artă. De asemenea, de cele mai multe ori, temele, imaginile alese sunt
definitorii pentru cultura japoneză: samurai, gheişe, animeuri, valuri (aşa cum se desenau în stampele
atât de celebre și vechi de sute de ani), shoguni, dansuri, zeităţi mitologice și nu numai.
Inițial s-au „desenat‖ doar modele simple ale Muntelui Iwaki, dar în câţiva ani, odată cu
apariţia unor proiecte din ce în ce mai complicate şi atractive, competiția între sate a devenit acerbă, iar
„tablourile‖ - tot mai faimoase.
După 2006, au fost folosite programele computerizate pentru a proiecta modul de plantare,
parcelă cu parcelă. Acest lucru a permis ușurarea muncii agricultorilor și realizarea unor desene în
câmpurile de orez cu adevărat remarcabile.
„Napoleon călare‖ a fost creat prin plantarea cu precizie și de luni de planificare de sateni si agricultori
situaţi in Inkadate, Japonia.
PARTEA A CINCISPREZECEA: URBANISM NECONVENȚIONAL:

CAPACELE DE CANALIZARE DIN JAPONIA SUNT ADEVĂRATE
OPERE DE ARTĂ
Pășim cu indiferență sau trecem pe lângă ele zilnic, ignorându-le ca pe niște detalii nu foarte
aspectuoase ale peisajului urban. Capacele de canalizare ne duc într-adevăr cu gândul la ceva murdar,
inestetic și nicidecum la niște elemente care ar putea să inspire sau să ia forma unui obiect de artă. Nu
și în Japonia!
Oraşele nipone cunoscute pentru planificarea urbană realizată cu atenție, în care fiecare detaliu
este minuțios gândit și integrat în ansamblul general, au adus la rangul de artă până și capacele de
canalizare. Prin intermendiul desenelor ce evocă identități culturale ale diferitelor regiuni, orașelor, și
patrimoniul floră, faună, festivaluri locale, motive tradiționale sau chiar imagini inventate de copii,
elementele stradale aparent banale devin adevărate forme de artă.
167
Și nu este vorba de un fenomen izolat – așa cum se întâmplă în cartierul Barra Funda din São
Paulo -, ci este vorba de un fenomen național binecunoscut. Astfel, artiști anonimi, ori care lucrează
per bolo cu materialele rezistente, - impermeabil, ce nu se deteriorează, în ciuda traficului - au
schimbat atmosfera străzilor din mediul urban din Țara Soarelui-Răsare prin prelucrarea artistică și
transpunerea în contemporaneitate a înseși culturii japoneze.
Bibliografie:
http://utopian. ro/insula-okunoshima-paradisul-japonez-al-iepurilor/
http://www. libertatea. ro/stiri/atacul-pufoseniilor-imagini-fabuloase-filmate-pe-insula-
iepurilor-video-990871
http://stirileprotv. ro/show-buzz/fun/in-japonia-exista-insula-iepurilor-imagini-video-desprinse-
parca-dintr-un-film-fantastic. html
http://www. livebiz. ro/video/o-multime-de-iepuri-urmaresc-o-tanara-in-japonia/
http://stirileprotv. ro/stiri/international/insula-japoneza-unde-traiesc-22-de-oameni-si-120-de-
pisici-care-este-cea-mai-mare-frica-a-locuitorilor. html
http://www. digi24. ro/Stiri/Digi24/Extern/Stiri/Insula+pisicilor+rasfatate+Japonia+Aoshima
http://www. hotweek. ro/aoshima-sau-insula-pisicilor-insula-japoneza-are-mai-multe-pisici-
decat-oameni-foto/
https://ro. wikipedia. org/wiki/Toalete_%C3%AEn_Japonia
http://www. digi24.
ro/Stiri/Digi24/Lejer/Magazin/Toalete+ca+in+filmele+SF++numai+in+Japonia
http://www. tuktuk. ro/2011/04/obiceiuri-sociale-japoneze-2-toaletele/
168
http://whitenight-incredibil. blogspot. com/2011/11/japonezii-semanam-orez-culegem-arta.

html
http://gradina. acasa. ro/amenajarea-gradinii-117/fascinanta-cultura-de-orez-din-japonia-cu-
imaginea-legendarei-marilyn-monroe-183072. html
https://cersipamantromanesc. wordpress. com/2011/06/09/video-si-galerie-foto-uimitoarele-
opere-de-arta-aparute-pe-campurile-de-orez-din-japonia/
http://www. ziare. com/magazin/inedit/ramai-tablou-arta-pe-capacele-de-canal-galerie-foto-
partea-i-1147755
http://www. feeder. ro/2014/03/23/capace-de-canal-artistice-japonia/
http://www. zgubilitic. ro/capace-de-canal-cu-design-japonez/
http://www. protv. ro/stiri/top-cele-mai-ciudate-inventii-japoneze-foto. html
http://dan-caragea. ro/blog/2013/03/03/inventii-japoneze/
http://www. 220. ro/documentare/Cele-Mai-Ciudate-10-Inventii-Japoneze/YbPicbDVxt/
169
EGALITATEA DINTRE FEMEI ŞI BĂRBAŢI
Capitolul
Egalitatea dintre femei
si barbati
170
Femeia și bărbatul
Mulier vel vir. Vir vel mulier31
Premiul III Concurs Egalitatea de șanse între bărbați și femei
Mănailă Andreea Irina, XIIA,
…Orice femeie, la fel ca oricare alt bărbat, trebuie să aibă posibilitatea de a se exprima în
orice context, fără a avea teamă de urmările ce ar putea avea loc, să fie judecată după mentalitate,
cultură și idei. De-a lungul istoriei, acest subiect a fost de multe ori ocolit, interzis, indiscutabil, ba
chiar considerat ridicol, întrucât rolurile erau clar împărțite în societate. Însă, mai ales intrând în
epoca contemporană, observăm numeroase evenimente ce au avut rol în emanciparea generală a
femeilor de pretutindeni. Discriminările ce s-au petrecut zi de zi pot fi observate în jurul nostru – în
mass-media, în gândire, uneori chiar și în
artă, deși cea din urmă își păstrează rolul
original: evidențierea anumitor realități
și greșeli pentru ca acestea să nu fie
reproduse în viața noastră, dar și
aducerea în plan literar a unor modele
demne de urmat.
Pentru început, voi porni de la
aspectul mitologic pentru a evidenția
contrastul dintre prezent și trecut, dar și
faptul că femeile au un rol important în
societate, mai ales privind capacitatea lor
afectivă. Încă din Antichitate se cunoștea
puterea intelectuală, rațională și
sentimentală a unei femei. De ce deseori divinitățile ce reprezentau războiul, luptele, duritatea și
instinctul erau zei, cât timp cele care reprezentau înțelepciunea și rațiunea, precum Atena,
frumusețea și iubirea – Afrodita, vânătoarea și strategia (zeița Artemis) erau zeițe? Toate aceste
atribute contrastante se contopeau, deoarece orice popor știa că fără ele nu ar putea dăinui vreodată.
De aici poate porni mitul androginului, din care aflăm faptul că orice parte masculină este
incompletă fără o parte feminină, androginul fiind, inițial, atât bărbat cât și femeie, cu puteri
uimitoare, însă, temându-se de aceste capacități, Zeus l-a sfâșiat în două folosind un fulger. De
atunci, orice om își caută jumătatea pierdută și orice femeie întregește un bărbat (și vice-versa!). Pe
aceasta se bazează și psihanaliza lui Jung: existența relației anima-animus – orice bărbat are o latură
feminină (anima) și orice femeie are o latură masculină (animus).
Pe de altă parte, aceste mituri sau zeități simbolice au fost uitate ulterior, femeia
devenind, din ființă umană – o sclavă sau chiar un obiect (acest lucru fiind deseori evident mai ales
în mediul rural). O putem lua ca exemplu potrivit pe Ana Bălosu din opera „Ion‖, de Liviu
Rebreanu, roman în care scena negocierii Anei dintre tatăl ei și Ion are un impact emoțional ce ar
trebui să atragă atenția tuturor: cei doi bărbați vorbesc despre pământurile ce îi vor reveni fiecăruia
31
Lat. ‖Femeie sau bărbat. Bărbat sau femeie‖.
171
și despre beneficiile ce ar fi obținute de pe urma unei căsătorii dintre cei doi tineri. În acel moment,
Ana stă stingheră, departe de ceilalți, neavând dreptul să intervină în discuție, deși se vorbea despre
soarta ei. Această imagine a femeii care nu este luată în considerare ca om și este transformată în
obiect al unei negocieri ar trebui să reprezinte un adevărat semnal de alarmă: astfel de lucruri se
întâmplau. Și încă se întâmplă acum, în orice mediu, deși în spațiile citadine iau alte forme: femeile
își găsesc mai greu locuri de muncă decât bărbații, sunt considerate incapabile să conducă sau să
organizeze ceva, nu pot fi văzute drept lideri, uneori salariile lor sunt mai mici, sunt judecate și
complexate în funcție de fizicul pe care îl au. Nu am de gând să menționez lucruri legate de
hărțuirile sexuale, deși, fapt foarte nedrept și trist, reprezintă o realitate. Gândiți-vă că femeile
(numai cele „cu carte‖!), în România, au avut dreptul la vot abia începând cu aplicarea Constituției
din anul 1938 (ai spune că este destul de târziu...).
Pentru a scoate în evidență o femeie, azi, mass-media pune accentul pe scandal, pe ținute
ce atrag privirile, pe caractere ce nu au la bază valori morale adevărate, nu au o educație bine pusă
la punct. Divertismentul este pus pe primul loc. Frumusețea pe al doilea. Restul – sunt detalii ce pot
fi ignorate. Acest lucru afectează și tineretul, a cărui atenție este atrasă continuu de domeniul
publicitar, de emisiuni, de talk-show-uri, de videoclipuri de muzică ce promovează apariții
indecente sau de publicații care mai de care mai scandaloase sau colorate, pline de intrigi în care
sunt implicate și personalități de sex feminin. Tinerele generații au acces cu ușurință la astfel de
lucruri, limbajul și atitudinea sunt imitate, cât timp literatura, educația ce ar trebui primită de-acasă
în acest sens, filmele ce transmit valori demne de însușit sunt puse deoparte.
Pe de altă parte, arta în general, mai ales astăzi, evidențiază capacitatea femeii de a se
descurca în diferite situații, de a prelua conducerea în diferite momente. În această privință,
analizând arta cinematografică, ne este prezentată o personalitate marcantă din istoria omenirii în
filmul „The Iron Lady‖, film bazat pe evenimente ce au avut loc cu adevărat, o avem în centru pe
Margaret Hilda Thatcher, singura femeie aleasă în funcția de prim-ministru sau lider al unui partid
politic major în Regatul Unit, precum și primul premier britanic ales de trei ori consecutiv. A avut o
influență majoră pentru populația britanică, deoarece a adus schimbări pozitive în plan politic, ea
demonstrând de-a lungul vieții sale faptul că, deși trăia într-o „lume a bărbaților‖, nu-i era rușine, nu
se considera inferioară lor și a reușit să-și păstreze demnitatea neatinsă.
În domeniul literaturii, cartea autobiografică „Eu sunt Malala‖ ne aduce
în prim-plan un alt model demn de urmat: MalalaYousafzai, o elevă
pakistaneză care îndură multe nedreptăți din partea talibanilor, oameni ce
aplicaseră o interdicție prin care fetele nu au voie să fie școlarizate. În
această situație, păstrându-și spiritul diplomatic, curajul și istețimea,
tânăra în vârstă de 16 ani, ajutată de părinții ei, intră în contact cu țările
europene, le prezintă situația în care se află, este cunoscută pe plan
mondial și astfel primește ajutor în înlăturarea asupritorilor, aproape
pierzându-și viața în urma unui raid în care ea era ținta. Ulterior, devine
o bine cunoscută susținătoare a drepturilor femeilor din toată lumea.
Ea, la fel ca și multe alte exemple de personaje literare, fie ele reale
sau ficționale (precum Tris din seria de cărți „Divergent‖, Katniss
din „Jocurile Foamei‖, Celaena/Aelin din „Tronul de Cleștar‖,
Feyre din „O curte de spini și trandafiri‖), reprezintă modele ce
pot fi urmate de orice tânăr, prin faptele lor, dar și prin gândirea
ce le este conturată, și ne demonstrează faptul că orice persoană
172
de sex feminin este unică, specială, are dreptul să acționeze și să nu se simtă mai prejos în fața unui
bărbat.
Totodată, ne putem întreba deseori „ce am putea face pentru a îndepărta discriminările
dintre sexe ce au loc în societatea de azi?‖. Părerea mea este aceea că totul pornește de la
mentalitatea fiecărui om în parte, de la felul în care este educat și de la mediul în care trăiește. Mulți
oameni din generațiile înaintașe au păstrat o gândire în care femeia nu este egală bărbatului, nu are
multe drepturi și nu are nevoie să muncească. Acest fel de a gândi este, din păcate, uneori transmis
generațiilor ce vin. Însă lumea începe deja să gândească diferit (mai ales în mediile urbane): se pune
accentul, pas cu pas, pe culturalizare, pe cultivarea respectului față de om în general, să se accepte
faptul că femeile au și ele aptitudini pe care bărbații nu le au. Iar aceste cunoștințe ar trebui să fie
știute de la părinți și, mai târziu, să fie consolidate în anii de școală.
Așadar, pot să admit faptul că sunt o feministă convinsă. Pretutindeni acest termen este
interpretat greșit: se crede că feminismul reprezintă o mișcare în masă a femeilor împotriva
bărbaților în scopul de a ne demonstra superioritatea. Nimic mai eronat! Feminismul este, după cum
regăsim și în multe dicționare, „o mișcare socială care susține egalitatea în drepturi a femeii cu
bărbatul în toate sferele de activitate‖32. Oricine are nevoie de sensibilitatea unei femei, de spiritul
ei practic, de atenția ei distributivă. Una dintre cântărețele (și chitaristele) mele preferate, Joan Jett,
spunea: „Mass-media zice că egalitatea pentru femei a sosit în sfârșit! Dar dacă te uiți în jur, încă nu
vezi fete cântând la chitară și să mai aibă și succes din asta...‖. Haideți să facem posibil acest lucru
împreună!
Bibliografie:
Literară:
Collins, Suzanne, „Jocurile Foamei‖, Editura Nemira, 2011, București
Jacobi, Jolande, „Psihologia lui C. G. Jung – o introducere în ansamblul operei‖, Editura
Trei, 2012, București
Maas, Sarah Janet, „A Court of ThornsandRoses‖, Editura Bloomsbury, 2015, Londra
Maas, Sarah Janet, „Tronul de Cleștar‖, Editura RAO, 2012, București
Rebreanu, Liviu, „Ion‖, Editura Agora, 2011, București
Roth, Veronica, „Divergent‖, Editura Leda – Grupul Editorial Corint, 2014, București
Yousafzai, Malala; McCormick, Patricia, „Eu sunt Malala‖, Editura YoungArt, 2015,
București
Electronică:
https://dexonline.ro/definitie/feminism
https://aquileana.wordpress.com/tag/myth-of-the-androgynous/
https://ro.wikipedia.org/wiki/Margaret_Thatcher
32
https://dexonline. ro/definitie/feminism
173
Femeia – de la obiect la persoană

Cojocaru Uleia Ilinca Maria, XIIA
Emanciparea femeii reprezintă un subiect controversat până și în ziua de astăzi. Această

problemă a fost pusă încă din secolul al XVIII-lea, în cadrul curentului iluminist, în ciuda ideilor
care susțineau că femeia trebuie să fie la dispoziția bărbatului și a copiilor. Timpul a trecut,
societatea a evoluat și mentalitățile s-au schimbat. Ideea de „drepturi și libertăți‖ este mult mai
cunoscută și mai accesibilă astăzi, în secolul al XXI-lea, decât a fost vreodată, iar acest lucru este
ușor de remarcat, doar aruncând câteva priviri în jurul
nostru.
O idee despre modul în care femeile și-au
pierdut egalitatea în fața bărbaților este ilustrată într-
una dintre legendele Olimpului. Potrivit legendei din
Grecia Antică, oamenii unui nou oraș întemeiat au fost
puși să aleagă ocrotitorul orașului dintre Atena și
Poseidon. Poseidon le-a dăruit un cal sălbatic de
război pentru a deveni cei mai buni luptători. Atena
îmblânzi calul, promițând pacea, simbolizată și prin
dăruirea măslinului. Acest vot a fost câștigat de Atena,
deoarece femeile erau cu una mai multe decât bărbații.
Poseidon, pierzând, a ridicat valuri uriașe asupra
noului oraș, forțând oamenii să se retragă. De atunci,
în Atena (numele pus orașului), femeile nu mai aveau
să fie egale în drepturi cu bărbații, fiindu-le interzis să
mai vină la adunări sau să își spună părerea în public
[1].
Încă din epoca preistorică, femeia era cea care
rămânea cu copiii și cu bătrânii, în timp ce bărbații mergeau la vânătoare. De aici au rezultat
diferitele comportamente, necesități și caractere dintre cele două sexe, femeia fiind considerată
sexul slab. Trecerea timpului a determinat rolul femeii în societate, acesta fiind de soție și, mai
târziu, de mamă. Ca soție și mamă, ea trebuia să se ocupe de creșterea și educația copiilor, de
întreținerea gospodăriei și, de asemenea, de bunăstarea soțului său. Cu toate că aceste îndatoriri
nu sună atât de rău, ele erau doar simple responsabilități înglobate în obligația supremă:
supunerea totală. Un exemplu ce surprinde acest lucru este opera lui Urmuz, scriitor avangardist,
„Pâlnia și Stamate‖. Descrierea familiei este ilustrată prin elemente convenționale. Astfel,
bărbatul este un „om demn, unsuros și de formă aproape eliptică, din cauza nervozității excesive
la care a ajuns de pe urma ocupațiilor ce le avea în consiliul comunal‖, iar femeia este „soția
tunsă și legitimă‖[2].
174
Pe de o parte, această problemă poate fi rezolvată prin intermediul societății. Legile

elaborate, schimbările privind drepurile si libertățile constituționale reprezintă o punte prin care
femeia își poate îmbunătăți viața. Un exemplu considerabil este căsătoria. Înainte, femeia trăia
ferecată în gineceu, alături de sclave și copii, iar în Egiptul antic, ideea de femeie ca proprietate
și simplu obiect era dusă atât de departe încât, atunci când soțul murea, femeia era îngropată de
vie alături de el pentru ca acesta să poată fi îngrijit de ea și pe lumea cealaltă. Astăzi, poziția
femeii în cadrul căsătoriei a trecut prin schimbări incredibile, nevasta având acum egalitate
absolut garantată și numeroase drepturi: drept de proprietate personală asupra bunurilor ce îi
aparțineau până la încheierea căsătoriei, dreptul la securitate, ce îi interzice categoric soțului să o
batjocorească în orice fel. De asemenea, astăzi este posibil ca soțul să fie cel care poate alege să
stea acasă după nașterea copilului pentru a-l îngriji, în timp ce soția se va întoarce la muncă, fapt
prin care este recunoscută capacitatea femeii de a se întreține și capacitatea bărbatului de a îi
prelua rolul în casă.
Cu toate acestea, trecând din stat în stat, de la o mentalitate la alta, ajungem să
descoperim cu stupoare faptul că în lumea orientală femeia este încă desconsiderată. Nu numai
libertățile îi sunt încălcate, precum libertatea de a alege persoana cu care să se căsătorească, dar
și drepturile majore, enumerând dreptul la educație și la muncă, sunt „luate‖ cu forța din mâna
fetelor încă de la naștere. Aceste nedreptăţi pot fi aduse de oameni ce aparțin diverselor statute
sociale, care aleg calea unei societăți civilizate și deschise la minte. Un exemplu care atestă o
schimbare și în gândirea orientală, este Malala Yousafzai, o elevă pakistaneză, cunoscută pentru
activitatea și spiritul militant privind probleme ale educației și ale societății islamice, în special
discriminarea femeii. Acești pași pe care anumite persoane aleg să îi facă sunt pași mici, dar
siguri, care duc la dezvoltarea unei societăți marcate de echilibru între bărbați și femei. Un alt
exemplu este Adela Xenopol, o voce feminină impunătoare, susținătoare a emancipării feminine
în plan intelectual, juridic și politic. S-a alăturat mișcărilor feministe ale epocii și a condus câteva
reviste, printre care cea mai cunoscută este „Dochia‖, în cadrul cărora încurajează literatura
feminină și dreptul la vot al femeii. Ea însăși afirma: „Femeia nu este inferioară bărbatului, ci
femeile sunt pe aceeaşi treaptă morală ca şi bărbaţii‖.
Mentalitatea asupra acestei teme poate fi schimbată și prin educația primită în familie și
în școală. Până în ziua de astăzi, imaginea femeii a trecut printr-o multitudine de filtre și a
evoluat în diverse moduri: de la femeia ca obiect sexual, la femeia casnică, la cea independentă și
de succes, toate acestea pornind de la o imagine creionată de comportamentul părinților în fața
copiilor. Și cu toate că femeia secolului al XXI-lea a reușit să obțină o șansă egală în fața sexului
opus, rămășite ale discriminării și ale misoginismului încă pot fi remarcate atât în viața cotidiană,
cât și în mass-media. Faptul că generațiile actuale, viitoarele familii întemeiate, au o minte
deschisă și privesc modul în care societatea evoluează, denotă că vor adopta cu repeziciune
normele morale propuse și, cu fiecare generație ce va urma, normele vor fi din ce în ce mai bine
conturate în viziunea tinerilor. Această acțiune este una pe termen lung, însă, prin promovarea în
continuare a modelelor feminine în școală, fetele au o șansă în a-și dezvolta încrederea de sine.
175
Spre exemplu, la orele de istorie se poate vorbi despre Ioana D’Arc, care a reușit să supună niște
oameni despre care istoricii relatează că nu aveau obisnuința disciplinei, biruind astfel lupta de la
Orleans. La orele de știinte ale naturii, numele Mariei Curie, care primește titlul de doctor în
științe din partea Universității din Paris pentru teza sa de doctorat privind cercetarea asupra
radioactivității și obține Premiul Nobel pentru Fizică, stârnind un puternic ecou în rândurile
oamenilor vremii, merită rostit.
Așadar, deși emanciparea femeii nu este finalizată, căci discriminări continuă să existe, și
deși încă există societăți în care femeile suportă tratamente umilitoare, condiția femeii de azi este
rezultatul a secole de perfecționare. De aceea, viitorul trebuie privit cu optimism. De la neputința
femeii de a lucra, la a avea un salariu cu 10% mai mic decât cel al unui bărbat a fost un drum
lung, un drum ce încă nu s-a terminat și care trebuie pavat în continuare. Însă acest lucru nu îi dă
dreptul femeii de a desconsidera abilitățile sexului opus. Trebuie înțeles faptul că, deși se dorește
egalitatea, între bărbați și femei există diferențe.
Bibliografie
Mitru, Legendele Olimpului. Zeii, Timisoara: Editura Excelsior, 2006
Urmuz, Pâlnia și Stamate, Editura Humanitas.
www.wikipedia.org
http://www.scritub.com/sociologie/Emanciparea-femeii64838.php
http://emancipareafemeii.blogspot.ro/2011/08/rolul-femeii-de-lungul-istoriei-
si.html?m=1
Nu cred în numere, ci în Persoane!

Tatoi Andreea Isabella, XIB
„Gender equality‖ a devenit un drept fundamental în Uniunea Europeană, ce mizează pe

dezvoltarea aceloraşi oportunităţi ale femeilor şi ale bărbaţilor, deopotrivă, indiferent de
domeniu, şi pe evaluarea şi înţelegerea în mod egal a diferitelor caracteristici, aspiraţii şi nevoi
ale acestora. Acest drept reprezintă astăzi la nivel universal o condiție necesară pentru
îndeplinirea obiectivelor de creștere, ocupare a forței de muncă și coeziune socială (cel puţin în
cadrul UE). În opinia mea, ceea ce a însemnat, în urma atâtor secole de discriminare şi
subestimare a femeii, un act de bravură, onestitate şi nobleţe, în contextul unor conflicte
puternice care au şi condus către un manifest amplu de conştientizare a femeii, hotărâte să se
dezică de docilitate şi supunere, s-a transformat într-un ideal mult prea mult economic. Deşi nu
putem afirma că această mişcare şi-a îndeplinit scopul (la acest moment doar 28% dintre funcţiile
importante de conducere sunt ocupate de femei, iar în medie, în Uniunea Europeană, femeile
câștigă cu 2 euro mai puțin pe oră decât bărbații), consider că în numeroase cazuri, se pierde
176
esenţa acestui ideal (dreptul la cuvânt, la educaţie - valori împărtăşite de ambele sexe), pervertit
într-o aparenţă exclusiv demografică.
Această valoare comună a Uniunii
Europene urmăreşte (sau ar trebui să
urmărească), în primul rând, combaterea
expresiilor de inegalități și dezechilibre ale
puterii între femei și bărbați (amintim
violența fizică și psihologică, violul,
mutilările genitale și hărțuirea sexuală,
traficul pentru exploatare sexuală - încălcări
ale drepturilor femeii care sunt încă frecvente în unele State membre ale Consiliului Europei), şi
nu exclusiv raţionamente de ordin politic, care vizează concepţia de masă, de populaţie, şi nu de
individualitate a omului în integritatea sa. Amintim, în acest sens, perspective conform cărora
indispensabilă este acordarea unei atenţii deosebite serviciilor sociale, de sănătate și educaţie în
rândul femeilor, dat fiind faptul că sărăcia acestora costă în special bunăstarea copiilor și
dezvoltarea demografică; de asemenea, cunoștinţele despre egalitatea sexelor sunt considerate
importante pentru înţelegerea comprehensivă a crizei (și a măsurilor adecvate pentru rezolvarea
acesteia), putând găsi răspunsurile la crizele viitoare (sănătate, alimentaţie, climă, energie). În
România socialistă, femeia sărbătorită pe 8 martie ajunge, treptat, să se confunde cu mama. Încă
din anul 1973, Ceauşescu defineşte rolul şi statutul femeii: „Nu poate fi nimic mai scump pentru
o femeie decât să fie mamă―. A te opri, însă, strict la această percepţie limitată şi îndeajuns de
superficială nu creează nicidecum o cale spre a îndeplini autentic idealul onest, iniţial, al
egalităţii dintre bărbaţi şi femei.
Pentru rezolvarea problemelor de diferenţiere care se
încearcă a fi abolite, este nevoie, însă, de definirea
clară şi corectă a conceptului: egalitatea între femei şi
bărbaţi înseamnă vizibilitatea, autonomia,
responsabilitatea și participarea egală a femeilor și
bărbaților în toate sferele vieții publice și private; ea
se opune inegalității, şi nu diferenţei între cele două
sexe! Se doreşte respectul reciproc. O cauză
principală a dezechilibrelor dintre sexe și a ineficienţelor de pe piaţa muncii este considerată de
către UE persistenţa stereotipurilor sexuale - „generalizări cu privire la ce se așteaptă din partea
femeilor și a bărbaţilor într-un anumit context social. Adesea, acestea sunt idei ultra simplificate
despre diferenţele dintre femei și bărbaţi, aptitudinile, atitudinile psihologice, ambiţiile și
comportamentele lor. În realitate, ele nu reușesc să capteze bogăţia trăsăturilor și talentelor
indivizilor.‖33 Amintim că pentru multe ţări, concediul de paternitate este încă recunoscut numai
33
„Depășiţi stereotipurile de gen, daţi o șansă talentului. Linii directoare pentru Consilierii și Directorii de
Resurse Umane ai IMM-urilor‖, Comisia Europeană, 2008 (pagina 17)
177
ca ocazie pe termen scurt, iar ideea că un bărbat îngrijește un copil mic poate fi provocatoare,
fiind scoasă la iveală noţiunea de „bărbat care îndeplinește rolul femeii‖. Responsabilităţile
familiale, de casă, ale bărbaţilor și ale femeilor tind a nu fi tratate la fel, însă puterea legislativă
luptă pentru acest lucru. Recrutarea trebuie realizată fără nicun fel de favoritisme în privinţa
sexelor, ceea ce poate fi implementat cu uşurinţă, prin privatizarea oricărei informaţii în acest
sens, analizate fiind strict studiile, competenţele ş.a. Întreprinderea „Lady Taxi‖ din Letonia, care
activează din 2006 cu 64 de femei conducătoare de taxiuri, ne stă drept exemplu: deși în primul
an situaţia a fost grea din cauza stereotipiilor („femeile nu conduc bine‖; „postul nu este potrivit
pentru o femeie‖ etc. ), creșterea constantă a numărului clienţilor dovedeşte impactul pozitiv pe
care îl are distrugerea acestei prejudecăţi majore. De asemenea, numeroase companii au elaborat
programe de combatere a stereotipurilor privind segregarea ocupaţională a femeilor. Propuneri
precum participarea femeilor la seminare/conferinţe de afaceri (prin suportarea taxelor de
participare), încurajarea femeilor să-și finalizeze studiile universitare (plătind parţial sau integral
taxele școlare), promovarea lor în managementul superior (mai multe departamente să fie
conduse de femei), încurajarea inovaţiei (întreprinderea unui proiect de resurse umane
implementat de câteva angajate) ş.a. sunt deja puse în aplicare de diverse companii.
Despre diferenţele de salarizare, care rămân, însă, una dintre cele mai persistente forme
de inegalitate între bărbaţi și femei, şi Beyoncé vorbeşte în articolul „Gender Equality is a
Myth‖: „Trebuie să încetăm să mai credem în mitul egalităţii dintre sexe. Nu este încă un fapt
real. Astăzi, femeile reprezintă jumătate din forţa de muncă din Statele Unite, dar o femeie
câştigă în medie doar 77% din câştigul mediu al unui bărbat american. Bărbaţii trebuie să ceară
ca soţiile, fiicele, mamele şi surorile lor să câştige mai mult – în funcţie de pregătirea lor
profesională, nu de sexul lor. Egalitatea va fi atinsă atunci când bărbaţii şi femeile vor primi
salarii egale şi un respect egal‖.
Aceste cifre, însă (pentru că lucrurile tind să fie tratate doar din punct de vedere statistic),
nu le consider în totalitate caracteristice ţelului pentru care numeroase Persoane (în special
femei) au luptat, punându-şi în pericol propria viaţă pentru binele colectiv, al umanităţii. Într-o
lume fără valori se strecoară modest şi nume „salvatoare‖ precum Malala Yousafzai. Din
„cealaltă parte a planetei‖, această tânără de numai 15 ani are curajul să vorbească despre
problemele Pakistanului contemporan, luptând pentru lucruri care nouă ni se par poate fireşti.
Urmărită de talibani pentru susţinerea valorilor în care crede (educația, libertatea, drepturile
oamenilor), pentru prezentarea problemelor fetelor şi femeilor din Pakistan, cărora le era interzis
dreptul la cuvânt, la educaţie, Malala este împuşcată. Tentativa de asasinat a atras un val enorm
de reacții internaționale, de la Barack Obama, Hillary Clinton la Angelina Jolie sau Madonna
(care i-a dedicat cântecul Human Nature). Conchizând, exemple vii ca acestea păstrează
autenticitatea idealului şi adevărul său: nu este nevoie, evident, de sacrificiul cu viaţa, dar
onestitatea şi dăruirea sunt obligatorii. Nu cred în numere, ci în Persoane!
178
Bibliografie
Kit-ul COMBATEREA STEREOTIPURILOR REFERITOARE LA EGALITATEA
SEXELOR – CONSTRUIREA UNEI AFACERI REUȘITE-Sfaturi și instrumente pentru
managerii inteligenţi, elaborat de Centrul Internaţional de Instruire al OIM în parteneriat
cu Asociaţia Camerelor Europene de Comerţ și Industrie (EUROCHAMBRES) în cadrul
contractului ―Conștientizarea companiilor cu privire la combaterea stereotipurilor
sexuale‖ contractat de Comisia Europeană, Directoratul General pentru Angajarea Forţei
de Muncă, Probleme Sociale și Egalitate de Șanse
„Depășiţi stereotipurile de gen, daţi o șansă talentului. Linii directoare pentru Consilierii
și Directorii de Resurse Umane ai IMM-urilor‖, Comisia Europeană, 2008 (pagina 17)
http://infoeuropa. md/egalitatea-intre-femei-si-barbati/
http://www. historia. ro/exclusiv_web/general/articol/secolul-egalit-ii-ntre-femei-
Egalitatea între bărbați și femei – dincolo de blocaj

Stan Antonia Mădălina, cls XIB
Egalitatea între femei și bărbați reprezintă un drept fundamental al omului și un obiectiv

devenit valoare comună a Uniunii Europene (si nu numai), prin care se înţelege luarea în
considerare, înțelegerea capacităţilor, a nevoilor şi a aspiraţiilor diferite ale persoanelor de sex
diferit, dar mai ales acceptarea acestora sub deviza unui tratament egal, în ciuda diferențelor ce
definesc femeia și bărbatul. Așadar, egalitatea de șanse se rezumă la a înțelege și a accepta
diferențele semenului nostru pentru a fundamenta societatea bazată pe adevăr, spirit moral și
participarea egală a femeilor și a bărbaților în toate sferele vieții publice și private.
În opinia mea, problema are, de asemenea, o puternică dimensiune internațională cu
repercusiuni asupra dreptului la muncă, la salarizare, precum și asupra integrității fizice și morale
a persoanei. Este o problemă pentru rezolvarea căreia este necesară conlucrarea aparatului
legislativ cu cel etic, (individual și colectiv), fapt pentru care toți trebuie să contribuim prin
înțelegere, prin acceptare și prin dorința de schimbare.
În primul rând, pentru a înțelege mai bine noțiunea de egalitate între femeie și bărbat
trebuie să cunoaștem, în fond, cât de prezentă în societatea noastră este, de fapt, discriminarea pe
criteriul sexual. Spre exemplu, femeile au un acces mai restrâns la pozițiile de conducere (prin
urmare la locurile de muncă plătite mai bine) și reușesc să-și găsească locuri de muncă mai mult
în domeniul serviciilor, unde salariile sunt mai scăzute decât ale bărbaților, care au joburi și în
alte sectoare. Femeile sunt de peste trei ori mai bine reprezentate în Parlamentul mexican decât
în România pentru că, la alegerile legislative din Mexic, în iunie 2015, s-a impus prin Constituția
Mexicului un număr egal de femei și bărbați în rândul candidaților. Deși Constituția României
prevede la art. 16 că „statul român garantează egalitatea de șanse între femei si bărbați pentru
179
ocuparea acestor funcții si demnități‖34, în practică, șansele reale ale unei femei în fața bărbaților
este de 1 la 9. De asemenea, amendamentul depus în 2015 ce susține reprezentarea echilibrată de
gen, în proporție de cel puțin 40% pentru femei și pentru bărbați pe listele de partid, a fost
respins de către Camera Deputaților.
În acest moment, doar 14% din ambasadori, 9% din decanii universitari, 3% din
președinții marilor companii și 2% din miniștri sunt femei. Potrivit spuselor Anei Ber, la nivel
național, aproximativ 20% (doar!) din pozițiile de conducere sunt ocupate de femei. Schimbarea
este necesară, ținând cont de faptul că 55% din absolvenții de studii superioare sunt femei, dar
experiențele lor profesionale și umane NU sunt valorificate în decizia publică. Error! Bookmark not
defined.
Norica Nicolai susține faptul că nu putem avea egalitate de șanse în Uniunea Europeană
atât timp cât nu este asigurată egalitatea salarială – acesta fiind principalul obstacol întâmpinat de
statele membre în aplicarea
principiului egalității de șanse între
femei și bărbați. „Din păcate,
femeile de peste tot câștigă cu 10-
15% mai puțin decât bărbații, pentru
că există acest mit al mediului de
business și nu numai (cum că este un
mediu al bărbaților). E un mit care a
început să fie zguduit în ultimii zece
ani, la noi, iar în străinatate, în
ultimii 20. Până se va ajunge la un statut de egalitate între bărbați și femei cred că mai e cale
lungă, pentru ca este o schimbare de paradigmă în business‖335, a declarat Ana Ber.
În medie, în Uniunea Europeană, femeile câștigă cu 2 euro mai puțin pe oră decât
bărbații. Principiul în virtutea căruia bărbații și femeile primesc remunerație egală pentru muncă
egală a fost consacrat în tratatele europene începând cu 1957 (articolul 157 din TFUE). Potrivit
specialiștilor în domeniul resurselor umane, „vina‖ pentru aceste diferențe în salarizare o poartă,
pe de o parte, faptul că domeniul afacerilor este considerat preponderent masculin. Pe de altă
parte, Stelian Panescu este de părere că intervine și rolul femeii în familie. „Diferențele de
salarizare între bărbați și femei există peste tot în lume și asta este legat de rolul lor în familie.‖
(preconcepția că bărbatul este, tradițional, ―capul familiei‖, iar femeia îngrijește copiii).
În al doilea rând, femeia și bărbatul beneficiază de aceleași drepturi, libertăți și au aceeași
egalitate de șanse în România, conform Legii nr 202/2002 republicată în 2007. De asemenea,
promovarea constantă şi sistematică a principiului egalităţii de şanse între femei şi bărbaţi,
constituie o preocupare de dată relativ recentă pentru comunitatea internaţională, deşi diferite
aspecte ale egalităţii între femei şi bărbaţi au fost evocate prin mai multe declaraţii sau tratate
34 2
Constituția Romaniei, titlul II, capitolul I, articolul 16, alineatul 3 A declarat managerul unei
firme de consultanța în cadrul unui interviu pentru Ziare. com
180
internaţionale, respectiv prin adoptarea pe plan european a Convenţiei nr. 3 din 1919 privind
protecţia maternităţii (Organizaţia Internaţională a Muncii a devenit prima instituţie
internaţională care a adoptat norme cu putere juridică în favoarea drepturilor femeilor).
Egalitatea de şanse şi de tratament între femei şi bărbaţi se regăseşte şi în Tratatul Uniunii
Europene, precum și în faptul că într-o perioadă de numai 20 de ani, s-au organizat patru
Conferinţe mondiale privind condiţia femeilor în lume, la care reprezentanţii a peste 180 de state
au adoptat două documente fundamentale: Declaraţia conţinând angajamentele ţărilor
participante şi Platforma pentru Acţiune, care au adus în atenţia opiniei publice 12 domenii
considerate critice pentru condiţia femeilor şi au propus măsuri concrete, pe plan internaţional şi
naţional. De aemenea, pe plan european si nu numai, la nivel comunitar se implementează
proiecte precum ―Strategia Europa 2020‖, ce are la bază contribuţia egalităţii de gen la creşterea
economică şi la dezvoltarea durabilă, sprijinind astfel implementarea dimensiunii egalităţii de
gen.
În concluzie, statutul juridic al femeilor, fără îndoială, s-a îmbunătățit în ultimele decenii
și s-au făcut progrese semnificative pentru ca femeile și bărbații să beneficieze de șanse egale în
toate domeniile de activitate. Însă egalitatea este departe de a fi o realitate. Chiar dacă femeile au
aceleași drepturi ca și bărbații, ele nu au întotdeauna acces egal la oportunitățile oferite
bărbaților, și deseori nu reușesc să își exercite drepturile. Femeile rămân marginalizate în viaţa
politică și publică; sunt discriminate la locul de muncă sau se confruntă cu dificultăți în viaţa
privată și de familie; sunt plătite mai puțin decât bărbații pentru muncă egală și sunt mai criticate
decât aceștia pentru fapte similare. În alte țări, inegalitatea de șanse s-a dovedit a fi doar un
blocaj mental, depășit prin educație și prin politici-suport pentru dărâmarea falselor preconcepții
de gen. Este timpul ca acest lucru să se întâmple și în spațiul românesc.
Bibliografie:
https://ro.wikipedia.
org/wiki/Egalitatea_de_%C8%99anse_%C3%AEntre_b%C4%83rba%C8%9Bi_%C8%9
9i_femei
http://luminarea.blogspot.ro/2010/04/egalitatea-dintre-barbat-si-femeie-pe. html
http://www.ziare.com/international/papa/papa-francisc-sare-in-aparea-femeilor-
1360797
http://www ziare.com/locuri-de-munca/anunturi/femeile-britanice-mai-prost-platite-
decat-barbatii-478582
https://www.senat.ro/UploadFisiere%5C106d721d-55e0-4283-ad91-
45926e1b1b64%5Cghid-egalitate-de-sanse-anofm-ifi.pdf
http://www.oirposdru-
vest.ro/Documente%20utile/pdr/Capitolul%20VIII%20Egalitatea%20de%20sanse.pdf
http://www.prefecturaprahova.ro/docs/suport-de-curs-egalitate-de-sanse. doc
http://www.fonduriadministratie.ro/wp-content/uploads/2014/06/Document-inf-privind-
egalit-de-sanse-dezv-durabila-si-achiz-pub1.pdf
http://www. postdoc-uaic.ro/fisiere/Prezentare%20Seminar%20egalitate%20de%20gen.
pdf
181
Limitele “Egalităţii” dintre femeie şi bărbat

Șerban Rareș, XIB
Egalitatea de şanse între bărbaţi şi femei... sau între femei şi bărbaţi, habar n-am. Mă mai
gândesc... În orice caz, egalitatea între oameni, în general, este, din punctul meu de vedere, una
dintre cele mai importante trăsături ale societăţii moderne. Sexism, rasism, homofobie, afrofobie,
islamofobie, antisemitism, xenofobie etc. ar trebui să fie nişte termeni „arhaici‖, care să
definească greşelile societăţii trecute. Din păcate, nu sunt aşa, sunt nişte termeni actuali, care
caracterizează gândirea nesănatoasă a unui procentaj din populația actuală.
Sexismul şi rasismul, cred că sunt cele mai întâlnite atitudini discriminatoare la ora
actuală (şi homofobia ia amploare). Diferenţa dintre cele două este că rasismul este condamnat,
din fericire, şi se duc adevărate „războaie‖ împotriva acestui fenomen. Pe când sexismul nu este
văzut cu ochi atât de răi, nu mă refer la oficialităţi, care încearcă eliminarea acestui concept (dar
nu cu o vehemenţă atât de mare) sau la organizaţiile care s-au fondat, ci la nivelul gândirii
maselor. Acest lucru este cât se poate de negativ, seximul trebuie văzut la fel de grav ca toate
celelalte atitudini discriminatoare. De altfel, chiar guvernul Statelor Unite ale Americii afirmă că:
„Discriminarea sexuală și rasismul sunt forme de discriminare foarte apropiate. Singura diferență
reală este aceea că discriminarea sexuală este bazată pe sexul persoanelor discriminate în timp ce
rasismul este bazat pe diferențele rasiale (de exemplu, culoarea pielii). Similitudinile depășesc cu
mult diferențele. Se spune colocvial că în spatele oricărui rasist stă un om cu o atitudine sexistă.
În general, societatea consideră acceptabil ca cineva să se manifeste puțin sexist, dar nu este
acceptabil ca acea persoană să se manifeste puțin rasist. Trebuie însă înțeles că amândouă sunt
forme inacceptabile de comportament și ar trebui tratate cu aceeași importanță‖36.
Revenind la egalitatea dintre femei (m-am hotărât) şi bărbaţi. Această... luptă (am putea-o
numi așa) a început aproximativ din secolul al XIX-lea când femeile au solicitat dreptul la vot,
cu toate acestea, abia în secolul al XX-lea s-a reuşit acest lucru la o scară largă. Astăzi încă există
probleme în ceea ce priveşte inegalitatea între sexe, chiar şi la nivel european, deşi „Egalitatea
între femei şi bărbaţi‖ este o valoare comună a Uniunii. „UE are deja multe realizări în reducerea
discriminării de gen. Cu toate acestea, numai 14% din ambasadori, 9% din decanii universitari,
3% din președinții marilor companii și 2% din miniștri sunt femei. În medie, femeile câștigă cu 2
euro mai puțin pe oră decât bărbații. Știm aceste lucruri de la Institutul UE pentru egalitatea de
şanse între femei şi bărbaţi, care colectează și analizează informații despre stereotipuri, violență
și diferența între salariile femeilor și cele ale bărbaților.‖37 Adică, în viziunea mea, femeii nu i s-
a acordat încredere şi acest lucru afectează drepturile omului. Stereotipurile, de asemenea, nu au
fost înlăturate, exemplu: „Femeile nu ştiu să conducă!‖ (de ce nu avem în Formula 1 piloţi
36
https://ro. wikipedia. org/wiki/Discriminare_sexual%C4%83#cite_note-8
37
http://www. europarl. europa. eu/news/ro/news-room/20110324STO16428/Institutul-UE-pentru-egalitatea-de-
%C5%9Fanse-%C3%AEntre-femei-%C5%9Fi-b%C4%83rba%C5%A3i
182
femei?). Iar pe fondul biologic, femeile fiind mai slabe fizic decât bărbaţii (Mama Natură, ce să-i
faci?), întâlnim violenţa domestică, care este una dintre cele mai grave părţi ale inegalităţii dintre
sexe. Pe lângă faptul că acest fenomen afectează puternic viaţa de familie, educaţia copiilor (dacă
există) şi evident sănatatea femeii şi respectul de sine, legile nu sunt adaptate astfel încât să
pedepsească aspru agresorul. De 4-5 ani s-au trezit legiuitorii şi-au început iniţiative, în
România.
Deci, cum putem combate acest fenomen? În opinia mea, răspunsul este foarte simplu...
intervenţia în şcoli. Totul porneşte din copilărie, iar dacă educaţia începe devreme, în 10 ani,
copiii care au crescut sunt noua societate care nu mai este afectată de sexism. În manualele
şcolare, mama apare singură în 90% din cazuri, creând astfel copiilor o imagine distorsionată
asupra rolurilor părinţilor38. Femeile sunt împiedicate să-şi construiască o carieră profesională,
din cauza „carierei‖ de mamă. Este adevărat că mama are o relaţie mai specială cu copilul (îl
poartă nouă luni în pântece, până la urmă), dar asta nu înseamnă că bărbatul se poate „sustrage‖
de la creşterea lui... pentru că „el aduce bani în casă‖. Prin educaţie, se elimină şi violenţa
domestică, un bărbat educat corect în copilărie nu ar lovi o femeie, iar o femeie educată nu ar
suporta o bătaie pentru că „ea ştie că el, în prostia lui, o iubeşte‖. Unele femei nici măcar nu îşi
ştiu drepturile, iar altele tind să aleagă bărbatul pentru un loc de muncă în
detrimentul unei femei, chiar dacă din punct de vedere al pregătirii sunt
egali.
Cu toate acestea, este de evitat doctrina feminismului.
Indiscutabil, „spiritul de luptă‖ împotriva discriminării ar trebui să existe
în fiecare om. Dar dacă ţie, ca femeie, un bărbat îţi deschide uşa, iar tu
gândeşti că: „Puteam să o deschid şi singură‖ sau, ca bărbat, gândeşti că
mirele nu trebuie să treacă pragul cu mireasa în braţe, ci invers, atunci
este o problemă. Sunt unele lucruri care nu se pot schimba în relaţiile
dintre bărbat şi femeie…e greşit…dintre femeie şi bărbat, dar nu sunt
negative. Sunt nişte gesturi de apreciere şi respect (de exemplu, deschisul
uşii) şi nu trebuie asociate cu inegalitatea. În România, a apărut problema: „Da’... de ce femeile
se pensionează cu doi ani mai repede decât bărbatul?‖…pentru că este cunoscut faptul biologic
că fetele se dezvoltă mai repede ca băieţii, devin mame (cred că o naștere poate ține loc cu brio
unor ani de muncă), dar de asemenea femeile îmbătrânesc mai repede, (Mama Natură, ce să-i
faci?)… Staţi aşa, doamnelor!!! Arătaţi minunat în continuare, tocmai de aceea este nevoie să vă
păstraţi aşa şi să vă odihniţi.
În concluzie, discriminarea există şi este o problemă actuală. Singura metodă de a înlocui
vechea mentalitate este aceea de a forma noi caractere în şcoli, de la vârste cât mai fragede (dacă,
în clasa I, un băiat a lovit o fată, trebuie explicată greşeala, nu iertată pentru că ―aşa sunt
băieţii‖). De asemenea, nu trebuie exagerat pentru a nu ajunge la nivel de doctrină în care nu se
acceptă niciun gest de eleganţă din partea bărbatului.
38
http://www. vice. com/ro/read/manualele-scolare-romanesti-te-invata-ca-femeia-trebuie-sa-stea-la-cratita-105
183
Bibliografie
http://infoeuropa.md/egalitatea-intre-femei-si-barbati/
https://ro.wikipedia.org/wiki/Discriminare_sexual%C4%83
http://www. europarl.europa.eu/news/ro/news-
room/20110324STO16428/Institutul-UE-pentru-egalitatea-de-%C5%9Fanse-
%C3%AEntre-femei-%C5%9Fi-b%C4%83rba%C5%A3i
http://www.vice.com/ro/read/manualele-scolare-romanesti-te-invata-ca-femeia-
trebuie-sa-stea-la-cratita-105
A fi egal înseamnă a fi demn

Busuioc Petru Claudiu, IXA
Consider că problema egalităţii dintre bărbat şi femeie trebuie să ia în considerare

demnitatea omului, aşa cum e promovată de religie, moralitate sau legile statului de drept, dar să
ia în considerare atât aspectele pozitive, cât şi negative ale acestei realităţi.
În primul rând, chiar dacă sunt foarte diferiţi din variate puncte de vedere, bărbatul şi
femeia sunt complementari. Deşi în relaţia dintre ei intervin diverse deosebiri şi convingeri
superficiale, precum aspectul fizic sau diferenţele de gândire, care stau la baza comportamentului
şi influenţează percepţiile şi modul de gândire, numai prin cunoaşterea şi acceptarea egalităţii
celuilalt, fiinţa umană reuşeşte să ajungă la o adevărată cunoaştere de sine (din punct de vedere
uman), dar şi la o maturitate spirituală reală.
Încă de la apariţia omului pe Pământ, se cunoştea ideea de egalitate şi complementaritate
a bărbatului şi a femeii. La crearea lui, omului (atât bărbatului, cât şi femeii) i-a fost atribuit rolul
lui propriu pentru o convieţuire eficace. Bărbatul era capul familiei, cel care trebuia, prin
sudoarea frunţii, să-şi întreţină familia şi să fie în stare să o apere, dar şi să o iubească. Femeia a
fost un simbol al fertilităţii, care trebuia să-şi crească şi să-şi educe copiii, întrucât ea era mult
mai răbdătoare, mai sensibilă şi mai gentilă decât bărbatul. Aceste calităţi şi defecte ale lor îi
determină ca după căsătorie să se împlinească ca oameni. Raportul identitate-alteritate dintre cei
doi se regăseşte în plinătatea căsătoriei lor, adică în copiii lor, care au nevoie atât de duioşia şi
blândeţea mamei, cât şi de protecţia şi susţinerea tatălui. Chiar dacă între bărbat şi femeie pot
apărea intoleranţa şi preconcepţiile, ei au nevoie să trateze cu egalitate şi înţelegere pentru că,
doar prin acceptarea rolului şi a poziţiei lor în această lume, ei pot reuşi să ajungă la o plinătate
morală şi sufletească care să-i mulţumească pe deplin. Din nefericire, datorită faptului că de-a
lungul timpului au existat diferite discriminări la adresa femeii (care mai există şi astăzi în
anumite zone şi religii), dar şi datorită faptului că omul nu şi-a acceptat rolul şi a dorit să fie
altceva decât este, s-au creat multe curente şi concepţii greşite despre complementaritatea
bărbatului şi a femeii, precum „Conceptul de androgenie‖, „Fenomenul Gender‖ sau
„Feminismul‖. Chiar dacă, la început, femeia ocupa un loc cu totul deosebit în societate, întrucât
184
ea era un simbol al fertilităţii şi al afectivităţii necondiţionate, care este în stare să facă orice
pentru a-şi proteja copiii, odată cu antichitatea, ea a început să fie considerată doar o anexă a
bărbatului. Femeia a fost situată pe o poziţie de subordonare şi dependenţă excesivă faţă de
bărbat, ajungând să fie mai puţin importantă decât o cămilă (fapt ce mai există şi astăzi în
anumite concepţii). Femeia din ziua de azi este, fără doar şi poate, rezultatul a sute de ani de
perfecţionare a gândirii. Ea nu mai are doar rol de casnică, ci a devenit independentă, se poate
întreţine singură şi consideră că şi bărbatul ar trebui să se implice în aceste activităţi, aşa cum se
implică şi ea în activităţile lui. Este evident că această evoluţie socială a femeii are un rol pozitiv,
dar, din dorinţa de a fi la fel sau mai mult decât bărbatul, femeia şi-a uitat rolul şi a început să
preia activităţile bărbatului pentru a-şi demonstra opiniile şi talentele. O asemenea doctrină
teoretică a fost „Feminismul‖, curent ce le-a făcut pe multe femei din întreaga lume să vrea să se
afirme prin preluarea tuturor atribuţiilor bărbatului. Acest lucru nu este rău, dar, deoarece femeia
are trăsături şi concepţii diferite, ea nu reuşeşte să preia rolul bărbatului (aşa cum nici bărbatul nu
poate fi ca o femeie), aşa că, deşi îşi doreşte egalitatea, femeia trebuie să îşi accepte rolul specific
în lume.
În al doilea rând, conflictele ce pot apărea din relaţiile bărbatului cu femeia pot avea
consecinţe serioase. Întrucât relaţiile roditoare, de lungă durată, au nevoie de respect, onestitate,
egalitate, angajament, înţelegere, disciplină ş.a., în ziua de azi, avem parte de un număr din ce în
ce mai scăzut de asemenea relaţii, datorită faptului că fiinţa umană şi-a schimbat concepţiile şi
consideră că mariajul este doar o experienţă scurtă, de câteva săptămâni sau luni, ce există doar
pentru plăcere. Din nefericire, toate aceste convingeri nocive sunt impuse şi promovate de
societatea contemporană, care doreşte să ne transforme în nişte animale fără vreun fel de
principii morale. Marea problemă a relaţiilor dintre bărbat şi femeie este faptul că trăim într-o eră
care consideră că ce este stricat (relaţiile) nu trebuie reparat, ci aruncat. Ei nu vor să se accepte
aşa cum sunt, ci vor întotdeauna să domine şi să fie mai importanţi decât perechea lor, iscându-se
astfel certuri şi conflicte spontane din cele mai neînsemnate nimicuri, ce au ca şi consecinţă
divorţul sau lucruri mult mai grave. Deşi pentru cei doi, separarea nu este decât un alt final al
unui lucru lipsit de importanţă, pentru posibilii copii ai acestora este un lucru substanţial, uneori
fiind chiar traumatizant să îşi piardă vreun părinte. Lipsa mamei sau a tatălui nu poate fi înlocuită
de posesiuni materiale sau vizite ocazionale de câteva ori pe an. Copilul are nevoie, în
permanenţă, de ambii părinţi, deoarece nu poate trăi într-o familie în care nu există dragostea
maternă sau sprijinul patern. Această consecinţă cauzată de intoleranţa reciprocă a bărbatului şi a
femeii nu face decât să afecteze dezastruos dezvoltarea umană a copilului, influenţându-l ca
atunci când va creşte, să procedeze la fel ca şi exemplele lui, creându-se astfel o societate lipsită
de orice fel de principiu moral. Într-un fel, problematizarea egalităţii dintre sexe a condus şi la
lucruri benefice, cum ar fi dreptul de vot pentru femeie, exercitarea unor meserii care îi asigură
independenţa, dar, automat, o sileşte să facă şi greşelile bărbatului, dintre care cea mai gravă mi
se pare posibilitatea de a divorţa.
În concluzie, având în vedere că este o problemă delicată, cu suişuri şi coborâşuri, cu
puncte tari şi puncte slabe, cred că egalitatea în drepturi a femeii şi a bărbatului trebuie să se
axeze doar pe componenta morală, nu socială.
185
Bibliografie electronică:
http://emancipareafemeii.blogspot.ro/2011/08/rolul-femeii-de-lungul-istoriei-si.html
http://sanatate.unica.ro/adevarat-sau-fals-in-relatia-dintre-sexe/1399/
http://legislatie.resurse-pentru-democratie.org/legea/202-2002.php
Balanţa societății
Câmpean Albert Nicholas, IXB
Egalitatea este un principiu prin care tuturor oamenilor, statelor şi naţiunilor li se

recunosc aceleaşi drepturi, conform dicţionarului explicativ al limbii române (DEX). Din punctul
meu de vedere, egalitatea este asemenea unei balanţe cu două talere, fiecare cuprinzând jumătate
dintr-un univers conceptual, în cazul de faţă, şansele şi demnitatea fiecărui sex. Se vorbeşte
foarte mult în ultimul timp despre egalitate, dar dreptul la ea este deturnat în alte direcţii, dintre
care cea mai gravă mi se pare dorinţa femeii de a fi „bărbat‖, de a avea putere, adică, ceea ce nu
e mereu în folosul ei sau al societăţii.
Pe de-o parte, este un lucru clar şi cunoscut nouă, datorită studiilor care s-au făcut, faptul
că pe pământ există un număr egal de bărbaţi şi de femei, pentru că, la început, Dumnezeu a
creat un singur bărbat şi o singură femeie. Dacă ne întoarcem în timp, conform mentalităţii de
atunci, femeia era mult inferioară bărbatului, de la începutul primelor dispute între oameni,
femeia căpătând acest titlu întrucât în luptă nu era asemenea bărbatului, ulterior începând luptele
la nivel intelectual, luptele politice în care femeia este desconsiderată.
Primele afirmări ale femeilor apar începând cu ideile revoluţiei franceze, când ele se
inspiră din principiile iluministe pe care le reiau şi le reconsideră pentru a se ridica ca gen.
Femeile s-au ridicat cu greu, întrucât ajunseseră să creadă că sunt inferioare şi supuse pe veci
bărbatului, atât de mult a contat slăbiciunea fizică a femeii, care l-a determinat pe bărbat să o
considere doar o prelungire a lui în societate.
Pe de altă parte, crud este faptul că şi în zilele noastre femeile sunt sub sclavie socială,
cum se petrece în Africa şi în zonele rurale unde nu au ajuns ţipetele acelor femei care au luptat
pentu egalitatea dintre sexe. În acele sate din Africa, în care mentalitatea sexului slab nu a fost
înnoită, ele sunt nevoite să suporte umilinţe din partea sexului tare pe care îl consideră net
superior. În aceste zone, pot fi observate uşor nedreptăţile, însă ele se petrec şi în zonele urbane,
unde femeile trăiesc în minciuna societăţii care le azvârle departe de egalitatea mult dorită.
Toate aceste lucruri trebuie îndreptate, iar noile generaţii să arate cunoştinţa lor faţă de
sacrificiile care au fost făcute şi să se înceapă construcţia unei noi societăţi, să se facă cunoscute
nedreptăţile comise şi să fie înlăturate. Ar trebui să se creeze emisiuni şi site-uri pe această temă
în care toată această sclavie socială în care se află femeile să fie clar arătată şi să se înceapă
crearea de comunităţi pregătite să lupte împotriva unor noi ameninţări.
Eu, ca persoană, cred cu tărie că atât timp cât există bunăvoinţă şi cunoaştere, nu se poate
instaura din nou nedreptatea, întrucât încă din anul 1718 a prins amploare mişcarea femeilor,
care a atins şi ţara noastră în anul 1938, reuşind ca fiecare româncă să cunoască dreptatea. Cu
186
toţii ştim că fără femei nu se pot clădi familii, ele reprezentând jumătatea bărbatului care, în tot
acest timp, a nedreptăţit-o şi nu a tratat-o aşa cum trebuie, nu i-a conferit ceea ce i se cuvine.
Astăzi, din punct de vedere salarial, femeile luptă şi trag un semnal de alarmă pentu toţi
ce le ascultă, fiind nevoite să suporte condiţiile date. Se vorbeşte astăzi de o discriminare
pozitivă în urma feminismului care a fost uneori agresiv, pentru că există femei care dau în
judecată bărbaţii dacă le ajută să care bagajele, le sărută mâna sau le deschid uşa în semn de
respect. Practic, s-a ajuns la o extremă, bărbaţii se tem ca nu cumva să le lezeze în sensibilitate
pe femeile care se vor egale cu ei şi ajung să le ignore - deci, o altă formă de inechitate. Cercul
este vicios, nuanţele de interpretare sunt infinite.
În concluzie, revenind la ideea de balanţă, fiecare nedreptate reprezintă o greutate în
talerul bărbătesc care, de fapt, le ridică pe femei şi le fac mai puternice, care vin şi lovesc cu
putere, rupând barierele impuse de societate, iar noi, bărbaţii, trebuie sa ne gândim la spusele
filosofului Aristotel care afirma că este mai uşor să fii nedreptăţit decât să nedreptăţeşti pe
cineva.
Bibliografie:
https://ro.wikipedia.org/wiki/Feminism
https://dexonline.ro/definitie/dex
Relaţia armonioasă dintre bărbaţi si femei

Ganea Diana Andreea, IXA
Egalitatea între femei şi bărbaţi se cataloghează ca fiind un drept fundamental, o valoare

comună a Uniunii Europene, necesar pentru îndeplinirea naturii umane şi a complexităţii ei. A
susţine ideea de „drepturi‖ atât ale femeii, cât şi ale bărbatului, înseamnă că tindem către o
societate, o lume care dă dovadă de generozitate şi de o toleranţă care este capabilă să creeze
drepturi cetăţeneşti depline şi egale pentru toţi. Şi bărbatul, şi femeia sunt nişte fiinţe
complementare, ele nereuşind să trăiască una fără cealaltă.
Pe de-o parte, egalitatea de şanse între femei şi bărbaţi are la bază conceptele de
identitate-alteritate. Întotdeauna a existat această „rivalitate‖ între fiinţele de sex masculin și cele
de sex feminin, însă niciodată nu a fost pusă întrebarea „de ce?‖. În momentul când se discută
despre identitatea unei persoane, trebuie să ţinem cont de istoria acesteia, a creării şi a recreării ei
prin gândire, deoarece atât femeia, cât şi bărbatul, s-au născut, au crescut şi abia apoi s-au
dezvoltat pe diferite planuri, în funcţie de personalitate. Identitatea şi alteritatea nu ar putea
exista în afara unui raport de comparaţie, iar de aici începând, apar discriminările în ceea ce
priveşte bărbatul şi femeia. Alteritatea este ceva diferit, ceva ce poate fi complementar. Femeia şi
bărbatul sunt creaţi pentru a trăi în comuniune, nu pentru a fi dominaţi unul de celălalt. Omul a
fost creat cu scopul de a duce o viaţă liniştită alături de femeia sa, care a fost, încă de la început,
adusă pe lume pentru a uşura munca bărbatului, pentru a-l sprijini şi iubi. Însă, acest lucru ar
trebui să fie valabil pentru ambele părţi.
187
Egalitatea de şanse constituie conceptul conform căruia orice fiinţă umană este liberă să-
şi dezvolte capacităţile proprii şi să aleagă fără limite impuse de roluri stricte. Faptul că există
diferite tipuri de aspiraţii, comportamente şi necesităţi ale bărbaţilor şi femeilor şi că acestea sunt
luate în considerare, favorizate şi evaluate în mod egal înseamnă că ambele fiinţe se bucură de
aceeaşi libertate în realizarea aspiraţiilor. Tema citată ar trebui privită în detaliu, nu în ansamblu,
deoarece există o mulţime de probleme care nu pot fi observate doar din exterior. Această
discriminare dintre femei şi bărbaţi va fi transmisă din generaţie în generaţie, lucru ce nu este
benefic pentru societatea în care trăim. Cauza acestui fenomen ce are loc ar putea fi explicată
prin apariţia misoginismului în masă, dar în principal, prin lipsa unui nivel ridicat al educaţiei,
după cum afirmă şi Montesquieu în „Scrieri persane‖: „Forţele bărbatului şi ale femeii ar fi
egale, dacă şi educaţia ar fi aceeaşi.‖ Subjugarea femeii de către bărbat este doar una dintre
metodele primitive (în acelaşi timp repulsivă) prin care masculul îşi marchează teritoriul, unde,
din moment ce femeia este cucerită de către acesta, ea nu se mai poate răzvrăti. Spre exemplu, la
popoarele civilizate, femeile s-au bucurat mereu de autoritate înaintea bărbaţilor, spre deosebire
de vremurile din antichitate când femeia era „sluga‖ bărbatului şi stătea să aibă grijă de casă, de
copii, să facă mâncare etc. Acum, în zilele noastre, femeia se apreciază mult mai mult pe sine şi
nu mai permite a fi sub dominaţia cuiva. Este adevărat că şi astăzi se încalcă drepturile femeii şi
sunt în dezacord cu acest lucru. Dreptul de a te exprima, de a acţiona după dorinţa ta, dreptul de a
fi o personalitate nu trebuie să fie răpit de nimeni. Uneori, atitudinea bărbaţilor şi superioritatea
acestora nu este bine întemeiată, iar stăpânirea lor asupra persoanelor, fie ele de sex opus sau nu,
reprezintă o adevărată tiranie. Vorbind acum la modul general, ar trebui să învăţăm că minimum
de respect îl merită oricine, dând prin asta dovadă de maturitate. Trebuie să ne punem în valoare
abilitatea de toleranţă şi să învăţăm să fim empatici, deoarece niciodată nu ne putem da seama ce
se află în mintea şi sufletul unui om.
Pe de altă parte, acest concept se bazează în linii definitorii pe autonomie, vizibilitate,
responsabilitate, participarea egală a femeilor şi a bărbaţilor în toate sferele vieţii, atât publice,
cât şi private. Opusul acestei teme despre inegalitate şi discriminare se regăseşte în faptul că
egalitatea stă la baza participării echilibrate a celor două sexe în toate domeniile vieţii. Trebuie
luate în considerare capacităţile, nevoile şi aspiraţiile diferitelor persoane, bărbat sau femeie, fie
tineri sau batrâni şi tratamentul egal al acestora. Discriminarea se leagă de orice excludere,
diferenţiere sau restricţie bazată pe orice subiect, care urmăreşte scopul împiedicării sau anulării
recunoaşterii beneficiului unui om. Tot pe baza egalităţii dintre bărbaţi şi femei, a drepturilor
omului şi a libertăţilor fundamentale se deschid mai multe obiective în domeniul: politic,
economic, social, cultural, civil etc. Este adevărat că oamenii nu sunt egali, deoarece diferenţele
ne fac speciali, însă ar trebui să se acorde şanse atât femeilor, cât şi bărbaţilor să descopere
lucruri noi şi să nu fie privaţi de nimic. Proverbul „Unde-s doi, puterea creşte‖ descrie foarte bine
această problemă, deoarece femeia şi bărbatul ar trebui să formeze o echipă din care să rezulte
lucruri măreţe, nu să fie discriminări.
Viitorul generaţiei noastre depinde 100% de felul cum acţionăm pentru a ne impune
punctul de vedere, dar şi de deciziile pe care statul le ia pentru a crea o societate mai bună. De
aceea, este important ca şansele egalităţii dintre femei şi bărbaţi să fie cât mai echilibrate pentru
a putea fructifica ideile, părerile, sugestiile de care dispune fiecare fiinţă în parte. Dintr-un punct
de vedere personal, pot spune că oamenii ar trebui să se accepte aşa cum sunt, colaborând şi
înţelegând ideea că fiecare minte în plus, indiferent cui aparţine, poate oferi „un bob‖ din care să
crească o întreagă „avere‖.
188
În concluzie, bărbatul este coregraful, iar femeia este dansul. Ei nu ar putea exista unul
fără celălalt, de aceea sunt complementari. Atât timp cât ei lucrează împreună, având şanse de
egalitate, atunci nu există posibilitatea de a da greş, iar lumea în care trăim ar deveni un dans al
schimbărilor ce înfloresc.
Bibliografie
Montesquieu (1993), Scrisori persane, Editura Hyperion.
http://internship.gov.ro/informatii/agentia-nationala-pentru-egalitatea-de-sanse-intre-femei-si-
barbati/
Şanse egale între bărbaţi si femei

Rotaru Lidia Alexandra, IXA
Egalitatea de gen constituie un obiectiv central pentru fiecare societate democratică care
doreşte să creeze drepturi cetăţeneşti depline şi egale pentru toţi indivizii acesteia. Obiectivul
egalităţii de gen este realizarea unei societăţi în care, atât femeile, cât şi bărbaţii, beneficiază de
aceleaşi drepturi, oportunităţi şi responsabilităţi. Mai avem, însă, multe de schimbat şi rectificat
până la atingerea unei societăţi egalitare ca demnitate acordată ambelor sexe, pentru că există
încă neajunsuri, cum ar fi: plata inegală pentru munca depusă, hărţuirea sexuală, discriminarea,
inclusiv cea pozitivă, avorturile selective în funcţie de sexul feminin şi multe altele.
Pe de-o parte, de-a lungul istoriei, femeile au avut un rol inimaginabil în dezvoltarea şi
educarea oamenilor. În antichitate, femeia rămânea să aibă grijă de copii, acasă, iar bărbatul
pleca în pădure pentru a vâna sau în armată pentru a apăra patria, având totuşi parte de mult mai
multe drepturi. În timp, lucrurile au evoluat, apărând grupări de oameni care îşi doreau drepturi
politice pentru femei sau, de pildă, oameni care considerau că femeile trebuie să aibă un cuvânt
de spus în ceea ce priveşte viitorul lor. Astfel, s-au înfiinţat mii de companii care dezbat şi luptă
pentru egalitatea dintre femei şi bărbaţi şi care au trezit în oameni dorinţa de a beneficia de
aceleaşi drepturi şi datorii. Implicarea mai multor cetăţeni a condus la realizarea unui progres
considerabil, astfel, persoanele de sex masculin şi feminin au ajuns să beneficieze de mai multe
şanse de egalitate în cele mai multe domenii de activitate. Cu toate acestea, nu se poate spune că
există egalitate de gen decât atunci când ambele părţi sunt capabile să împărtăşească în mod egal
puterea şi influenţa, să aibă oportunităţi egale în ceea ce priveşte independenţa financiară: prin
muncă (în momentul de faţă, o femeie câştigă cu doi euro mai puţin pe oră decât un bărbat), prin
întemeierea unei afaceri ( în acest domeniu, femeile au fost mai puţin apreciate decât bărbaţii,
fiind considerate persoane dificile şi că este mai greu de lucrat cu ele, exemple redutabile fiind
Maria Postolachi, Denise Coates); să beneficieze de accesul egal la educaţie (exemplu edificator
este Malala Yousafzai, care s-a luptat pentru propria ei educaţie, dar şi a altora); să împartă
responsabilitatea pentru casă şi copii şi să fie libere de constrângeri sau acte de violenţă.
189
Pe de altă parte, problemele care provin din discriminarea de gen pot fi delicate în unele
momente şi pentru multe persoane, care nici nu conştientizează măcar faptul că au anumite
drepturi. Problema principală constă în faptul că există azi multe zone geografice nedezvoltate
economic, dar şi mentalitatea care derivă, implicit, din acest fapt regretabil. Cum de obicei
bărbaţii sunt cei care conduc astfel de adunări, au format grupări de ajutor reciproc pentru a reuşi
să facă în viaţă ceea ce îşi doresc. Pentru astfel de situaţii, însă, nu s-a ajuns la un mod concret
prin care se va putea rezolva această problemă. Cu toate acestea, bărbatul, dar şi femeia au avut
încă de la început un factor care a influenţat şansele de evoluţie a lumii. Totuşi, în timp,
inovaţiile aduse de ea au fost trecute cu vederea, considerându-se că locul femeilor este domestic
şi că nu este în stare să creeze ceva atât de inovator, progresist precum un bărbat. Aceasta este
mentalitatea care a acaparat atât Europa, cât şi celelalte părţi ale lumii şi a pus într-o lumină
defavorabilă majoritatea persoanelor de sex feminin, ele începând să îşi piardă uşor încrederea în
sine, dar să le şi dea o putere incredibilă spre a lupta pentru propriile lor drepturi.
Situaţia femeilor şi locul lor special pe care îl ocupă în faţa lui Allah, în religia islamică,
au fost aspecte subminate în toată lumea şi, aş putea să adaug, şi în istorie. Condiţia precară a
reprezentantelor sexului slab în Occident, unde exploatarea este larg răspândită, în Orient, unde
valoarea lor este depreciată şi, cu tristeţe, trebuie să admit, în lumea arabă, este într-adevăr
tragică. Femeile sunt stâlpii de susţinere ai viitoarelor generaţii, pentru că educă, formează
oamenii de mâine, bărbaţii de mâine, şi trebuie tratate ca atare. Islamul, manifestarea îndurării lui
Allah, este pentru toţi oamenii şi nu face discriminări între sexe. Toţi bărbaţii şi toate femeile au
un rol şi un loc pe Pământ. Unii nu sunt mai importanţi decât alţii. Ambii vor primi răsplată de la
Creator. Coranul explică acest lucru în multe versete şi acesta este un miracol ce îi luminează pe
cei ce reflectează corect la aceasta. O mare parte din discriminarea de gen din zilele noastre nu
este nici contestată şi, chiar dacă este sesizată, nu se iau prea multe măsuri. Egalitatea, chiar dacă
există astăzi o abordare politically correct, nu va exista în adevăratul sens al cuvântului decât
atunci când mentalitatea noastră se va schimba şi vom observa că majoritatea lucrurilor pe care
le spunem rănesc oamenii. Aici este şi marea problemă a conceptului de egalitate, nu
nerespectarea legii, ci noi, oamenii. Schimbarea vine din noi, astfel că înainte de a spune ceva, ar
trebui ca mai întâi să ne gândim ce am crede sau simţi noi în situaţia dată, până la urmă, totul
fiind o chestiune de empatie, de dăruire şi de iubire generoasă.
În consecinţă, în momentul în care vor fi rezolvate discriminările legate de gen, atunci viitorul
generaţiei noastre va fi unul optimist, oamenii nemaiputând să abuzeze de sexul opus sau să
încalce anumite legi morale care până atunci nu existau în legislaţie.
Bibliografie:
Eliade, Mircea (2013), Istoria religiilor și ideilor religioase, Bucureşti, Editura
Humanitas.
Surse electronice:
http://www.sfaturi-juridice.ro/noutati/egalitatea-de-sanse-intre-femei-si-barbati-
principiu-fundamental-al-dreptului-european
http://www.europarl.europa.eu/sides/getDoc.do? pubRef=-//EP//TEXT+REPORT+A7 -
2014-Q073+0+DOC+XML+VQ//RO
http://www.europarl.europa.eu/sides/getDoc.do? pubRef=-//EP//TEXT+IM-
PRESS+2Q0905nFCS55550+0+DOC+XML+VQ//RO
190
INTERVIURI
Capitolul
Interviuri
191
INTERVIURI
Interviu colectiv realizat de elevii clasei a IX-a B
Profesorii sunt precum niște cheițe care ne deschid drumul spre succes. Unii dintre noi uităm
valoarea acestor chei şi le pierdem, dând cu piciorul la tot ce poate fi frumos pentru viitorul
nostru.
Săptămânile acestea am avut minunata ocazie să aflăm o parte dintre poveştile dumnealor în
urma unor interviuri luate de către elevii clasei a IX-a B. Lăsând la o parte seriozitatea pe
care profesorii o afişează în timpul orelor, ei pot fi și foarte apropiați de noi şi o parte dintre
răspunsurile lor ne-au atras atenţia şi vi le vom transmite şi vouă.
Deoarece să fii profesor nu este o meserie atât de satisfăcătoare din multe puncte de
vedere, totuşi ei au ales-o, aşa că i-am întrebat ce i-a determinat să devină profesori. Desigur
că răspunsurile au variat, pentru câţiva dintre aceştia fiind exact ce şi-au dorit, iar pentru alţii
mai mult o întâmplare.
Doamna Mirela Avram ne-a mărturisit că profesoara de matematică pe care a avut-o în
generală a determinat-o să ia decizia de a deveni profesor. Chiar dacă ar avea oportunitatea să
dea timpul înapoi, doamna Avram n-ar schimba nimic pentru că asta a simţit la momentul
respectiv şi asta simte şi acum.
Profesor de logică şi filosofie, domnul Dan Bodea a luat decizia de a se afirma în acest
domeniu acum câţiva ani datorită pasiunii sale pentru logică, istorie şi filosofie.
Domnul Viorel Ionescu a practicat în tinerețe
15 ani patinajul de viteză, sport de performanță,
era firesc să devină profesor de educație fizică
și sport.
Lista profesorilor care şi-au dorit cu adevărat
această meserie nu se opreşte aici, domnișoara
Rozalia Mincu alegând această carieră din
dorinţa de a lucra cu tinerele generaţii. Doamna
Maria Pitica ne declară că n-am ales eu cariera
didactică, ci ea m-a ales pe mine, iar sora Paula
Iosif s-a lăsat purtată de destin, neavând cum să
câştige lupta cu acesta. Domnișoara Klara Fekete a dorit întotdeauna să dăruiască ceea ce știe.
Chiar dacă există profesori care nu şi-au dorit cu tot dinadinsul să urmeze acest drum, asta nu
înseamnă că nu sunt profesori buni. Doamna Raluca Faraon dorea să devină critic de teatru
sau de cinema, totuși, asta nu a oprit-o să pună suflet în ceea ce face.
Nici părintele Riba nu a avut această dorinţă de a deveni profesor: Nu a fost neapărat
lucrul pe care l-am gândit, să fiu profesor. În familie nu am avut profesori, am ţinut la
profesori şi mă gândesc cu drag la profesorii mei de care îmi amintesc cu mare bucurie; i-am
apreciat pentru întreaga lor misiune. Nu mi-am propus să fiu profesor, dar când
arhiepiscopul mi-a propus să vin aici la şcoală, am luat-o ca fiind o misiune din partea lui
Dumnezeu prin superior şi am încercat încet-încet să intru în această dinamică a formării din
şcoală.
Pentru doamna Carmen Pop nu a fost o decizie pe care a luat-o de la început, prima oară fiind
inginer.
192
INTERVIURI
Doamna Alina Stârcea a oferit un răspuns interesant:

După cum am spus deja, nu voiam să fiu profesoară. De fapt, eu am iubit teatrul. Am
vrut să fiu actriță. Mama a vrut să fiu avocat. Am dat la Drept și am picat. În consecință, m-
am reorientat și am ajuns la Institut. Se pare că Dumnezeu a știut mai bine și decât mine, și
decât mama. Pasiunea pentru teatru nu a fost părăsită. Pe lângă faptul că pot transforma
catedra oricând într-o scenă de teatru și ora într-o piesă reușită, cu mare drag coordonez
Cercul de teatru Aletheia al liceului, iar acolo mă simt mai în largul meu decât oriunde și
oricând. Îi am pe copii și frumoasa lume a teatrului (chiar dacă de amatori, ascunde reale
talente) și este și un moment în care pedagogul din mine are și el ceva de spus, deoarece pe
lângă înțelegerea unor texte literare pe care le punem în scenă, învățăm atâtea despre noi ca
oameni și se creează legături profunde între noi.
Domnișoara Gorgos Adriana ne-a răspuns în felul următor:
Istoria mea didactică e legată embrionar de Colegiul Romano-Catolic „Sf. Iosif”. Am
intrat mai întâi pe poarta acestui liceu în calitate de învățăcel (aveam doar 20 de ani și
trebuia să învăț să fiu profesor). Așadar, am făcut practica pedagogică sub îndrumarea
minunatei doamne profesoare Constanța Ambrozie. În schimb, în acest liceu am învățat să
privesc elevii în ochi, să mă adresez unui colectiv, dar și să notez… După doi ani de la
finalizarea Facultății de Litere, m-am întors în liceu ca profesor de română și de franceză.
Drumul de formare ca şi cadru didactic nu a fost tocmai unul uşor pentru toţi, ştiind că
soarta le-a dat şanse diferite. De aceea am avut mica curiozitate şi i-am întrebat unde şi când
şi-au început cariera didactică. Nu toţi au început în București, spre exemplu, domnul Dan
Bodea a început într-un colegiu din Baia Mare în anul 1978, doamna Pitica a început acum 36
de ani în Școala generală nr. 29 din Bacău, sora Paula a început în anul1983 într-un sat de
romi; doamna Raluca Faraon a început într-o şcoală de cartier din București, nr. 78. Doamna
Tănase Raluca a început în 1988, la Școala cu clasele I- X Vâlcelele, jud. Călărași. Doamna
Stârcea Alina a început chiar în acest liceu, „Sfântul Iosif‖. În schimb, domnișoara Rozalia
Mincu a avut oportunităţi mai mari, începând activitatea didactică peste hotare: După
terminarea studiilor în Bucureşti, am continuat în străinătate. De aceea, activitatea mea
didactică a început în afara ţării. În anul 2002, am pornit pe această cale predând religia în
Italia.
Chiar dacă aceşti profesori au început în locuri şi ani diferiţi, toţi au acelaşi scop: să ne
facă oameni în societate.
La întrebarea dacă ar dori să fie tot profesori, în eventualitatea unei ipotetici întoarceri
în timp, din păcate, majoritatea spun că nu, ceea ce dovedește că sistemul de învățământ și
societatea contemporană „luptă‖ împotriva propriilor oameni, lezându-le demnitatea.
Domnișoara Rozalia Mincu, Domnișoara Klara Fekete, doamna Maria Pitica, domnul Viorel
Ionescu, domnul Dan Bodea rămân pe poziție, ceea ce le face cinste. Doamna Raluca Faraon
a oferit un răspuns de mijloc:
Nu, cred că nu. Dacă îmi puneai întrebarea aceasta acum cinci ani, poate
răspundeam că da; între timp, s-au înmulțit cazurile părinților care consideră că știu mai
bine cum se predă și cum se evaluează decât profesorii, umilințele în cadrul școlii,chiar între
colegi, de la directori la colegi, sentimentul că ce faci e în van, pentru că e o societate
agresivă și lipsită de perspective. Iar elevii, îmi pare rău, trec printr-o blazare care pare fără
speranță. Dacă m-aș întoarce în timp. Însă sunt aici și voi continua să lupt, să predau
193
INTERVIURI
literatură ca și cum de asta depinde viața mea. Cine știe, poate impresionez pe cineva și se
apucă de citit și de meditat la înțelesurile vieții.
Adolescența o putem defini în multe moduri, dar fiecare o vede diferit. Astfel, ne-am
permis să-i întrebăm cum văd dumnealor adolescența, având în vedere că au trecut de această
perioadă, şi dacă ne-ar putea povesti câteva întâmplări amuzante. De data aceasta, profesorii
ne-au lăsat fără cuvinte, uitaţi câteva dintre răspunsurile care ne-au captivat întru totul:
Adolescența este câmpul căutării, eliminării a ceea ce înseamnă bucuria răului care
te poate strivi şi apropierea de grâu, alături de a urmări drumul bobului de grâu spre pâinea
vieţii (Dan Bodea).
În ciuda mirajului acestei vârste, adolescenţa e singură perioadă la care nu mi-aş
dori să mă întorc. Cu toate că am fost un temperament potolit şi nu am trecut prin prea multe
tulburări, mi-a rămas în minte că e o vârstă haotică, un fel de război între copilul care nu
vrea să plece şi adultul care se grăbeşte să se instaleze (Sr. Paula Iosif).
Mă întâlnesc zilnic cu capcanele şi cu problemele din adolescenţă. Este o perioadă a
conflictului interior şi exterior, începutul căutării din sine care ne poate aduce şi în direcţii
greşite, vârsta idealurilor măreţe, a multor decizii importante. Pentru cei care au avut o
copilărie nefericită, poate reprezenta alegerea unui nou început (Rozalia Mincu).
Dintre toate vârstele, mi se pare cea mai importantă: ai încă idealuri, vrei să lupţi
pentru ele, crezi că vei schimba lumea şi, într-un fel, o şi faci. Dar e şi vârsta unei mari
vulnerabilităţi, depinde cine e lângă tine, pentru că poţi foarte uşor să cazi şi să nu mai poţi
să te ridici vreodată (Raluca Faraon).
O perioadă frumoasă și plină de energie și visuri a vieții (Raluca Tănase).
Adolescența este o perioadă de schimbări foarte importantă, în care tânărul începe să
se trezească, să gândească individual (Klara Fekete).
Cel mai mult la acea perioadă mi-a plăcut cât de mult visam....(Alina Stârcea).
La capitolul întâmplări amuzante din adolescenţă, nu am primit foarte multe

răspunsuri, mare parte dintre profesori având o adolescentă liniştită. Doamna Faraon ne-a
povestit cu zâmbetul pe buze cum a adormit în tren şi nu a coborât unde trebuia, trezindu-se în
alt oraş. Dacă vă gândiţi că profesorii n-au chiulit, mare greşeală faceţi, profesoara de
matematică, Mirela Avram, a avut curajul să ne povestească cum a chiulit de la ore împreună
cu colegii săi, dar norocul nu i-a fost prea mare, căci într-o zi a fost prinsă şi trimisă la
directoare.
Doamna Alina Stârcea ne-a uimit cu o întâmplare
amuzantă, povestită, cum era și firesc, cu talent literar:
Școală postdecembristă, clasa a XI-a, un liceu în
București.... Aveam și noi șobolanii noștri (precum și Cațavencu
avea faliții lui). Nu glumesc, erau chiar șobolani sub parchet. Și
alte neamuri rozătoare. Dintre ele, unul, mai curajos, își făcuse
gaură în zid. La început timid, pe urmă cu deplină hotărâre, am
adoptat scârbosul rozător.
Lăpșneanian (oare pot spune asta???, lăpușnian n-aș zice, că m-ar trimite la cățel...)
vorbind, ne era trebuitor. Hrănit bine cu pâine, salam și alte tocături care, pe vremea aceea,
ar putea fi interpretate drept canibalism pentru banalul urmaș al lui Mickey Mouse (va avea
urmași mai demni ceva mai târziu și cu funcții mai înalte decât un șobolan de parchet), Șobo
(așa îl numisem) se familiarizase cu noi și de câte ori simțea miros de mâncare își arăta
194
INTERVIURI
mustățile indiferent de oră (nu uitați, printre atâtea digresiuni că suntem încă la școala
postdecembristă și bucureșteană). Și așa scăpam de ore... Două distinse doamne profesoare
au sărit la propriu pe catedră.
Noi, fetele, aveam rolul cel mai mare în crearea atmosferei. Băieții se apropiau și
puneau mâncarea, în pauză. În timpul orei, Șobo venea ca la el acasă și se înfrupta. Prima
mișcare – prima bancă: Ce e acolo???, Unde? Acolo, la perete, se mișcă ceva!!! Urmau
băncile din spate: NUUUU!!! E șobolanul, șobolanul!!!! Țipete, vaiete, sfârșitul de lume,
profe pe catedră, scăpat de oră!!!!
Primele cedaseră materiile umaniste (mai sensibile, de!). Vine și ora de matematică.
Bineînțeles că ne hrănim micuțul prieten, după obicei. Dar când iese el tiptil din crăpătura
zidului și noi, fetele, țipăm îngrozite, doamna cu mare calm izbește brusc cu tocul de la pantof
în pământ strigând: Pleacă, mă! (cam la fel ne gonea și pe noi de la tablă!). Micul nostru
prieten a zbughit-o înapoi (cunoșteam sentimentul), iar noi ne-am continuat ora ca și cum
nicio rozătoare nu ne-ar fi vizitat. Realul (sau realitatea) ne-a învins!!!
La scurt timp, s-au hotărât să deratizeze școala și tot neamul șobolănesc se duse în
veșnica adormire. De adormit, au adormit ei, mai trist e că din veșnica adormire au dat în
veșnica mirosire (descompunerea era de vină!!!). Am mai scăpat de câteva zile de școală,
timp în care șobolanii decedați au fost betonați. S-a turnat beton printre găurile de sub
podea. Astfel, tot neamul șobolănesc, cu iubitul nostru Șobo cu tot, își găsește somnul statuar
(sau betonar) în parchetul liceului bucureștean... Să le fie țărâna ușoară!!! (vezi să nu, e
beton!!!!)…
Un alt subiect pe care l-am abordat împreună cu profesorii este legat de lupta cărţilor
cu internetul şi cum ar putea câştiga dumnealor această luptă. Din nou am primit răspunsuri
foarte profunde la care nu ne aşteptam.
Sunt un om al acestui veac, dar din punctul meu de vedere, cartea este alimentul sufletului
pentru noi şi trebuie apărat. Dacă în magazia respectivă nu aşezi conţinutul de gândire şi de
înălţime, nu are nicio valoare. Trebuie să intri în bibliotecă şi să te îmbraci în haine
cardinale şi să îi chemi pe cei de sus să spună, să te înveţe (Dan Bodea).
Nu este o luptă, aș spune, este mai degrabă o provocare, pentru că tehnologia, dacă o
foloseşti corect, te poate ajuta să faci viaţa elevului mai frumoasă, dacă ar fi o luptă, cred că
ar putea fi câştigată învăţând să foloseşti tehnologia actuală în favoarea elevului (Pr. Marian
Blaj).
Ca profesor, trebuie să trăieşti în prezent. Tehnologia nu este duşmanul meu, nu lupt
împotriva ei, ci cu ea. Cum încerc să contracarez? Mă ajută disciplina pe care o predau,
chimia, ca știință a naturii, aceasta studiază relaţiile de tip cauză-efect. Eu mă lupt frecvent
cu întrebarea elevului „de ce?”, dar îl învăţ să-şi pună singur această întrebare, ca în final,
să-şi dobândească independența de a gândi, sperând să filtreze mai bine informaţiile de pe
internet (Maria Pitica).
Încerc să folosesc și diferitele mijloace tehnice noi în predare. Și ajută. Uneori trebuie
să ne adaptăm, nu doar să transformăm totul într-o luptă. Încerc să-i fac pe copii să înțeleagă
că aceste două mijloace de cunoaștere nu se bat cap în cap. Cu puțină imaginație și un strop
de inteligență, de fapt se sprijină reciproc. Dacă au un sistem de valori bine definit, vor ști să
fie selectivi și să îmbine lucrurile cum trebuie. Asta trebuie să facem mai degrabă. Accept
referate și bibliografie electronică, dacă este aleasă cum trebuie, vedem și filme care merită
văzute... Ne adaptăm schimbărilor, fără a renunța la valori! (Alina Stârcea)
195
INTERVIURI
Cu discernământ, cu deschidere faţă de nou. Poţi folosi tehnologia în favoarea ta.

Sunt conştientă că nu se mai citeşte ca înainte pentru că mie, care îmi plac totuşi cărţile, nu-
mi mai ajunge timpul pentru ele. Şi atunci, poţi, ca profesor, să le stârneşti curiozitatea
elevilor, chiar prin tehnologie. Poate unii, fascinaţi de ideile mari, vor căuta şi pe autorii lor
în cărţi (Raluca Faraon).
Unul dintre elementele esenţiale în învăţământ este şi relaţia profesor-elev. Aşadar, i-

am întrebat cum privesc dumnealor această relaţie şi care sunt lucrurile care îi deranjează la
elevi. Prin aceste răspunsuri, avem ocazia ca noi, elevii, să construim o relaţie mult mai
strânsă şi apropiată de profesori. Pentru doamna Rozalia Mincu, prejudecata faţă de profesori
este singurul lucru care o deranjează la elevi: Nu am impresia unor schimbări radicale, dar
sunt evidente pe timp ce trece. Oricum, după cum spunea Einstein, «criza este cea care scoate
partea mai bună a fiecăruia la lumină». Cum ştie cel mai bine, domnul Dan Bodea ne dă şi de
data asta un răspuns la fel de profund: Tinerii sunt şi au fost o explozie de frumuseţe, de
nebunie. Dacă nu ne hrănim din jocul vostru, la rândul nostru, nu vom fi asemenea cerului.
Trebuie să îţi croiești existența pe ceea ce înseamnă cartea care nu te obligă să o citeşti, dar
care este un spaţiu al frumosului numai dacă îi deschizi paginile. Interesant e faptul că pe
domnul Bodea nu îl deranjează nimic la elevi: Nu mă deranjează absolut nimic. Mă
deranjează că nu sunt învăţaţi să îşi facă un program pentru fiecare zi. Părintele Riba se
străduieşte ca relaţia dintre noi şi dumnealui, ca profesor, să fie cât se poate de strânsă: Îmi
doresc tare mult să mă apropii de ceea ce îi poate ajuta, nu neapărat să le încarc ora cu
foarte multe informaţii, ci mai ales să mă apropii de ei sub aspectul realităţilor care îi
interesează şi, odată cu acestea sau pornind de aici, să ajung la realităţile de care au nevoie
pentru a creşte şi pentru a fi apoi generaţia de mâine care va avea grijă de noi. Doamna
Raluca Tănase este îngrijorată pentru că elevii de azi consideră că profesorii sunt niște
inamici.
Ignoranța. Și faptul că se lasă manipulați. Trebuie să gândească ei, liber, și nu să fie
produsul mentalității colective. Nu trebuie să facă un lucru doar pentru că și ceilalți fac. În
concluzie, lipsa unei personalități, a unei individualități, asta mă deranjează. A fi arogant
pentru că toată lumea este nu te face unic, ci ridicol. A face ceea ce societatea impune, a
renunța la valori pentru că nu mai sunt la modă nu te face puternic, ci o marionetă (Alina
Stârcea).
Copiii nu se schimbă, ei rămân la fel: au curiozităţi, umor, dorinţa de cunoaştere,
prospeţime. Se schimbă timpurile, şi timpurile par în defavoarea elevilor şi profesorilor
deopotrivă, pentru că e prea multă tehnică, competiţie şi superficialitate (graba e ceea ce mă
deranjează la elevii de azi). Oamenii nu sunt obiecte care se aruncă dacă nu se supun unor
standarde. Va trebui să ne unim forţele, profesori şi elevi, ca să dovedim că omul este
important, orice s-ar întâmpla (Raluca Faraon).
Şi nu în ultimul rând, la finalul interviurilor, i-am întrebat pe profesori dacă se

consideră buni în ceea ce fac. Dacă vă aşteptaţi ca răspunsurile să fie „da‖sau „nu‖, vă
înşelaţi. Profesorii au fost şi de data aceasta pregătiţi cu răspunsuri uimitoare.
Eu mulţumesc cerului că sunt profesor, mulţumesc cerului că am posibilitatea să

hrănesc generaţiile care vin cu miere de albină de primă mână, putinţa de a oferi ceea ce este
196
INTERVIURI
pur, cuvântul care ne însoţeşte, cuvântul care ne apără, cuvântul care sporeşte frumuseţea
din noi ( Dan Bodea).
Mă consider un profesor devotat, pe care nu l-ar fi prins bătrâneţea în învăţământ
dacă nu ar fi avut nimic de oferit în acest domeniu (Maria Pitica).
Eu consider că îmi fac datoria şi că urmăresc şi relaţia umană (Carmen Pop).
Da, mă consider un profesor bun, pentru că nu mă interesează ca munca mea să fie
contabilizată. Ştiu să preţuiesc adevăratele valori şi vreau să fac oameni din elevii mei,
pentru că ţin la demnitatea lor. Dacă voi fi reuşit, se va vedea peste ani, nu la examenul de
bacalaureat neapărat (Raluca Faraon).
Nu cred că noi, profesorii, ar trebui să spunem acest lucru, ci elevii noştri. Consider că un
profesor bun este bun dacă dincolo de materia pe care o predă şi care – între noi fie vorba –
va fi uitată destul de repede, reuşeşte să lase lumină în viaţa elevilor săi (Sr. Paula Iosif).
Interviu cu domnul profesor dr. Dan Bodea

Rareș Șerban, cls a XI-a B
De când scrieţi şi care a fost prima lucrare?
Încă din facultate am acordat o atenţie specială cercetării, împreună

cu un colectiv de colegi din anul III şi, sub îndrumarea profesoarei
Magda Totu, am întocmit o carte de documente intitulată „Izvoarele
istoriei moderne ale României‖, insistând pe revoluţia de la 1848 ca
moment de referinţă în ceea ce înseamnă mersul spre Europa al
românilor.
Acesta îl consider un moment de deschidere spre ceea ce înseamnă
tainele cunoașterii, apoi au urmat publicări de articole, urmate de cărţi
de poezie, de eseistică, care, zic, mărturisesc despre mine că n-am trăit in gol.
De ce scrieţi?
A scrie înseamnă a trăi, a scrie înseamnă a bate la porţile înţelepciunii, a scrie înseamnă a te
curăţi de ispitele lumii, a face faţă provocărilor pe care cotidianul ţi le aşază în cale. A scrie
înseamnă a comunica cu cel care te-a creat, pentru că, prin creaţie, Dumnezeu a scris „om‖,
deci omul trebuie să fie nu numai creatura, ci să fie iz de creaţie.
În afară de poezie, ați scris și proză?
Am început cu ceea ce înseamnă colecţia de documente ale istoriei românilor, selectate în

speţă din izvoarele externe. M-a interesat în ce măsură Europa s-a revărsat spre ţările române,
pentru că revoluţia a început la Paris şi s-a terminat la gurile Dunării. Acest traseu rostește
ceva! Apoi, publicațiile de cărți de sine stătătoare.
Lucrările scrise cuprind două zone: cea de cercetare istorică şi cea de eseistică. Pentru zona de
eseistică am apelat la izvoarele populare, istorice, iar teza de doctorat am intitulat-o
„Discursul crucii la români‖. Am încercat prin teză să provoc neamul românesc, să-l scot din
spaima cotidianului şi să-l introduc în ceea ce înseamnă a sta de vorbă cu Dumnezeu, a fi
colaboratorul lui Dumnezeu, pentru că ce este colindul decât a cânta la fereastra de lumină; ce
este urarea de Anul Nou decât şirul anilor calendaristici să se transforme în ceea ce înseamnă
197
INTERVIURI
veşnicie. Aceste două porţiuni au fost insistente în cercetarea mea, pentru că ele ne definesc şi
privesc neamul de la Dunăre, respectiv neamul românesc: o taină, dar în acelaşi timp şi un
adept al unui joc pe care nu îl cunoaştem în suficientă masură, dar „vom face jocul‖, cum zice
Blaga, adică un joc care este făcut să stăruie în ceea ce înseamnă prag divin.
În fine, o altă lucrare este o suită eternă şi emblematică în devenire a neamului românesc, o
suită de materiale rezultate din cercetarea cu de-amănuntul a ceea ce înseamnă puţinul care se
pierde în infinit, adică ceea ce s-ar traduce: non-înţelepciunea vieţii, care este doar aparenţă,
înghiţită de ceea ce înseamnă fluviul de lumini.
Menţionaţi o carte, sau mai multe, care v-a(u) influenţat ca scriitor. În ce mod v-au influenţat?
Am fost influenţat de opera lui Ovidius Naso, în primul rând că este începătura neamului
românesc, întodeauna m-am întrebat dacă au meritat aceste ţări dunărene un poet de talia lui
Ovidius Naso, pentru că el, prin opera lui, ne-a apropiat de veşnicia limbii latine, dar în
acelaşi timp versurile lui au şi muzica limbii dacilor. Iată cum cele două lumi se întrepătrund,
dar practic opera ovidiană descifrează romanitatea românilor. Deci putinţa de a fi deasupra,
învingător. Apoi Horatius, Vergiliu Maro, din literatura latină, şi să nu-l uit pe Homer, care
este grandios.
Ca scriitor, care credeți că sunt punctele dvs. forte, dar şi cele slabe?
Ca scriitor eşti, în acelaşi timp, şi umbră şi lumină. Umbra este mereu muşcată de lumină,
dacă nu laşi ispita să te răpună sau să îndepărteze lumina. Lumina este creaţie, este poezie,
este eseu, este poemă, este proză, este ceea ce înseamnă geniul lui Eminescu la noi. Dar şi
Eminescu pune cele două tipuri să dialogheze. Pe de o parte, este Ivan al lui Mircea cel
Bătrân, noi, smeriţi, cuminţi, devotaţi pamântului românesc şi trufia, încercând să
îngenuncheze ceea ce nu se poate îngenunchea. Și atunci, indiscutabil că aceste puncte se
reflectă în orice creaţie, pentru că nu poţi să stai mereu în faţa Creatorului şi în momentul în
care ai ieşit din faţa Lui, rişti să te pierzi dacă nu îi auzi chemarea din nou, adică, Dumnezeu
este lumina, înţelepciunea, jertfa şi tu trebuie să asculţi aceste chemări.
Care este cel mai crtic cititor al dvs.?
Cel mai critic cititor al meu este nepoata mea, care nu ştie a citi. Ea, Măriuca, are poezie
dedicată. Îi citesc poezia şi îi studiez reacţiile, dacă este frumos și îi place, începe să se joace,
dacă nu, îşi întoarce spatele și nu mai zice nimic, îngheaţă.
În ce an aţi publicat prima dată?
Am publicat în 1988 în „Luceafărul‖, la îndemnul poetului Ion Alexandru. El ştia că scriu şi

mi-a zis: „A sosit vremea să publici‖. Trimis de Dumnezeu, Ion Alexandru a fost un uriaş.
Care este cea mai importantă publicaţie a dvs.?
Greu de ales din atâta grâu, pentru că nu aş vrea să acord o importanţă unui bob anume, dar
după selecţia făcută de edituri românești, australiene, canadiene, care au publicat antologii, de
mare importanţă rămâne „Sacra Trinitas‖ („La crucea-Treime Sfântă. Sacra Trinitas‖). Într-
adevăr, poemele din „Sacra Trinitas‖ sunt, zic ei, deosebite, au ceea ce înseamnă parfumul
cerului.
198
INTERVIURI
Acum ce scrieţi şi ce planuri aveţi pe viitor?
Nu multe, o dată, să adun ceea ce am, s-ar constitui în cel puțin 10 volume de poezie şi 5
volume de proză. Vreau şi mă rog Cerului să închei o carte de logică, dedicată clasei a IX-a. O
carte de logică care să părăsească spaţiul matematicii şi gândirea matematică, strivitoare
pentru umanişti, şi să intre în perimetrul a ceea ce filosofia cheamă: jocul minţii.
Aţi dat vreodată peste un frate sau o soră într-ale literaturii sau a existat un scriitor al cărui
stil vi s-a păut asemănător cu al dvs.?
Cred că Ion Alexandru, Dionisie Areopagitul, Dionisie Exiguul, Ion Casian, Vergilius Maro
sunt fântâni din care m-am adăpat şi care mi-au influenţat scrierea, cu bunele şi relele pe care
orice scriere le are.
Care este cea mai semnificativă lecţie pe care aţi învăţat-o ca scriitor?
M-am străduit să înţeleg smerenia şi umilinţa, pentru că Sf. Augustin are cuvinte înălţătoare
despre umilinţă. Umilinţa înseamnă cucerire, umilinţa înseamnă şedere în lumină, umilinţa îţi
deschide odăile înţelepciunii, umilinţa îţi dă dreptul de a sta lângă mine.
Care sunt scriitorii dvs. preferaţi?
Mulţi şi puţini în acelaşi timp. Ador poezia lui Ovidius Naso, mă încântă şi mă înaripă
Vergilius Maro, mă umple de veşnicie Homer, mă încarcă de necunoscut Pindar, mă
întinereşte Eminescu...
Tineretul mai citeşte azi?
Cred că da, proporţia în care tineretul se dăruie lecturii este aceeaşi care i-a încercat şi pe cei
din generaţia mea, şi pe cei din generația care a venit. Este, pe de o parte, obligativitatea
lecturii, înseamnă a te obliga să tragi în ham, dar nu plăcere, nu destindere, nu întinerire, şi
apoi este lectura care te scoate din vremelnic şi te aşază în infinire.
Ce părere aveţi de autorii români?
Eu încerc a mă apropia de Ion Alexandru şi prin intermediul lui, să îi chem la o masă a

înțelegerii și a înţelepciunii pe ceilalţi. Uriaş mi se pare Nichita Stănescu, dar recunosc că nu
m-am adăpat atât de mult de la izvoarele lui, cât de la Ion Alexandru.
199
INTERVIURI
Interviu despre comunism (selecții)

(proiect realizat de elevii clasei a IX-a A)
Comunismul nu este o orânduire, nu este o perioadă nostalgică din trecutul omenirii.

Comunismul este o fiară, un hău existențial, „o idee
care ne sucește mințile‖, după cum afirmă într-o
carte recentă Andrei Pleșu, Gabriel Liiceanu și
Horia Roman Patapievici. În speranța că tinerii își
vor pune probleme, vor interoga istoria recentă, vor
trage concluzii pertinente, am inițiat acest proiect
(prof Raluca Faraon).
1. În ce mod v-a influenţat regimul comunist viaţa?

R: Amintirile din perioada comunistă îmi sunt foarte vagi, când a avut loc revoluţia din
Decembrie 1989, aveam 9 ani (Maican Iustina – interviu cu mama ei).
R: Nu într-un mod chiar pozitiv, asta e clar. Nu aveam acces la tot ce aveţi voi astăzi şi nu
toate se găseau la un supermarket. Noi trebuia să ne trezim la cinci dimineaţa, să stăm la
coadă până se deschidea magazinul, la ora şapte, iar dacă mai rămânea ceva până ajungea
coada la noi, era mare lucru. În mare, m-a forţat să gândesc într-un mod mai sobru şi am
început să privesc viaţa cu alţi ochi ( Rotaru Lidia – interviu cu bunica ei).
2. Cum s-a manifestat regimul comunist în familia dumneavoastră ?

R: Păi, părinţii mei au pierdut toate proprietățile pe care le aveau şi am fost silit să-mi petrec
copilăria în condiţii precare (ani de zile am stat şase persoane într-o singură cameră, tata a
avut un salariu foarte mic etc.) Niciunul dintre părinţii mei nu a fost membru al partidului
comunist (Bîrsan Ilinca – interviu cu bunicul ei).
R: Bunicul meu, pe care nu l-am mai prins în viaţă, fusese arestat de comunişti şi după 7 ani
de închisoare, a fost eliberat, spunându-i-se : „A fost o greşeală. Ne cerem scuze!‖. La scurt
timp, din cauza regimului de detenţie, a murit. Din cauza acestui fapt, mama mea nu a putut
obţine o funcţie de conducere, iar eu la şcoală nu puteam vorbi despre faptul că bunicul meu a
fost închis ca deţinut politic. Casa ne-a fost naţionalizată , iar cealaltă, demolată şi m-am trezit
stând într-un bloc unde era foarte frig şi din această cauză, mă îmbolnăveam des. Apa,
caloriferele erau reci şi îmi aduc aminte şi acum cum mama băga reșouri în prize ca să ne
încălzim casa (Ganea Diana – interviu cu mama ei).
200
INTERVIURI
3. Cine a avut mai mult de câştigat în acea perioadă ?

R: Pe de-o parte, căţărătorii (cei care îşi sacrificau principiile morale). Pe de altă parte,
oamenii foarte săraci, care au avut acces la educaţia gratuită, un loc de munca stabil, la o
locuinţă etc (Bîrsan Ilinca – interviu cu bunicul).
R: Securiştii, desigur. Au câştigat aceia care şi-au trădat familia, prietenii ( Pal Diana 9A –
interviu cu mama ei).
R: Comuniştii. Pentru restul oamenilor, a fost un chin (Rovența Graţiela 9A- Interviu cu
mama ei).
4. Ce v-a făcut să nu vă împotriviţi sau să nu plecaţi din ţară?

R: M-am împotrivit în felul meu şi oricine se putea împotrivi (nu am fost membru al
partidului, nu am fost informator al securității, nu am plecat în străinătate pentru că nu am
vrut să mă despart de soţie şi copii (Bârsan Ilinca – interviu cu bunicul ei).
R: Mama şi bunica au suferit foarte mult pe plan social în urma arestării bunicului. După
arestarea bunicului, a fost nevoită să se angajeze ca femeie de serviciu, deoarece fusese
destituită din funcţie. Copilăria mamei mele era umbrită de faptul că era fată de dizident şi
marginalizată în cercurile de prieteni. Familia mea, tata şi mama, au ales să nu se
împotrivească regimului, deoarece ei cunoşteau ororile din închisorile comuniste. Nu au vrut
să ne traumatizeze pe mine și pe fratele meu, fapt pentru care au stat departe de acţiunile
politice şi prin muncă, să ne asigure traiul (Ganea Diana – interviu cu mama ei).
R: Noi nu ştiam care este viaţa peste hotare, trăiam în lumea noastră, nu ştiam dacă este bine
sau rău, ştiam doar că aşa trebuie să fie ( Plăpumaru Vlad – interviu cu mama lui).
R: Familia, în mare parte a fost un obstacol, dar şi frica faţă de consecinţele pe care le puteam
avea. În ziua de azi, este uşor să călătoreşti, dar pe atunci, nu era tehnologia de astăzi, iar
dorul față de părinții, fraţii, rudele tale este sfâşietor. A mai fost şi frica instaurată în noi de
către comunişti şi pedepsele pe care le primeau cei ce se împotriveau sau care erau prinşi
plecând din ţară erau inimaginabile ( Rotaru Lidia – interviu cu bunica ei).
R: Nu puteai să te împotriveşti cu toată lumea! Şi să pleci din ţară era echivalent cu exilul,
probleme pentru familia ta sau chiar moartea (Catrea Alice – interviu cu mama ei).
5. Aveţi şi amintiri plăcute din acea perioadă? Care?

R: Da, chiar am ceva amintiri plăcute. Soţul meu era o persoană foarte specială şi avea un
prieten care se ocupa cu planificarea unor excursii, iar noi eram de fiecare dată puşi pe lista
celor care vin indiferent de caz. Sau o dată pe săptămână sau la două săptămâni ieşeam în
parc, în oraş cu soţul şi cei doi copii şi ne răsfăţam şi ne bucuram de frumuseţea oraşului sau a
pământului (Rotaru Lidia – interviu cu bunica ei).
R: Îmi aduc aminte şi acum că tata, ca să scoată un ban în plus, în afară de meseria de
profesor, s-a dus ca ghid la ONT. Acest lucru consta în agonisirea de excursii, tabere, nunţi
etc. Când venea noaptea de la nunţi, ştiu că ne aducea salam de Sibiu, caşcaval şi Pepsi şi ne
201
INTERVIURI
bucuram foarte tare. Iar vara, ne lua în tabere. Mama făcea comanda la „Casa de comenzi‖ şi
era o bucurie, deoarece ne aducea ciocolată chinezească şi bănuţi de ciocolată (Ganea Diana –
6. Ați cunoscut pe cineva care a trecut prin persecuții?

R: Da, bunicul meu. Consecințele s-au răsfrânt asupra a două generații: eu, până la revoluție,
și mama mea (Ganea Diana 9A – interviu cu mama ei).
R: Nu, și mulțumesc lui Dumnezeu că nu am cunoscut și nu a trebuit să aflu de ororile ce i s-

au întâmplat bietului om (Rotaru Lidia – interviu cu bunica ei).
R: Tata. A fost reținut pentru că a fost contra partidului comunist român și a fost condamnat
politic la închisoare 15 ani, dintre care 12 și i-a petrecut în cele mai periculoase închisori
comuniste din țară (Rovența Grațiela – interviu cu bunicul ei).
R: Nu știu cazuri concrete, dar asta nu înseamnă că locul în care am stat era ferit de abuzuri și
pedepse (Diana Pal – interviu cu mama ei).
R: Sigur că da, erau foarte mulți pe lângă mine care au trecut prin persecuții. Domnul Varga,
de exemplu, care a încercat să fugă cu barca pe mare spre Istanbul și a fost prins de grăniceri
(Bîrsan Ilinca – interviu cu bunicul ei).
7. Ce v-a ajutat să treceți peste monotonia și frica impuse?

R: Viața, vă spun acum, nu era prea monotonă. Nici frica nu era permanentă. În plus, nu
exista alternativă. Adică, sunt ca niște obstacole oarecum imaginare (Bîrsan Ilinca – interviu
cu bunicul ei).
R: Când eram mai mică, frații și părinții au fost un sprijin din toate punctele de vedere. Când
am venit în București, viitorul meu soț a fost un adevărat sprijin și, ceva mai târziu, și copiii
mei (Rotaru Lidia – interviu cu bunica ei).
R: Credința în Dumnezeu, cu toate că nu ne rugam în public. Părinții și bunica încercau ca

noi, copiii, să nu simțim lipsa care era evidentă (Ganea Diana – interviu cu mama ei).
8. Cum era educația în școli?

R: Exista respect reciproc între elev și profesor (Maican Iustina – interviu cu mama ei).
R: Foarte bună, din punctul meu de vedere. Asta, desigur, ține foarte mult și de vârstă. De
pildă, școlile prin care am trecut eu (1957-școală- 1969-liceu) erau caracterizate de o
disciplină foarte puțin constrângătoare, dar fermă, de manuale corecte și gratuite, de profesori
în general bine pregătiți, respect către studiu, comportament civilizat atât între elevi, cât și
între ei și profesori. (Bîrsan Ilinca – interviu cu bunicul ei).
R: Cum e și acum: obligatorie. Erau multe pedepse, asta e sigur, și multe activităţi obligatorii,
precum plantatul copacilor. Desigur, chiulitul nu era acceptat în niciun caz. Dar cred că pe
atunci era în regulă, având în vedere că era singura modalitate prin care puteam să învăț ( Pal
Diana – interviu cu mama ei).
202
INTERVIURI
R: Școala era politizată 100%. De la grădiniță ni se spunea de tovarășul și tovarășa și eram

„Șoimii Patriei‖. În clasa a II-a, eram făcuți pe serii pioneri și în clasa a VIII-a, ni se dădeau
carnetele de UTC (Uniunea Tineretului Comunist). Eram obligați să mergem la toate
manifestările de pe stadioane. Serbările școlare erau dedicate partidului. Moș Crăciun
dispăruse și mergeam sâmbătă și duminică la activităţi de muncă patriotică. Profesorii erau
duri, învăţământul era de tip tradițional, iar disciplina era ca în armată. Orice abatere era urâtă,
fiind pedepsită corporal (Ganea Diana – interviu cu mama ei).
9. Care a fost cea mai grea experiență pe care ați avut-o?

R: E vorba despre o experiență atipică. Am scris o scrisoare oficială de protest și am intrat în
vizorul securității (septembrie 1989). Din fericire, comunismul scârțâia din încheieturi și s-a
prăbuşit peste câteva luni și gestul a rămas fără consecințe (Bîrsan Ilinca –interviu cu mama
ei).
R: Eram odată la o bere cu colegii la „Hanul Bălan‖, unde, la o masă vecină cu noi, s-a iscat o
ceartă între doi clienți. A venit miliția, i-a ridicat pe cei doi, printre care și pe noi ca martori,
apoi am fost duși la secție și am dat declarație până la ora două noaptea (Rovența Grațiela –
R: Foametea era destul de chinuitoare, dar revoluția e cea mai îngrozitoare, dacă ne gândim la
moartea atâtor persoane (Pal Diana – interviu cu mama ei).
R: Cea mai rea experiență era foamea în calitate de copil, iar pe măsură ce deveneam
adolescentă, îmi dădeam seama că eram încurcată în mod conștient cu informații politice. Ca
adolescentă am resimțit restricții la cultură. Ai mei aveau cărți în casă, pe care nu aveam voie
să le ținem și pe care de multe ori le ascundeam în spatele bibliotecii, ca nu cumva să le vadă
cineva ca să-i toarne pe părinții mei pentru a face închisoare. Așa am citit cărți interzise din
perioada aceea. Lipsa accesului la cultură mi s-a părut cea mai mare suferință (Ganea Diana –
10. Ce sfat îi puteți da unui tânăr care consideră comunismul o perioadă fericită și dreaptă?
R: Păi, dacă este inteligent, cel mai simplu ar fi să vadă filmul „Reconstituirea‖ de Lucian
Pintilie. Dacă nu, niciun sfat nu ajută la nimic. Însă, vorbind dincolo de film, există o
literatură uriașă, cei mai convingători fiind Alexandr Soljenițîn și Vasile Grossman. (Bîrsan
Ilinca – interviu cu mama ei).
R: Este opinia lui și nu poate să înțeleagă atât timp cât nu a trăit pe pielea lui statul la cozile
de alimente. Nu poate înțelege, deoarece el stă într-o casă călduroasă, confortabilă, utilată cu
tehnologii de ultimă oră și cu aparate electronice. Nu poate înțelege, deoarece nu i-a fost
niciodată frică să citească, însă eu am trăit asta pe pielea mea. Prin urmare, un om din
generația actuală nu are cum să înțeleagă un om din regimul comunist (Ganea Diana –
203
INTERVIURI
O fostă colegă....
De Văileanu Alexandra, cls a XI- a B
Francesca Ungureanu, fostă elevă a Colegiului Romano-

Catolic „Sf. Iosif‖, este studentă în anul IV la Sarah
Lawrence College (Liberal Arts College în Bronxville,
NY). Ea studiază Psihologia Clinică și Antropologia, dar, în
același timp, este și supervizor la biblioteca SLC Esther
Raushenbush, asistent în cercetare la laboratorul de
psihologie Sarah Lawrence College, dar și asistent
universitar în departamentul de Antropologie în cadrul
aceleiași școli. Este o bucurie uriașă să aflăm de la Francesca procesul prin care a trecut
pentru a studia în SUA.
ALEXA: Cum și când ți-ai dat seama că studiile în SUA reprezintă cea mai bună opțiune
pentru tine? De ce SUA?
FRANCESCA: Dorința de a studia în SUA a fost mereu prezentă în mintea mea, încă din
primii ani de liceu. Eram în clasa a X-a, când vizitam pentru prima dată cunoscutul târg
universitar RIUF, unde am întâlnit reprezentanții fundației Fullbright; ei mi-au oferit un set
bogat de informații despre procesul de aplicare, povești de success ale altor aplicanți și
costurile aferente. Îmi amintesc că atunci a fost prima dată când o dorință ce părea imposibil
de realizat a devenit scop. Educația oferită în SUA oferă libertate și resurse extraordinare, iar
eu fiind încă nehotărâtă la momentul respectiv în privința carierei, am fost atrasă de filosofia
educațională ―Liberal Arts‖.
A: Când ai început să te pregătești pentru această etapă?
F: Am început să mă pregătesc pentru testele standardizate în clasa a XI-a. Am vizitat
fundația Fulbright periodic, din dorința de a contura o misiune realistă cu un plan bine
elaborat.
A: Ai început colaborarea cu EDmerica. Ce a urmat?
F: Colaborarea cu EDmerica (fost Fullbright) a fost baza pe care am construit un vis. Vizitam
zilnic după terminarea orelor de liceu centrul de pe Calea Victoriei, în vederea pregătirii
pentru testele standardizate și inițierea discuțiilor cu reprezentanții, participarea la diverse
workshop-uri și pregătirea momentului în care voi aplica. A fost o perioadă ce mi-a adus o
mică doză de anxietate, pentru că eram în continuare intimidată de procesul complex prin care
urma să trec. Răbdarea și o viziune realistă au fost elemente esențiale.
A: Pentru procesul de admitere trebuie să dai examenul SAT – BAC-ul American. Ce
provocări ți-a lansat? Ce a însemnat pentru tine?
F: SAT-ul este un test standardizat pentru care m-am pregătit timp de 8-10 luni, din clasa a
XI-a până la începutul clasei a XII-a. Inițial, părea dificil, un pas ce nu credeam că îl voi trece
cu atât de multă ușurință. M-am pregătit puțin câte puțin, dar în mod constant. Este un test
elaborat ce necesită pregătire și înțelegerea unei structuri cu care elevul român nu este
obișnuit în sala de curs. Cea mai mare provocare în privința acestui test este să începi
pregătirea, apoi lucrurile devin din ce în ce mai simple.
A: SAT subjects - Ai dat? Dacă da, la ce și câte materii?
204
INTERVIURI
F: World History SAT a fost singurul test adițional pentru care m-am pregătit.
A: Examenul TOEFL – a fost mai ușor după SAT?
F: TOEFL a fost un alt test standardizat pentru care m-am pregătit, însă mai puțin, fiind un
simplu test de competențe lingvistice în comparație cu testul SAT, însă este un element
necesar în aplicația orcărui student internațional.
A: Aplicația propriu-zisă – ce ți s-a părut că a contat cel mai mult? Ce te-a inspirat?
F: Aplicația propriu-zisă conține numeroase elemente: eseu personal, scrisoare de intenție,
scrisori de recomandare din partea profesorilor, foaia matricolă, participarea la olimpiade,
activități extrașcolare, diplome de specializare, voluntariat și orice te definește ca persoană.
Pot spune că am avut o aplicație completă, în care am investit multă atenție și efort.
A: De ce Sarah Lawrence College? Ce te-a atras la această universitate?
F: Sarah Lawrence a fost, din punctul meu de vedere, facultatea ideală, deoarece se oferă
oportunitatea de a studia individual cu profesorii și de a-ți organiza programa bazat pe
interesele tale, într-un mediu nerestrictiv. Aici se învață foarte mult în afara orelor de curs.
Pentru cursurile de știință, există oportunități de practică în laboratoare. Baza evoluției
academice nu se pune în memorarea informației, întrucât examenele sunt structurate pe
aplicarea infomației în exerciții sau eseuri. Se pune accent pe gândirea critică și susținerea
punctelor de vedere prin argumente, dar și pe respectarea opiniilor celor din jur. Sarah
Lawrence susține educația progresivă; într-un singur curs se pot înscrie maxim 16 studenți, iar
un student are libertatea de a-și alege între 3 și 5 cursuri pe semestru. Înainte de a se înscrie la
cursuri, studenții sunt obligați să participe la interviuri cu profesorii – pentru a înțelege ce
presupune respectivul curs și care sunt obiectivele. Orele de curs se desfășoară în jurul unei
mese rotunde și se poartă discuții deschise pe baza materialelor studiate în prealabil. Se
respectă opinii și nu se va discrimina niciodată pe baza rasei, a culturii sau a opiniilor.
205
INTERVIURI
A: BURSA – aici este o poveste care m-a încurajat enorm și sunt sigură că îi va inspira și pe
cei care citesc acest articol.
F: Momentul în care am deschis scrisoarea de acceptare a adus cea mai mare doză de
adrenalină pe care am simțit-o vreodată. Eram în clasa a XII-a și mă pregăteam pentru o zi
normală la liceu. Scrisoarea am primit-o prin curier personal, în momentul când deschideam
ușa să plec.
Mi-a fost acordată o bursă substanțială, ce nu acoperea complet costurile totale (taxa de
școlarizare, chirie și transport), însă părinții mei m-au susținut. Chiar înainte cu câteva
săptămâni de a începe facultatea, am primit o sumă adițională – ―Dean’s Scholarship‖, iar
primul an la Sarah Lawrence a devenit un vis transformat în plan. Bursa a fost recalculată în
fiecare an, fiind determinată de progresul academic, lucrări publicate și activități
extracurriculare. Începând din anul al II-lea, am devenit independentă din punct de vedere
financiar, astfel încât bursa recalculată pentru al doilea an îmi acoperea taxa de școlarizare și
costurile personale.
A: Părinții te-au susținut de la început? I-ai anunțat că vrei să pleci la facultate în SUA – care
a fost reacția lor?
F: Părinții au visat alături de mine; le-am spus exact ce îmi doresc și am primit întodeauna
încurajări și sprijin din partea lor. Părinții mei au fost mândri și fericiți; le voi fi etern datoare
pentru tot ce au făcut pentru mine.
A: Ai fost acceptată la mai multe facultăți?
F: Am fost acceptată la mai multe facultăți, însă cel mai mult îmi doream să studiez la Sarah
Lawrence.
A: Prima zi de facultate – împărtășește-ne câteva idei.
F: În prima zi de facultate, am avut parte de un șoc cultural de proporții. Eram încă obosită
după zborul de 14 ore și diferența de fus orar. Am întâlnit profesori, colegi, am vizitat pentru
prima dată campusul, am gustat diversele specialități. A fost o zi robustă din punct de vedere
al experienței, zi în care m-am simțit în același timp departe și aproape de ceea ce iubesc.
206
INTERVIURI
A: Cum este să trăiești în New York?

F: New York este situat în topul orașelor cu cele mai ridicate costuri de trai. Costul de
acomodare este cel mai important de menționat; se schimbă radical perspectiva asupra
valorilor materiale.
A: Îți lipsește România? Dorești să te întorci?
F: România îmi va lipsi mereu, oriunde m-aș afla. Am vizitat Bucureștiul de cel puțin 2-3 ori
pe an și plănuiesc să fac vizite mai dese în viitor. Nu îmi doresc să îmi pun bazele carierei în
România, întrucât am creat o bază puternică aici.
A: Când ai început să lucrezi și care a fost primul job?
F: Fiind student internațional, am avut drept legal de muncă doar în campus. Am început să
lucrez din primul an la bibliotecă, ca ―Circulation Desk Asisstant‖. În momentul actual, dețin
poziția de ―Student Supervisor‖, Asistent în Cercetare la laboratorul de Psihologie și Asistent
Universitar în departamentul de Antropologie. Am obținut și poziții de tip ―internship‖ la
NYU Langone Medical Center, iar anul trecut, pe parcursul vacanței de vară, am lucrat ca
asistent terapeut în București, pentru Asociația pentru Intervenție Terapeutică în Autism,
AITA.
De asemenea, am obținut fonduri pentru cercetare în Nepal, în vederea elaborării unei lucrări
științifice despre terapie prin meditație tibetană.
A: Care sunt perspectivele după terminarea facultății? Ce planuri ai pentru viitor?
F: Am fost acceptată la un program PhD în Psihologie Clinică la University of Amsterdam (în
cadrul UvA, am și studiat pentru un semestru, în schimb de experiență), însă îmi doresc să
călătoresc înainte de a mă ancora în urmatoarea etapă a vieții mele.
A: Ce sfaturi ai pentru cei care își doresc să aplice în SUA?
F: Se poate! Am avut alături îndrumători ce m-au încurajat în acest proces, dar și persoane ce
nu m-au luat în serios. Este crucial să continui indiferent de ceea ce spun cei din jur, pentru că
ultimul cuvânt îl au de spus cei cu care vei dori să studiezi. Încrederea în sine constituie
primul și cel mai important pas. Nu te lăsa convins de cei din jur că visele tale sunt de neatins
sau că nu ești un candidat potrivit.
A: În caz că mai este ceva esențial – ce poate am omis – care este cuvântul tău de final pentru
interviul nostru?
F: Îmi amintesc cu drag de anii de liceu, aștept să revăd profesorii ce m-au îndrumat pe
această cale. Îi multumesc domnului profesor Dan Bodea, domnului profesor Marius
Antăluțe, domnișoarei profesoare Klara Fekete și doamnei profesoare Alina Stârcea. Vă
mulțumesc pentru interviu!
207
CREAŢII PERSONALE
Capitolul
Creatii peraonale
208
CREAŢII PERSONALE
Lupu Ștefan Gabriel, cls a XII-a B

Premiul al III-lea Concursul Tinere Condeie, 2016, etapa pe municipiu, diplomă
de participare Festival de creație Gellu Naum, etapa pe municipiu
1. Eroii mei nu poartă pelerină

Într-o lume de eroi ne aflăm și noi,
Doar că ai mei sunt diferiți de voi,
Ai mei n-au purtat colanți sau pelerină
Superputeri n-aveau... numai lumină...
Eroii mei
au purtat coroană de spini
Și s-au jertfit pe cruci de lemn,
Sângele lor se vărsa în potir,
Fiind din timpuri ultimul îndemn.
Eroii voștri
se scăldau în mărire,
Primeau atâta aur fără de valoare,
C-un semn de mână și-n nefericire,
Mii de oameni simpli le cădeau la picioare..
Eroii mei
Au fost regi smeriți
Ce nu orbeau la măreția imperiilor,
Ci tari ca munții, stăteau neclintiți
În lama secerei și-n dinții leilor.
Eroii voștri
Aveau mâdria-n vene,
Plini de ignoranță fără de sfârșit,
Ne aruncau de sus blesteme
Precum un cărbune în focul cel mocnit...
Eroii mei
au fost îmbrăcați în zeghe
Și de atâtea ori au fost huliți,
În ocna, din pământ făceau priveghe
Ca hulitorii să nu fie cotropiți.
Eroii voștri
209
CREAŢII PERSONALE
Se îmbătau cu minciună,
Din balconul puterii ținut-au sfinții la pământ,
Smulgând de pe tâmplele lor cunună,
Săpau cu cerneală roșie-n mormânt.
Eroii mei
Au fost niște golani,
Curajoși, nebuni apărând credința noastră,
Cântând îmbătați cu libertate, uitați de ani,
Scriind în versuri istoria voastră...
Eroii voștri astăzi

Își poartă corpul lor banal,
Pozează-n lideri și-n conducători,
Hoți de eroi și simpli trădători,
Eroii mei
Sunt astăzi des uitați
Exemple de principii și cu demnitate,
Ce s-au jertfit, ca voi să existați,
Rămași uitați în cerurile-nalte...
2. Lună
O, tu, lună, cea măiastră,
Cât timp am să mai aștept?
Din această lume seacă
Cât mai e până ce plec?
Cât timp mai stau în tăcere

Și ascuns de-a ta lumină,
Când o să mă iei la tine
Tu, divină lună plină?!
Simt că sufletul se pierde,

Pentru alt suflet și doare,
Suportând povara lumii,
Inima-mi de lună moare.
O, tu, lună luminată!

Raza-ncepe să-ți apună,
În tăcuta ceaț-a vieții,
De durere și minciună.
Du-mă-n cer sau în infern
210
CREAŢII PERSONALE
Și-ncetează a-mi da viață,

Dă-mi răceala cea din urmă,
Dă-mi și liniștea-ți de gheață!
3. Speranțe triste
Încet, dar cu pași stingheri și siguri
Către eternitate noi ușor pornim
Cortina închide scene de-anomim
În ochi de ipocriți și oameni singuri...
Speranța a plecat și ea-n cavou

Și-am rămas doar noi, neputincioși,
O căutăm, noi, cei invidioși,
Și îi găsim doar umbra din ecou.
Azi strigă și strămoșii, disperând,

Văzând cum se sfârșește întreag-a lor lucrare,
De veacuri luptători, acum plângând,
S-au transfromat în lacrimi, pietre și uitare.
Iar singuri salvatori rămas-am noi,

Ultimul rând de inimi nelumești,
Căzuți în somnul veșnic de apoi
Zâmbind amar către iluzii omenești.
4. Cu priviri de flăcări pline

Un zâmbet, o blândă privire,
Ca un vis rămas în loc,
Suflet pur, plin de uimire
Și de ape și de foc...
Singur într-o lume goală

Stau... în suflet ea îmi vine,
Îl scoate din trup, afară,
Cu priviri de flăcări pline...
Este noapte, luna plină,

Stele zboară peste mare,
Mai senin ca niciodată
Simt cum timpu-n mine moare...
211
CREAŢII PERSONALE
Și-n acea noapte divină

Ce-a sfidat și timp și cer
Cu-ochii tăi de anonimă
Ai făcut din noi mister.
Singur într-o lume goală

Stau și-n suflet ea îmi vine
Rupe lacătul tăcerii
Cu priviri de flăcări pline...
5. O noapte la secție...
Omule-baston,
Ce nu mă lași să trec,
Cu elegant palton
Și stație-n urechi...
Omule-caschetă,
Cu strigăt de spartan,
Vezi duba ca o Mekă
Și-mi spui că-s huligan...
Omule-ofițer,
Privești cam dușmănos,
Mă ții ca pe-un cățel
Cu legi făr’ de folos...
Omule-cătușe,
Mă strângi dumnezeiesc,
Parc-aș avea căpușe
Și nu mai vrei să ies...
Omule-civil,
Mă vezi la circ un leu...
Dar știi tu, om umil
De ce la circă-s eu?
Să vezi!!!... Sunt derbedeu...
212
CREAŢII PERSONALE
Tatoi Andreea Isabella, cls a XII-a B

Premiul al III-lea Concursul Tinere Condeie, 2016, etapa pe municipiu, diplomă
de participare Festival de creație Gellu Naum, etapa pe municipiu, 2016
1. Vernisaj
Pic. Pici. Pictură. Pictează
Şi aşa începe: cuvinte estimează
Sentimentele le fredonează
În cerul gurii mute de atâtea partituri măsluite.
La cea mai cruntă interferenţă
universul m-a găsit.
Voiam speranţă şi
Mi-a dat viaţă.
Iară inima-mi bătând – univers la rându-i
– cosmicul galaxiei luându-i,
Speranţă mi-a dat
căci Iubesc. Măcar eu...
Pic. Pici. Picură iar
şi iar seva vieţii...
Trebuie doar să ai suflet
De gând se ocupă universul
– note de pe portativul inimii, sărite de pe corzile sensibile
Sau poate era doar aorta.
Uite doar cum continuă versuri
la nesfârşit,
Dar începe să nu mai sune
Că nu mai e inimă...
ci doar organ cardiovascular.
2. Gură de aer
Mai treaz ca niciodată...
Ciudat lucru, căci
E vis – doar aşa ţi-aş putea respira gândul regesc...
Şi ţi-aş vedea strigătul firii...
Şi ți-aş auzi sânul răzbătând a dulceaţă..
Şi ţi-aş atinge suflul cald...
ce-mi pătrunde printre nări gâdilate, până în sine
– martor a tot ce-a fost şi este în tine
213
CREAŢII PERSONALE
acum –
Şi viu fiind în moarte, mă-ntreb:
moartea fără viaţă sunt eu fără tine?
Nu ştiu, aştept expirarea. Ba nu!
poate am să mă trezesc.
3. Pe mine…
Vreau să mă iei,
Să mă respiri,
Să ştiu că mă vezi și te miri
De ochi, de mers, de trei-
patru membre îndreptându-se spre tine,
Să…
orice…
spre mine!
Doar în Hades să nu mă trimiţi.

Acolo, sclav dregător cu ochi mijiţi,
Nu păcatele ar sfâşia din suflet,
Ci toate clipele-adunate-n urlet,
Strigăt, zbieret, scâncet
De copil şi de poet.
Liniștea-i aici nimic;
fără tine totul e nimic.
Nu în Hades… lumina e-a luminii.

Întunericul răzbate: îndrăznesc
Cerându-ţi înnoirea firii.
Deci tot moartea o poftesc…
Să mă eliberezi nu vrei?
Doamne, câtă moarte-n nemurire
Iară viaţa... doar o tresărire
în eternul Ei!
Te rog, iartă-mi cutezanţa,

Și aminteşte-ţi ce-i speranţa.
Şi stele cad ca să-mi spui că…
…!
...................................
Dar, iată, vine Vega-
Iar şi Iad POC!
De ce nu…
spre mine...
cu mine...
214
CREAŢII PERSONALE
pe... mine...
deloc...
4. Lux diei
Ei, hai!
N-o fi totul chiar aşa de odios…
Doar ai boltă cu vise, pădure cu poveşti, ape cu mister,
plaje cu foc, creste cu Dumnezeu, pronie cu infinit!
Conteneşte fluxul noduros,
Poposeşte nălucile rostogolindu-şi năduşeala pe tâmplele
de rege!
Regatul de speranţe şi de zile de mâine se înalţă puhav,
Abia târându-se cu sine
Într-un crater numit moment,
Ce stă să erupă din magma cugetului.
– ascultă şi auzi forfot, tropăit, răpăială, horăit, fornăială, fornăit –
Nu, nu lava să o pristoieşti!
Ei, bravo!
Acum e doar piatră.
Cum îi zice la ce e chiar aşa de odios?
Azi.
Azi îi zice.
5. Circuit
Pe junele vânjos în ale sale tinereţi
L-ai periclitat
Şi iată-l muncindu-și bătrâneţea.
Nu mai urcă munții cu oştirea,
S-a înălţat
Cu liftul până la 2.
Pe femeia tainic fragedă,

Ce-şi oţelea de-a firea cu miresme şi uleiuri pielea
Ai uitat-o-n agonie.
Mai oţelește numai crătiţi
Uneori şi vieţi.
Le vezi cu uşurinţă încrustate afund ca văi săpate
De nisip curgând a ani,
Şerpuindu-şi vinete trăgaciul
215
CREAŢII PERSONALE
Pe la oglinda
Sufletului.
Strigătul inocent de joacă

L-ai făcut bătaia puştii surde,
Adevărate şi necunoscute
cotloanelor „de-a v-aţi ascuns‖ –
Ele uitate, dar măcar negăsite.
Hoţii şi vardiştii suntem noi! Deci asta făceam...
Cine ar fi crezut? Nu ne jucam.
Iar pe cel ce numai a iubi ştia

L-ai învăţat să facă noul –
L-ai aruncat brutal în zare,
Crezându-l prea beat de fericire.
Dar nu e zarea păsărilor privind cu jind la depărtări – nu.
Aici e doar ură.
Uite jivina: smulge pene şi aripi
Acum.
O, viaţă...
6. Strigăt de femeie
Evă!
strigă pământul tot.
Nimeni nu îţi uită
Lacrima pălind fiinţa,
Ochiul cântărind conştiinţa
Dumnezeului ascuns.
Dumnezeu încă te uită.
Şi însăşi coasta-i mai puţin străpunsă
Decât pântecul şiroaie tremurând
A viaţă stinsă.
Şarpe clătinat,
De târât se-ocupă omul
Blestemat.
Sclipiri de zâmbet domolit
Răsar reminiscent la asfinţit.
Şi Adam-şi ocupă tronul meritat,
Crezând că însuşi Dumnezeu este bărbat.
Atunci nu gândul de dumnezeire e mai vinovat
Decât, de veacuri, condamnabilul păcat?
216
CREAŢII PERSONALE
Biată Evă, mult ţi-a mai rămas

Să te faci tu-nvinuită
De originara crimă
A mărului muşcat.
Doamne, dar nu bărbatul este vinovat?
7. Ochi
-Priveşte-te!
În oglinda
Pe care trebuie a o aranja
Nu prosteşte
A mia oară, cu singuri proprii ochi.
Praful lor sunt de la stelele constelaţiei,
Nu ale universului –
Sărman suflet unduit,
Unduit ca talazuri în furtună.
Priveşte-te!
În cerul
Gurii şi mai departe,
Până în adâncurile
Stomacului şi dincolo de
Cer (scuze)! Dar tot aud (scuze)
în van pentru moment –
Singură unitate de măsură a eternităţi –
Deci pentru eternitate scuze,
Nu fără fapte!
Priveşte-te!
Promiţând...
Până când
Şi unde duce timpul, viaţa, vântul
Şăgalnic mângâind
Obraz pocnit pe drept,
La răsărit de vifor.
Mă aşteptam la asta,
Dar chiar până la suflet?
Mai adânc nu se putea.
Priveşte
În jur
la praf, gură, talazuri; nu ale tale!
Vezi iubire
În jur?
217
CREAŢII PERSONALE
Altminteri priveşte-te iar

Şi întoarce-te!
...
Doar iubire – a ta –, nu altceva;
(Scuze) că n-a fost de la început.
-Nu-i nimic!
Buruiană Andrei, cls a VII-a A

Mențiune, Festival de creație Gellu Naum, etapa pe municipiu, 2016
1. Fără griji…
Miezul nopții, umbre negre…
Spre iubire e-un lung drum…
Trebuie să nu ne pierdem de cale,

Să ne avântăm prin străfundurile inimii
Și să uităm de piedici
Pentru a nu pierde ce în noi am găsit.
Să te lași purtat de val…
Să te ducă departe...
Inima este ca un ocean
Atinge și îmbrățișază în valuri…
Trezit la mal,
Vezi cum este lumea asta,
Turme pe străzi,
Pești pe uscat…
Toți ne-au uitat…
De ce să ne mai facem griji???
218
CREAŢII PERSONALE
2. Aur
Aceste vremuri sunt de aur,

Chiar dacă noi nu vedem,
Ce e în jurul nostru,
Ce am putea să fim.
Dacă am lăsa ura în urmă,

Am fi mai buni,
Ca munții, apa, rugile și cerul
Să deschidem ochii
Și să uităm de umbre,
Să bem puțină apă,
Și să respirăm la soare
Dacă ne învingem frica,

Întunericul dispare!
3. Negru - alb
Ce contrast mirific văd pe cerul auriu!
Doamne, m-ai binecuvântat cu ochii
Să văd ce ai făcut
În lumea asta oarbă!
Apa nu-i albastră…

Argintul nu e viu…
Menta nu mai e verde
Dacă nu pornești de la o coală albă …
De nu ar fi lumea asta neagră.

Cum aș mai vedea în culori?
219
CREAŢII PERSONALE
4. Aștrii amari
Un soare acru și amar privește-n depărtare
Cum luna moare cu onoare,
Pământul plânge cu lacrimi sărate
De prin oceane și mări adunate.
Marte, cel roșu aprins,

Niciun foc din inima-mi n-ai stins.
Tu și Saturn care dați povețe
Deși nu are cine să le-nvețe.
Pluto, tu, cel mic și mare

Cel care nu moare,
Plin de ardoare,
Plângi focul stins,
De neatins.
Ploaie de stele,
Lacrimi de înger,
Doar visele mele…
Eu sunt nedemn,
Să știu ce-i universul mare,
Și-aleg
Să plâng, să ud pământul și să crească
Alți oameni în bolta mea cerească.
5. Cuvânt
Doar un cuvânt mai am să-ți spun:
Focul aprins din șemineu,
Cel sclipitor mereu,
A luminat sufletul meu.
Nu am simțit când el m-a ars,
Ci doar când mi-a trecut.
De ce am vrut să înțeleg,
Unde găsesc pe hartă
Acel cuvânt pe care vreau să-l spun.
Numai greșeli fac eu mereu,
Dar chiar mă doare
Și nu dispare!
Cui să îi spun ce simt acum,
Căci eu sunt doar un nimeni.
220
CREAŢII PERSONALE
M-am încrezut
Și chiar am vrut
Să fiu doar înțeles!
Aur topit am făurit,
Doar cu un cuvânt,
Acceptând tragicul sfârșit.
Staicu Andrei, cls a VI-a B

Participare la Concursul Tinere Condeie, 2016, etapa pe municipiu
1. Crăciunul e în suflet
Merg trist pe strada plină de oameni corpolenți

care pășesc în grabă, cu ochii triști și-absenți.
În brațe poartă bradul, cadouri, jucării,
doar-doar i-or face veseli pe fiice și pe fii...
Tablete, telefoane, mașini și avioane…
o groază de bomboane, de dulciuri – diabet!
O! Ce Crăciun mirific, o, ce Crăciun cochet!
Sunt doamne sclipitoare ca niște felinare
și domni la patru ace, „claxonul‖ nu le tace!
Mulțime grea, pestriță se-mpinge-n
cărucioare...
Cu ochii fără zâmbet, „zâmbind‖ la buzunare!
Vor pune masă mare, cu prieteni și vecini.
Stați doar o clipă, în suflet nu vă găsiți pricini,
nu-aflați nimic greșit, nu cereți îndurare?
Oare Crăciunul vostru e doar îndestulare
și Domnul, Steaua, Crucea le țineți în sertare?
Aș vrea să vă explic, pe înțeles, la fiecare.
Și scuze, știu că adevărul doare!
Aș vrea Crăciun cu suflet, nu cu bani!
Să îi uităm o clipă!
Vă rog, să fim săraci!
Să stingem toți lumina și-n suflet să cântăm,
privind cu drag la steaua pe care s-o urmăm!
Nu vrem mâncare multă și porci sacrificați
și globuri sclipitoare ca să părem bogați.
I-am zis și mamei:
În seara de Crăciun aș vrea
221
CREAŢII PERSONALE
să ne-nchinăm cântând în întuneric amândoi,

să lumineze sufletul în noi!
Și darul meu să fie o lacrimă de-a ta.
Îți jur! Crăciunul ăsta o viață n-oi uita!
Vă rog, adulți, gândiți-vă și voi:
nu-mi aruncați Crăciunul pe-un munte de gunoi!
2. De dor
O, Doamne! Tu mi-ai luat bunica!
Așa zic oamenii, e drept?
Sunt răi? Sau e adevărat că uneori
prin lume oamenii sunt călători?
Și-atunci de ce când a plecat spre casă
mulțimea plânge și n-o lasă?
Am întrebat-o pe măicuța mea
și mi-a răspuns plângând așa...
Așa e viața, dragul meu, așa a făurit-o Dumnezeu!
Am înțeles! Dar am o rugăminte:
să-i spui bunicii c-o să fiu cuminte!
Așaz-o în grădina Ta
și ai, Te rog, grijă de ea!
3. Primăvara
Ghiocei nebuni, curaj!
Luați omătul din obraz
și-mbrăcați pământul mare,
în haine de sărbătoare.
Ghiocei de sub alun,
toporași, ieșiți acum,
și brândușe – lângă drum.
Primăvara-i românească,
iarba verde s-o iubească!
Frezioare surioare, hai veniți
în hora mare,
lângă mândrii stânjenei,
zambile și brebenei,
vine mândră și-o lalea!
Primăvara e colea,
să ne bucurăm de ea!
222
CREAŢII PERSONALE
4. Te aștept
Aș porni, dar nu am pas.
Aș vorbi, dar nu am glas.
Și te-aștept să vii la mine,
fiindcă vreau să fiu cu Tine.
Aș pleca nebun în noapte
numai să Te simt aproape.
Vino, Doamne, Tu la mine
căci nimic nu este bine...
Plânge sufletul în mine –
fără Tine!
5. Brazii
Cine îmi dă brazii înapoi?
Că-s munții mei săraci și goi,
bătuți de ploi
și mi-e pădurea zdrobită în noroi!
Cu sufletele de strigoi,
distrugeți tot ce iubim noi!
Puteți da brazii înapoi?
Bîrsan Ilinca, a IX-a A

Goana după siguranță
Premiul al III-lea Concursul Tinere Condeie, 2016, etapa pe municipiu

Am închis ochii pentru câteva secunde şi mi-am mușcat buza cu putere. „Am o singură șansă‖.
Mi-am adunat tot curajul și am luat-o la fugă.
– Aici e! aud voci strigând din senin și îmi simt picioarele cum aleargă și mai repede.
Pădurea stă în fața mea și acela este singurul loc în care știu că îi voi pierde pe urmăritori. Eram
speriată. Eram obosită. Dar nu m-am oprit. Am alergat ore în șir fără oprire. Îmi era foame și
sete, picioarele îmi cedau încet-încet sub puterea corpului meu și simțeam cum lacrimi îmi
curgeau fără încetare din ochi. Am încetinit pașii mei alerți și am căzut în genunchi. Am privit
către pământul plin de crengi înțepătoare și frunze uscate. Părul meu brunet atârna în părți
încâlcit şi plin de frunze. Am ridicat privirea și am privit către cer. Picături de apă au început să
cadă ușor pe fața mea.
223
CREAŢII PERSONALE
Eram singură, pierdută și nu știam unde puteam să mă duc acum. Familia nu mă voia prin
preajmă și restul clanului mă dorea moartă. Lacrimi îmi stăteau pe marginile ochilor şi nodul din
gât devenea din ce în ce mai strâns.
M-am prăbușit pe pământul rece al pădurii și am început din nou să plâng. Hohotele mele și
suspinele de panică se făceau auzite printre copacii deși ai pădurii, iar ploaia începu să se
aștearnă asupra mea.
Dintr-o dată, am auzit pași micuți și lenți venind spre mine. Îi ştiam prea bine. Am ridicat încet
capul din pământ și am privit la gnomul tânăr care ședea în fața mea. Părul lui era lung până la
umeri și avea câteva cozi împletite. Deși gnom, avea o înălţime destul de mare. Barba lui avea
două împletituri și îmbrăcămintea era murdară. Purta o haină de blană și ținea în mână un iepure
mort.
– Elly… ce faci aici? a întrebat și s-a apropiat de silueta mea.
A încercat să mă ridice, dar în zadar. Tot ce făceam eu era să privesc în față fără să arăt vreo
emoție și să mă opun încercării de a mă ridica.
– Haide, Elly! Ridică-te! a început să țipe la mine.
Eu nu mai puteam să mă mișc. Eram în șoc și nu puteam să-mi revin. Lumea se învârtea în jurul
meu și devenea tot mai neclară. Am simțit cum totul se prăbușește pe lângă mine și cum corpul
meu devenea din ce în ce mai moale. Și, dintr-o dată, ochii mei s-au închis și în timp ce totul era
negru, auzeam voci strigându-mi numele și mormăind cuvinte pe care nu le mai înţelegeam.
Peste ce pare a fi o eternitate, ochii mei s-au deschis și în jurul meu stăteau patru gnomi cu bărbi
împletite și haine de blană.
– Elly… credeam că nu o să te mai trezești! spuse unul dintre ei, iar eu am încercat să mă ridic.
– Cum am ajuns aici? am întrebat cu un nod în gât, simțind cum încep să tremur.
– Keler te-a găsit. Erai în pădure și plângeai, ce s-a întâmplat? Cum ai ajuns acolo?
Trebuia să fiu sinceră cu ei, trebuia să îi țin aproape măcar pe ei. Sunt singurii care mă mai pot
ajuta. Așa că am inspirat adânc și am început să le povestesc despre clanul meu și faptul că au
aflat de întâlnirile mele cu ei și alte creaturi.
Clanul meu nu a avut relații bune cu alte specii. Noi suntem un fel de vânători. Clanul se numea
Inimă de Tigru, I.T., iar istoria noastră este plină de războaie. Trădări și multe sacrificii au apărut
pe parcursul anilor în care am trăit acolo. Adevărul e că sunt cruzi, iar eu nu am niciun fel de
curaj să țin nici măcar un cuțit în mână. De când eram mică am început să fug de acolo și să stau
cu alte făpturi. Gnomii sunt cei care au avut cea mai mare grijă de mine. Mai ales Keler, el a fost
cel care m-a învățat să trag cu arcul și să mă apăr. E ca un tată pentru mine acum. În orice caz, nu
aveam ce să mai caut în clanul meu, adică fostul clan. Însă știam că nu o să se lase până nu mă
omoară. Clar, în acest moment, era un singur lucru. Nu puteam sta acolo. M-am forțat să ies din
pat și m-am încălțat cu o pereche de cizme groase de blană, toamna era friguroasă.
–Ce crezi că faci? a întrebat Galon și a pășit în fața mea.
–Plec, am răspuns eu simplu.
Ochii mei de un verde aprins sclipeau pentru prima dată cu încredere.
– De ce?! Nu poți pleca! Toți te caută!
–Exact… Nu am de gând să las pe nimeni să moară pentru mine.
Am pășit pe lângă Galon și am luat arcul şi tolba cu săgeți de pe masa mică de lemn. Mi-am
legat cu o curea bluza lungă de pânză care cădea peste pantalonii groși, de un albastru închis.
Adevărul e că nu știam ce fac. Nu aveam unde să mă duc, nu știam dacă și alte făpturi aveau de
224
CREAŢII PERSONALE
gând să mă vâneze. Și cu cât gândeam mai mult la toate ce puteau să se întâmple, cu atât îmi era
mai greu să mă controlez să nu plâng. Am tras aer în piept și am băgat un cuțit în teaca mică de
la curea. Surprinzător, când m-am întors, i-am văzut pe toți stând în fața ușii, Keler cu o traistă în
mână. Am zâmbit cu ochii triști și am pășit către ei, îmbrățișându-i.
– Promit că nu o să pățesc nimic și că nu o să las pe nimeni să moară pentru mine.
După alte vorbe încurajatoare, am pornit la drum. Pe jos, singură. Puteam să simt cum inima
aproape îmi sare din piept. De aici nu mai era cale de întoarcere. Așa că am adunat tot ce a rămas
din speranță și am clipit rapid, oprind lacrimile ce urmau să alunece.
Am supraviețuit de una singură nouă luni. Pentru prima oară în viața mea nu am avut pe nimeni
la care să fug sau să mă ascund. Recunosc, primele trei luni am plâns aproape în fiecare seară,
când stăteam în fața unui foc mic care abia ardea și nu radia decât minimum de căldură posibil.
Mâncam pe drum mere sau mure și pentru prânz vânam. Iepuri şi animale micuțe din scorburi
sau pescuiam pește proaspăt din râuri sau lacuri. Seara, rodeam rămășițele de la prânz și
dormeam în copaci sau scorburi. Vânam și pentru blană sau piele. Îmi făceam haine și
încălțăminte noi în fiecare lună, astfel îmi ascundeam pentru o vreme mirosul și le pierdeam
urma urmăritorilor pentru un timp. Am poposit câteva nopți în câteva sate și am plătit lumea să
nu dea de veste că am fost pe acolo.
Acum eram din nou urmărită. Fugeam cât mă țineau picioarele și nu mă opream. A devenit ca un
joc de-a prinselea și v-ați ascunselea, pe viață și pe moarte. Alergam și mă ascundeam printre
copaci și prin copaci, săream pe ei sau le atrăgeam atenția, aruncând pietre în diferite părți sau
făceam pe doborâta și, când se apropiau, atacam.
Doi erau de o parte și de alta a mea. Nu exista pauză sau stop joc. Trebuia să gândesc rapid, logic
și eficient. Am făcut din senin un salt în aer și m-am agățat de o creangă și m-am ascuns printre
frunze. Trebuia să fiu atentă pe unde calc, dacă o cracă era mai uscată, riscam să mă trezesc cu o
săgeată în inimă.
– Știm că ești acolo, Elly! strigă unul dintre ei.
Aveam opțiunea arcului și a săgeții, însă era riscant. Ori mă bazam doar pe auz și aveam mari
șanse de ratare sau încercam să dau câteva frunze la o parte și riscam să fiu văzută. Așa că am
tras cu ochiul printre câteva frunze și m-am aruncat pe unul din ei. Eram pe spatele lui și mâinile
lui erau blocate de genunchii mei care îi opreau mișcările. Mi-am luat o săgeată din tolbă și am
îndreptat-o către tovarășul său de vânătoare. Am tras, iar acesta, când se întoarse, se trezi cu ea în
piept. Șocat, el căzu, iar eu am profitat de ocazie și l-am întors pe individul de sub mine,
punându-mi genunchii din nou pe mâinile sale. Mi-am scos cuțitul și l-am pus la gâtul lui.
– Ai milă… spuse el cu frică în ochi. Eu doar am ridicat o sprânceană și am suspinat.
– Când ați avut voi vreodată milă de mine?... am răspuns și i-am străpuns inima.
De obicei, nu făceam așa. De cele mai multe ori îi legam la gură, apoi de un copac sau îi
ascundeam în scorburi. Nu eram o persoană crudă, dimpotrivă, luptam pentru pace. Însă, în
situații de genul acesta, riscam prea mult.
M-am ridicat și am șters-o în nu știu ce direcție. Am petrecut restul dimineții croind noi haine și,
după ce am mâncat un măr, am plecat iar. Pe seară, după ce ploaia începu să cadă, am urmărit cu
atenție o flacără de torță și am ajuns într-un cătun.
Cu gluga imensă pe cap, am intrat într-un han și am pus pe tejgheaua înaltă 20 de galbeni.
Bărbatul m-a privit curios, o cameră nu era decât cinci.
225
CREAŢII PERSONALE
– Nu m-ai văzut, nu știi că sunt aici, iar dacă cineva vorbește despre mine, îi spui că nu sunt aici
și că nu îți sună cunoscută nicio descriere, am vorbit eu calm, privind cu un ochi de sub gluga
mantiei.
El a dat din cap și mi-a făcut semn să mă duc sus, în timp ce și-a luat banii. Odată intrată în
cameră, m-am aruncat pe pat și am închis ochii, lăsând visele să-mi ocupe mintea tulburată de
gânduri crude. Am visat la pace, la elfi și zâne, gnomi și spiriduși. Am visat din nou prima dată
când m-am întâlnit cu Keler… Eram singură în pădure și plângeam, iar el a venit cu grijă către
mine și a început să îmi pună întrebări. De atunci îl vizitam aproape zilnic și învățam diferite
lucruri, mereu mi-a fost ca un tată…
Dimineața, ca în fiecare zi, mi-a fost greu să mă ridic din pat. Am intrat în baia mică și îngustă și
am privit în oglindă. Am luat foarfeca mică din traistă și am început să îmi tai din păr. După
nouă luni în care nu l-am atins, acesta îmi ajungea deja până la brâu, împletit în multe cozi. Am
tăiat și am tăiat până îmi ajungea la gât. Am împletit câteva codițe și pe restul l-am lăsat
desfăcut. Am aruncat mantia cu care am dormit pe patul de lângă fereastră și am rămas în bluza
de pânză. M-am trântit în fotoliul pufos de lângă șemineu și am aprins focul. M-am lăsat apoi pe
spate și am început să observ diferențele dintre corpul de acum nouă luni și cel de acum. Eram
mult mai slabă și mai puternică. Totuși, statura mea scundă nu se schimbase. Am tras aer în piept
și am închis ochii, visând la Cascada Cristalelor, acolo se aflau și elfii. Știam unde sunt și știam
că acolo mă voi putea ascunde măcar pentru un timp.
Liniștea se lăsă în cameră și singurul zgomot care se auzea era cadența picăturilor de apă care se
loveau de geam și murmurul vântului care șoptea legende.
Dintr-o dată, am auzit o bătaie scurtă în geam. Ochii mei s-au ridicat din apele visului și m-am
ridicat rapid, îndreptându-mă spre fereastră. Acolo, stând cocoțat pe peretele exterior al hanului,
era atârnat un gnom cu o față familiară. Era Keler. Ochii mei se făcură cât cepele și priveam în
jos la el, care se chinuia să se țină.
– Dumnezeule mare, Keler! zic pe un ton răstit și îl trag înăuntru.
Era ud leoarcă și umărul lui sângera. Era plin de pământ pe haine și pe față. Era acoperit de
zgârieturi și răni. L-am ajutat până la șemineu și l-am așezat în fotoliu.
– Ce s-a întâmplat? Te-a atacat cineva?
Întrebările zboară din gura mea și panica mă sufocă. Mă mișc prin cameră și aduc bandaje, cârpe
curate și un bol de apă caldă.
– Și ce cauți aici? Nu trebuia să vii după mine!
– Nouă luni și asta este primirea de care am parte?
Privesc lung la el și realizez cât de mult mi-a lipsit și cât de dor mi-a fost de el. Așa că m-am
apropiat de el și l-am îmbrățișat. Următoarele minute au fost petrecute în maximă liniște. I-am
curățat fața și i-am bandajat umărul. Am început să strâng toate lucrurile și să împachetez toate
cele necesare în traista mea. Era clar că a fost urmărit și cei care l-au vânat sunt pe drum și mă
caută.
– Ce faci? întreabă Keler și se ridică panicat.
– E clar că vin spre noi cei care te-au urmărit.
– De unde știi că am fost urmărit?
– Ai fost rănit în forma unui T pe umăr, răspund scurt și continui să împachetez lucrurile.
– Și unde ai de gând să ne duci?
– Ne?
– Da, vin cu tine.
226
CREAŢII PERSONALE
Ochii mei se măresc și îl privesc cu groază.

În nici un caz, vei lua un cal și vei merge în direcția opusă față de a mea.
El nu răspunde, se uită lung la mine.
–Te-ai schimbat… Unde e micuța Elly care era speriată de întuneric? Cea care mereu avea
nevoie de ajutor și care voia să primească ajutor?
– A murit acum nouă luni, pentru că altfel știa că nu va supraviețui. Haide…, îi zic și mă îndrept
către ușă.
–Nu! Nu am cum să te las iar singură! Nu vreau și nu am de gând!
Am fost șocată de determinarea sa, însă, văzând că nu am șanse de convingere și că timpul de
plecare este limitat, am acceptat să îl iau cu mine la elfi.
Am ieșit prima dată înarmați pe ușă, însă, când am auzit voci groase vorbind în barul de
la parter al hanului, am hotărât să mergem pe acoperiș. Din cauza unei mișcări greșite, parchetul
scârțâi.
– Acolo! Pe ei! au strigat cu toții, iar eu și Keler am zbughit-o în cameră, am blocat ușa cu
scaune și am ieșit pe geam.
Am sărit de pe un acoperiș pe altul, iar în urma noastră auzeam strigăte barbare. Din când
în când, unul dintre noi arunca în urmă cu pietre. Când toți alunecaseră de pe acoperișuri, am
sărit și noi și am alergat către grajduri. Am luat un cal și ne-am suit pe el și am început să călărim
către ieșire. Aproape ajunși acolo, am auzit un răcnet de durere și am simțit cum mâinile lui
Keler mi-au strâns talia și mai tare. Am privit spre el și am văzut o săgeată în umărul lui și una în
picior.
Ține-te de mine și de ham strâns! i-am spus, m-am întors cât de mult puteam și am tras cu săgeți
în toți urmăritorii noștri. Am călărit și am călărit până când, în final, am ajuns spre apusul
soarelui la elfi.
Aceștia ne-au ascuns în tărâmul lor din peșteri și după cascade. Ne-au oferit camere mari, regești
și haine noi.
Keler a fost bandajat și dormea. Eu mă plimbam în liniște pe un balcon lung și mă
gândeam. Eram în siguranță acum. Chiar și dacă nu puteam sta aici toată viața, știam că acum
eram în siguranță. Am inspirat adânc și am privit înspre soarele care apunea și am zâmbit ușor.
După nouă luni de tortură, am zâmbit. Dar aveam motive, eram fericită, eram cu persoana pe
care o prețuiam mai mult ca orice pe lume, în siguranță și, cel mai important, nu mai eram așa
speriată…
227
CREAŢII PERSONALE
Durnea Theodora, clasa a VI-a A

„Margareta” ta s-a ofilit, tată…
Participare la Concursul Tinere Condeie, 2016, etapa pe municipiu
Fiecare om are un tată. Nu spun ca tatăl acela ar trebui sa fie perfect, dar există… În cazul
unora, tatăl este ca o a doua mamă, omul pe care îl iubeşti şi pe care te poţi baza oricând. În cazul
altora, cum ar fi al meu, tatăl este ruşinea familiei, un om pe care nu te mai poţi baza, pe care nu
îl mai iubeşti și despre care nu vrei să mai auzi.
Bineînţeles, nu a fost aşa de la început. Am multe amintiri frumoase cu tata, de pildă prima zi de
grădiniţă. Ţin minte ca îmi era atât de frică, încât tata mi-a promis că dacă o să stau măcar o
săptămână, o să mă ducă la grădina zoologică. Entuziasmat, a trebuit să fac un compromis,
descoperind că îmi place grădiniţa, așa cum îmi plăcea un leu, pe nume Zozo.
O altă amintire frumoasă este ziua în care am împlinit şapte ani. Pentru a mă sărbători, părinţii au
decis să mergem la pescuit. În ultimul moment, mama ne-a anunţat că nu se simte prea bine, asa
că am mers doar cu tata. Cât timp el își aranja undiţa, eu am căzut în apă, iar când am reuşit să
ies la mal, am descoperit, amuzat, ca aveam un peştişor în pantaloni, care mă gâdila îngrozitor.
Tata a glumit spunând că este cea mai bună captură pe ziua aceea! Îmi iubeam tatăl, poate chiar
mai mult decât pe mama. Mi-a luat mult să accept că el nu se va mai întoarce, că nimic nu va
reveni vreodată la normal.
Mai demult, tata mi-a cumpărat o floare, într-un ghiveci. Mi-a spus să am grijă de ea. Am
numit-o „Margareta‖ şi am udat-o în fiecare zi. Era frumoasă, floarea preferată a tatălui meu…
Înainte de culcare, îi cântam, chiar îi spuneam şi poveşti.
Îmi amintesc acea zi de parcă ar fi fost ieri. Era o duminică frumoasă, pe care aveam de gând să
o petrec cu tata, el promiţându-mi că mă va duce la noul Aqua Park din oraş. Ar fi venit și Ellie,
sora mea mai mică, dar ea urma să aibă un important spectacol de balet, motiv pentru care
trebuia să se pregătească. Mereu am ştiut că relaţia dintre mine și tatăl meu era una mai specială.
Ştiu, majoritatea copiilor o preferă pe mama, dar eu îl puneam mereu pe primul loc pe tata. Poate
pentru că eram băiat. Poate pentru că Ellie era foarte apropiată de mama, nu știu…
Urma să apară din clipă în clipă. Îl aşteptam în faţa uşii, căci el era cu maşina la service.
În timp ce îmi legam şireturile de la tenişi, uşa de la intrare s-a deschis cu forţă, intrând tata, care
arăta mai palid ca niciodată. S-a apropiat de mine, cerându-şi scuze. Nu mă mai putea duce în
Aqua Park, avea o treabă urgentă. Am încercat să nu par afectat, dar în sinea mea eram foarte
trist. Înainte de a ieşi din nou pe ușă, tata mi-a promis ca îmi va explica totul când ne vom mai
vedea, apoi a plecat. Desigur, nu am înțeles la ce se referea legat de următoarea noastră întâlnire,
dar urma să aflu, chiar în acea seară, când doi poliţişti ne-au vizitat. Au cerut să vorbească doar
cu mama, această conversaţie durând aproape trei ore.
Aveam o familie frumoasă. Tatăl și mama mea ne iubeau pe mine și pe Ellie. Dar după
acea seară, totul s-a schimbat. Tatăl meu, omul cu care mă jucam Monopoly în fiecare seară de
joi, care în fiecare dimineaţă spunea un banc nou, acel tată a ucis doi oameni.
228
CREAŢII PERSONALE
Când am aflat ce a făcut tata, am început să râd. Credeam că este o glumă. Tata să comită
o crimă? Acel tată cum nu mai e altul pe pământ? Omul pe care îl iubeam mai presus decât pe
oricine și în care mă încredeam orbeşte? Nici vorbă! Dar, văzând-o pe mama plângând, mi-am
dat seama, uşor-uşor, că nu este nici mai mult, nici mai puţin, decât adevărul. Un şoc este puţin
spus pentru ce am simţit atunci când am aflat de mizerabila crimă a omului pe care l-am iubit. În
loc sa plâng, cum a făcut Ellie, sau să sparg vechile bibelouri cu pisici ale bunicii, cum a făcut
mama, eu m-am apropiat de unul dintre poliţiştii care ne-au dat cumplita veste, întrebându-l un
singur lucru: „Unde este tata?‖. Dispăruse, imediat după ce fusese văzut de unul dintre vecinii
victimelor. Deşi era aproape dimineaţă, iar eu şi Ellie ne străduiam din răsputeri să nu picăm în
plasa ademenitorului somn, poliţiştii ne-au dus atât pe noi, cât și pe mama noastră la secţia de
poliţie, pentru a da declaraţii.
Prima chemată în camera de interogatoriu a fost, bineînţeles, mama. Îmi aduc aminte cu
groază momentele ce au urmat: Ellie a mers la toaletă, eu am rămas singur. În timp ce mă foiam
pe scaunul din lemn, deloc comod, am auzit un urlet. Pe măsură ce sursa zgomotului se apropia,
am remarcat că aducea mai mult a râset de om nebun, decât a urlet. Apoi, prin faţa mea au trecut
patru poliţişti înarmaţi, aproape târând un bărbat. Tata. Cum m-a văzut, acesta a început să-mi
vorbească, în acelaşi timp, râzând:
- Ryan! a râs el. Ryan, băiete, am reuşit! Am reuşit!
Nu, mă înşelam! Nu putea fi tatăl meu! El nu ar fi ucis nişte oameni nevinovaţi şi cu
siguranţă nu s-ar fi mândrit cu acest lucru. Tot ce se întâmpla era un vis. Da, asta trebuia să fie!
Un afurisit de coşmar, dar urma să mă trezesc curând, iar tata urma să mă îmbrăţişeze şi să îmi
spună că el mă va proteja mereu. Bărbatul a fost târât mai departe, dar înainte să apuc măcar să
procesez ceea ce tocmai s-a întâmplat, uşa camerei de interogatoriu s-a deschis cu putere, iar
buna mea mamă, cu ochii scăldaţi în lacrimi, s-a uitat rapid în jur, începând să ţipe:
- Ellie, unde e Ellie? Unde e sora ta, Ryan!?
Deşi încă speriat, am reuşit să îi explic mamei că sora mea era la toaletă, apoi, condus de
un ofițer de serviciu, am intrat în camera din care tocmai a ieşit mama mea. Pe tot parcursul
interogatoriului mi-au fost adresate întrebări despre ultimele zile petrecute alături de tatăl meu şi
despre vreo posibilă schimbare a comportamentului acestuia. Văzând că nu le sunt de nici un
ajutor, poliţiştii mi-au permis să plec, repetând apoi procedura cu Ellie.
- Ryan? m-a strigat mama, din capătul holului. Plecăm, scumpule.
Dar, în adâncul sufletului meu, ştiam că trebuie să mai fac ceva.
- Nu.
- Poftim? a întrebat ea nedumerită, încercând să zâmbească.
- Nu, mamă, nu pot pleca până nu vorbesc cu el.
Mama a făcut ochii mari, în timp ce Ellie s-a foit neliniştită, cu lacrimi în ochi.
- Dragule, a încercat mama, înțeleg că îţi este greu. Şi nouă ne e, a zis ea, arătând spre
Ellie, care deja începuse să plângă. Dar trebuie să trecem peste asta. Rămânem împreună, la bine
şi la greu, eşti de acord?
S-a apropiat de mine, ciufulindu-mi părul negru. Am aprobat cu un gest din cap,
încercând să zâmbesc. Pentru un moment, văzând-o pe Ellie plângând şi pe mama ajunsă la
capătul puterilor, am înţeles. Am înţeles că eu trebuie să am grijă de ele, să le protejez. Am
înţeles că au nevoie de mine, că eu sunt singurul pe care se mai pot baza, singurul în care mai au
încredere. Le era greu, iar eu eram singurul care le mai putea ajuta:
- Bine!... am oftat, încercând să par cât mai încrezător.
229
CREAŢII PERSONALE
Dar nu eram. Nimic nu era „bine‖. Mă prăbuşeam în propria groapă a orgoliului.

Simţeam că trebuia să îl văd pe tata, voiam să discut cu el. Să îmi spună că totul a fost doar o
glumă sau un fel de test în care să vadă cum reacţionez, sau nu ştiu, orice! Orice... absolut orice,
dar nu realitatea… Mă durea, poate că încă mă mai doare. Dar îl iubeam. Era tatăl meu, nu un
străin oarecare. Aveam nevoie de el, de fapt, dacă mă gândeam mai bine, nici nu îmi puteam
imagina viaţa fără un tată. Ce urma să se întâmple cu mine, cu familia mea? Oare rudele urmau
să ne respingă sau să fie alături de noi? Nu ştiam răspunsul la niciuna dintre multele întrebări pe
care mi le puneam în acele momente, tot ce ştiam era că aveam nevoie de explicaţia pe care mi-a
promis-o tata. Şi poate acela era momentul potrivit în care să o primesc, dar nu o puteam
abandona, pur şi simplu, pe mama. Aşa că am urmat-o. Înainte să părăsesc secţia de poliţie, am
mai aruncat o privire în jur… „Adio, tată…‖.
Când am ajuns acasă, am observat, cu tristeţe, că Margareta se ofilise.
Ceea ce încă nu am reuşit să înţeleg este: de ce nu eram supărat pe el? Nu mă simţeam
îndreptăţit să îl judec, din contră, simţeam că aveam datoria de a-l ierta. Dar ştiam că nu puteam
face asta. Şi totuşi, tata mi-a fost alături în cele mai grele momente, a avut grijă de mine, mi-a dat
sfaturi. Nici asta nu puteam uita… Era greu, prea greu să închid ochii, gândindu-mă că totul va
reveni la normal. Pe atunci, nu aveam cum să ştiu că rana aceasta se va închide, cu timpul, că voi
trece peste. Am învăţat ceva în acea noapte? Da, faptul că nu poţi renunţa la cineva pe care îl
iubeşti…
Un singur lucru mai păstram, un singur lucru care să mă ajute să nu uit de ceea ce am
avut odată: o fotografie în care eu, mama, tata și Ellie zâmbeam fericiţi. O poză în care niciunul
dintre noi nu ştia că, peste mai puţin de un an, vom ajunge ruşinea oraşului.
Patru ani au trecut de atunci. Mă numesc Ryan Phillips și am cincisprezece ani. Nu am prieteni
apropiaţi, oamenii continuă să păstreze distanţa. Tatăl meu se va afla în închisoare pentru tot
restul vieţii, eu fiind nevoit în continuare să îi port numele, deşi mama a divorţat. Mi-a fost greu
să mă adaptez noului regim. Am crezut, cu adevărat, că voi găsi alinare printre colegi și
profesori. Am crezut că ei mă vor înţelege, că mă vor îmbrăţişa… Oricum, orice aş fi crezut, a
fost doar un vis prostesc.
Ţin minte că, încă şocat, am intrat în şcoală cu capul în nori, iar în acel moment toate
privirile elevilor şi ale profesorilor s-au îndreptat spre mine, cufundându-ne toţi într-o linişte
desăvârşită. Prefăcându-mă că nu s-a întâmplat nimic neobişnuit, am intrat în sala de curs şi m-
am aşezat lângă Elliot, în prima bancă de lângă catedră. Pe atunci, eu şi Elliot eram de
nedespărţit, poate chiar cei mai buni prieteni.
- Bună, Elliot!
Dar înainte să termin ce aveam de spus, prietenul meu s-a şi mutat în cea mai îndepărtată
bancă, lângă Ben, eu putând totuşi să îl aud şoptindu-i noului coleg de bancă: „Îţi zic, avea o
privire de ucigaş!‖. Dar nimeni nu a apucat să mai spună ceva, căci profesoara de engleză a şi
intrat în clasă, toate privirile aţintindu-se asupra hainelor sale negre. „O, nu!‖, mi-am spus, „Te
rog, nu…‖. Dar, evident, s-a întâmplat exact ceea ce nu îmi doream eu. Profesoara s-a aşezat la
catedră, începând să ne vorbească:
- Soţii Adams, toate privirile răutăcioase s-au ațintit din nou asupra mea, au fost nişte
oameni minunaţi, cei mai buni prieteni ai mei şi ai soţului meu, îndrăznesc să spun… Soţul meu
a fost coleg de facultate cu Robert Adams, în timp ce eu am cunoscut-o pe scumpa de Rosie,
Dumnezeu s-o odihnească!, la un târg de cărţi. Presupun că aţi auzit cu toţii despre tragica crimă
de azi-noapte…
230
CREAŢII PERSONALE
A continuat să ne povestească despre cât de buni au fost soţii Adams, menţionând chiar şi
faptul că „ucigaşul şi toate rudele sale ar trebui pedepsite!‖. De ce toţi aveau impresia că eu am
vrut ca tatăl meu să devină un criminal? Ei chiar nu îşi dădeau seama că această crimă mi-a
distrus familia, reputaţia, viitorul…? Nu, nu îşi dădeau seama. În acea perioadă a vieţii mele am
învăţat că oamenii judecă mai mult decât lasă să se vadă şi că „prietenii‖ mei s-au dovedit a fi cei
ce m-au vorbit de rău cel mai mult. Toţi îmi spuneau lucruri ca: „Unde e tăticul, Phillips?‖ sau
„Ce meserie vrei să ai în viitor? Probabil criminal, pentru a-ţi urma tatăl!‖.
Dar reuşeam, cu greu, să trec peste toate aceste nedreptăţi şi răutăţi, pentru că speram, în adâncul
sufletului meu, că totul se va termina. Că mă voi trezi într-o dimineaţă şi că nimeni nu îşi va mai
aduce aminte ceva despre trecutul meu şi al familiei mele. Degeaba. În ultima săptămână,
ajunsesem să plâng mai des şi să primesc mai mulţi pumni în stomac decât primisem vreodată.
Într-o zi, după ce abia am fost salvat de către paznicul şcolii dintr-o bătaie urâtă, în care doi
băieţi mai mari m-au atacat, am intrat în clasă şi m-am aşezat, sleit de puteri şi cu sângele
curgându-mi din nas, în bancă. Richard şi Annabelle au început să arunce cu nişte bucăţele mici,
din plastic, în mine.
- De unde…? am început, urmând ca apoi să îmi dau seama de unde proveneau
bucăţelele.
Fotografia mea! Unicul lucru care mă mai ţinea departe de tot haosul din viaţa mea!
Singurul care mă ajuta să nu îl uit pe tata, să nu uit familia fericită ce eram odată… Acel lucru
era, acum, împrăştiat în zeci de bucăţele, tăiate în grabă de Annabelle şi aruncate în mine de către
geamănul ei, Richard.
- Nu! am ţipat eu, atât de tare, încât fără să vreau, l-am speriat pe Richard.
Acesta s-a dat doi paşi în spate, împiedicându-se de una dintre băncile clasei şi, ghinionul
meu, s-a lovit puternic, în cădere, de scaun, chiar lângă tâmpla dreaptă. Şi-a pierdut cunoştinţa,
în timp ce un firicel roşu i s-a scurs din cap.
- Richard! a urlat Annabelle, luându-şi fratele de mână. Monstrule! Ajutor, fiul
criminalului l-a lovit! a continuat ea.
- În biroul directorului, amândoi! Şi să cheme cineva salvarea! a ţipat profesoara de matematică,
care abia intrase în clasă.
Nervos, am zbughit-o spre locul indicat de profesoară, cu Annabelle plângând şi
suspinând în urmă. Eram atât de furios! De ce a dat vina pe mine, dacă ştia că eu nu am avut
niciun amestec? Îmi venea să plâng; nu meritam aşa ceva şi sunt sigur că nimeni nu o merită. În
acel moment, îmi doream din tot sufletul să fi auzit acea explicaţie pe care mi-o datora tata, cea
pe care mi-a promis-o în ziua în care a decis să ia viaţa a doi oameni nevinovaţi.
- Phillips?
Am rămas surprins. Mă aflam în biroul directorului.
- Domnule director, a început Annabelle, Ryan i-a spart capul fratelui meu!
- Este adevărat? a întrebat nervos directorul.
- Nu, vă jur, eu n-am făcut nimic, dar…
- Deci există un „dar‖! m-a întrerupt el. Prea bine, nu îmi dai de ales, detenţie o lună şi ai
face bine să te-nveţi minte!
Chiar înainte de a apuca să protestez, Annabelle a mai adăugat ceva, plângând:
– Domnule! Nu merită asta! Putea să îmi omoare fratele!
- Propui ceva, domnişoară?
- Exmatriculaţi-l!
231
CREAŢII PERSONALE
Şi aşa am ajuns exmatriculat pe nedrept. Nici la cealaltă şcoală nu a fost mai bine, dar
acum, la liceu, pot spune că lucrurile merg mult mai bine. După cum am mai spus, în continuare
nu am prieteni apropiaţi, dar oamenii par să fi uitat. Nimeni nu mă mai evită, nimeni nu mă mai
batjocoreşte.
Între timp, mi-am vizitat tatăl. Pe drum spre închisoare, mama m-a tot întrebat dacă sunt sigur că
vreau să fac acest lucru, spunându-mi că nu se va supăra dacă voi renunţa. Nu a vrut să îmi spună
adevăratul motiv pentru care se temea să vorbesc cu omul pe care l-am iubit, dar, evident, mi-am
dat seama că îmi ascunde ceva.
- Ryan, poţi renunţa oricând. În plus, nu eşti obligat să vorbeşti cu el, nici măcar să îl
vezi! încerca ea, parcă panicându-se mai tare la fiecare pas.
- Mamă, vreau să fac asta pentru că, totuşi, este tatăl meu. Şi pentru că îmi datorează o
explicaţie.
A strâmbat din nas, dar nu a mai apucat să spună ceva, căci ne şi aflam în faţa camerei de
vizite. Un paznic înarmat s-a uitat urât la mine.
- Am venit să îl vedem pe Peter Phillips, am spus eu, văzând că mama parcă a înţepenit.
Paznicul a dat un telefon, apoi mi-a făcut semn să intru, spunându-mi că tata va sosi imediat.
- Te aştept la intrare, scumpule! am auzit-o pe mama.
Camera de vizite arăta ca orice altă încăpere. De fapt, aş putea spune că nu am văzut
nicio diferenţă între camera aceea și una obișnuită, pe lângă o masă lungă, câte patru scaune pe
fiecare parte a ei şi, bineînţeles, pe lângă gratii. M-am aşezat pe unul dintre scaune, aşteptându-
mi tatăl. Nu ştiu de ce am vrut să fac asta, dar am simţit că trebuie. Trebuia să îl mai văd măcar o
dată, ştiam asta.
Dacă, totuşi, urma să îmi spună că acum regreta ce a făcut? Dacă îi era dor de mine, de
noi? Am încercat să mă pregătesc pentru o posibilă respingere din partea sa, pe motivul că nu aş
fi încercat să ţin legătura cu el, că l-aş fi abandonat. Mă simţeam vinovat de fiecare dată când mă
gândeam la asta, dar, imediat, îmi aduceam aminte de motivul pentru care, acum, eram atât de
departe unul de altul… Poate că nu ştiam ce să îi spun, poate nu ştia ce să îmi spună. Dar voiam
să îl văd. Voiam să vorbesc cu el, să aflu ce avea să îmi spună, lucrul pe care mi l-a promis în
ziua aceea.
Una dintre uşile laterale, pe care nici nu le observasem, s-a deschis cu putere, urmând să
se izbească de perete. Pe ea au intrat doi paznici, ţinând între ei un bărbat încătuşat. Inima îmi
bătea cu putere, palmele îmi transpirau. Nu se uita la mine, ci în pământ, la gresia albă.
Tata… Se schimbase mult, faţă de când îl văzusem ultima oară. Avea barbă şi multe riduri, toate
acestea fiind completate, parcă, de firele albe. Îmbătrânise. Cei doi paznici au părăsit camera,
rămânând, probabil, în faţa uşii.
- Tată? am spart eu tăcerea.
Bărbatul a clipit, apoi a ridicat capul din pământ. El era. Tatăl meu… Dar acum, după
atâţia ani, nu îl mai vedeam ca pe omul cel mai drag mie, ci devenise criminalul care a luat
vieţile a doi oameni. Dintr-o dată, m-am simţit scârbit. Ce se întâmpla cu mine? Oare am avut
impresia că îl pot iubi din nou?
- Ryan?... a întrebat tata, parcă temându-se de reacţia mea.
- Ia loc, te rog! am zis eu. Avem multe de vorbit.
- Cu adevărat, fiule, avem.
În momentul în care mi s-a adresat cu „fiule‖, m-am simţit ruşinat. Ce încercam să fac?
Să repar relaţia noastră tată-fiu? Încet, tata s-a aşezat pe scaunul din faţa mea. Părea atât de trist,
232
CREAŢII PERSONALE
încât, pentru un moment, mi s-a făcut milă de el. Dar acel moment a trecut la fel de repede
precum a şi venit.
- Ce face sora ta? m-a întrebat el, direct.
Părea atât de relaxat, încât părea că suntem doi vechi prieteni, ce îşi povestesc unul altuia
ultimele întâmplări.
- Creşte… Este mai mare acum, mai frumoasă.
Tata nu părea mulţumit de răspuns, dar am preferat să nu îi ofer mai multe detalii. Mă simţeam
ca şi cum aş fi vorbit cu un străin. Nu spuneam decât esenţialul, fără ceva în plus.
- Şi mama ta?
Era emoţionat.
- Şi-a refăcut viaţa.
Am simţit că trebuia să spun ceva mai mult, din respect pentru omul ce a contribuit la
creşterea mea.
- Are un nou loc de muncă, din care câștigă mult mai bine. Este logodită cu un doctor,
Callum Hunt, şi urmează să se căsătorească cu el în iunie.
Nu m-am simţit prost pentru că i-am spus asta. Trebuia să ştie că am trecut peste, că am reuşit să
ne reechilibrăm viaţa, să ne-o refacem. El nu a scos niciun sunet, părând că se gândeşte intens.
- Fiule, a spus în cele din urmă, eu încă te…iubesc. Ştiu că nu mai am niciun drept asupra
ta şi că, bineînţeles, nu pot avea pretenţia ca tu să mai simţi ceva pentru mine, dar vreau să-ţi
spun că îmi pare rău. Iartă-mă, Ryan! Uită-te în ochii mei şi spune-mi că m-ai iertat, băiete!
Părea disperat. Am deschis gura pentru a-i spune că îl iert, dar m-am oprit. De ce să îl mint? Nu
îl puteam ierta. Poate acum câţiva ani aş fi putut spune că îl iert, dar nu şi acum. Tot ce mai
simţeam pentru persoana din faţa mea era un puternic sentiment de repulsie.
- Tată, am venit pentru a-ţi cere o explicaţie. Sper că îţi aminteşti că mi-ai promis una, în
ziua în care nu ai mai putut să mă duci în Aqua Park. Îţi mai aminteşti, tată?
S-a lăsat pe spate, închizând ochii.
- Da, Ryan, îmi amintesc… Erai atât de mic…
- Tată! Te rog, explică-mi!...
- Nu pot! a ţipat el atât de tare, încât am tresărit. Pur şi simplu nu pot, Ryan…
M-am ridicat de pe scaun.
- Timp de patru ani, am început eu, am aşteptat. Niciodată nu ţi-am judecat decizia de a
lua viaţa a doi oameni nevinovaţi, tată, niciodată. Te-am respectat, chiar şi atunci când toţi cei
din jurul meu m-au batjocorit, spunându-mi că eşti un criminal. Te-am iubit…
Spunând acestea, m-am îndreptat spre uşă, iar înainte să ies pe ea, l-am auzit pe tata, mai mult
şoptindu-mi:
- Mulţumesc, fiule...
Mama mă aştepta în hol, parcă încercând să îşi păstreze calmul. Cum m-a văzut venind,
pe buze i s-a aşternut un zâmbet larg.
Am decis să nu îi povestesc mamei nimic despre ziua aceea, nimic despre ciudata conversaţie
avută cu tatăl meu, iar ea nu a întrebat. Cu timpul, am reuşit să îl uit. Pentru mine, „tata‖ a
devenit un simplu cuvânt.
„Mă numesc Ryan Phillips, am o soră mai mică, Ellie, şi o mamă minunată‖.
- „Nu ai tată?‖, mă întreabă unii, când mă prezint.
- „Nu, a părăsit-o pe mama înainte să mă nasc…‖.
233
CREAŢII PERSONALE
Nica Olivia, cls a VI-a C

Să schimbăm lumea!
Eram foarte mică atunci când am auzit de răutate,
Apoi am realizat încet, în ani, că oamenii o pun în toate
Vrem să fim mai buni, mai curajoşi!
Dar la voi totul se rezumă la a fi nemiloşi...
Vreţi un viitor curat, strălucit, tot ce e mai bun pentru copii?
Cum aţi putea face asta, când nici nu îi mai puteţi simţi?
Vă uitaţi la oameni, sperând să vă ajute,
Dragilor, nu uitaţi – nici ei nu au inimi multe.
Vreţi onestitate şi cinste, în tot, toate?
Vai, dar nu ştiţi că voi corupeţi suflete curate?!
Aţi uitat ce e iubirea, nu? Ce simţiţi?
În inimile voastre nu plâng codrii pustiiţi?
Natura o distrugem pe zi ce trece, din păcate.
Oare... nu am putea fi puţin mai buni în toate?
Nu vreţi să simţiţi, din nou, iubirea?
Să lăsaţi deoparte orgoliul şi mândria?
Haideţi, să fim fericiţi!
Trebuie doar să ne lăsăm... iubiţi!
Ardelean Teodor, cls a XII-a B

Te iubesc.
Erai cândva o oarecare.
Stau și acum și mă gândesc
Cum de-am ajuns atunci eu, oare,
Să -ți spun timid că te iubesc?
La început erai un nimeni.

Iar stau acum, prin vis plutesc
Cu cine ai ajuns să semeni
De m-ai făcut să te iubesc?
La început poate-a fost teamă

Dar stând pe pat, la geam privesc.
234
CREAŢII PERSONALE
Și printre gânduri fără seamăn.

Am înțeles că… Te iubesc.
Eu te-am ales ca poezie.

Dar n-am curaj nici să șoptesc.
Le spun lor, îți spun și ție:
Vreau să mă ierți că te iubesc
Și chiar de doare așa crunt,

Vreau ție să îți mulțumesc
Că datorită ție sunt
Cel ce îți spune: te iubesc.
Ce fac eu știu că nu e artă,

Stau doar stângaci si măzgălesc.
Dar îmi faci inima să bată
Și să îți spună: te iubesc.
Tu m-ai rănit.. și nu o dată,

Iar astăzi îți mărturisesc,
Tristețe ai adus de-odată
Pe acel sincer „te iubesc.‖
Oricât eu te mai strig acum

Privirea nu îți mai găsesc.
Și azi, pierdută de-al meu drum,
Mă-ntreb de încă te iubesc?
Tu nu ești visul ce-am crezut.

Iar eu n-am vrut să te rănesc.
Tu, înger în demon căzut…
Nu cred că azi te mai iubesc.
Noi nu am fost vreodată doi.

Am vrut numai să m-amăgesc.
Și s-a schimbat ceva în noi.
Și mai nu pot să te iubesc.
Iar vis a fost. Nu are rost.

Și vise, azi, vă părăsesc.
A fost un vis, iar eu un prost
Și m-am trezit. Nu te iubesc
Fusesem prins ca într-o vrajă
235
CREAŢII PERSONALE
Iar din iluzii mă trezesc

Și poate, într-o zi pe-o plajă
Marea șopti-va: „te iubesc‖.
Modele
De când este mic copil,
Omul vrea și pentru el
Fiindcă vede că-i util
Să ia oameni drept model
Peste tot avem modele

Să ne tot luăm după ele.
Că sunt bune sau sunt rele,
Pentru noi sunt tot modele.
Și modele avem, mulțime.

Trebe doar să le găsim,
Dar, vezi tu, vorbind în rime,
Pân’ să le găsim, murim.
Că noi promovăm prostia,

Nicidecum pe un savant.
Fără gând, goală-i hârtia.
Credem că e amuzant.
Când să promovăm valoarea

O facem, frate, la nunți
Dar într-o manea cântată
De câțiva țărani inculți:
Lanț la gât și gel în freză,

Și-n ureche un cercel,
Gol la bust, ca pe faleză,
Că e un băiat model.
Tocuri mari si fuste scurte

La doar 10-11 ani
Ce poate să i se intâmple
Dragi băieți și dragi golani?
C-o fi rău sau c-o fi bine
236
CREAŢII PERSONALE
Nu știu eu, nu știu nici ele

Nu te lua tu după mine,
Lumea-i plină de modele.
Anonimă
Parasomnie
Cântec de linişte în lumină mortuară,

Tremurul laconic ce-mi trezeşte trupul,
Gheara de vânt ce-mi ravăşeşte părul,
Limba furtunii ce-mi năruie corpul,
Întunecimea minţii din nou e simţită.
Orbeşte întind mâna plăpândă,
Albă, în negura ceţii compacte.
Corpul se mişcă ghidat de dorinţă,
Asemenea unei maşini automate
Spaima-mi cuprinde fiinţa frivolă,
Zadarnic încerc să fug, să dispar,
Trupul e prins în al nebuniei extaz.
Cadrul se mișcă rapid şi intens,

Totul se simte sinistru și groaznic,
Ceaţa dispare, răceală se simte,
Căldura din mine piere violent,
În zadar buzele strigă un cântec mort,
Paralizia mă-mbrăţişează obsedant,
Paşii se aud rapid şi-apăsat,
Respiraţia caldă o simt-n ureche,
Râsul sinistru-n noapte se sparge,
Ţipătul gol în aer se uniformizează,
Conştiinţa mea treptat se trezeşte,
Visul în noapte uşor se risipeşte...
237
CREAŢII PERSONALE
Sunt o muscă zăpăcită

Chirnogeanu Miruna, cls a VI-a C
A trecut ceva timp de când nu v-am mai povestit aventurile mele. Poate ... ceva cam mult
timp. S-au întâmplat muuuulte de atunci. Ştiţi că atunci când a apus soarele eu ... m-am
transformat din nou în om ... dar ... se pare că vraja a fost doar ... întreruptă ... Doar întreruptă ...
A fost cam aşa:
Ştiţi că m-am transformat din nou în fată, apoi ce să vezi ... am apăsat pe sonerie şi
aşteptam să îmi deschidă mama, dar ... imediat m-am transformat înapoi ... în ... muscă. Mama a
deschis uşa şi ... ce să vezi ... erau doar florile alea amărâte care mi-au blestemat viaţa! Rele
flori! Mama s-a suparat foarte tare pentru că nu eram acasă la ora 7. De fapt eu eram acolo, dar
puţin cam mică ... şi cam invizibilă ... În fine, tot speram că am și eu ceva noroc și este geamul
din camera mea deschis, dar eu nu pot avea noroc așa că geamul era închis. Mai aveam o soluție.
Geamul din bucătarie. URAAA!!! Este deschis!!! Bine, m-am strecurat în casă, dar cum să fac să
nu mă vadă mama??? Și ... oricum mama nu suporta muștele, aşa că s-ar putea să dea cu pliciul
în mine! Și asta nu e de bine ... Deloc!
Am avut multe aventuri, dar nu am avut nici una în care tocmai MAMA să de-a cu pliciul
în mine! Oricum ... să încercăm! Am intrat ... totul bine. Am zburat mai departe ... iarăși totul
bine. Însă am uitat că în seara asta avem invitați, așa că mama va încerca și mai tare să mă
lovească. Si totuși poate ajung în camera mea. Am traversat bucătăria și sufrageria ... acum
trebuie doar să văd dacă pot să intru PRIN GAURA CHEII ... trebuie să fiu cu ochii în patru.
Mama vine pe hol cu coșul de rufe! Ce bine că măcar tata e la serviciu! Țrrrrrr!!! Ah! Chiar
trebuia să vii acum?! De fapt, dacă mă gândesc mai bine este momentul potrivit. Am intrat în
sfârșit în camera mea! În mod normal, ar fi trebuit să îmi fac temele, dar cum sunt o Bâz-muscă-
Bâz! Adică o bâz-bâz! De fapt, o bzzz! Asta mai trebuia! Să știu bâzâita! Și ce bine miroase!!!
Mama nu mi-a spus că va face pizza. Am mai bâzâit eu prin cameră și o aud pe mama: ,, Știi
cumva unde e Miruna?‖. Aș fi vrut să îi spun eu „ Sunt aici!‖, dar din cauza acelor două cuvinte,
riscam să fiu strivită de propria-mi mamă! Dar de ce nu merg eu la băiatul vrăjit??? Aaaa ... mi-
am amintit ... nu pot să deschid geamul ... Yeey ... ce entuziasm! Dar dacă mă duc în bucătărie şi
ies pe geamul deja deschis, nu este bine??? Să încercăm aşa! Va fi greu, dar dacă voi reuşi să mă
întâlnesc cu el ca să fiu din nou om, merită riscul! Sunt afară din nou! Acum să văd unde e
băieţică ăla! L-am văzut! Hop! Ceee!!! Sunt din nou fată?! Nu mai înţeleg nimic!
Bucuria mea ... a fost ... în ... zadar ... imediat ce am făcut un pas mai la dreapta, ce să
vezi? M-am transformat din nou în MUSCĂ! Hei!!!! Tuu!!!! Vino aici!!! Acum!! M-ai
transformat în muscă, acum transformă-mă din nou în fată!!! Până să întoarcă băiatul capul, aud
vocea lui tata. Probabil mama l-a trimis pe tata să mă caute și să vadă dacă nu cumva am păţit
ceva, dar a văzut un singur băiat şi lângă el ...  … o muscă. M-a tot căutat, dar nu m-a găsit, aşa
că s-a întors acasă. I-a spus mamei că nu m-a găsit, iar ea a început să se îngrijoreze, de aceea a
şi trimis invitaţii acasă. Când mi-am dat seama că ar trebui să mă întorc acasă, chiar dacă eram o
muscă, a început ploaia. Ce frumos! Acum nu mă mai pot duce nici la vrăjitor, nici acasă pentru
că plouă peste tot și nu pot zbura. Să mă ascund acolo, sub copacul acela, cred că aici, până se
238
CREAŢII PERSONALE
opreşte, nu mă va uda ploaia. Dar norocul a dat peste mine! Exact sub acel copac a venit şi
vrăjitorul renumit. Am început să îl bâzâi şi a arătat cu bagheta aceea misterioasă spre mine! M-
am retransformat în FATĂĂĂĂĂĂ!!!! Am mers repede acasă şi, cum am intrat în casă, mama a
început să mă certe pentru că nu am fost acasă la ora 7. M-am dus în dormitor şi iar m-am
transformat în muscă. Mama a venit ca să vorbească cu mine despre ce s-a întâmplat, dar a găsit
o singură muscă pe care, normal că a încercat imediat să o îndepărteze. E cam ciudat să vezi o
mamă care aleargă cu pliciul în mână după propriul copil care, ce să vezi? ... este o muscă! Ce
bine că exact în momentul în care mama mai avea puţin şi dădea cu pliciul în mine, am devenit
din nou fată. M-am cam plictisit să tot fiu ba muscă, ba o fată normală. În fine, după ce mama a
văzut că musca pe care voia să o omoare era de fapt fata ei, a împietrit. După aceea am stat de
vorbă şi am decis să mergem la băiatul care mă transformă din muscă în fată şi din fată în muscă.
Desigur, l-am găsit sub acelaşi copac, învârtind bagheta magică. Mama a început să îl ia la
întrebări, dar cred că s-a cam speriat şi a fugit. Tot atunci probabil a facut o altă vrajă pentru a nu
mai fi muscă la fiecare 10 minute şi la alte 10 minute, să fiu fată.
Acum totul e bine şi nu mă mai transform în nici un alt animal! Ce bine că nu mai stau cu
frică să nu mă vadă alţii! Totul a revenit la normal! Dar din povestea mea am înțeles ceva.
Uneori ne transformăm fără să vrem în ceva mic, nesemnificativ pentru alții, sau ceva sâcâitor ca
o muscă. Poate atunci trebuie să stăm un pic deoparte. Uneori și noi, copiii, ne simțim ca niște
musculițe în lumea adulților care ne tratează fie ca pe niște oameni mari, fie ca pe niște ființe
mici, incapabile de a lua singure decizii. Și poate că vă sâcâim! Vrem doar să ne băgați în seamă!
Diana Benchea, cls a XI-a B
Plecăciune lacrimilor
Plecăciune lacrimilor,
A noastră veşnică povara
Găsi al lor rost
În ceas târziu de primăvară.
De ce plângi?
Nu mai plânge...
Poţi să plângi...
Oricum greul lacrima îl duce.
Nu arhiprezentă, ci exigentă
Nu permanentă, ci ecumenică,
Aşa e lacrima, aşa e ploaia,
Te doboară, te lovește,
Dar prin furtună te iubeşte.
239
CREAŢII PERSONALE
Copilă dragă, nu te abţine

Plângi cât simţi, cât se cuvine,
Nu privi cerul înnorat,
Ci visează cât e cerul de-nstelat.
Gândeşte-te la lacrima de mâine

Oftează tulburată-n gol
Şi tremură de dor
Căci da! - Eşti om.
Ai grija lacrimii din inima ta,

Nu lăsa să zboare anii din ea
Ceas de ceas, clipă de clipă,
Pe a timpulul aripă.
Ai înţeles, copilă, oare?

Că lacrima nu numai doare?
Ea te fereşte de dor crunt
Sau de uitări pierdute-n vânt.
E refugiul oricărei întristări,

Sărutul oricărei plecări,
Visul unei revederi
Şi poartă către nicăieri.
Tu
Tu,
Om nătâng
Cu visuri trecătoare
Te aştepţi să te cred în stare
Să mă iubeşti că altădată?
Să fiu a ta și neuitată?
Tu,
Om naiv
În ale iubirii valuri,
Nu ştii ce vrei, nu ştii ce cauţi
Pe la maluri...
Eşti neatins de sacru
Eşti doar frumos, străin
Şi tandru
Profan...
240
CREAŢII PERSONALE
Tu,
Om stângaci
Ce vrei dragostea s-o laşi
Nu lupţi, nu-ţi doreşti
Iubirea-n vis s-o împlineşti
Uiţi prea uşor un amănunt,
Că „a simţi‖nu e un vânt,
Ci rădăcini prinse-n pământ...
241
CREAŢII PERSONALE
Sfarsit
242

Revista III

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Revista III

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Revista Labirint

Coordonator: Prof. Stârcea Alina Maria

Le mulţumim celor care au scris semestrul acesta în revistă:

I.De prin şcoală adunate……..………………………..11

1.Minunile există!-am primit aripi……….……………12

3.Eminescu în cuvinte şi imagini……….………....……46

a.Timpul, între eternitate şi efemeritate……………….....46

b.Mereu vom lăcrima, mereu vom aspira……………...…51

4. Paralela între romanele Ion şi Moromeţii….…………..65

III. Cercul de lectură………………………………..75

2.Baschetul, pasiune şi distracţie………………….135

4. Elemente fantastice şi reale în Pompeii……….….147

5.Japonia mai aproape de noi…………….………150

VI. Egalitate între femei şi bărbaţi….……………….170

Minunile există!- am primit aripi

Soarele a răsărit şi pe strada noastră, nu cu foarte mult timp în urmă, mai

Micul nostru refugiu în artă, numit

În acest an, Trupa „Aletheia‖ şi-a

Anul acesta, trupa a avut deosebita oportunitate, mulţumită Georgianei

Data de 28 mai seamănă

Au urmat momente incredibile,

Poate vă întrebaţi pentru ce s-a făcut

A urmat, în aceeaşi tonalitate

Cei mici au demonstrat cât de importantă este iubirea necondiţionată dintre

Prin reprezentaţia piesei "Tata", minunaţii copii de la gimnaziu ne-au

„bătrânelul‖ nostru, Matei Ulea, elev al clasei a VI-a C. Momentul în care

Penultimul moment artistic le-a aparţinut fetelor Voicu Alexandra, o fostă

O săptamână mai târziu, a urmat

La festivitatea de a doua zi,

controverse şi neîntelegeri între juraţi. Ne bucurăm că am reuşit, astfel, prin jocul

om ca dumneavoastră ne apreciază, nu ar mai conta nici dacă o lume întreagă ar fi

primară a Bisericii. Confruntarea noilor creștini, a noii credințe apărute, cu

O mică parte din actuala trupă 

Au participat: Constantinescu Cătălina – VI B, Durnea Theodora - VI A,

Scena goală, cenuşiu

O piesă de teatru impresionantă, deoarece prezintă starea dintre viață și

M-au impresionat scenele din copilăria poetului și discuția cu îngerul (Dincu

trăi cu sufletul pe-afară, alături de un necunoscut pe care îl simți emoționat, ca și

„Furtuna” de William Shakespeare

Regia Alexandr Morfov, TNB, sala mare, 28

Cu: Ion Caramitru – Prospero, Ariel – Istvan

Au participat: Mircea Iulia, Sfeir Antonio, Debelka Alex, Gheorghe Radu,

Piesa ne conduce într-o lume a viselor, pur și simplu ne îndeamnă să ne

Piesa a fost superb interpretată…(Ilinca Bîrsan – IX A).

Mi-aș face abonament…pentru visare. „Din plămada viselor suntem făcuți‖,

EMINESCU - ÎN OCHII CELOR DE AZI

nefericite‖, precum şi imaginea de „amorez‖ romantic, desuet, inactual: „Evident, o simplificare

Mihai Eminescu face parte din perioada

Vorbește-ncet, urmează înainte

Să pot să te privesc în veci - n-aș cere

Tu idol scump și dulcea mea lumină,

Vorbește-ncet, privește-mă întruna,

Vino-n codru la izvorul

Pe genunchii mei șede-vei,

Fruntea albă-n părul galbăn

Vom visa un vis ferice,

Dorința apare la 1 septembrie 1876, în

„Draga mea Veronică,

Ca eu să nu-ți scriu e de înțeles. Bolnav, neputând

Importanța creațiilor lui Mihai Eminescu

Consider că Mihai Eminescu a avut o mare importanță în îmbogațirea literaturii române.

Eminescu în cuvinte și imagini

Eseu premiat la Concursul Cuvintele în imagini, Ediția I (2016) : Universul eminescian

Cum Salvador Dali cunoştea teoriile relativităţii