1.

Universul şi coordonatele principale ale doctrinei

liberalismului clasic
Perioada cuprinsă între sec.17-18 a fost marcată de prefaceri importante în
planul gândirii economice. Astfel, la mijlocul sec. al 18- lea, fiziocraţii
iniţiază teoria unui “capitalism agrar”, inspirat din experienţa engleză şi care nu
exista la acea dată în Franţa decât în mod excepţional. Cu două secole
în urmă, mercantiliştii elaboraseră, la rândul lor, teoria unui “capitalism
esenţialmente comercial”, “a unei economii care este în serviciul puterii,
servindu-se în acelaşi timp de putere pentru propriile scopuri”. Revoluţia
industrială din Anglia secolului al 18-lea va reprezenta însă ocazia şi suportul
unor reflexii fundamentale pentru constituirea ştiinţei economice ca disciplină
autonomă. Încă înaintea acestei perioade se înfiinţaseră o serie de manufacturi
care acum prosperă, dezvoltând la rândul lor, economia de piaţă. Maşinismul
ia amploare şi se substituie muncii manuale. Descoperirile de ordin tehnic –
suveica zburătoare, maşina cu aburi etc. – vor dota industria engleză cu un
potenţial uriaş de producţie faţă de cel existent
până atunci.
Ştiinţele exacte, ştiinţele naturii cunosc o mare dezvoltare: mecanica,
fizica, matematica şi filozofia progresează.
În domeniul ştiinţei economice se fac paşi importanţi în vederea
surprinderii şi analizei fenomenelor şi proceselor din realitatea de zi cu zi.
Se încearcă găsirea a o serie de metode care să poată oferi posibilitatea construirii
unei teorii economice coerente şi pertinente. În acest sens, Francisc Bacon (1561-
1626), filozof şi om de stat englez, se relevă drept creatorul metodelor
experimentale. În lucrarea sa “Instauraţio magna”, el demonstrează
necesitatea independenţei cercetării ştiinţifice de “principiul autorităţii” şi al
“metodelor deductive”, el fiind considerat “părintele teoriei inducţiei”.
Liberalismul economic, libertatea economică, vor constitui deopotrivă
impulsuri, argumente şi stimulente vitale pentru dezvoltarea producţiei şi a
comerţului. Sub aspect doctrinar, liberalismul economic se ghidează după o
serie de percepte: omul este o fiinţă eminamente socială care trăieşte, munceşte
şi creEază în societate; la rândul ei, aceasta are la bază un ansamblu de
reguli şi norme ce decurg din dreptul natural, acesta din urmă derivând din
ordinea naturală a societăţii ce se realizează în condiţii de libertate şi de factori
endogeni. Statul se cere a fi creat după regulile dreptului natural şi cerinţele
societăţii naturale. Ordinea naturală se reflectă în plan economic prin
libertatea de acţiune a agenţilor economici, în conformitate cu principiul

1
armonizării spontane a intereselor particulare cu interesul general al societăţii,
sub deviza: “laissez-faire”.
Liberalismul clasic, prin modificările esenţiale pe care le aduce atât în
teoria, cât şi în practica economică, este considerat pe bună dreptate, “prima
mare paradigmă a istoriei gândirii economice”. El reprezintă un salt, un alt
mod de înţelegere a economiei şi a societăţii.
Prin urmare, obiectul ştiinţei economice vizează cauzele înavuţirii
naţiunilor. Metoda de cercetare folosită are la bază tehnica abstractizării, menită
să înlăture elementele de importanţă minoră spre a se ajunge la ceea ce este
esenţial, fundamental în analiza economiei şi a mecanismului de funcţionare.
Concepţia clasicilor asupra economiei şi a societăţii este aceea a ordinii
naturale, adică a acelei ordini considerată a răspunde în mod corespunzător
cerinţelor şi aspiraţiilor fireşti ale oamenilor.
Sfera de investigaţii vizează producţia şi nu circulaţia mărfurilor, ceea ce
conduce la o problematică diferită de cea a gândirii economice premoderne
şi îndeosebi, de cea mercantilistă. Prin urmare este cercetat rolul economic al
muncii, importanţa diviziunii muncii şi a celorlalte mijloace de sporire a
productivităţii ei. Se încearcă explicarea bazelor formării preţurilor, legea valorii
şi a surplusului de valoare, precum şi: salariul, profitul, renta – ca venituri ale
claselor sociale. Din toate cele prezentate mai sus se întrevăd câteva elemente
raţionale şi riguroase ale gândirii economice aparţinând perioadei de început şi
de afirmării a liberalismului clasic. Ele nu se integrează însă unei concepţii
complexe, susţinută cu argumente multiple, abordate relativ unitar şi vizând
atât prezentul, cât şi viitorul. O concepţie închegată va fi elaborată în perioada
de maturitate a doctrinei liberaliste prin concepţiile celor mai străluciţi
gânditori ai vremii: Adam Smith, David Ricardo, Robert Thomas Malthus,
John Stuart Mill şi economistul francez Jean Baptiste Say.

2
2. Fiziocraţii
Fiziocraţii au fost un grup de economişti francezi cu vederi liberale care au
criticat vehement mercantilismul şi au adus o serie de inovaţii importante în teoria
economică, printre care mai ales: ideea unei ordini naturale în economie,
deplasarea explicării bogăţiei din sfera comerţului în sfera producţiei, trecerea de l
amiză la macroanaliză şi încercarea de asurprinde legătura dintre repartiţia
produsului social, circulaţia lui între clasele sociale şi reluarea procesului de
producţie pe aceeaşi scară.
Denumirea lor derivă din cuvintele greceşti „physis” (natură) şi „cratos”
(putere), respectiv din convingerea lor că şi în economia societăţii domneşte o
„ordine normală”, la fel ca în natură.Aceşti economişti au format o adevărată
„şcoală” în frunte cu dr. François Quesney (1694-1774), medic la curtea lui
Ludovic al XV-lea.De la Quesnay ne-a rămas un celebru „Tablou economic”
(1758) urmat de „Analiza tabloului economic” (1766). Alţi reprezentanţi de seamă
ai acestei şcoli au : V.R.Mirabeau, P.P. Mercir de la Riviere, A.R.J. Turgot.

2.1Concepţia fiziocraţilor despre „ordinea naturală”

Fiziocraţii au criticat şi respins voluntarismul mercantiliştilor manifestat în
ideea intervenţiei statului în economie.După părerea lor, viaţa economică nu era
arbitrară, nu se desfăşura la întâmplare, ci pe baza unur legături durabile, mai
putermice decât voinţa şi sentimentele, inclusiv iluziile oamenilor, respectiv pe
baza unor „legi naturale”. Pe temeiul acestor legi economice, fiziocraţii au
denunţat caracterul iluzoriu sau chiar dăunător al măsurilor de intervenţie a statului
în economie, criticând mercantilismul şi protecţionismul şi preconizând o politică
economică de intervenţie a statului în problemele economice, de totală libertate a
agenţilor economici.
Concepţia fiziocrată despre „ordinea naturală” şi „legile naturale” din
economie a constituit un argument esenţial în apărarea liberalismului economic
împotriva mercantilismului. Lui J.C.M. Vincent de Gournay i se atribuie
formularea lapidară a conţinutului acestei politici a liberului schimb şi anume:
„laissez faire, laissez passer, le monde va de lui même” (lăsa-ţi lucrurile să-şi
urmeze cursul firesc).

2.2Concepţia fiziocrată despre bogăţie şi izvorul ei de producţie.Teoria

„produsului net”
Ostilitatea fiziocraţilor faţă de mercantilişti i-a determinat să respingă
concepţia acestora despre bogăţie şi sursa ei. După părerea fiziocraţilor, bogăţia nu
constă numai sau în primul rând în bani, respectivc în metale preţioase, ci în

3
produse utile care puteau satisface diferite trebuinţe ale oamenilor. bogăţia nu
putea fi creată în sfera circulaşiei mărfurilor, în comerţ (inclusiv cel exterior)
deoarece schimbul de mărfuri presupunea echivalenţa dintre ele sau dintre ele şi
bani, astfel încât nu putea apare un spor de avuţie în comerţ. În poziţie cu
mercantiliştii, fiziocraţii susţin că bogăţia sau avuţia poate fi creată numai în sfera
producţiei, mai precis în agricultură. Prin aceasta ei au meritul dea-i fi obligat pe
economişti să acorde o atenţie mai mare prosucţiei şi „legilor naturale” care o
guvernau.
În privinţa valorii există la fiziocraţi o seri de afirmaţii răzleţe, unele juste
(de exemplu, faptul că în comerţ se schimbă de regulă echivalente), dar şi unele
afirmaţii imprecise, confuze, prin care neînţelegerea deosebirii dintre valoarea de
întrebuinţare şi valoarea de schimb a mărfurilor, ceea ce a dus la identifocerea
bogăţiei cu baloarea ei şi la unele ambiguităţi atunci când au expus teoria lor
despre „produsul net”.
Teoria produsului net constituie răspunsul fiziocraţilor la întrebarea „unde
se crează bogăţia şi cum poate fi ea sporită?” Ei înţelegeau prin „ produs net”
surplusul de produse şi implicit de valoare peste cheltuielile de producţie. În
absenţa unei teorii clare despre valoare persistă la fiziocraţi unele ambiguităţi în
ceea ce priveşte natura şi originea produsului net. Uneori ei afirmă că izorul
acestuia este pământul (deci un factor de producţie), iar alteori că izvorul
„produsului net” este munca omenească. Limitând crearea „produsului net” la
agricultră, fiziocraţii confundă plusprodusul sau surplusul de valoare cu renta
funciară, aşa cum a procedat şi înintaşul lor englez W. Petty.

2.3Concepţia fiziocrată despre repartiţia produsului social şi circulaţia

lui între clasele sociale, precum şi politica fiscală a impozitului funciar unic
Spre deodebire de mercantilişti, care au pus accent pe comerţ, bani şi preţuri,
fiziocraţii, preocupaţi de producţie, pun accentul pe fluxurile economice, începând
cu repartiţia produsului social, continuând cu circulaţia lui, inclusiv „produsul net”,
între clasele sociale existente şi terminând cu crearea premiselor pentru reluarea
procesului de producţie la aceeaşi scară, adică reproducţia simplă.
Fiziocraţii au în vedere trei clase sociale: clasa proprietarilor, care încasează
renta funciară, respectiv „produsul net”, casă în care intră şi guvernanţii şi clerul,
clasa productivă sau fermierii, care organizează producţia, obţin „produsul net”
pe care sunt obligaţi să-l cedeze proprietarilor funciari pentru permisiunea de folosi
pământul, clasa sterilă sau stipendiată în care intră toate celelalte categorii de
oameni, inclusiv cei care lucrează în industrie, despre care fiziocraţii cred că nu
produc „produs net”.
Ideea de bază a fiziocraţilor în legătură cu repartiţia produsului social constă
în faptul că procesul este declanţat de plata arendei de către fermieri proprietarilor

4
de pământ, astfel încât întregul „produs net” ajunge în proprietatea acestora din
urmă. Celelalte două clase sociale nu fac altceva decât să-şi recupereze cheltuielile
de producţie, inclusiv salariile, creând astfel condiţii pentru reluarea procesului de
producţie. În aceste împrejurări, fiziocraţii susţin că impozitul pentru asigurarea de
venituri statului trebuie plătit de proprietarii funciari din „produsul net” pe care şi
l-au însuşit fără contraprestaţie.
Impozitul funciar unic propus de fiziocraţi urmărea să nu se stânjenească
activitatea celor două clase active: fermierii şi industriaşii, deoarece ele nu
dispuneau de alte resurse decât cele necesare reluării procesului de producţie.

2.4Conţinutul şi importanţa „Tabloului economic” (1758) al lui Fr.

Quesnay şi a „Analizei tabloului economic”
Acest tablou a fost primul model macroeconomic din istoria gândirii economice. În
cuprinsul lui se precizează mai întâi elementele cu care îşi încep activitatea
fermierii şi clasa sterilă (industriaşii) şi anume avansurile pentru producţie (14
miliarde livre, din care 12 în agricultură şi 2 în industrie), cele dintâi împărţite în
avansuri iniţiale sau capital fix (10 miliarde)şi avansuri anuale sau capital circulant
(2 miliarde). Pe baza cheltuielilor făcute se calculează valoarea totală a produsului
anual obţinut (7 miliarde livre) şi structura lui (5 miliarde produse agricole şi 2
miliarde produse industriale).

Reproducţia totală: 5 miliarde

Avansurile Venitul Avansurile
anuale ale cl. proprietarilor clasei sterile
productive funciari(inclu-
(fermierii) siv biserica
2 miliarde 2 miliarde 1 miliard

sume care servesc la 1

plata

venitului dodânzii pt. 1 1

avans iniţial 1 1

cheltuirea avansului
anual 2

total produs anual 5 2

7 miliarde livre

5
 „Tabloul economic” este o simplă foaie de hârtie în care se arată, cu
ajutorul unor linii punctate în zig-zag, cum circulă diferite componente ale
produsului social între cele 3 clase sociale şi cum se stabilesc condiţiile pentru
reînceperea producţiei (reproducţiei).
Tabloul marchează fluxurile economice din momentul în care fermierii au
plătit deja arenda proprietarilor (2 miliarde livre), arătând cum cheltuiesc ei banii
primiţi (ce cumpără)şi apoi cum sunt folosiţi aceşti bani de către fermieri şi
industriaşi pentru a-şi procura avansurile anuale necesare (industriaşii) şi
mijloacele pentru înlocuirea anuală a uneltelor uzate (fermierii). După ce fermierii
au vândut produsele agricole (1 miliard proprietarilor funciari şi 2 miliarde
industriaşilor), iar industriaşii au vândut produse prelucrate 81 miliard
proprietarilor funciari şi 1 miliard fermierilor), după ce fermierii şi-au reţinut din
producţia proprie avansurile anuale necesare (2 miliarde livre), are loc restabilirea
situaţiei iniţiale şi devine posibilă reluarea producţiei la aceeaşi scară (reproducţia
simplă).
Printre meritele „Tabloului economic” al lui Fr. Quesnay menţionăm: este
primul model macroeconomic care priveşte producţia nu ca pe un proces izolat, ci
în reluarea lui continuă, a prezentat producţia şi circulaţia economică în dublă
expresie (materială şi valorică sau bănească), a dezvăluit mobilul producţiei
(crearea de „produs net” şi deci sporirea bogă-iei), a demonstrat că circulaţia
mărfurilor şi a banilor constitue numai o latură a procesului complicat al
reproducţiei sociale (şi nu cea mai importantă), a pus în discuţie, chiar dacă nu a
explicat până la capăt, o serie de corelaţii economice mai complexeca, de exemplu,
schimbul dintre capital şi venit, raportul dintre consumul reproductiv (intermediar)
şi cel definitiv (final), precum şi circulaţia mărfurilor şi a banilor între cele două
ramuri de bază ale economiei moderne (agricultura şi industria).
Există şi unele aspecte mai puţin reuşite în acest model economic, ca de
exemplu:caracterizarea eronată a lucrătorilor din industrie ca neproductivi sau
ignorarea avansurilor iniţiale ale clasei sterile, ceea ce a dus la o contradicţie
internă a „Tablolui”.
Gândirea economică a fiziocraţilor a exercitat o influenţă pozitivă puternică
asupra multor generaţii de economiţti, atât în Franţa cât şi în alte ţări, inclusiv
asupra economistului liberal scoţian Adam Smith.

6
3.Doctrina economică a lui Adam Smith
Adam Smith (1723-1790), gânditor de origine scoţiană, cu
multiple preocupări ştiinţifice de factură filozofică şi economică, s-a format
sub influenţa ideilor lui David Hume, fiind bun cunoscător al
enciclopediştilor şi fiziocraţilor francezi. Ca profesor universitar a predat la
Edimbourg două cursuri libere, unul asupra literaturii engleze şi altul asupra
economiei politice. În 1751 este numit profesor de logică la Universitatea
din Glasgow, una din cele mai renumite universităţi ale vremii, urmând ca,
ulterior, prin trecerea sa la catedra de filozofie morală să se ocupe de etică,
teologie naturală, jurisprudenţă şi politică. Dintre lucrările publicate de
Adam Smith menţionăm: “Teoria sentimentelor morale” (1759), dar mai
ales, “Avuţia naţiunilor. Cercetare asupra naturii şi cauzelor ei” (1776),
lucrare fundamentală pentru ştiinţa economică.
În “Avuţia naţiunilor” denumită şi “biblia liberalismului clasic”, Smith a
reuşit să sintetizeze cele mai importante cunoştinţe acumulate până la el
în domeniul economic. Dând dovadă de un înalt spirit critic şi analitic, Adam
Smith readuce în discuţie o vastă problematică economică la a cărei soluţionare
şi-a adus o contribuţie substanţială. În acest context a făcut paşi importanţi în
definirea mai clară obiectului şi metodei de studiu ale economiei
politice determinând consacrarea ei drept una din cele mai importante
ştiinţe moderne. A creat un fundament teoretic mai solid liberei
concurenţe şi politicii liber-schimbiste, bazându-se atât pe studierea materiei
şi comportamentului uman, cât şi pe studiul comparativ al diferitelor sisteme
de organizare a economiei, ca şi al diferitelor curente economice dinaintea lui
– mercantilismul şi fiziocratismul.
“Avuţia naţiunilor” cuprinde în cinci volume, dintre care primele două pun
accentul pe teoria economică, iar celelalte trei volume evidenţiază
aspectele normative pe care le implică aceasta, inclusiv o serie de
comparaţii de istorie economică.
Ideea centrală a lucrării, aşa cum reiese şi din titlul ei, o constituie
definirea noţiunii de “avuţie” sau “bogăţie” a naţiunilor şi analiza factorilor sau
forţelor de producţie ce concură la crearea şi sporirea ei.
În consens cu fiziocraţii, până la un punct. şi criticându-i vehement
pe mercantilişti, Smith consideră avuţia naţiunii ca fiind formată din
“totalitatea bunurilor materiale de care dispune pentru a-şi satisface nevoile
şi, implicit, în munca anuală a fiecărei naţiuni care poate produce aceste
bunuri”. Prin urmare, influenţa fiziocraţilor asupra economistului scoţian a

7
fost profundă căci doctrina fiziocrată i-a întărit convingerile în materie de
liberalism economic. Pe urmă, Smith pare a fi “împrumutat” de la fiziocraţi o
serie de idei, cum ar fi cele referitoare la distribuirea venitului anual între
diversele clase sociale. Spre deosebire de fiziocraţi, care exacerbau rolul
agriculturii în cadrul sistemului economic, Adam Smith, “s-a aşezat de la
început în centrul fenomenelor în punctul cel mai înalt, stabilit mai ales de
producerea bogăţiilor era cea mai largă şi cea mai întinsă”.
În “Avuţia naţiunilor”, Smith priveşte “universul economic ca un
vast atelier creat de diviziunea muncii, mobilul psihologic al
producătorilor reprezentându-l dorinţa de a-şi îmbunătăţi situaţia economică.
Politica economică este interpretată de Smith nu ca expresie a unui interes
partinic, al unei clase sau alteia ci ca pe expresia interesului cel mai general al
comunităţii”. Astfel el oferă o analiză intercorelată a agriculturii, industriei şi
comerţului.
Cartea întâi a “Avuţiei naţiunilor” constituie miezul teoriei elaborate
de Adam Smith privitor la valoare şi la repartiţie. În analiza valorii, Smith
porneşte de la ilustrarea avantajelor diviziunii muncii, îndeosebi pentru cazul
manufacturier caracteristic timpului, deoarece, în accepţiunea sa, sistemul
economic nu poate fi privit decât ca o reţea vastă de interrelaţii dintre
producătorii specializaţi pe obţinerea unui anumit produs şi reuniţi ulterior de
“tendinţa schimbului în natură şi în bani”. Diviziunea muncii, consideră el, derivă
din înclinaţia omului de a schimba unele mărfuri cu altele, deci de a face troc,
ea reprezintă “instituţia” prin care se efectuează fără sforţare şi în mod
natural, cooperarea tuturor membrilor societăţii în vederea satisfacerii, pe cât
posibil, a nevoilor fiecăruia, este adevăratul izvor al progresului şi bunăstării.
Importanţa diviziunii muncii, consideră Smith, derivă din: abilitatea
lucrătorului lăsat mereu să producă acelaşi fel de lucru; timpul de lucru redus, ca
urmare a evitării trecerii de la o ocupaţie la alta şi investiţiile şi perfecţionările
pe care, “faptul de a fi absorbit într-o singură muncă oarecare le sugerează
în mod natural celor ce o execută zilnic. Smith nu ignoră însă, nici dezavantajele
pe care le presupune diviziunea muncii, relevând chiar şi unele soluţii pentru
înlăturarea lor. Astfel, se consideră că, exercitând doar un anumit gen de
operaţiuni, lucrătorul nu are prilejul a-şi exercita inteligenţa şi puterea de
invenţie în a găsi mijlocul de înlăturare a unor greutăţi care nu-i apar
niciodată, fiind aferente altor segmente de muncă. El riscă astfel să devină
ignorat. Pentru a înlătura excesul de specializare, Smith propune înfiinţarea
şcolilor primare plătite, în parte, din bugetul statului. Iată aici, se întrevede doar
o excepţie de la regula pe care Smith a urmărit-o consecvent în doctrina sa.
Diviziunea muncii are şi o serie de limite scrie Smith, limitele acesteia sunt
extinderea pieţei şi acumularea prealabilă a capitalului.

8
 “Când piaţa este prea mică, scrie Adam Smith, nimeni nu-i încurajat să se
consacre în întregime unei ocupaţii, din cauza imposibilităţii de a schimba tot
ceea ce, în produsul muncii sale, întrece propria lui consumaţie, contra
produselor altor oameni de care are nevoie”. Din această perspectivă, aprecia
Smith, numai comerţul cu străinătatea şi coloniile sunt în stare să sporească
avuţia, deoarece vor determina o extindere a pieţei produselor industriale.
În ceea ce priveşte acumularea prealabilă a capitalului, Smith este de
părere că extinderea diviziunii muncii pentru orice industriaş nu se poate
realiza, decât în măsura în care “capitalurile sunt tot mai puternice”. Însă
la nivelul societăţii procesul acumulării prealabile de capitaluri în unele
uzine, mai arată Smith, are drept rezultat restrângerea posibilităţilor celorlalţi
industriaşi de a se dezvolta şi de amplifica în mod corespunzător diviziunea
muncii. Ideea este inexactă, confuză şi a fost deseori criticată de exegeţii
lui Smith. Dealtfel, însuşi economistul scoţian remarca într-un alt pasaj din
opera sa, că volumul de capitaluri care poate fi întrebuinţat într-o industrie
depinde esenţialmente de cantitatea de muncă ce poate fi întrebuinţată,
contrazicându-şi propriile idei emise anterior.
Prin urmare, diviziunea muncii, determină specializarea lucrătorilor pentru
obţinerea în final a bunurilor destinate vânzării-cumpărării pe piaţă, sub formă
de mărfuri. Munca este cea care stă la baza aprovizionării societăţii cu
“bunurile necesare şi utile vieţii”, pe care aceasta le consumă în fiecare an “şi
care constau întotdeauna, fie din produsul imediat al muncii, fie din ceea ce se
cumpără cu acest produs de la alte naţiuni”. Smith relevă munca drept
“adevăratul izvor de bogăţie”, şi cum bogăţia este alcătuită dintr-o serie de
mărfuri menite a satisface nevoile de consum ale societăţii, rezultă că, la
baza valorii oricărei mărfi se află munca.
Măsura muncii încorporate în marfă este plătită prin intermediul
banilor. Pentru Adam Smith, producţia de mărfuri este o formă eternă şi
naturală a producţiei. De aceea, problema mărfii ca formă socială istoriceşte
determinată a produsului muncii nu numai că nu o înţelege, dar nici nu-l
interesează. Ceea ce îl preocupă pe Smith este valoarea de schimb şi
eforturile sale sunt îndreptate spre aflarea regulii care determină proporţiile
în care o marfă se schimbă pe o altă marfă. Trebuie făcută de la început
precizarea că, Adam Smith distinge clar cele două forme ale valorii: valoarea
de întrebuinţare, exprimată cu ajutorul utilităţii şi valoarea de schimb,
determinată de puterea pe care o marfă o are de a cumpăra alte mărfuri. În acest
sens el scrie: “Cuvântul valoare trebuie să observăm că are două înţelesuri:
uneori exprimă utilitatea unui anumit obiect, iar alteori puterea de cumpărare
a altor bunuri, pe care o dă posesiunea acelui obiect. Una poate fi numită
valoarea de întrebuinţare, alta, valoarea de schimb”. Efectuând această

9
distincţie, Smith nu observă legătura dialectică dintre valoarea de
întrebuinţare şi valoarea de schimb şi, prin urmare, el nu ajunge nici la
surprinderea şi analiza dublului caracter al muncii producătoare de marfă şi
nici nu pune problema condiţiilor sociale în care cheltuiala cu munca creează
valoare.
Pentru Smith, valoarea de schimb este echivalentul “preţului natural” sau
“preţului real” al mărfii, iar teoria sa obiectivă asupra valorii mărfii conţine
ideea determinării valorii de schimb prin cantitatea de muncă cheltuită sau
încorporată în produsul cu care se schimbă mărfurile respective. Pentru
această idee el va fi criticat ulterior de David Ricardo care “curăţă teoria
valorii de o primă confuzie existentă prin identificarea muncii cheltuite
pentru producerea unei mărfi, cu munca obţinută în schimbul ei şi
elaborează o teorie unitară a valorii-muncă”. Atunci când trece la
examinarea raportului dintre valoare şi preţ, confuziile lui Smith se înmulţesc.
Totuşi el are meritul de a fi sesizat, că, în condiţiile procesului de producţie
capitalist, preţurile mărfurilor nu oscilează direct în jurul valorii determinate de
muncă, ci în jurul a ceea ce el a numit “preţul natural” al mărfii.
“Schematizând puţin, esenţialul teoriei clasice smithiene poate fi rezumat la două
propoziţii: valoarea unui bun este determinată prin costul său de producţie”,
deseori redusă numai la conţinutul muncă; preţul de piaţă oscilează în jurul
preţului natural, preţul normal; este problema numită “a gravitaţiei
preţurilor”.
Având în vedere problema oscilaţiilor preţurilor pe piaţă în jurul
preţului natural, toate luate la nivelul mediu al domeniului sau al
regiunii, Smith evidenţiază faptul că aceste oscilaţii sunt datorate raportului
cerere-ofertă de mărfuri. Preţul natural, adică aproximativ valoarea mărfii
apare drept o categorie determinată social, care se modelează pe piaţă, în
procesul vânzării-cumpărării, realizându-se sub forma preţului de piaţă, ca
urmare a influenţelor modelatoare ale ofertei şi cererii concurenţei manifestate
între vânzători şi cumpărători ca şi între membrii fiecărei categorii în parte.
Preţul de piaţă poate fi egal cu cel natural, când oferta este egală cu cererea,
adică pentru care cumpărătorii au nu numai dorinţa, dar şi posibilitatea de a le
procura. Când cererea este mai mică decât oferta, preţul de piaţă scade sub cel
natural şi se ridică peste acesta. În cazul invers, în care cererea este mai
mare decât oferta, preţul de piaţă oscilează, în jurul unei mărimi obiective, adică
preţul natural sau valoarea determinată de munca cheltuită şi care stă la baza
celor trei forme de venit: salariul, profit şi rentă, sau cum spuneSmith: “Preţul
natural este, deci, ca să zicem aşa, preţul central în jurul căruia gravitează
continuu preţurile tuturor mărfurilor”.

10
Acesta este raţionamentul care se află la baza principiului “mâinii
invizibile” drag autorului “Avuţiei naţiunilor”.
După părerea lui Smith, mecanismul “impersonal” al pieţei va purta
cel mai bine de grijă societăţii, “dacă este lăsată să funcţioneze nestigherit, altfel
încât legile evoluţiei să ducă societatea la răsplata făgăduită”. Prin urmare,
“mâna invizibilă” reglează, cu ajutorul concurenţei preţurile reale şi alocă
prin intermediul lor resursele şi asigură distribuirea factorilor de producţie
pe produse, clase şi categorii de produse, precum şi pe domenii de activitate.
Prin intermediul “mâinii invizibile” a pieţei se tinde spre realizarea armonizării
intereselor particulare cu interesul general al societăţii, deci are loc punerea în
practică a doctrinei “laissez-faire-ului”. În ochii săi, un guvern este cu atât mai
bun, cu cât se implică mai puţin în viaţa economică.
Totuşi, Adam Smith nu se opune în mod absolut oricărei acţiuni, din
partea guvernului, ci este adeptul intervenţiei acestuia atunci când spune el,
“are drept scop şi promovarea bunăstării generale”.
Smith este împotriva imixtiunii statului în mecanismul pieţei. Este
împotriva restricţiilor la importuri şi a stimulentelor pentru exporturi,
împotriva legiferărilor guvernamentale ce au drept scop protejarea industriei
autohtone faţă de concurenţă şi împotriva cheltuielilor guvernamentale cu
destinaţii neproductive. Cu toate că sistemul smithian a suferit ulterior ample
amendări, “marea panoramă a pieţei rămâne o izbândă remarcabilă. De bună
seamă, Smith nu a descoperit piaţa: alţii înaintea sa arătaseră în ce mod
interacţiunea intereselor şi a concurenţei asigura bunul mers al societăţii.
Smith a fost primul care a formulat schema de ansamblu într-un mod
cuprinzător şi sistematic. El a fost omul care a oferit Angliei şi întregii
lumi occidentale posibilitatea de a înţelege cum anume realizează piaţa o
coeziune a societăţii şi primul care, pe temelia acestei înţelegeri, a construit un
edificiu al ordinii sociale”.
Strâns legat de teoria obiectivă a valorii se află şi teoria repartiţiei
veniturilor factorilor de producţie şi a venitului naţional. Deşi a fost preocupat
cu precădere de analiza microeconomică, Adam Smith a efectuat şi unele
reflecţii cu privire la macroeconomie – avuţia naţională, venitul naţional,
interesul general al societăţii, procesul de ansamblu la repartiţiei venitului
naţional. Vastitatea subiectului şi diversitatea intereselor la nivel
macroeconomic, îndeosebi cu privire la repartiţia venitului naţional, l-
au determinat pe Smith să consemneze o serie de generalizări teoretice şi
aspecte practice în ceea ce priveşte explicarea naturii respectivelor categorii
economice, insistând asupra raportului dintre interesele particulare ale
diferitelor grupuri sociale şi interesele generale ale societăţii.

11
 Smith are meritul de a fi formulat câteva principii generale
pentru înţelegerea proceselor manifestate la nivel macroeconomic, inclusiv a
creării şi repartiţiei venitului naţional.
În concepţia sa, venitul naţional este acea parte cu care sporeşte
anual avuţia unei ţări, el fiind creat în toate ramurile producţiei sociale
de către muncitorii salariaţi; dar în acelaşi timp, el se împarte între cele trei
clase sociale specifice economiei de piaţă (muncitori, capitalişti,
proprietari funciari), sub denumiri distincte: salariu, profit şi rentă, precum şi
după o serie de reguli diferite, iar raportul dintre aceste venituri şi interesele
generale ale societăţii diferă foarte mult de la un venit la altul.
Faţă de precursorii săi liberali, ce abordau fragmentar problemele
repartiţiei venitului naţional, Adam Smith are meritul de a fi prezentat o
viziune nouă de ansamblu şi de a fi încercat să identifice specificul fiecărei forme
de venit în parte, precum şi regulile sau “legile naturale” care coordonează
mişcarea lor.
În analiza teoriei repartiţiei veniturilor factorilor de producţie, Adam Smith
porneşte de la evidenţierea componentelor preţului natural, aproximativ
valoarea, având la bază următoarea explicaţie. Dacă în condiţiile
economiei naturale, inexistenţa proprietăţii private asupra pământului şi
capitalului făcea necesară repartiţia veniturilor obţinute, acestea aparţinând
în totalitate individului, în condiţiile proprietăţii private, produsul muncii
trebuie să se împartă între muncitor care primeşte salariul; capitalist, care
încasează profitul şi proprietarul funciar, căruia îi revine renta funciară.
Prin urmare, pe baza repartiţiei veniturilor factorilor de producţie ce
concură la realizarea produsului muncii, valoarea acestuia se compune
şi/sau descompune în: salariu, profit şi rentă. Această definiţie dată valorii
mărfii a rezultat din folosirea metodei exoterice bazată pe analiza practică aşa
cum apărea la suprafaţa economiei şi a societăţii. Ulterior, ea va deveni punct de
plecare şi sursă de inspiraţie pentru o serie de economişti. De exemplu, Jean
Baptiste Say pe baza metodei exoterice va formula teoria factorilor de producţie
şi a veniturilor acestora, precum şi legea debuşeelor.
Adam Smith face distincţia între salariu, considerat singurul venit care se
bazează pe munca proprie a beneficiarilor săi, şi celelalte venituri primare
– profitul şi renta funciară – ce sunt considerate scăzăminte din valoarea nou
creată, deci însuşire de muncă străină. Salariul este preţul muncii pe care
lucrătorul o vinde capitalistului. El este o mărime variabilă în timp,
determinată de necesitatea asigurării mijloacelor de subzistenţă necesare
muncitorului şi familiei sale. Smith consideră că există două tipuri de salarii:
nominal şi real şi susţine că salariile mari sunt o dovadă a prosperităţii
societăţii şi nu un stimulent pentru muncitori de a lucra mai bine.

12
Profitul exprimă venitul proprietarului de capital şi el nu trebuie confundat cu
salariul, deoarece, mărimea lui depinde de mărimea capitalului de care dispune
patronul, deci şi de numărul lucrătorilor pe care îi poate folosi. La Smith,
profitul apare sub două accepţiuni: în sens general ca un plusprodus sau surplusul
total din valoarea creată de muncitori peste salariul încasat de ei (ceea ce va
numi ulterior K.Marx “plusvaloare”), cât şi în sens restrâns beneficiu sau
profitul propriu-zis al patronului şi, în acest caz, el semnalează tendinţa de
egalizare a ratei profitului la scara întregii economii naţionale, ca urmare a
migraţiei capitalurilor dintr-o ramură în alta, ca urmare a manifestării concurenţei.
Adam Smith a identificat profitul propriu-zis ca un “mobil al activităţilor
lucrative”, iar alteori îl explică drept “recompensă pentru riscul în afaceri” la
care este supus întreprinzătorul.
În ceea ce priveşte renta funciară, concepţia lui Smith este destul
de ambiguă. Atunci când încearcă a-i defini natura, Smith arată că renta
prezintă anumite particularităţi faţă de salarii şi profit. El afirmă că, renta
funciară intră în alt mod în structura preţurilor mărfurilor decât salariul şi
profitul, căci ea se plăteşte pentru că pământul se află în proprietate privată.
El oscilează în ceea ce priveşte sursa rentei: uneori o consideră drept
scăzământ din valoarea creată de muncitori, alteori ca un “ca un dar al
naturii”, iar alteori, o consideră un venit justificat ce revine proprietarului de
pământ, fără a arăta însă în virtutea cărui fapt sau argument.
Chiar dacă analiza sa este cu precădere statică, Smith formulează, în
treacăt, şi unele idei referitoare la dinamica economică.
Din acest punct de vedere interesantă este încercarea sa de a surprinde
anumite tendinţe pe termen lung în ceea ce priveşte raportul dintre
creşterea avuţiei, respectiv a venitului naţional şi mişcarea celor trei venituri
primare. El susţine că evoluţia salariului şi rentei are loc în acelaşi sens cu
creşterea avuţiei, iar evoluţia profitului are loc în sens invers: când creşte avuţia,
cresc salariile şi renta, iar profitul scade. Smith constată, nu fără oarecare
nemulţumire, că cei ce sunt avantajaţi cel mai mult, la o sporire a avuţiei
naţionale, sunt proprietarii funciari, deşi aportul lor la creşterea avuţiei este nul.
Convins fiind că izvorul bogăţiei fiecărei ţări se găseşte în interiorul ei şi că,
dincolo de măsurile luate de indivizi şi stat există o “ordine naturală în
economie”, Smith a considerat că dacă fiecare agent economic îşi
urmăreşte propriul său interes şi dacă este lăsat să ia în mod liber decizii
economice, atunci se va realiza “binele general”, care să determine “funcţionarea
normală”, echilibrată a economiei naţionale, precum şi “realizarea
armoniei generale” la scara societăţii.
“Urmărindu-şi interesul său - scrie Adam Smith despre agentul economic –
el deseori promovează interesul societăţii mai efectiv decât atunci

13
când intenţionează să-l promoveze el e condus de o mână invizibilă ca să
promoveze un scop ce nu face parte din intenţia lui”.
Pornind de la avantajele diviziunii muncii între indivizi şi ţări
îndeosebi creşterea productivităţii muncii nationale, Adam Smith
elaborează “teoria diviziunii muncii între ţăRi şi a comerţului dintre ele”
sau altfel spus, “teoria avantajelor absolute”. “Dacă într-o ţară străină, scria
el, nu poate furniza bunuri mai ieftine decât le-am produce noi, e mai bine să le
cumpărăm de la ea, cu o parte din produsul activităţii noastre, utilizate într-un
mod din care am putea trage oarecare folos”.
Prin urmare, Adam Smith recunoaşte că utilitatea practicării
comerţului exterior pentru fiecare ţară şi consideră că la baza operaţiunilor sale
comerciale stă “principiul avantajului absolut”.
În viziunea smithiană, “avantajul absolut” în comerţul exterior decurge din
diferenţa de cost şi respectiv, de preţ, pentru aceeaşi marfă produsă în ţări
diferite, cu condiţii diferite de producţie sau care au dobândit specializare
mai mare în combinarea, utilizarea şi valorificarea acestor factori.
Schimburile de mărfuri au loc, potrivit concepţiei smithiene, pe baza legii
valorii, comparând costurile de producţie pentru o marfă dată, indiferent dacă
avem de-a face cu comerţul interior sau exterior.
“Avantajul absolut” al schimburilor constă în “diferenţa de costuri, adică în
“economia de cheltuieli de producţie” pentru marfa dată, “pe baza
comparaţiei mărimii absolute a acestor costuri” între producătorii autohtoni sau
străini”.
În acest context, Smith consideră comerţul ca fiind “reciproc
avantajos” pentru parteneri, iar condiţia esenţială de realizare a acestei
reciprocităţi este “deplina libertate economică”, respectiv absenţa
restricţiilor comerciale şi a monopolurilor de orice fel.
“Interesul unei naţiuni în relaţiile ei comerciale cu alte naţiuni,
apreciază Adam Smith, este ca şi al unui comerciant faţă de persoanele cu care
face comerţ, de a cumpăra cât mai ieftin şi de vinde cât mai scump. Însă este mai
probabil că ea va cumpăra mai ieftin când, printr-o libertate cât mai completă a
comerţului, ea va încuraja toate naţiunile să-i aducă ei mărfurile pe care are
nevoie să la cumpere şi, pentru aceleaşi motive, pare a fi mai probabil că va
vinde scump, atunci când pe piaţă se va afla un număr cât mai mare de
cumpărători”.
Adam Smith se delimitează net de mercantilişti şi în ceea ce priveşte
comerţul internaţional, fiind adeptul liber schimbului şi oponent al
protecţionismului vamal.
În acest sens el scrie: “comerţul între două ţări, făcut fără restricţii şi cu
regularitate, este întotdeauna avantajos, deşi nu întotdeauna egal de

14
avantajos pentru ambele. Prin avantaj sau câştig nu înţeleg mărimea
cantităţii de aur sau argint, ci aceea a valorii de schimb a producţiei anuale a
pământului şi muncii ţării sau sporirea venitului anual al locuitorilor săi (...).
Dacă balanţa va fi echilibrată, iar comerţul între cele două ţări va consta în
întregime în schimburi de produse indigene, ele nu numai că vor câştiga
ambele, în cele mai multe cazuri, dar ambele vor câştiga egal sau aproape egal”.
Totuşi inegalitatea avantajelor va spori pe măsura accentuării diferenţierilor de
nivel şi structură ale economiilor lumii.
Adam Smith s-a străduit să demonstreze că inegalitatea avantajelor nu poate
conduce decât la fenomene negative în practicarea comerţului internaţional
şi, implicit, la sărăcirea sau rămânerea în urmă a unor ţări faţă de celelalte
ţări mai prospere. Prin urmare, ţările sărăcite devin clienţii insolvabili ai ţărilor
bogate sau furnizorii săraci care nu mai pot oferi mărfurile de care aceştia din
urmă au nevoie.
Acest adevăr va fi reluat ulterior de o serie de reprezentanţi ai statelor ce s-au
confruntat cu efectele negative ale practicării acestui comerţ exterior
dezavantajos, fiind formulate în acest sens, teorii ale schimbului inegal între
ţări. Nu putem omite, consideraţiile istoricului Fernand Braudel rezultate din
urmărirea dezvoltării istorice a lumii pe baza unui orizont larg de timp, care
i-a permis să constate că în economia lumii se schiţează cel puţin “trei arii”
cărora se circumscriu trei categorii de ţări: un centru restrâns, reuniuni de ordinul
al doilea dezvoltate şi zonele marginale sau periferice. Este elaborată astfel
“teoria cercurilor concentrice” unde, spune Braudel: “Centrul reuneşte tot
ceea ce există mai avansat şi mai diversificat. Inelul următor nu are decât o
parte din aceste avantaje, cu toate că participă la ele: aceasta este o zona
strălucirilor de gradul al doilea. Periferia uriaşă, mai slab populată, reprezintă,
dimpotrivă arhaismul, înapoierea, exploatarea lesnicioasă de către alţii”.
Pentru Smith a constituit o problemă importantă şi studierea avantajelor şi
dezavantajelor schimburilor dintre metropole şi colonii, ştiindu-se faptul că
Anglia timpului său era o mare putere colonială. El consideră că teritoriile
colonizate au de câştigat de la naţiunile civilizate deoarece, “coloniştii aduc
cu ei pricepere în agricultură şi în alte îndeletniciri. Ei aduc obişnuinţa unei
discipline, o concepţie de guvernare organizată un sistem de legi pe care să
se sprijine guvernarea şi principiile unei bune administrări a justiţiei…”, iar
societatea progresează mai rapid spre avuţie şi putere.
Avantaje vor obţine şi statele colonizatoare ca urmare a lărgirii pieţei
pentru produsele proprii excedentare. Totodată, din colonii puteau fi obţinute
mari cantităţi de materii prime, care au dus la impulsionarea producţiei
maşiniste. În aceste condiţii s-au accentuat interdependenţele de tip colonial, iar

15
decalajul între avantajele absolute ale unor grupuri de ţări au crescut până la
a se transforma pentru unele, în dezavantaje relative.

BIBLIOGRAFIE:

1.Heilbroner D. – ’Filozofii lucrurilor pământeşti. Vieţile, epocile şi ideile

marilor economişti’, Editura Humanitasm, Bucureşti, 1994
2.Smith A. – ’Avuţia Naţiunilor’, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1965
3.Sută-Selejan Sultana – ’Doctrine şi curente în gândirea economică modernă şi
contemporană’, Editura All, Bucureşti, 1992, 1994

16