UNIVERSITATEA HYPERION

FACULTATEA DE ȘTIINȚE JURIDICE

DREPT COMERCIAL

Student: Lazăr Oana-Alina

Anul III, Semestrul II
Formă de învățământ: ID
Tema: 5

NECOMERCIANȚII

1
 UNIVERSITATEA HYPERION
FACULTATEA DE ȘTIINȚE JURIDICE

NECOMERCIANȚII
Din cele prezentate rezultă elementele de bază cărora se poate defini dreptul
comercial, ca ramură a sistemului nostru de drept.

Dreptul comercial este un ansamblu de norme juridice de drept privat care sunt
aplicabile raporturilor juridice izvorâte din actele juridice, faptele și operațiunile considerate
de lege ca fapte de comerț, precum și raporturile juridice la care participă persoanele care au
calitatea de comerciant.

Istoria dreptului comercial este strâns legată de istoria comerțului și, implicit,, a
dezvoltării societății omenești.

Analiza genezei și evoluției comerțului și în special a dreptului comercial de-a lungul

istoriei, care nu au aceiași vechime, permite punerea în lumină a trăsăturilor sale care s-au
permanetizat până în zilele noastre.

La romani, comerțul nu a prezentat o importanță prea mare, deoarece ei agoniseau

bogăția nu prin comerț, ci prin agricultură și mai ales prin război și anexiune.

Comercianții pentru a-și promova interesele și a-și apăra drepturile, s-au organizat în
corporații care, cu timpul, vor dobândi autonomie administrativă, judecătorească și chiar
legislativă. Corporația cuprindea pe comercianții și meseriașii din aceeași ramură și era
condusă de un consul, ales din rândurile lor. Consulul emitea anumite norme interne bazate pe
obiceiuri care serveau la rezolvarea litigiilor ivite între membrii corporației. Aceste norme au
fost adunate în culegeri denumite statute.

Dezvoltarea comerțului a impus înlocuirea dreptului statuar (cel realizat prin statute) și
consuetudinar (cel realizat prin normele interne emise de consuli) cu un drept scris (cel
anterior fiind drept cutumiar, bazat pe obiceiuri). Prima țară care a trecut de la dreptul
cutumiar la legi scrise, aplicabile pe întreg teritoriul, a fost Franța.

Pe teritoriul țării noastre, ca și pretutindeni, la început comerțul a fost guvernat potrivit

unor reguli cutumiare, fie de sorginte locală (obiceiul pământului), fie de proveniență străină,
ca urmare a legăturilor cu negustorii străini. Codul comercial român a manifestat constanță în
aplicare până în anul 1948, când, trecându-se la economia planificată supercentralizată, Codul
comercial român a rămas aplicabil doar în raporturile juridice de comerț exterior, însă și aici
cu numeroase restricții.

Apariția și funcționarea apariției de piață în România este un proces de durată care presupune
în mod obligatoriu crearea unui cadru juridic adecvat, care să reglementeze statutul juridic al
agenților economici și a raporturilor juridice la care aceștia participă (economia de piață are
ca principali agenți economici comercianții – persoane fizice și societăți comerciale, iar
raporturile juridice ce se stabilesc între ei sunt raporturi de drept comercial).

2
 UNIVERSITATEA HYPERION
FACULTATEA DE ȘTIINȚE JURIDICE

IZVOARELE DREPTULUI COMERCIAL

1. Izvoarele normative ale dreptului comercial

Normele juridice care reglementează activitatea comercială se află în Codul comercial.

Dar, din acest act normativ cuprinde numai normele juridice principale; anumite
norme juridice privind activitatea comercială se găsesc în legile comerciale speciale.

Întrucât nu tot dreptul comercial se află în Codul comercial, în mod corect, se poate
spune că principalul izvor al dreptului comercial îl constituie legile comerciale, înțelegând
prin acestea Codul comercial și legile comerciale speciale:

a) Codul comercial. Acest act normativ constituie reglementarea de bază a activității

comerciale. El cuprinde norme juridice care reglementează instituțiile
fundamentale ale dreptului comercial: faptele de comerț, comercianții, obligațiile
comerciale și falimentul.
b) Legile comerciale speciale. Anumite aspecte ale activității comerciale sunt
reglementate prin legi comerciale speciale.

2. IZVOARELE INTERPRETATIVE ALE DREPTULUI COMERCIAL

Uzanța (obiceiul sau cutuma) este o regulă de conduită născută din practica socială,
folosită vreme îndelungată și respectată ca o normă juridică obligatorie.

În dreptul comercial român, uzanțele nu sunt izvoare de drept. Concluzia se întemeiază

pe dispozițiile art.1 Codul comercial, care, reglementând izvoarele dreptului comercial, are în
vedere Codul comercial și Codul civil.

Doctrina, se admite în general că doctrina este un izvor de drept. Concluzia este

deopotrivă valabilă și pentru dreptul comercial. Doctrina dreptului comercial este un
instrument important de interpretare a legilor comerciale. Ea este un factor de progres al
dreptului, deoarece, de multe ori, soluțiile ei sunt preluate de legiuitor și transpuse în actele
normative.

3. Noțiuni generale

Participanții la raporturile juridice sunt în general comercianții, persoane fizice care

acționează individual sau în cadrul unei asociații familiale sau persoanele juridice
comercianți.

În afara acestora la raporturile ce constituie materie comercială mai participă și

necomercianți atât persoane fizice cât și persoane juridice.

4. Necomercianții

Supunerea lor dreptului comercial se realizează fie că iau parte la efectuarea unui act
obiectiv de comerț fie că participă la realizarea unui fapt care intră sub incidență prezumției
3
 UNIVERSITATEA HYPERION
FACULTATEA DE ȘTIINȚE JURIDICE

de comercialitate pentru cocontractantul său. Activitatea comercială a acestora,persoane fizice

sau juridice, este prea puțin importantă ca pondere.

1. Statul și unitățile administrativ teritoriale (județul, comuna, orașul) nu pot

avea calitatea de comerciant potrivit art. 8 din Codul comercial.

Această prevedere nu trebuie privită ca o interdicție ca aceste entități să desfășoare

activități comerciale și să realizez acte de comerț, ci ca o imposibilitate legală ca acestea să
dobândească pe orice cale calitatea de comerciant și să fie supus îndatoririlor profesiei de
comerciant.

În acest sens, este de reținut că activitatea statului și a unităților administrativ

teritoriale nu se referă numai la servicii publice ci și la domeniul privat, ele fiind titulare de
proprietate publică dar și privată, ca persoane juridice civile.

Pentru acest motiv, potrivit Legii administrației publice locale Legea 215/2001,
consiliile locale și consiliile județene pot hotărî asupra participării cu capital sau bunuri, în
numele și interesul colectivității locale pe care o reprezintă, la constituirea de societăți
comerciale de interes local sau cu privire la cooperarea sau la asocierea sa cu persoane
juridice, cu organizații neguvernamentale și cu alți parteneri sociali în vederea finanțării și
realizării în comun a unor acțiuni, lucrări, servicii, proiecte de interes public local.

În consecință statul poate exercita activități comerciale dar nu cu titlu de profesiune

așa cum arată art.7 din Codul comercial.

2. Organizațiile și fundațiile sunt persoane juridice civile, care sunt organizate și

funcționează potrivit dispozițiilor OG 26/2000.

Asociațiile, fundațiile și federațiile pot înființa societăți comerciale. Dividendele

obținute de asociații, fundații și federații din activitățile acestor societăți comerciale,
dacă nu se reinvestesc în aceleași societăți comerciale, se folosesc în mod obligatoriu
pentru realizarea scopului asociației, fundației sau federației.

Asociațiile, fundațiile și federațiile pot desfășura orice alte activități economice

directe dacă acestea au caracter accesoriu și sunt în strânsă legătură cu scopul principal
al persoanei juridice.

Veniturile asociațiilor sau federațiilor provin din:

a) Dobânzile și dividendele rezultate din plasarea sumelor disponibile, în condiții

legale;
b) Dividendele societăților comerciale înființate de asociații sau de federații;
c) Venituri realizate din activități economice directe;
3. Persoanele juridice având drept obiect exploatările agricole fără caracter
comercial

Exploatarea terenurilor agricole se poate face individual dar și pe baza mai multe
forme de asociere printre acestea se numără și societatea comercială constituită în

4
 UNIVERSITATEA HYPERION
FACULTATEA DE ȘTIINȚE JURIDICE

temeiul Legii 31/1990 dar și societățile agricole reglementate de Legea 36/1991

privind societățile agricole.

Societățile comerciale constituite în temeiul Legii 31/1990 care au ca obiect

agricultura, în sens larg, sunt comerciale, deși operațiunile care constituie obiectul ei
de activitate sunt activități civile. Deși regula este aceea că o societate este comercială
sau nu în funcție de obiectul de activitate, Legea 36/91 consacră o derogare de la
această regulă în sensul că arată că exploatarea terenurilor agricole se face și de către o
societate comercială, cu caracter comercial, constituită potrivit Legii 31/91. Astfel deși
art.1 din Legea 31/1990 arată că societățile comerciale reglementate de Legea 31/1990
au ca obiect de activitate numai activități comerciale consacrând dualitatea formă
comercială și obiect comercial, totuși se constituie o societate comercială, cu caracter
comercial și având obiect necomercial-agricultura. Acest lucru este posibil deoarece
Legea 36/1991 prevede acest lucru.

Auxiliarii comercianților
În realizarea activităților comercianții colaborează cu două categorii de
persoane:

- Auxiliari dependenți prin intermediul cărora comercianții încheie actele juridice

comerciale, denumiți astfel pentru că depind de comercianți, ei aflându-se în
raporturi de muncă cu comercianții și fiind retribuiți de către aceștia. Fac parte din
această categorie: prepușii, comișii pentru negoț, comișii călători pentru negoț.
- Auxiliarii independenți care au calitatea de comerciant, sunt independente față de
comercianți cu care cooperează. Fac parte din această categorie: mijlocitorii și
agenții comerciali.

Activitatea auxiliarilor are la bază instituția reprezentării între comercianți și

auxiliarii lor.

Legiuitorul român nu reglementează această instituție. Multă vreme s-a considerat

că regulile referitoare la mandat și care au consacrare legală sunt suficiente, însă s-a
concluzionat că mandatul așa cu este reglementat în Codul civil și Codul comercial
constituie o noțiune diferită, care poate fi izvorul reprezentării sau poate să nu fie.

Ideea de reprezentare poate fi legată de aceea de mandat, fiindcă pe cale

convențională mandatele pot autoriza pe mandatar să lucreze pentru sine sau pe
socoteala sa, ca la comision, dar mandatele pot autoriza pe mandatar să lucreze pentru
sine sau pe socoteala sa, dar și în numele său, ca la reprezentare. Reprezentarea nu este
de esența mandatului, nu este trăsătura organică și necesară a mandatului. Lipsind
condiția esențială pentru existența reprezentării – de a lucra în numele în numele lui
dominus și nu numai pe socoteala sa -, mandatul devine în chip necesar o altă
instituție.

5
 UNIVERSITATEA HYPERION
FACULTATEA DE ȘTIINȚE JURIDICE

Cu toate că însoțește mandatul ea nu este o condiție a existenței mandatului,

reprezentarea fiind de natura mandatului și nu de existența acestuia,

Reprezentarea este un procedeu tehnico-juridic prin care o persoană numită

reprezentant, încheie acte juridice cu terții, în numele și pe seama altei persoane,
numită reprezentant, cu consecința că efectele actelor juridice încheiate se produc
direct în persoana reprezentatului.

Reprezentarea poate avea ca izvor legea – reprezentarea legală – când puterea de a

reprezenta o altă persoană derivă din lege. Reprezentarea incapabililor – care nu au
capacitatea de a emite voință juridică din cauza unei deficiențe intelectuale, a
persoanelor juridice nefiind dotate cu o voință organică pentru a putea acționa, sunt
obligate să recurgă la intermediul unei persoane fizice.; în domeniul public: puterile
funcționarilor.

Reprezentarea este convențională in toate cazurile din voința unei alte persoane-
reprezentat, care conferă unei alte persoane- reprezentat, care conferă unei alte
persoane- reprezentat – puterea de a încheia acte juridice în numele și pe seama
reprezentatului, urmând ca efectele juridice să o privească pe cea dintâi. Este
facultativă prin esența sa.

Pentru existența reprezentării trebuie întrunite cumulativ:

1. Existența unei împuterniciri de reprezentare

Mandatul este constatat printr-un înscris numit procură sau împuternicire. Procura, ca
nogotium este un act juridic unilateral (exprimând voința mandantului) iar ca instrumentum
este înscrisul în care se enumeră actele juridice care urmează să fie îndeplinite de mandatar în
numele mandantului.

Această se dă reprezentantului înainte ca acesta să încheie actele juridice cu terții dar

poate fi dată și ulterior sub forma ratificării actelor juridice încheiate de reprezentant în lipsa
sau cu depășirea limitelor reprezentării. Chiar în lipsa unei ratificări, se admite că s-ar produce
efectele reprezentării, în cazurile în care actele efectuate de gerat au fost utile reprezentatului.
Reprezentantul trebuie să acționeze numai în limitele împuternicirii primite de la reprezentant
(reprezentare generală sau parțială).

Reprezentarea poate fi:

- Generală (totală) când în numele reprezentantului poate încheia orice act juridic
orice act juridic, cu excepția celor considerate intuitu personae;
- Specială (parțială) atunci când reprezentantul este împuternicit să încheie numai un
anumit act în numele reprezentantului.
2. Intenția de a reprezenta

Reprezentantul trebuie să acționeze cu intenția de a-l reprezenta pe cel care a

primit împuternicirea și să aducă la cunoștința terțului calitatea sa de reprezentant

6
 UNIVERSITATEA HYPERION
FACULTATEA DE ȘTIINȚE JURIDICE

(contemplatio domini). Numai în aceste condiții, efectele juridice ale actului încheiat
între reprezentant și terț se vor produce în persoana reprezentantului altminteri ele vor
deveni obligat personal față de terț.

3. Voința valabilă a reprezentantului. Reprezentantul să lucreze în limitele

împuternicirii

La încheierea actului, reprezentantul totuși manifestă voința sa proprie, chiar dacă

se face din însărcinarea, în numele și pe seama reprezentantului și în consecință este
necesar ca voința reprezentantului a fost liberă și neviciată.

Reprezentarea produce următoarele efecte care se pot grupa în 2 categorii:

Principalul efect al reprezentării constă că actul juridic încheiat creează raporturi

juridice direct între terț și reprezentat, ca și când reprezentantul ar fi încheiat el însuși
actul cu terțul. Deși reprezentantul devine parte în actul încheiat și răspunde pentru
executarea obligațiilor născute din acest act, dacă a fost încheiat în limitele
împuternicirii sau ulterior l-a ratificat.

Actul juridic încheiat de către reprezentant și terț, în limitele împuternicirii primite,

nu are nici un efect față de reprezentant, el producând efecte exclusiv între
reprezentant și terț. El rămâne străin de actul încheiat, după ce a încheiat, după ce a
încheiat acel act.

Reprezentarea are un caracter intuitu personae.

În consecință ea va înceta prin una din următoarele cauze:

- Revocarea împuternicirii
- Renunțarea la însărcinarea primită
- Moartea, interdicția, insolvabilitatea sau aplicarea procedurii reorganizării
judiciare și a falimentului.

Există situații în care reprezentatul dă împuternicire ca actul juridic să fie încheiat

în nume propriu de reprezentant pe seama reprezentantului.

Partea contractantă în actul juridic încheiat cu terțul este reprezentantul: el

dobândește drepturile fată de terț. Actul produce efecte numai față de reprezentant.

Între reprezentat și terț nu se stabilesc raporturi juridice directe dar se consideră că

drepturile se transmit în patrimoniul reprezentantului, deși între acesta și terț nu există
raporturi juridice. Actul produce efecte în patrimoniul celui care a dat împuternicirea
care este adevăratul beneficiar al efectelor actului juridic, din momentul încheierii
actului juridic, din momentul încheierii actului juridic între împuternicit și terț.
Reprezentarea indirectă este reprezentată de lege în materia contractului de comision.

7
 UNIVERSITATEA HYPERION
FACULTATEA DE ȘTIINȚE JURIDICE

CONTRACTUL DE SOCIETATE COMERCIALĂ

Trăsături specifice ale contractului de societate comercială

Cele trei elemente care permit calificarea unui contract ca fiind de societate sunt:
existența aportului asociaților, intenția de a desfășura în comun o activitate comercială și
împărțirea beneficiilor și pierderilor

Aportul este bunul pe care fiecare asociat se obligă să-l transmită societății comerciale,
în condițiile legii și ale actului constitutiv, în vederea formării sau majorării capitalului social,
în schimbul unor acțiuni sau părți sociale. Aportul poate fi în numerar, în natură sau în
industrie.

Aportul în numerar: reprezintă o sumă de bani pe care asociatul se obligă să o trimită

societății și este obligatoriu pentru toate formele de societate.

Aportul în natură este permis la toate tipurile de societăți și poate consta în bunuri
mobile și imobile, corporale și incorporale. Se realizează prin transferarea drepturilor
corespunzătoare și prin predarea efectivă a bunurilor în stare de utilizare. Se poate transmite
fie dreptul de proprietate fie dreptul de folosință.

Aportul în creanțe nu este permis la societățile cu răspundere limitată, societățile pe

acțiuni care se constituie prin subscripție publică și societățile în comandită pe acțiuni.

CAPITALUL SOCIAL

Aporturile asociaților reunite formează capitalul social al societății și constituie un

element al patrimoniului societății. La momentul constituirii societății activul patrimonial se
confundă cu capitalul social.

Din punct de vedere juridic capitalul social reprezintă gajul general al creditorilor
societății, în sensul că în patrimoniul societății trebuie să existe bunuri a căror valoare să fie
cel puțin în limita capitalului social.

Capitalul social este fix pe toată durata societății, iar în cazul în care activul social se
diminuează sub o anumită limită, datorită folosirii sale în desfășurarea activității, legea
prevede obligația reîntregirii activului sau reducerii capitalului social, mai înainte de a se face
vreo distribuire sau repartizare de beneficiu.

8
 UNIVERSITATEA HYPERION
FACULTATEA DE ȘTIINȚE JURIDICE

BIBLIOGRAFIE

 Octavian Căpățână, Societățile comerciale, Editura lumina Lex, București, 1996;

 Ion Turcu, Teoria și practica dreptului comercial român, vol I și II, Editura Lumina
Lex, București, 1998;
 P.I. Demetrescu, Întreprinderile comerciale, București, 1943Ș
 Corneliu Bîrsan, Alexandru Țiclea, Vasile Dobrinoiu, Mircea Toma și Constantin
Tufan, Societățile comerciale. Organizarea, funcționarea și răspunderea, Casa de
editură și presă Șansa- S.R.L., București, 1995, vol. I și II.