SĂ NE CREŞTEM COPIII BINE

De ce am simţit nevoia să facem acest parteneriat?

 Pentru că nu ne place ce vedem şi, mai ales, ce auzim pe stradă, în curtea şcolii, în locurile
publice etc.
 Pentru că ne-am săturat să auzim pe toată lumea plângându-se de modul în care se comportă
copiii, adolescenţii şi tinerii.
 Pentru că noi credem că, deşi acum toată societatea noastră pare debusolată, fără nici o speranţă,
fără reacţie, fără un orizont către care să tindă, nu este vina copiilor, nici a adolescenţilor şi nici a
tinerilor, ci a celor care i-au educat sau , mai bine zis, nu i-au educat în spiritul unor principii şi
valori solide şi valabile în orice timp şi loc.
 Pentru că suntem convinşi că, pentru a se schimba ceva în bine, nu este suficient să acuzăm sau
să ne plângem de ceea ce vedem în jurul nostru, ci fiecare trebuie să facem ceva după puterile şi
cunoştinţele noastre.
 Pentru că am stat de multe ori de vorbă cu părinţi care nu înţelegeau de ce copiii lor răspund atât
de rău eforturilor pe care ei, ca părinţi, le-au făcut ca să-i crească.
 Pentru că am văzut foarte mulţi părinţi plini de intenţii bune faţă de copiii lor, dar greşind grav în
educaţia acestora.
 Consider că nu este suficient să spunem părinţilor ce este bine şi ce este greşit să facă în releţia
cu copilul lor, ci trebuie să-i facem să înţeleagă şi de ce, iar acest lucru va fi posibil numai dacă
părinţii vor fi capabili să se pună în locul copiilor lor.

„Cei şapte ani de acasă”

Tinerii părinţi ştiu că această formulă, des folosită în vremea copilăriei lor, nu s-a referit niciodată la
faptul că un copil şi-a petrecut primii şapte ani din viaţă lângă părinţii lui, ci la învăţătura pe care a
primit-o de la ei, ea fiind rezultatul conştiinţei că părinţii sunt primii şi cei mai importanţi educatori
din viaţa unui copil. Deprinderile de comportament, atitudinile faţă de ei înşişi, faţă de ceilalţi şi faţă
de muncă, formate în aceşti ani, vor sta la baza caracterului viitoarei personalităţi. Vor contribui sau
nu, depinde de trăsăturile care au fost cultivate în copilărie, la reuşita în viaţă a omului în formare,
care este copilul.
Atunci când un părinte doreşte să facă din copilul lui un om care să răzbească în viaţă, să poată lupta
cu toate greutăţile vieţii şi să-şi păstreze sufletul curat şi mintea întreagă până la sfârşit, trebuie să
pornească de la câteva principii.
Trebuie să-şi crească copilul ca pe un om liber, dar să-l facă să înţeleagă că libertatea lui încetează
acolo unde este încălcată libertatea altora.
Prin felul de a se comporta şi vorbi despre oameni, să-i facă pe copiii lor să-i vadă pe ceilalţi
asemeni lor, uniţi prin acelaşi destin şi legaţi între ei prin fire nevăzute.
Chiar dacă, în unele momente, devin adversari într-o competiţie, copiii trebuie să înţeleagă că un
adversar nu este un duşman pe care trebuie să-l urăşti, ci un competitor care-ţi oferă şansa de a-ţi
măsura forţele cu el şi de a te cunoaşte mai bine.
Prin influenţa pe care o are asupra copilului lui, părintele trebuie să-l facă să privească viaţa ca pe un
lung şir de încercări, pe care nu trebuie să le evite, ci, din contră, trebuie să le treacă. Aceste
obstacole ale vieţii au menirea de a-l căli, făcându-l mai puternic şi mai înţelept.
Atunci când îşi creşte copilul, părintele trebuie să aibă în vedere că acesta va ajunge într-o zi adultul
care va trebui să lupte pentru existenţa lui. Ca să poată răzbi în viaţă, copilul are nevoie de încredere

1
în propriile sale forţe, de responsabilitate. Trebuie să-şi cunoască posibilităţile şi să nu ceară mai
mult decât poate oferi, pentru a fi ferit de eşecuri.
Tot pentru binele lui trebuie să-i învăţăm să-i respecte pe cei din jurul lui deoarece convieţuirea
cu tot felul de oameni poate crea conflicte.
În vremurile noastre observăm că buna creştere( în sensul de a vorbi numai când eşti întrebat, a
lăsa locul în autobuz unui om mai în vârstă, a lăsa să intre în faţa ta o persoană mai în vârstă, a-ţi
lăuda adversarul într-o întrecere, etc) sunt considerate lucruri depăşite şi ceea ce contează cu
adevărat este numai „tupeul”, adică opusul celor spuse mai înainte. Dacă însă am înţelege prin acest
„tupeu” o anumită îndrăzneală în a-ţi exprima opinia sau a-ţi afirma personalitatea fără a-i leza pe cei
din jur, atunci aş fi de acord că acesta este, în zilele noastre, o condiţie a suscesului.
Cu siguranţă acele trăsături, care arată respect faţă de ceilalţi, nu sunt depăşite şi nu sunt fără
rost, pentru că ele atrag simpatia celor din jur. Chiar dacă nu se fac remarcaţi, există mulţi oameni
morali în jurul nostru. De aceea, a creşte copiii în baza unor principii morale este o datorie a
părinţilor, în primul rând pentru că sufletul lor este pur şi depinde de noi dacă-i vom face buni sau
răi.
Cred că dezorientarea părinţilor este datorată faptului că nu ştiu care ar fi tipul de om care s-ar
descurca mai bine în această lume. De aceea mulţi iau ca modele ceea ce iese în evidenţă, ce se vede
pe ecrane sau în viaţa de zi cu zi. Aceste modele, însă, apar şi dispar şi, după ce dispar, nu mai ştie
nimeni ce se întâmplă cu ele. Suntem convinşi că fiecare părinte îşi doreşte pentru copilul lui să fie
un om realizat, nu neapărat din punct de vedere financiar, ci sufleteşte.
De aceea, pe lângă a-l ajuta să-şi cunoască capacităţile trebuie să-l ajutăm să-şi dezvolte acele
trăsături de caracter, care să-l facă să nu se ruşineze de el atunci când se priveşte în oglindă, sau să-şi
poată cerceta senin conştiinţa şi să fie împăcat cu el însuşi.
Primul univers al copilului, contactul său cu lumea este familia. Familia trebuie să fie pământul
ferm în care puiul de om îşi va fixa adânc rădăcinile pentru a creşte ca un copac puternic, capabil să
înfrunte furtunile vieţii. Ce înţeleg prin pământul ferm? Doi părinţi hotărâţi să accepte, fără să se
plângă, toate greutăţile şi sacrificiile pe care le presupune creşterea unui copil. Exista în multe
familii, până acum câţiva ani, ideea că nu trebuie să le arăţi copiilor tăi că-i iubeşti (tradusă prin
expresia „copii trebuie sărutaţi numai când dorm”) ca să nu se răsfeţe şi să nu-i mai asculte pe
părinţi. Eu cred că dragostea faţă de copii poate fi un ajutor în formarea lor, nu o piedică.
Dacă atunci când încercăm să-l învăţăm să facă un lucru, să-i formăm o deprindere de
comportament, el nu răspunde cerinţei noastre, numai schimbarea tonului vocii, o atitudine mai rece
şi mai distantă faţă de el, vor fi suficiente să-şi dea seama că a greşit şi teama de a pierde dragostea
părinţilor săi îl va face să nu mai repete acea greşeală. Este mult mai uşor să influenţezi un copil care
ştie că este iubit, decât un copil la care s-a strigat de când era mic, faţă de care părinţii nu au avut
vorbe bune, deoarece primul are ce pierde pe când al doilea nu. Pericolul formării unui copil gen D-l
Goe, răsfăţat şi needucat, nu vine de la manifestarea iubirii părinţilor faţă de el, ci de la faptul că
părinţii l-au tratat ca pe o jucărie, s-au amuzat de el de când era mic, i-au făcut toate poftele, fără să-
i ceară nimic, au uitat că ei sunt cei care trebuie să-l înveţe să se adapteze la lumea în care trăieşte, şi
nu ei să se lase conduşi de capriciile copilului.
Dacă un părinte va şti să-şi laude copilul pentru orice lucru bun face ( ex. Când vine şi spune „m-
am spălat pe mâini, sau mi-am adunat jucăriile, sau am fost cuminte azi la grădiniţă şi am răspuns
când doamna educatoare m-a întrebat” etc) el va şti că acestea sunt lucruri bune, deci părintele îi
întăreşte acest lucru prin laudă. Dacă încearcă să facă un lucru şi nu reuşeşte de prima dată, îi arătăm
cum trebuie făcut, de câte ori este nevoie, iar când reuşeşte îl lăudăm spunându-i „vezi că poţi”. Acel
copil, care la început nu a crezut că va reuşi, va prinde curaj şi va avea încredere în el.

2
 Este mult mai eficient să înveţi un copil să facă diferite lucruri dacă scoţi în evidenţă reuşitele
decât dacă îl critici pentru nereuşite.
Dacă îi spui unui copil că trebuie să treacă strada numai pe unde este marcată trecerea de pietoni
şi să se uite în stânga şi în dreapta înainte de a o trece şi el vine şi îţi spune că a făcut întocmai cum l-
ai învăţat, este bine să-l lauzi şi să-i întăreşti convingerea că, în acest fel se fereşte de accidente, iar
când îţi spune că alţi copii au trecut în fugă, fără să se asigure, să-i spui că putea veni o maşină, pe
care copilul, dacă a fugit, nu avea cum să o vadă, şi să-l lovească. Un părinte nu trebuie să obosească
să explice copilului lui, să dezbată cu el toate problemele. Acest mod de a educa copilul, lăudându-l,
este cel mai eficient pentru că se bazează pe o motivare pozitivă. Oricine este sincer cu el însuşi,
chiar om mare fiind, trebuie să recunoască faptul că lucrează cu plăcere dacă munca lui este
apreciată de cei din jur şi că nu se simte deloc bine dacă tot ceea ce face este criticat.
Există mulţi părinţi care, atunci când copilul povesteşte că a avut o realizare, găsesc imediat un
motiv să-i taie elanul. De exemplu, un copil care spune că numai el a ştiut să răspundă la o întrebare
pusă de educatoare, ar trebui să primească un „bravo” din partea mamei. Dacă mama, deşi se bucură
în sinea ei pentru reuşita copilului, consideră că nu trebuie să-i arate copilului mulţumirea şi găseşte
un motiv pentru care să-l critice( de exemplu „uite cum ţi-ai murdărit pantalonii”) a ratat o ocazie de
a întări un comportament pozitiv. Lauda este o metodă de impulsionare a copilului, care dezvoltă o
motivaţie pozitivă, dă energie copilului, în timp ce critica, în prima fază poate impulsiona dar prin
repetare demobilizează.
Nu uitaţi nicio clipă, într-o zi copilul va fi om mare
O greşeală tot mai frecventă pe care o fac părinţii zilelor noastre, este aceea că uită faptul că
copiii lor vor creşte. Pentru aceşti părinţi copiii lor sunt nişte jucării, de care se amuză, şi le fac toate
plăcerile fără să le ceară nimic în schimb. Aceasta este calea care duce la formarea copiilor răsfăţaţi,
care consideră că li se cuvine totul fără să aibă nicio obligaţie şi în faţa cărora părinţii nu mai au
nicio autoritate încă de la vârste mici. Prin această atitudine părinţii, în loc să-şi formeze copii şi să-i
pregătească pentru viaţă, îi deformează creându-le o falsă imagine asupra lumii. Ei vor crede, pe
bună dreptate, că nu au decât drepturi, că totul li se cuvine, că toţi ceilalţi oameni au menirea să-i
servească pe ei deoarece în familia lor aşa s-a întâmplat. În momentul în care pătrund într-o
colectivitate(grădiniţă, şcoală, colectiv de muncă) constată că lucrurile nu stau deloc aşa. Ceilalţi
oameni nu sunt dispuşi să aibă aceeaşi atitudine ca şi familia lor, pretind respect, toleranţă, lucruri pe
care ei nu le cunosc şi de aici apar problemele de adaptare. În general, acest tip de copii răsfăţaţi sunt
egoişti şi nu sunt prea simpatizaţi de colectivele în care ajung. Pe lângă atitudinea greşită pe care o
au faţă de ceilalţi oameni, ei au o atitudine greşită şi faţă de muncă. Ei se trezesc oameni mari, dar
nepregătiţi să-şi asume un rol în societate deoarece nu au fost învăţaţi să facă nimic. Sunt părinţi care
se laudă că nu îi pun pe copiii lor să facă nimic, că nu le cer decât să înveţe.
Primul lucru pe care un părinte trebuie să-l aibă în minte este acela că într-o zi copilul lui va fi
om mare şi trebuie să fie capabil să-şi câştige singur existenţa. A nu-l pune să facă nimic, în ideea că
îl vei face om învăţat, este o greşeală deoarece părintele nu are de unde şti care va fi drumul
copilului în viaţă şi dacă va avea chemare pentru carte. De aceea, de la vârste foarte mici trebuie să-
şi implice copilul în activitate, adică să-l înveţe să facă lucruri potrivite cu vârsta lui (de la a-şi aduna
jucăriile, a se îmbrăca, a-şi aşeza hăinuţele la loc, a face cumpărături, până la a-şi ajuta părinţii în
gospodărie). În acest fel, copilul va respecta munca iar, dacă va fi atras de învăţătură respectul faţă
de munca fizică îl va ajuta şi în munca intelectuală. Dacă părinţii nu-i pun să facă nimic şi le dau de
înţeles copiilor că fac acest lucru pentru că îi iubesc şi deci munca este un rău de care îi apără, aceşti
copii vor ajunge să dispreţuiască munca fizică, cel puţin, dacă nu şi pe cea intelectuală. Omul prin
însăşi natura sa are nevoie de activitate. Dacă vă iubiţi copiii, cultivaţi-le de mici dragostea şi

3
respectul pentru muncă. Nu vor fi doar mai bine pregătiţi să desfăşoare o activitate, dar vor fi şi mai
responsabili, mai încrezători în forţele proprii deoarece au constatat singuri că au putut duce la bun
sfârşit o activitate.
Omul este o fiinţă socială care trebuie să înveţe să-şi respecte semenii.
În zilele noastre vedem, pe toate posturile de televiziune, aşa-zisele VIP-uri pline de aroganţă şi
tupeu, cu puţină cultură şi talent în domeniul lor, dar cu multe pretenţii, ştiri şi talk-show-uri unde
curg râuri de venin la adresa unora sau altora. Filmele pe care le vedem la posturile de televiziune au
cu precădere eroi psihopaţi sau criminali, oamenii obişnuiţi, cu viaţa lor „banală” nemaifiind
interesanţi pentru producătorii de filme. În concluzie, pentru mijloacele de comunicare în masă, care
sunt cei mai puternici formatorii de opinie, oamenii care fac fapte bune nu sunt interesanţi, nu aduc
audienţă, deci rar apar pe ecrane.în aceste condiţii, îi înţeleg pe părinţii care se îndoiesc că ar mai fi
necesar sau util să formeze copiilor lor trăsături pozitive faţă de ceilalţi oameni, cum ar fi: respect,
toleranţă, altruism, cinste, sinceritate...
Se zice că lumea este o oglindă. Dacă îi zâmbeşti, îţi zâmbeşte şi ea. Dacă vrei să fii respectat
trebuie să respecţi.
Respectul faţă de altul trebuie să înceapă cu aparent banalul salut. A saluta o persoană pe care o
cunoşti este un prim semn de respect dar şi o punte de comunicare între oameni. Deprinderea de a
saluta se formează prin exerciţii repetate, pe care părinţii le fac cu copiii lor de câte ori întâlnesc o
cunoştinţă. Dacă această deprindere nu este formată de mic, omul mare singur şi-o va forma mai
greu, iar persoanele cunoscute nu-l vor privi cu prea multă simpatie dacă trece pe lângă ele fără să
zică nimic şi îl vor considera mândru sau arogant. Deci dacă deprinderea de a saluta este o punte în
comunicarea dintre oameni, lipsa acesteia este un blocaj.
Respectul faţă de ceilalţi reiese şi din modul în care ne adresăm şi ne comportăm cu ceilalţi.
Câteva exemple de comportament respectuos ar fi: într-un autobuz o persoană mai tânără oferă locul
unei persoane mai în vârstă, ajută pe altul să urce sau să coboare, lasă să treacă înaintea sa, răspunde
politicos la o întrebare care îi este adresată, etc. Acest mod de comportare este plăcut oamenilor din
jur şi cel care se comportă astfel va fi acceptat şi simpatizat de ceilalţi. Simpatia celor din jur crează
o stare de bine oricărui om, deci este în folosul lui să se comporte ca atare.
Pentru ca un părinte să-şi poată influenţa copilul în sensul dorit de el, trebuie să-şi păstreze
respectul acestuia. În acest caz, el este o autoritate pentru copilul lui şi tot ce vine de la el este sfânt,
este adevărat, fără nicio urmă de îndoială.
Copilul nu ştie ce este binele şi ce este răul, el învaţă pe parcursul vieţii. Caracterul se
construieşte aşa cum construieşti o casă, iar el va fi mai puternic dacă are o temelie solidă. Temelia
caracterului unui om se construieşte în copilărie prin cultivarea acelor trăsături care îi vor permite,
mai târziu, să se orienteze spre cele trei valori fundamentale: adevărul, binele şi frumosul.
Oricât de apropiaţi aţi fi de copiii voştri nu uitaţi că nu puteţi fi peste tot cu ei şi într-o zi nu veţi
mai fi. Nu-i lăsaţi singuri pe lume! Daţi-le credinţa în Dumnezeu şi atunci nu vor fi niciodată singuri,
înfricoşaţi, dezorientaţi sau speriaţi de cele ce li se întâmplă.
A încerca să te modelezi, să-ţi stăpâneşti egoismul, să-ţi înfrângi orgoliul pentru a reuşi să-l
iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi sau, şi mai mult, să-l iubeşti pe cel care te urăşte, deci să
simţi şi să trăieşti ca un creştin, este un exerciţiu pe care trebuie să îl faci în sufletul tău.
Pe lângă echilibrul pe care ni-l dă credinţa, ea formează şi oameni morali. Dacă toată lumea ar
respecta cele zece porunci, nu ar fi nevoie de tribunale şi închisori şi oamenii ar putea trăi în bună
înţelegere. Cred că este bine ca părinţii să-i facă pe copii să se apropie de Dumnezeu, nu atât cu
frică, cât cu dragoste. În acest sens, primul model sunt părinţii cu felul lor de a se purta, de a vorbi
etc. O bună ocazie sunt cele două mari sărbători creştine: Crăciunul şi Paştele. Copiii să nu identifice

4
aceste sărbători numai cu venirea lui Moş Crăciun şi respectiv a Iepuraşului, ci să cunoască şi
semnificaţia lor religioasă. Cred că părinţilor le este adresat îndemnul lui Iisus: „Lăsaţi copiii să vină
la mine!”.

Bibliografie:
Cei şapte ani de acasă, Silvia Dima
Cartea bunelor maniere, Ed. Flamingo
Cum să ne creştem copiii bine, Elena Popescu, Ed. Booklet, 2006