C7 Educaţie şi socializare

Conceptul de socializare

În literatura de specialitate există o paletă largă de definiţii formulate termenului socializare:

- proces psiho-social de transmitere – asimilare a atitudinilor, valorilor, concepţiilor sau modelelor
de comportare specifică unui grup sau unei comunităţi în vederea formării, adaptării şi integrării
sociale a unei persoane. (Zamfir, Vlăsceanu (coord.), 1998, p.546);
– proces complex de formare şi dezvoltare a omului ca fiinţă socială, de adaptare şi integrare a
individului în societate prin asimilarea valorilor sociale şi morale. (Turcu, Turcu, 2000, p.463);
– acea parte a influenţei complete a mediului care aduce individul la participarea în viaţa socială, îl
învaţă cum să se comporte conform normelor în vigoare, îl învaţă să înţeleagă cultura, îl face capabil
să se întreţină şi să îndeplinească anumite roluri sociale. (Szcepanski, 1972, 77);
Funcţiile socializării

Funcţia reproductiv-adaptativă
- se referă la rolul socializării în integrarea şi adaptarea individului la mediul social în care trăieşte,
prin receptarea, preluarea şi asimilarea elementelor de cultură specifice acestui mediu (limba,
obiceiurile, ce se cade a fi făcut, ce este considerat normal, de dorit, valoros, dar şi interdicţiile,
tabuurile, lucrurile de care trebuie să te distanţezi).
Toate aceste elemente preluate şi construite de individ în socializare îi permit acestuia integrarea sa
optimă în grupurile de apartenenţă şi funcţionarea în planul social al existenţei.
Această funcţie se realizează prin conformarea individului la cerinţele mediului social şi se bazează
pe promovarea similitudinii membrilor grupului în sensul respectării aceloraşi valori, norme,
patternuri comportamentale

Funcţia transformativ-creativă
Se referă la nuanţarea vechilor norme, valori, comportamente, prin introducerea de elemente
personale în punerea lor în practică (transformare), fie în înlocuirea lor cu altele complet noi
(creare).
Societăţile care valorizează cu precădere această funcţie a socializării sunt societăţi deschise la nou,
la schimbare.

Etapele procesului de socializare

Socializarea este un proces continuu, se desfăşoară în patru faze succesive, fiecare fază având ca
suport achiziţiile fazei anterioare, astfel (Parsons):
Faza de adaptare (până la 2 ani) în care se produce dependenţa orală şi identitatea primară mamă-
copil; (mama este percepută ca un sistem-obiect şi se produce învăţarea copilului nu ca expresie a
acţiunii unor factori naturali, ci a interacţiunii mamă-copil).
Faza fixării dependenţei afective şi a autonomiei Sinelui (2-4 ani) care presupune apariţia primului
rol autonom al copilului (care devine „actor“ al acţiunii), un rol „expresiv“, complementar celui

1
instrumental al mamei pe fondul diferenţierii primare mamă-copil care permite diferenţierea Sinelui
ca ,,obiect“.

Faza integrării (4-6 ani) în care se produce internalizarea familiei ca sistem structurat; cele mai
importante caracteristici ale acestei perioade sunt:
diferenţierea sexuală şi învăţarea rapidă a rolului de sex asociate cu formarea grupurilor de
sex;
identificarea cu familia ca întreg, cu fraţii sau surorile, cu persoanele de acelaşi sex
(sentimentul de ,,noi“) etc.

Faza de latenţă (7-14 ani) în cadrul căreia se produce internalizarea sistemului social global prin
intermediul sistemului familie-şcoală – grupuri de egali.
Această fază coincide din punct de vedere pedagogic cu vârsta şcolarităţii mici şi mijlocii. Acum se
produc achiziţii culturale din contactul cu grupuri din afara celui familial.
Controlul parental slăbeşte mai ales asupra băieţilor.
Două grupuri sunt aici mai importante pentru această vârstă:
grupul de egali şi
grupul de şcolari.

Faza crizei adolescenţei şi maturizării depline (15-25 ani) în care o importanţă majoră o au cuplurile
de adolescenţi, sistemul de învăţământ şi comunităţile locale.
Acum are loc integrarea adolescentului în colectivităţile de adulţi, se constituie familia de procreare,
are loc integrarea în sistemul ocupaţional şi în comunitatea locală.
Adolescentul îşi apropie noi modele-roluri: de soţ-soţie, roluri profesionale, de cetăţean, de vecin,
de enoriaş etc.
Agenţii socializării se înmulţesc şi se diversifică (alţi profesori, preotul, patronul, instituţiile publice,
comandantul militar etc.).
Adolescentul îşi apropie sau îşi consolidează noi valori sociale: solidaritatea socială, ataşamentul la
standardele culturale specifice comunităţii, încrederea în ierarhiile sociale, interesul pentru
creşterea performanţei cognitive şi morale, prestigiul personal etc.
Acestei etape îi este specifică preocuparea de a se trece de la ,,a fi“ (rol atribuit) la ,,a face“ (rol
dobândit).
În fine, tot acestei faze îi este specifică preocuparea pentru însuşirea unei ,,culturi a tinerilor“, a
,,generaţiei noastre“ care, mai târziu va constitui ea însăşi un veritabil factor de propensiune
culturală pentru generaţiile ce-i vor urma.

Educaţia şi socializarea se diferenţiază prin aceea că:

- educaţia nu se reduce doar la rezultatele socializării, ci ea urmăreşte în plus dezvoltarea optimă a
individului în raport cu potenţialităţile sale, native sau dobândite (individul ca scop al educaţiei);
- educaţia vizează mai multe laturi ale dezvoltării personalităţii, uneori mai puţin importante în
planul dezvoltării sociale a indivizilor (de exemplu achiziţiile de cultură generală, datele factuale,

2
cultivarea competenţelor de studiu independent, cultivarea gustului estetic etc.), în vreme ce
socializarea vizează acele conţinuturi şi capacităţi cu relevanţă explicită în interacţiunile sociale.

Agenţi ai socializării
În cadrul societăţilor europene şi nu numai, familia este, fără îndoială, cel mai important agent al
socializării.
Procesul socializării se află în legătură directă cu una dintre funcţiile esenţiale ale familiei, şi anume,
creşterea şi educarea copiilor

Funcţiile educative ale familiei:

funcţia instituţional formativă realizată prin influenţe directe de tipul răspunsului la întrebări,
explicaţii, informaţii, dar şi indirect, prin mediul informaţional din familie;
funcţia psihomorală, realizată prin modelele de conduită oferite de părinţi, dar şi prin discuţiile
purtate cu copiii pe marginea unor conduite curente sau problematice;

funcţia socio-integrativă, prin implicarea copiilor în activitatea familială, prin acordarea autonomiei
de acţiune, dar şi printr-un climat familial dominat de relaţii de încredere şi sprijin reciproc;
funcţia cultural- integrativă, prin implicarea copiilor în viata culturală şi prin mediul cultural al
familiei.
Părinţii realizează socializarea primară a copiilor lor prin trei importante mijloace de influenţare:
reglarea directă a comportamentului copilului (de exemplu, încurajări, controlul efectuării temelor,
supravegherea executării sarcinilor primite etc.);
comunicarea cu copilul (schimbul de informaţii, comunicarea de opinii, confidente etc.);
cooperarea, participarea la activităţi comune (vizite, ieşiri, jocuri etc.).

Şcoala reprezintă un alt factor, a cărui influenţă în cadrul acestui proces nu poate fi pusă la îndoială.
Diferenţa esenţială dintre familie în calitatea sa de agent al socializării şi şcoală stă în caracterul
instituţionalizat, pronunţat formal al acesteia din urmă.
De aici rezultă faptul că şcoala reprezintă un pas esenţial în vederea dobândirii abilităţilor de
integrare şi convieţuire cu ceilalţi în cadrul unei societăţi.
Sarcina esenţială a şcolii din acest punct de vedere este nu numai aceea de a-i învăţa pe copii diverse
abilităţi sau de a le furniza o multitudine de informaţii şi cunoştinţe, ci,
mai ales, aceea de a-i pregăti pe aceştia pentru viaţa în societate, de a-i forma în sensul asimilării
valorilor şi normelor specifice lumii sociale în care s-au născut şi urmează să-şi dezvolte viaţa de
adult.
Grupul de prieteni  este considerat un important agent de socializare.
În cadrul acestui grup, ai căror membri au vârste apropiate şi poziţii sociale similare, copiii întâlnesc
relaţii sociale mai egalitare ceea ce conferă acestora oportunitatea de a învăţa cum să se relaţioneze
cu alţii într-un cadru de referinţă cooperativ.
Grupurile de prieteni oferă un sistem alternativ de statusuri şi recompense şi dau tinerilor
sentimentul unei contribuţii proprii la societate sau, cel puţin la grupul din care fac parte.

3
Social media este de asemenea un factor important în socializarea tinerelor generaţii întrucât
interacţiunea tinerilor prin intermediul reţelelor de socializare creşte într-un ritm foarte alert.
Un alt aspect reliefat de profesorul Emil Păun în analiza raporturilor dintre socializare şi manipulare/
îndoctrinare la nivelul şcolii este curriculum-ul ascuns care are mai multe înţelesuri (Păun, Potolea,
coord., 2002, p. 23):
a) intenţiile ascunse sau nedeclarate ale cadrelor didactice
b) (sub)cultura implicită a şcolii
c) curriculum noncognitiv sau instrumental, cu încărcătură morală.

Model explicativ al acţiunii curriculum-ului ascuns în socializare

Elevul
conştientizează
acţiunea
profesorului şi
efectele sale asupra
sa.
Elevul nu
conştientizează
acţiunea
profesorului şi
efectele sale asupra sa.
Profesorul Profesorul nu
conştientizează conştientizează
acţiunea sa şi acţiunea sa şi nici
efectele sale asupra efectele sale asupra
elevilor elevilor.
Curriculum formal Curriculum ascuns
(la vedere) (de tip noncognitiv:
prejudecăţi,
stereotipii, etichetări
pozitive sau negative)
Curriculum ascuns Curriculum ascuns
(intenţii ascunse: (subcultura şcolii,
manipulare, valori, norme, rutine)
îndoctrinare)

Atunci când curriculum-ul ascuns este purtătorul unor intenţii voit ascunse sau a unor valori
insuficient de clare, socializarea din şcoală se află la limita îndoctrinării şi manipulării.
De asemenea foarte importante sunt elementele curriculum-ului ascuns de tip noncognitiv deoarece
acestea acţionează la nivelul formării imaginii de sine a elevului, a stimei de sine, a încrederii în sine.
Importantă este conştientizarea punctelor slabe şi optimizarea celor tari, scoaterea la lumină a
„colţurilor umbrite” din acţiunile profesorilor şi transformarea lor în „resurse pedagogice” cu rol
socializator pozitiv, benefic.
În acest orizont interpretativ putem concluziona că socializarea nu este echivalentă cu manipularea,
dar se poate baza, în context particular, pe mecanisme manipulatorii şi de îndoctrinare (a se vedea
impactul televiziunii la nivelul formării opţiunilor politice, sau al publicităţii în formarea unui anumit
stil de viaţă bazat pe consumul excesiv).