Legea adaptarii

Adaptarea senzoriala reprezinta cresterea sau scaderea

sensibilitatii ca urmare a actiunii repetate a stimulilor sau a modificarii
conditiilor de mediu. Procesul de adaptare se realizeaza gradat.
Adaptarea la lumina se produce in cateva secunde, in timp ce adaptarea
la intuneric se produce mai greu.
Adaptarea este un fenomen relational deoarece ia in considerare
nivelul initial al sensibilitatii si ia apoi valori diferite in functie de
intensitatea si durata stimulului. Ea depinde si de anumite particularitati
morfofunctionale ale organelor de simt, ca si de locul si rolul acestora in
procesul reflectarii informationale. De obicei, la stimuli puternici
sensibilitatea scade, iar la cei slabi creste. Scaderea sensibilitatii trebuie
interpretata in 2 moduri :
-ca diminuarea treptata a senzatiilor,fara a ajunge la disparitia lor;
-ca disparitie totala a sensibilitatii.
Adaptarea depinde si de particularitatile contextului obiectiv si
subiectiv in care are loc receptia. Teoria nivelului de adaptare, formulata
de H. Helson ia in considerare nu doar magnitudinea stimulului care
actioneaza asupra organelor de simt, ci si magnitudinea altor stimuli din
imediata lui apropiere.
Pentru ca organismul sa se adapteze, este necesara stablilirea unui
nivel de referinta cu ajutorul caruia stimulii sa poata fi judecati. Stimulii
foarte apropiati de acest nivel sunt judecati ca fiind slabi. Un stimul poate
fi considerat intens sau slab in functie de nivelul subiectiv de adaptare.
Pe fondul adaptarii se manifesta fenomenul contrastului, care consta
in accentuarea sensibilitatii, cresterea ei ca urmare a interventiei
excitantilor de diferite intensitati ce actioneaza succesiv sau
simultan.Contrastul are la baza modificarea functionala a sensibilitatii si
se explica prin intrarea in actiune a mecanismelor de inductie reciproca
si autoinductie.
Bibliografie : https://www.academia.edu/32612371/Fundamente_psihologiei.pdf