FACULTATEA KINETOTERAPIE

Referat la
Fiziologie și ergofiziologie

Cu Tema :
FIZIOLOGIA OBOSELII MUSCULARE SI ROLUL
DETERMINANT AL EFORTULUI IN
ANTRENAMENTUL SPORTIV 

Realizat De : Jardan Dumitru

Controlat De : Racu Sergiu

CHIȘINĂU 2022
 FIZIOLOGIA OBOSELII MUSCULARE SI ROLUL DETERMINANT AL
EFORTULUI IN ANTRENAMENTUL SPORTIV 

Cuvinte cheie: oboseala musculara, efort, supracompensare

Rezumat

In antrenamentele sportivilor, este esential sa cunoastem sistemele cu care avem de-a face
pentru a intelege modul lor de organizare si legile care le guverneaza. Acest lucru favorizeaza
depasirea anumitor limite de performanta umana si sportiva. Departamentul de fiziologie din
cadrul Institutului National de Cercetare pentru Sport incearca sa aduca in prim-planul
antrenamentului sportiv ideea ca omul trebuie considerat ca un ansamblu de sisteme, definite
ca o multime de subsisteme aflate in interactiune, cu o dinamica si o finalitate proprie. Lucrarea
de fata este o abordare teoretica a notiunii de efort si a efectelor ce deriva din el – oboseala si
supracompensarea.

Oboseala musculara

Oboseala musculara este un sindrom fiziologic, reversibil, care apare in urma unei activitati fizice,
insotita de o scadere a capacitatii functionale si o stare de disconfort. Este un sindrom datorita
faptului ca este insotit de mai multe semne, lucru ce implica mai multe structuri ale organismului.
Este fiziologic pentru ca nivelul solicitarii nu depaseste un anumit plafon numit "pessimum". Orice
depaseste acest plafon se atribuie asa-numitei oboseli patologice care poate fi acuta
(supraincordare sau cord fortat) sau cronica (surmenaj).

Oboseala care nu depaseste plafonul fiziologic se numeste "oboseala fiziologica". Este

reversibila, disparand treptat dupa incetarea activitatii. Cateva teorii cauta sa explice natura
oboselii fiziologice:

Teoria lui Schiff - teoria epuizarii substantelor energetice din muschi: ATP, CP, glicogen.
Aceasta teorie a fost repede combatuta deoarece oboseala apare de multe ori inainte ca
rezervele energetice sa fie epuizate.

Teoria lui Hill si Phluger – teoria intoxicarii cu acid lactic. Aceasta se bazeaza pe faptul ca in
timpul activitatii musculare se acumuleaza mult acid lactic care perturba procesul contractiei
musculare. Dozari atente de acid lactic arata aparitia oboselii inaintea cresterii nivelului sau in
muschi.

Teoria lui Weichardt – teoria toxinei oboselii numita chenotoxina. Teoria a fost descrisa
plecandu-se doar de la experimentele pe animale; pe om nu s-a reusit identificarea substantei.

Teoria heterocronismului – a tulburarii de excitabilitate neuromusculara care poate aparea in

timpul oboselii. Intre nerv si muschi, in mod normal, exista un izocronism (excitabilitatea
musculara si nervoasa este egale). Toata aceasta teorie demonstreaza ca oboseala este un
fenomen foarte complex si ca mecanismul aparitiei sale trebuie evaluat in functie de mecanismul
normal al contractiei musculare. De aceea, aparitia oboselii depinde si de contextul relatiei om –
mediu inconjurator. In principal, urmatoarele etape pot fi afectate in cursul contractiei musculare,
etape ce constituie momente distincte in aparitia unui anumit tip de oboseala.:
 excitabilitatea motoneuronilor din centrii motori corticali;
 conducerea excitatiei din centrii superiori spre organul efector;
 excitabilitatea neuronilor motori periferici (din coarnele anterioare ale maduvei spinarii);
 transmiterea excitatiei de la nervul motor periferic la muschi (sinapsa neuromusculara);
 cuplarea excitatiei sosita la muschi cu contractia musculara propriu-zisa;
 aportul energetic necesar contractiei musculare (proteine, glucide, lipide, oxigen).

Au fost descrise urmatoarele tipuri de oboseala:

Oboseala central - nervoasa (psihica) este descrisa in ultimul timp mai frecvent deoarece
scoarta cerebrala este bombardata din ce in ce mai mult de stimuli stresanti. Acest tip se
numeste stres psihocomportamental. Neuronii motori corticali obosesc si acest lucru duce la o
scadere a numarului de impulsuri ce ajung la organele efectoare.

Oboseala de transmisie de la nerv la muschi. Se stie ca fibrele nervoase sunt "fatigabile", dar
trecerea impulsului de la nerv la muschi poate sa intampine obstacole legate de doua procese
patologice:

a. Daca sosesc frecvente salve de impulsuri, stocul de acetilcolina se epuizeaza. Atunci

mediatorul nu-si mai exercita rolul de transmitator spre fibra musculara si aceasta oboseste.

b. Acidul lactic acumulat in timpul efortului impiedica actiunea de depolarizare a sarcolemei de

catre acetilcolina si astfel puterea de contractie a fibrei scade. Stocul de acetilcolina in mod
normal ajunge pentru 1 000 impulsuri/s. Ce depaseste duce la oboseala. Acest tip de oboseala
are caracteristic faptul ca stimularea electrica a muschiului poate duce la o contractie musculara.
Desi muschiul propriu-zis nu este obosit, la el nu ajung impulsurile motorii datorita blocarii de la
nivelul sinaptic.

Oboseala musculara propriu-zisa – apare pentru ca in muschi au loc fenomene complexe,

biochimice, bioelectrice etc. in timpul contractiei musculare, deci, de multe ori, este vorba de o
sumare a factorilor. Totusi, sunt descrise si tipuri caracteristice de oboseala:

a. In eforturile extrem de intense si scurte asistam la "spolierea" in special pe linia ATP (adenozin
trifosfat) si CP (creatin fosfat). Se poate observa si prezenta NH 4 rezultat din metabolismul AMP
(cand rezulta NH4 si inozina).

b. Oboseala poate sa apara in eforturi submaximale si este insotita de scaderea progresiva a

depozitelor de glicogen si acumularea masiva de acid lactic. Se pare ca acesta inhiba
combinarea Ca2+ cu troponina si impiedica astfel desfasurarea contractiei musculare.

c. In eforturile aerobe de lunga durata se epuizeaza rezervele de glicogen muscular si se

acumuleaza peroxizi. Excesul de oxigen poate duce la oxidarea membranelor celulare care au
structura lipoproteica, la distrugerea lor, fenomen ce perturba derularea proceselor de excitatie –
contractie, de aceea este recomandabil sa se consume din abundenta alimente naturale (fructe,
legume) bogate in substante antioxidante.

Caracteristic acestui tip de oboseala este faptul ca stimularea electrica a muschiului obosit nu
produce contractie, deoarece nu mai poate realiza potentialul contractil. Acest fenomen se
numeste "disociatie electromecanica".

Oboseala mixta apare datorita faptului ca in timpul unei solicitari sunt afectate toate structurile cu
o anumita preponderenta.
 

Diagnosticarea oboselii

Diagnosticarea oboselii este usor de realizat daca se urmareste etapa cu etapa nasterea,
conducerea si finalizarea impulsului nervos spre muschi.

La nivelul sistemului nervos (SN) ne stau la dispozitie:

 teste de EEG: forma ritmului undelor electrice, frecventa si amplitudinea lor in repaus si la
aplicarea diferitilor stimuli;
 viteza de reactie: timpul minim necesar unui muschi pentru a raspunde motric la o excitatie
(vizuala sau auditiva);
 teste psihomotrice (in special de atentie).

Teste de determinare a excitabilitatii neuromusculare. Aceste structuri se exploreaza

concomitent: reobaza, cronaxia, timpul util (toate se modifica evident in timpul oboselii). In
oboseala, curba excitabilitatii musculare este deasupra excitabilitatii nervoase, adica intalnim
hiperexcitabilitatea musculara si hipoexcitabilitatea nervoasa.

La nivelul muschilor exista urmatoarele modalitati de diagnosticare:

 EMG globala, in care electrozii sunt aplicati pe suprafata muschiului. Sunt modificari de
frecventa si de amplitudine (creste amplitudinea si scade frecventa).
 modificarea coeficientului de panta (raportul dintre numarul de potentiale electrice si forta
muschiului);
 modificarea tonusului muscular (tonometrie). Unitatea de masura pentru tonus este miotonul:
 60-70 miotoni pentru muschiul odihnit;
 70-80 miotoni pentru muschiul obosit.

Muschiul obosit prezinta o stare de contractura reziduala, deoarece decontracturarea se face cu

greu.

 ergografia prezinta 3 aspecte (curba oboselii descendenta si caracteristica, travaliu realizat

de muschi la solicitarea impusa, puterea muschiului);
 ergometria – masurarea travaliului general al organismului (cicloergometru, covor rulant,
CONCEPT II, ERGOSIM etc);
 modificari umorale (scaderea glicemiei, cresterea in sange a acidului sialic).

Cresterea in sange a acidului sialic, care este un derivat mucoproteic, ne arata ca oboseala
afecteaza structura tesutului conjunctiv. Daca observam o mucoproteinurie avem de-a face cu
doua procese fiziopatologice: afectarea tesutului conjunctiv si cresterea permeabilitatii
membranei glomerulare de la nivelul rinichilor (in mod normal, nu se elimina proteine prin urina).

Importanta oboselii. Supracompensarea

Oboseala este un proces folositor organismului, in sensul ca permite cresterea plafonului
functional de adaptare la efort. Cand organismul este pus in situatia unui efort fizic, in muschi se
declanseaza o serie de fenomene care conduc la cresterea capacitatii de efort.

Refacerea este naturala, ritmica. Organismul isi revine la starea initiala si, in anumite conditii bine
stabilite se poate realiza supracompensarea functionala si energetica.

Antrenamentul sportiv este definit ca proces desfasurat sistematic cu scopul obtinerii adaptarii
organismului la eforturi fizice intense. Noile teorii demonstreaza ca antrenamentul are un grad
mare de complexitate, atat prin organizare si dirijare, cat si prin continut si forme de desfasurare.
La antrenament participa, pe langa antrenorul specialist, medicul, psihologul, metodologul si altii,
oferind imaginea interdisciplinaritatii. [Dragnea, 1996, pg. 10]

Tot mai multi autori vorbesc de "antrenamentul total", singurul care poate conduce la performanta
sportiva. Nu este vorba doar de antrenarea unor grupe musculare, la o dezvoltare biologica
bazata doar pe calitati motrice, ci la dezvoltarea intregului sistem bio-psiho-social.

Nivelul inalt al performantelor impune o perfectionare continua a tuturor laturilor pregatirii

sportivilor. Analizand practica si teoria cresterii capacitatii de performanta pe plan mondial, se
constata ca exista o serie de factori favorizanti. Unul dintre acestia este accelerarea refacerii
capacitatii de efort.

Refacerea in sport este definita ca fiind restabilirea capacitatii de performanta dupa o sedinta de
antrenament sau dup o competitie. Odata cu cerintele privind cresterea volumului si intensitatii
efortului, precum si marirea numarului de concursuri, apare pe deplin justificata necesitatea
accelerarii refacerii capacitatii de efort a sportivilor.

Dictionarul explicativ al limbii romane, defineste efortul ca fiind "o incordare voluntara a puterilor
fizice sau psihice ale organismului in vederea realizarii unui randament superior celui obisnuit;
stradanie, straduinta".

Se stie ca muschiul este considerat un veritabil dispozitiv ce transforma energia chimica in

energie mecanica capabila sa realizeze contractia. Molecula de ATP este singura substanta care
poate furniza energie pentru contractia musculara. Energia inmagazinata in celelalte substante
este folosita pentru resinteza de ATP astfel incat contractia sa poata continua perioade
indelungate de timp. Resinteza moleculei de ATP se face prin 3 procese metabolice, fiecare
avand zone specifice de efort:

 Descompunerea creatinfosfatului (CP), proces cunoscut ca reactie ATP – CP

 Descompunerea anaeroba a glicogenului, proces cunoscut sub denumirea de glicoliza.
 Degradarea oxidativa a glucidelor, lipidelor si aminoacizilor liberi.

Fiecare dintre aceste procese metabolice se realizeaza in conditii bine determinate si pe baza lor
se poate optimiza managementul efortului in vederea unui antrenament cat mai eficient.
Deoarece reactiile biochimice sunt in concordanta cu zonele de efort, regula de baza este ca
"daca se lucreaza in timpul unui antrenament o anumita zona energetica de efort, in urmatorul
antrenament nu se va lucra sub nici un motiv in zonele invecinate, pentru a permite refacerea
optima a sursei energetice". Zonele de efort nu sunt total delimitate, ele au anumite portiuni
comune si printr-un antrenament neadecvat riscam sa facem apel la acelasi mecanism biochimic,
la aceeasi sursa energetica, care, in loc sa se refaca, se va epuiza treptat, producand ulterior
mari dezechilibre.
Refacerea se supune legilor fiziologice si trebuie antrenata. Ea se adreseaza tuturor organelor si
sistemelor ce iau parte la efort atat din punct de vedere structural, cat si functional. Numerosi
specialisti considera refacerea organismului dupa efort ca factor al antrenamentului, evidentiind
importanta ce trebuie acordata acestuia - aceasta fiind o conditie esentiala a progresului in
antrenament si a obtinerii performantei sportive. Sa nu uitam ca refacerea este o etapa necesara
a supracompensarii, fenomen care provoaca o crestere a rezervelor functionale compensand
pierderile initiale.

Astfel, refacerea devine o faza de compensare (are loc resinteza rezervelor energetice) si este
considerata ca un veritabil feedback ce se repercuteaza asupra momentului precedent si un
mijloc de sustinere cu rol reglator pentru efortul ce urmeaza.

Zatiorski, referindu-se la supracompensare, ia in calcul doua teorii: teoria unifactoriala si teoria

bifactoriala.

„Conform teoriei unifactoriale, se considera ca efectul imediat al antrenamentului este constituit

de scaderea in circulatia sangvina a anumitor substante biochimice. Se considera ca dupa
perioada de refacere nivelul acestora creste peste nivelul initial. Acest fenomen poarta denumirea
de supracompensare, iar perioada in care se inregistreaza un nivel ridicat al respectivelor
substante, faza de supracompensare" (Figura 1). [Zatiorski, 1995, pg.14]

Trebuie sa se evite intervalele de timp prea scurte sau prea lungi intre sedintele de antrenament,
deci sa se stabileasca un interval optim de repaus intre sedintele succesive de antrenament,
precum si o sarcina optima de antrenament pentru fiecare sedinta pentru ca supracompensarea
sa aiba loc.

Scopul stabilirii acestor intervale si a sarcinilor de antrenament este ca sedinta de antrenament

succesiva sa coincida cu faza de supracompensare.

Figura 1 - Durata procesului de refacere dupa antrenament conform teoriei supracompensarii.

Axa verticala corespunde atat cantitatii de substanta, cat si nivelului starii de pregatire [Zatiorski,
1995, pg.14]

„Teoria bifactoriala a antrenamentului este mai complexa decat teoria supracompensarii. Ea se

bazeaza pe ideea ca potentialul de performanta al sportivului nu este stabil, variind in timp".
[Zatiorski, 1995, pg.16] Exista doua componente care se completeaza: cele care se modifica lent
(componentele motorii) si cele care se modifica rapid (dispozitia fata de competitie, in crestere
sau descrestere). Disponibilitatea sportivului se poate modifica rapid ca rezultat al oboselii, al
stresului psihologic sau al unei imbolnaviri subite. Conform modelului bifactorial, efectul imediat al
antrenamentului reprezinta o combinatie a doua procese:

 Castigul in conditia fizica rezultat in urma antrenamentului.

 Oboseala.

Dupa un antrenament, disponibilitatea sportivului se amelioreaza datorita castigului in conditia

fizica, dar se deterioreaza din cauza oboselii.

Rezultatul final este determinat de suma modificarilor pozitive si negative (Figura 2).

Figura 2 - Modelul (teoria) bifactorial al antrenamentului. Efectul imediat al antrenamentului este

caracterizat de actiunea cumulata a 2 procese, castigul la nivel de conditie fizica si oboseala.
Disponibilitatea sportivilor se imbunatateste datorita dezvoltarii conditiei fizice si se inrautateste
datorita oboselii [Zatiorski, 1995, pg.16]

„Castigul in conditia fizica rezultat in urma unei sedinte de antrenament este moderat in
intensitate, dar are efect de lunga durata. Efectul oboselii este mai ridicat in intensitate, dar relativ
scurt ca durata. Evolutia in timp a efectelor imediate ale unui antrenament poate fi explicata
conform urmatoarei ecuatii:

Disponibilitatea = P + (F1 e –k1t) – (F2 e –k2t)

unde

P reprezinta nivelul initial al disponibilitatii inaintea sedintei de antrenament;

F1 – castigul la nivel de conditie fizica;

F2 – efectul oboselii estimat imediat dupa sedinta de antrenament;

t – timpul;

k1 si k2 - restrictii de timp;
e – baza sistemului logaritmilor naturali, aproximativ 2,718". [Zatiorski, 1995, pg.19]

Concluzii

Nu putem vorbi de performanta in sport daca nu intelegem ca toate procesele fiziologice pe care
le sufera corpul uman in timpul efortului sunt complexe si interdependente, ca fara buna
cunoastere a acestora este imposibila evaluarea exacta a oboselii si obtinerea supracompensarii.
Este necesar ca intreg antrenamentul sa se bazeze pe ele si sa se incerce o "modelare" cat mai
naturala a aptitudinilor sportivului, mergand pe principiul ca performanta inseamna de multe ori
1% talent si 99% efort sustinut. Oboseala devine indirect factor determinant al antrenamentului
sportiv numai daca efortul este "dozat" dupa criterii stiintifice obiective.

Bibliografie

BACIU, C., Anatomia functionala si biomecanica aparatului locomotor. Editia a III-a. Bucuresti,
Edit. Sport-turism, 1977

DRAGNEA, A., Antrenamentul sportiv. Bucuresti, Edit. Didactica si Pedagogica, 1996

EPURAN, M., Metodologia cercetarii activitatilor corporale. Exercitii fizice. Sport. Fitness. Editia a
II-a. Bucuresti, Edit. FEST, 2005

HAULICA, I., Fiziologie. Bucuresti, Edit. Medicala, 1995

MARGINEANU, D. G., Biofizica. Bucuresti, Edit. Didactica si Pedagogica, 2001