2.

EVOLUŢIA CONCEPŢIILOR GEOGRAFICE

Geografia, fiind o ştiinţă destul de veche, în procesul dezvoltării sale

(pe parcursul a mai mult de 2,5 milenii) a cunoscut numeroase şi însemnate
transformări în ceea ce priveşte domeniul de cercetare, scopul şi conţinutul
acestor cercetări. Toate aceste schimbări au fost strâns legate şi determi-
nate de evoluţia societăţii umane, de evoluţia gândirii umane, de realizările
ştiinţei şi tehnicii.
Primele judecăţi privitor la geografie, mai bine zis observări geogra-
fice, au apărut încă înaintea apariţiei vorbirii şi scrisului. Este vorba despre
nişte semne legate de răsăritul şi apusul Soarelui, despre unele fenomene
atmosferice (fulgerul, tunetul, ploaia, zăpada, aurora boreală, bolizii, că-
derea meteoriţilor, cometelor etc.), despre scurgerile şi revărsările de apă,
vânturile şi cutremurele de pe Terra etc.
Omul folosea aceste cunoştinţe geografice primitive în activitatea sa
practică, în lupta cu calamităţile naturale, la alegerea obiectelor şi fenome-
nelor de cult etc.
În istoria dezvoltării sale ca ştiinţă Geografia a trecut câteva etape
principale.

2.1. Geografia în antichitate (până în sec.1 î.Hr.)

Reieşind din necesitatea de a cunoaşte spaţiul în care îşi ducea traiul,

omul primitiv a început să facă deja unele observări geografice asupra
diverselor fenomene naturale. Însă, deoarece încă nu vorbea, cu atât mai
mult – nu putea scrie, iar, mai târziu, având un nivel slab de cunoştinţe
despre ele, nu le putea explica. O dată cu apariţia scrisului, diviziunii
muncii oamenii au început să se ocupe cu studierea mediului ce-i
înconjura, au început să facă unele călătorii în ţinuturi mai îndepărtate.
O mare contribuţie la obţinerea de cunoştinţe geografice au adus
popoarele Asiriei, Babilonulul, Egiptului antic, Feniciei, Indiei, Chinei
antice etc. – ţări ale căror cultură şi civilizaţie erau înalt dezvoltate. Astfel,
cu 40 de secole î.Hr. egiptenii antici cunoşteau unele regiuni din Africa
Centrală (navigau pe Marea Mediterană şi Marea Roşie); fenicienii
cunoşteau, cu 15 secole în urmă, majoritatea insulelor din Marea Egee; tot
ei, primii, au ieşit în largurile Oceanului Atlantic prin strâmtoarea Gibraltar
(Stâlpii lui Hercule), au creat câteva colonii pe insulele Cipru şi Creta,
folosindu-le ca loc de plecare în largurile Mării Mediterane, au descoperit
insulele Sicilia, Sardinia, Malta etc., primii au făcut înconjurul Africii
9
(sec.VII î.Hr.). Cu 10 secole în urmă chinezii navigau în mările de est ale
Eurasiei (Marea Galbenă, Marea Chinei de Sud, Marea Chinei de Est,
Marea Japoneză), au descoperit multe insule şi au studiat ţărmurile din jur.
În această perioadă, indienii au descoperit în Oceanul Indian o mare
parte din insulele arhipelagului Malayez, insulele Ceylon, Sumatera, Iava etc.
Mult au completat cunoştinţele geografice şi grecii antici. Având o
aşezare favorabilă faţă de căile de comunicaţie pe mare, ei făceau mari
călătorii pe mare şi pe uscat, navigau nu numai în apele Mării Mediterane,
ci şi în apele Mării Negre, Mării Azov, Mării Roşii, de-a lungul ţărmurilor
Eurasiei de Vest şi Africii. În capodoperele literare (poeme epice) ale
legendarului poet din Grecia Antică Homer (Fig.2.1) “Iliada” şi
“Odiseea”, “Călătoria argonauţilor” ş.a. găsim denumiri geografice ca:
Fasis (Rioni), Tyras (Nistru), Istr (Dunărea), Padus (Po), Tanais (Don),
Borisfen (Nipru), Parata (Prut), Rias (Răut), Pontus Euxinus (Marea
Neagră), Meotis (Marea Azov) etc.
Din numărul de personalităţi vestite pe atunci îl menţionăm în primul
rând pe “părintele” istoriei şi geografiei Herodot din Halicarnas (Fig.2.2),
în ale cărui lucrări ştiinţifice găsim multe date geografice şi descrieri ale
regiunilor din bazinul Mării Negre şi bazinul fluviului Nistru. În opera sa
de mare valoare “Istoria”, compusă din 9 cărţi, sunt date destule informaţii
cu privire la Orientul Antic, Grecia, Sciţia, Mesopotamia, Egiptul Antic,
bazinul marelui fluviu Nil etc.
Marele navigator şi călător elin Pifei din Masalia (sec. IV î.Hr.)
primul a descris Insulele Britanice, a ajuns la latitudinile nopţilor polare,
ţărmul de vest al Eurasiei, a dat o lămurire ştiinţifică mareelor (flux şi
reflux) etc.
Un rol important în evoluţia concepţiilor geografice l-a jucat
renumitul savant şi filosof Aristotel din Stagira (Fig.2.3), care a introdus
noţiunea despre atmosferă ca înveliş al Terrei.

Fig.2.1. Homer. Fig.2.2. Herodot. Fig.2.3. Aristotel.

10
 De asemenea, el a consolidat ideea despre sfericitatea planetei
noastre, dar admitea geocentrismul ei (Terra se află în centru, iar toate
celelalte corpuri cereşti se rotesc în jurul ei). A dezvoltat concepţia
zonalităţii, a sesizat circuitul aerului şi al apei, a efectuat unele măsurări
ale dimensiunilor Terrei (lungimea meridianului).
Contribuţii valoroase în dezvoltarea geografiei ca ştiinţă a adus şi
marele astronom, geograf şi filosof Eratostene din Alexandria (menţio-
năm că începând cu secolul III î.Hr. Alexandria a devenit un mare centru
ştiinţific). În lucrarea sa “Geografica” el a dat una dintre cele mai ample
descrieri ale Terrei, a introdus noi unităţi de regionare a Antroposferei, a
rezolvat multe probleme de geografie fizică generală, a calculat unele
dimensiuni ale Terrei, primul a introdus termenul (noţiunea) de geografie.
Un alt savant din Alexandria, Hiparh, a fost primul care a introdus în
geografie reţeaua de grade, noţiunile de latitudine şi longitudine.
Unele descrieri ale regiunilor din
Orient le găsim şi în lucrările discipolului
lui Aristotel Alexandru Macedon (Fig.2.4)
şi ale ofiţerilor care îl însoţeau.
Autorul celei mai valoroase lucrări
geografice “Geografia”, compusă din 17
cărţi, dintre care 8 sunt dedicate Europei,
6 – Asiei, una – Africii, 2 – geografiei
generale, se socoate vestitul geograf şi
istoric Strabo. Ea prezintă o însumare de
cunoştinţe geografice din antichitate. În
lucrare este determinat obiectul de studiu
al geografiei fizice, de asemenea se face o
raionare a Terrei, a cărei schemă o cu-
Fig.2.4. Alexandru Macedon.
noaştem şi noi.
O serie de descrieri geografice le găsim şi în lucrările unor
personalităţi istorice din fostul Imperiu Roman. Cel mai vestit în această
perioadă se socoate astronomul şi geograful Claudios Ptolemaios (Ptolemeu).
El a scris lucrarea “Almagest” (Marea construcţie matematică a
astronomiei, în 8 cărţi) în care este descris sistemul geocentric al lumii
(Fig.2.5), iar lucrarea “Îndreptar geografic” conţine date referitoare la
geografia lumii antice.
Dintre personalităţile romanilor merită atenţie Posidonius şi Polibiu,
care au elaborat ideea zonalităţii termice a Terrei, Publius Cornelius
Tacit, Pliniu cel Bătrân etc. Toate scrierile lor au fost folosite de Iulius
Cezar, Dimitrie Cantemir ş.a. în dezvoltarea ideilor geografice.
11
 Fig.2.5. Sistemul Solar (după Ptolemeu).

2.2. Geografia în epoca medievală (sec. I-XV)

O dată cu adoptarea în anul 330 în Imperiul Roman a creştinismului

ca religie oficială (în urma conciliului de la Niceea din 325) ideile
progresiste în geografie au început să fie persecutate. Se bucură de succes
concepţiile idealiste despre lume. De exemplu, forma Terrei nu mai era
socotită sferică; se observa un puternic simplism în lucrările ştiinţifice ce
ţin de geografie, mai ales în reprezentarea universului pe planuri şi hărţi
geografice.
12
 Dintre personalităţile care promovează astfel de idei poate fi men-
ţionat Kozma Indikoplov, călugăr, navigator şi călător rus. În lucrarea sa
“Topografia creştină a universului” el spune că forma Terrei este un
paralelogram (forma templului evreiesc de pe muntele David), că în
partea de nord se înalţă un munte în jurul căruia se roteşte planeta
noastră. În descrierea regiunilor necunoscute practică elemente fantastice
(animale şi oameni cu chipuri de monştri etc.).
Un rol deosebit în această perioadă l-au jucat savanţii din statele
arabe (musulmane), China şi India. Îl menţionăm în acest context pe
Al Masudi din Bagdad (sec.X), care a scris lucrările “Porţile de aur” şi
“Descrieri şi cercetări” în care se aduc date despre Orientul Apropiat şi
Mediu, Caucaz, China, Europa de Est, insula Madagascar ş. a.
O altă personalitate de vază, Biruni din Horesm (sec.X1), a efectuat
cercetări geografice în Asia Centrală, podişul Iranian, a folosit metode de
măsurare a dimensiunilor Terrei, a dezvoltat ideea despre sistemul helio-
centric al lumii (înaintea lui Copernic).
La dezvoltarea ştiinţei geografice de atunci au mai contribuit Abu
Abdallah Al Idrisi din Ceuta, care în anul 1154 a întocmit harta lumii şi
70 de hărţi regionale, Ibn Battutah din Tanger (sec.X1V), care a
călătorit 25 de ani şi a parcurs peste 120 000 km, descriind toate statele
musulmane, India, China, deşertul Sahara etc.
În Europa, o înviorare a evoluţiei concepţiilor şi cercetărilor în
domeniul geografiei se simte în sec. XII-X1V, fiind determinate de
soliile trimise în Mongolia, ca urmare a expansiunii acestei puteri. Unele
materiale despre Asia Centrală, China, Asia de Sud-Est le găsim în
scrierile lui Rubruquis, Plano Carpini, Benedict Poleac, mai ales în
scrierile călătorului italian Marco Polo din
Veneţia (Fig.2.6), care între anii 1271-1295 a
întreprins câteva călătorii în China (Fig.2.7).
Tot lui îi aparţine lucrarea “Diversitatea
lumii”, care a jucat un mare rol în perioada
Marilor descoperiri geografice.
Dintre călătorii ruşi poate fi citat
negustorul Afanasii Nikitin, care a întreprins
între anii 1466-1472 o mare călătorie în India
(Fig.2.8) şi a scris cartea “Călătorie peste trei
mări”, unde face o amplă descriere fizico-
geografică a Indiei, Iranului, a ţărmurilor
Mării Negre, Mării Caspice şi ale Mării
Fig.2.6. Marco Polo. Arabiei.
13
 Fig.2.7. Călătoria lui Marco Polo în China (anii 1271-1295).

Fig. 2.8. Călătoria lui Afanasii Nikitin în India (anii 1466 – 1472).
14