Evoluţia actuală a crizei economico-financiară şi a

efectelor acesteia asupra firmei

~Proiectii în spaţiul românesc şi consideraţii privind taxa forfetară~

Criza economico-financiară mondială, cauzele şi efectele acesteia, precum şi programele

anti-criză sunt principalul subiect de dezbatere publică sau particulară a momentului.
Cronicizarea şi adâncirea crizei economice şi financiare dau semnalul de alarmă al unei
instabilităţi politice care se manifestă azi chiar sub ochii noştri, cu deosebire în rândul noilor
state membre ale UE, unde guvernele au încercat, fără succes, limitarea efectelor recesiunii –
scăderi ale investiţiilor, ale producţiei şi creşterea şomajului.
Summit-ul “G20” de la Londra, văzut ca cel de-al doilea Bretton Woods, urmăreşte soluţiile
actualei crize economico-financiare.
Poziţia SUA şi a Marii Britanii prezente la summitul G-20 de la Londra este exprimată de
disponibilitatea acestora pentru majorarea eforturilor financiare care să vizeze contracararea
efectelor crizei prin încurajarea consumului. Pe de altă parte, Germania şi Franţa nu sunt dispuse
să accepte o asemenea filozofie de redresare. Statele Unite sunt cu precădere, favorabile unui nou
plan de relansare, în vreme ce, cele mai multe din statele europene “G20” au în vedere, mai ales,
impunerea unor noi reglementări finanţei mondiale. Reprezentanţii ţărilor europene şi-au
exprimat opinia că ar fi mai bine să se aştepte rezultatele planului de relansare deja în acţiune,
înainte de a lansa un altul, dar să se treacă în schimb la crearea unor noi organisme de reglare a
pieţelor financiare.
În urma summit-ului s-au luat măsuri pentru a salva economiile de recesiune. Dintre acestea
cele esenţiale sunt următoarele: triplarea resurselor financiare ale FMI, direcţionate spre
necesităţi, la 750 miliarde dolari; alocarea unor drepturi speciale de tragere de 250 miliarde
dolari, precum şi suplimentarea finanţărilor acordate de băncile de dezvoltare cu cel puţin 100
miliarde dolari; s-a avut în vedere acordarea unui sprijin de 250 miliarde dolari pentru comerţul
mondial. Liderii „G – 20” au mai stabilit folosirea resurselor suplimentare obţinute din vânzarea
de aur din rezervele FMI, pentru finanţarea celor mai sărace state adică „extinderea
reglementărilor şi supravegherea tuturor instituţiilor financiare de importanţă sistemică, a
instrumentelor financiare şi a pieţelor”. Se vor lua măsuri împotriva statelor cu jurisdicţii
necooperante, măsuri privind non restricţionarea exporturilor, precum şi reducerea la minimum a
impactului negativ al crizei mondiale. Un asemenea program va susţine reluarea creditării, a
creşterii economice, a procesului de sporire a numărului de locuri de muncă la nivel mondial.
Până în 2010 se estimează, doar o creştere a PIB-ului mondial cu 4%, accelerându-se, de
asemenea, tranziţia către o economie cu impact redus asupra mediului. Avem de-a face cu o criză
mondială a economiei de speculaţie (ciclu scurt al activităţii economice, 2-3 ani) pliată pe o criză
de paradigmă (ciclu lung de activitate, 50 – 70 ani), această „criză de paradigmă” urmând să
continue încă bună vreme de aici înainte.

1
 În ceea ce priveşte România, experţii instituţiilor finanţatoare mondiale s-au pronunţat
extrem de negativ cu privire la situaţia economică a ţării noastre şi la capacitatea românilor de a
depăşi cu bine criza internaţională. În contextul mondial actual, marcat de prăbuşirea
exporturilor, lipsa cronică a lichidităţilor, contractarea cererii de forţă de muncă, precum şi (în
cazul special al României) de reducere a remiterilor trimise de românii care muncesc în
străinătate, este de aşteptat ca în ţara noastră să se adâncească, încă din acest an, sărăcia
absolută. Raportul Băncii Mondiale conchide că, pe fondul cronicizării crizei financiare
mondiale, România s-ar putea confrunta cu imposibilitatea continuării programelor de integrare
europeană şi a convergenţei veniturilor la nivelurile din UE.
Această evaluare critică a şanselor de salvare a economiei României este, înainte de toate, un
semnal clar că banii şi ajutoarele financiare, de care ţara noastră are azi atâta nevoie, nu vor
veni atât de uşor şi, în nici un caz, fără condiţii extrem de dure sau un control sever din partea
instituţiilor financiare creditoare.
Banca Mondială şi Fondul Monetar Internaţional au impus următoarele condiţii:
 Reducerea salariilor sau, în cel mai bun caz, îngheţarea acestora la nivelul inflaţiei,
precum şi eliminarea tuturor sporurilor;
 Mărirea fiscalităţii pentru completarea veniturilor bugetare;
 Restructurări profunde în sistemele de sănătate şi educaţie.
Lăcomia investitorilor, în dorinţa obţinerii de profituri tot mai mari, cu capitaluri constituite
din bani proprii tot mai puţini, a creat criza financiară şi apoi economică în SUA, care s-a extins,
datorită globalizării, în întreaga lume şi s-a transformat într-o depresiune mondială, comparabilă
cu aceea din 1929 – 1933. Ne aflăm în epicentrul unei crize de sistem, fără precedent, care va
genera, inexorabil, o serie de mutaţii importante în plan social şi politic, ample mişcări în balanţa
de putere la nivel global.
Fondul Monetar Internaţional pune un diagnostic alarmant, şi anume că statele din Europa
Centrală şi de Est vor avea parte de o „aterizare brutală” pe fondul recesiunii, care va presupune
o scădere a PIB cu 4–5 procente, creştere economică negativă şi explozie a şomajului.
Deşi este membră a UE şi NATO, România este un stat izolat, care a rămas fără parteneri, în
momente dificile. Ţara noastră a ratat potenţialul de creştere a influenţei sale internaţionale în
UE deoarece instinctul unei politici europene este prezent doar la o mică parte a elitelor sale
politice. Altfel spus, rămânem un membru periferic al Comunităţii Europene, cu un nivel de
influenţă asupra deciziilor continentale cu mult sub potenţialul pe care ar trebui să-l aibă un stat
de mărimea ţării noastre.
După cum se ştie, există două filozofii diferite de abordare a crizei: una de tip american, de
stimulare a economiei prin creşterea consumului, şi cea de-a doua, care încearcă să păstreze
echilibrele macroeconomice. România a optat pentru a doua. Având un deficit bugetar
inflamant, ţara noastră a apelat la FMI pentru un împrumut de 19,8 miliarde de euro, pentru a
putea finanţa statul, băncile şi sectoarele private.
Dinu Patriciu susţine că în vreme de criză dezechilibrele temporare trebuie acceptate, iar
deficitul bugetar ar trebui finanţat fără împrumuturi înrobitoare de la FMI şi fără condiţionări

2
care împiedică dezvoltarea. Un alt punct de vedere controversat şi partizan este cel privitor la
trecerea României, într-un viitor incert, la moneda europeană.
O altă măsură anti-criză luată de România este taxa forfetară. Economia românească va
avea parte de modificări fiscale în 2009, ultima modificare, aruncată pe piaţă, prevede
introducerea impozitului forfetar. La prima vedere, a stârnit reacţii mixte. Surprinzător, un număr
semnificativ de reprezentanţi ai mediului de afaceri consideră această metodă una bună. Susţin că
evaziunea fiscală e semnificativă în domenii ca hoteluri, restaurante, comerţ cu amănuntul,
transporturi şi construcţii de mică amploare, încât o asemenea formă de taxare chiar ar aduce
ceva bani la buget pe care celelalte forme din impozitare nu îi aduc la suprafaţă. Explicaţia poate
avea o anumită valabilitate. Poate aduce o simplificare fiscală, nu mai încurcă micii antreprenori
cu o contabilitate enormă, şi nici nu blochează organele de control pentru a depisa fraude minore,
cu eforturi mari. Scenariul prin care un mic meseriaş, care face anumite reparaţii sau un mic
restaurant, cu câteva mese, plăteşte o sumă fixă în condiţiile în care până atunci încasa venituri
exclusiv la negru, pare unul valabil.
O decizie centralizată, care să prevadă un plafon de aplicare a impozitului forfetar, în funcţie
de cifra de afaceri, nu este una bună din două motive. Odată, pentru că ce este puţin pentru
Bucureşti e mult pentru Vaslui sau Sălaj. Şi apoi, ce e mare pentru restaurante e mic pentru
transporturi. Plafonul de aplicare a impozitului este esenţial pentru a fiscaliza suplimentar. Dacă
nu se aplică cu grijă acest plafon, riscul de a transforma întreaga impozitare într-o construcţie
arbitrară e enorm. Odată cu acest impozit, se poate spune că începe sfârşitul ideii de cotă unică.
Neaplicarea corectă a plafonului riscă să ducă la primitivism fiscal, în care nu mai există stimuli,
dar nici neutralitate. Mai mult, se poate ajunge ca dacă vrei să îţi dezvolţi firma investind, să rişti
să fii taxat mai mult, pentru că ai o cifra de afaceri mai mare. De aceea, cei doi parametri sunt
esenţiali. Fiecare localitate are specificul ei, aşa cum fiecare domeniu profesional, la fel. În
consecinţă, finanţele trebuie să ofere doar reperele de domeniu, în timp ce impozitul propriu zis
să fie stabilit de autorităţile locale cele care ştiu, cu siguranţă, mai bine decât funcţionarul de la
Bucureşti, cam câţi bani negri se fac în resturantele sau în transportul în comun din localitatea
respectivă. Marea problemă cu impozitul forfetar este că primitivismul fiscal pe care îl
promovează poate da rezultate doar în cazul unui acord extrem de fin pentru a prinde toate
nuanţele benefice. Şi acordul fin este una din reacţiile dovedit imposibile ale fiscalităţii
româneşti. Aşa că impozitul forfetar, dacă nu va ajunge să fie un impozit mai mare decât cota
unică, va fi cu greu proiectul de succes care să aducă la suprafaţă o lume a micilor afaceri care
ştie, de mult, că impozitele există doar pentru a putea fi ocolite.
Trecerea la impozitarea minimă obligatorie a companiilor este mai degrabă o măsură de luat
în vremuri prospere, decât în vârtejul celei mai mari crize economice a tuturor timpurilor. Nu
acum e momentul să fie suspectate de evaziune fiscală firmele care închid pe pierdere 2009 sau
care au închis pe pierdere 2008, în condiţiile în cu toţii ne întrebăm câte companii şi în ce felvor
termina actualul an fiscal. Introducerea impozitului minim în sumă fixă este considerat a fi o
barieră de acces în piaţă în toată lumea capitalistă, generând obligaţii fiscale chiar din partea unor
companii abia deschise şi a căror şansă de supravieţuire este greu de precizat.

3
 Un astfel de impozit ar reduce simţitor noua iniţiativă antreprenorială, mai ales în ceea ce
priveşte firmele foarte mici sau cele de tipul selfemployment, pentru care capitalizarea iniţială şi
acoperirea costurilor de intrare în piaţă este oricum problemă majoră. În timp ce legea 31
continuă să permită fondarea unui srl cu 200 de lei – explicaţia fiind că…nu vrem să punem
bariere de intrare în piaţa antreprenorială – noul sistem de impozitare va obliga compania la plata
unui impozit lunar minimal mai mare de aproape 3 ori decât capitalizarea minimă stabilită de
lege pentru înregistrarea societăţii.
Taxarea profitului în anii anteriori şi apoi introducerea unei legi care anulează eventuala
deducere a pierderilor creează o inechitate fiscală evidentă. Pe lângă firmele care s-au străduit
din greu să iasă în pierdere, sistemul forfetar va viza şi companiile care au un comportament
fiscal corect. Apoi, impozitarea venitului sau profitului la preţurile curente şi stabilirea valorii de
deductibilitate la valoarea istorică, neajustată cu indicele de inflaţie, creează un al doilea set de
inechităţi fiscale. O clădire, de exemplu, este supraimpozitată de către primării dacă valoarea ei
nu a fost actualizată cu indicele de inflaţie în ultimii ani. Deductibilitatea la valoarea istorică va
crea o situaţie defavorabilă companiilor, pentru care amortizarea se va calcula la valoarea
neactualizată, dar impozitul pe proprietate, de exemplu, se va calcula şi plăti la valoarea
actualizată.
Declararea TVA-ului pentru cumpă rarea, închirierea sau leasingul autoturismelor ca fiind
nedeductibil va accelera căderea pieţei auto, care şi aşa se află la nivele de vânzare minimale. O
nouă comprimare va lovi industriile pe orizontală, cu atât mai mult cu cât măsurile de ajutor
economic pentru industria auto din România sunt mai mult declarative. Încetarea deductibilităţii
amortismentelor pentru maşinile aflate în folosinţă acum ar fi o a treia inechitate serioasă, care
s-ar crea din punct de vedere fiscal. Declararea nedeductibilităţii cheltuielilor cu maşinile sub 3,5
tone sau pentru cele cu cel mult 8+1 locuri, care nu fac transport de marfă sau persoane, va afecta
nu numai acele companii care au maşini cumpărate doar pentru uz personal, dar pe firmă, pentru
a deduce cheltuielile, ci şi pe cele care folosesc maşinile pentru realizarea activităţii, dar fără a
transporta mărfuri sau persoane. Aici mai este de menţionat acţiunea cu o dublă măsură: pe de o
parte, vom fi obligaţi la plata unui impozit „pe profit” chiar dacă avem pierdere fiscală, iar pe de
altă parte sunt eliminate birocratic şi abuziv cheltuieli din schema de deductibilitate. Sistemul in
cotă fixă sau în procent aplicat cifrei de afaceri are, însă, o filozofie net diferită: impozitarea
cifrei de afaceri face ca Statul să nu mai fie interesat de gestiunea internă a firmei şi de
categoriile de cheltuieli, după ce „şi-a luat partea”. Din punct de vedere al impozitării aplicată în
sumă fixă sau procent la cifra de afaceri, tot ce rămâne este echivalentul „profitului brut”. În
concluzie, o astfel de măsură nu ar fi justificată în perioade economice de creştere, mai ales
acum, în plină criză globală.
Dacă toate firmele care nu au înregistrat profit ar plăti impozitul forfetar, s-ar strânge în
buget cam 370 de milioane de euro. Comprimarea pieţei datorită nedeductibilităţii viitoare a
costurilor menţionate va atrage o reducere a fiscalităţii indirecte – TVA, etc. – care va anula în
bună parte colectarea ipotetică menţionată.
Reducerea vânzărilor de maşini noi sau de mâna a doua va accentua criza de sistem şi va
duce la desfiinţarea de locuri de muncă. În plus, cea mai mare parte a firmelor care chiar abuzau
4
în ceea ce priveşte fiscalitatea, cu deducerile şi cheltuielile, îşi vor suspenda activitatea,
rămânând ca „măsurile de represiune” să fie suportate tocmai de cele serioase din punct de
vedere fiscal.
Micii întreprinzători se întrec în a-şi suspenda sau falimenta activităţile, din cauza noului
sistem de impozitare. Numărul total al firmelor care au intrat în insolvenţă, în primul trimestru, a
crescut cu 60 la sută, faţă de perioada similară din 2008, estimându-se că până la finele acestui
an, peste 20.000 de societăţi îşi vor închide porţile. Nici „industria mare” a României nu se simte
mai bine. Statisticile arată că, în primul trimestru, afacerile industriaşilor au scăzut cu 16 la sută,
faţă de acelaşi interval din 2008, iar comenzile noi sunt mai mici cu aproape 25 la sută, cererea
de mărfuri coborând alarmant de mult sub capacităţile de producţie. Liderii patronatelor din
industria noastră acuză vehement guvernul că nu a pus în aplicare nici una din măsurile
prevăzute în planul anticriză, lansat la începutul anului. Câteva din promisiunile guvernanţilor
care nu au fost îndeplinite pâna acum, ar fi: scutirea de impozit pe profitul reinvestit,
reeşalonarea datoriilor firmelor aflate în dificultate, facilităţi pentru angajatorii de şomeri,
simplificarea procedurilor de accesare a fondurilor europene ş.a.m.d.
Cifrele dovedesc că avansul câştigurilor salariale din primele trei luni ale acestui an a fost
mai mic decât media scumpirilor (inflaţia din aceeaşi perioadă), astfel că puterea de cumpărare a
românilor s-a deteriorat semnificativ. Concret, în martie, câştigul salarial mediu net a ajuns la
1.402 lei, în scădere sensibilă faţă de decembrie 2008. În aceeaşi perioadă, însă, costurile cu
întreţinerea locuinţei au crescut cu 9 la sută, iar preţurile unor alimente de bază au avansat cu
peste 4 la sută.
Un efect colateral al noii taxe este micşorarea concurenţei. Firmele mari, scăpate de
concurenţa firmelor mici, vor putea să mărească preţurile. Da, mărind preţurile îşi vor mări
profitul, deci şi impozitul către stat. Dar pentru cetăţeni, puterea de cumpărare va scădea.
Criza economică este pe lângă o criză financiară propriu-zisă şi o criză de paradigmă, de
filosofie economică, de principiu economic fundamental, o criză a conceptului.
Întreaga lume speră ca această criză să poată fi depăşită într-un interval de timp cât mai scurt
şi ca întreprinderile definite ca o realitate complexă şi în continuă schimbare să obţină iar profitul
dorit.