L’Orfeo, Favola in Musica

Claudio Monteverdi

Orfeu (în limba greacă: Ορφεύς = Orfeus) a fost un

muzician, poet și profet din mitologia greacă, fiul regelui
trac Oeagrus și al muzei Calliope. După Pindar, tată îi era
zeul Helios-Apollo, care i-a dăruit lira, instrument creat de
ingeniosul Hermes. Cântăreț desăvârșit, personajul a
devenit cu timpul arhetipul artistului. Legendele despre
Orfeu fac referire la abilitatea sa de a fermeca prin muzica
sa toate creaturile vii, dar și pietrele, încercările sale de

a- și învia soția, Euridice, coborând după ea în infern, și moartea sa. Arhetip al cântărețului inspirat,
Orfeu este una din cele mai semnificative figuri ale mitologiei clasice din cultura occidentală, fiind
portretizat în mai multe forme de artă precum poezie, film, operă, muzică și pictură.
Pentru greci, Orfeu a fost fondatorul și profetul așa numitelor mistere orfice. El este
considerat autorul „Imnurilor Orfice”, o colecție care a supraviețuit până în prezent. Unele surse
datând din vremea grecilor antici susțin originile tracice ale sale.
Se spune despre Orfeu ca a fost cel mai mare cântaret din câti au existat vreodata. Moştenind
si ducând mai departe calitătile parintilor săi, Orfeu a devenit în timp “arhetipul (modelul calauzitor
al) artistului”. Acest mit a inspirat numeroase opere muzicale de genuri diferite.
Una dintre aceste opera a fost “L’Orfeo”, si a fost scrisa de compozitorul italian Claudio
Monteverdi (1567-1643) in anul 1607.
La data de 24 februarie 1607, cu 412 ani în urmă, ”L’Orfeo” (favola in musica), opera lui
Claudio Monteverdi pe libretul în cinci acte al lui Alessandro Striggio, era interpretată pentru prima
oară în public, în Palatul ducal din Mantova (Italia).
L’Orfeo, prima operă a lui Monteverdi, a apărut la 7 ani după Euridice de Jacopo Peri,
aceasta fiind prima operă care s-a păstrat, din istoria genului şi prima operă care corespunde ideii de
spectacol muzical, prin dramatismul recitativelor, inspiraţie melodică, folosirea orchestrei, a corului
şi baletului. Subiectul este acelaşi, folosit frecvent şi ulterior – mai ales în arta sunetelor – de vreme
ce Orfeu, unul dintre miturile fundamentale ale omenirii, simbolizează magia artei, a muzicii în
special, în conştiinţa universală. Orfeu de Gluck va marca la rându-i un moment foarte important în
evoluţia operei, dar Orfeu de Monteverdi rămâne prima

Seite 1
capodoperă a genului. Genial madrigalist, Monteverdi a conferit corului o pondere semnificativă şi
în operă, făcând din el nu doar un comentator – ca în tragedia antică –, ci şi un personaj colectiv
implicat în acţiune.
Povestea tragică a iubirii lui Orfeu pentru Euridice l-a atras poate pe Monteverdi şi din
motive pur personale, legate de boala incurabilă a soţiei sale. Astfel – citând-o pe Isabella Switil –
„zbuciumul artistic al înnoitorului se mariază cu cel al omului lovit de soartă. Din această împletire
de nelinişti şi chinuri se naşte capodopera“. 
Conform uzanţelor vremii, partitura cuprinde liniile vocale şi un bas cifrat, având în privinţa
folosirii instrumentelor informaţii destul de sumare, pe alocuri contradictorii. Motiv pentru care
numeroşi compozitori au orchestrat-o, mai mult sau mai puţin preocupaţi să respecte stilul epocii, să
reconstituie sonoritatea iniţială, utilizând instrumentele de atunci. Vincent d’Indy a fost cel dintâi,
urmat de Ottorino Respighi, Francesco Malimpiero, Carl Orff, Paul Hindemith, Bruno Maderna şi
alţii.
Prolog.
Nimeni nu poate rămâne insensibil în faţa Muzicii. Aceasta invită asistenţa să asculte povestea lui
Orfeu, cel al cărui cânt poate să îmblânzească fiarele şi chiar să supună Infernul (Dal mio Permesso
amato).
Actul I.
Nimfe şi păstori serbează nunta lui Orfeu cu Euridice. Rugat să cânte, Orfeu evocă ziua când
Euridice i-a dăruit inima sa, luând cerul ca martor al fericirii lor (Rosa del ciel). Păstorii invită mirii
la templu pentru ca graţia divină să-i ocrotească (Vieni, Imeneo).
Actul al II-lea.
În răcoarea pădurii unde s-a adăpostit împreună cu păstorii de arşiţa amiezii, Orfeu îşi reia lira şi
compară tristeţea cântului său de odinioară, pe când Euridice îi refuza dragostea, cu bucuria care-l
animă acum (Vi ricorda, o boschi ombrosi). O mesageră aduce tragica veste că Euridice a murit
muşcată de un şarpe într-o poiană înflorită (In un fiorito prato). Disperat, Orfeu decide să coboare
după ea în Infern (Tu se’ morta, mia vita, ed io respiro?); fie îl va îndupleca pe Plutone (Pluto, zeul
Infernului) prin cântul lui să o redea vieţii, fie va rămâne şi el acolo, alături de iubita sa. Nimfe şi
păstori îi împărtăşesc durerea.
Actul al III-lea.
Speranţa îl conduce pe Orfeu doar până la poarta Infernului, pe care stă scris: „Lasciate ogni
speranza voi, ch’entrate!“ („Lăsaţi orice speranţă voi, cei ce intraţi!“) Astfel că Orfeu va rămâne
singur să-l convingă cu lira sa pe Caronte (Caron, luntraşul care duce sufletele morţilor dincolo de

Seite 2
Styx, în împărăţia umbrelor) să-l treacă pe celălalt mal (Possente spirto, e formidabil nume). Asupra
acestuia, cântul are efectul unui narcotic şi Orfeu profită pentru a pătrunde în Infern.
Actul al IV-lea.
Proserpina, zeiţa fertilităţii, impresionată de lamento-ul lui Orfeu, îl roagă pe soţul ei, Plutone, să i-o
redea acestuia pe Euridice (Signor, quel infelice). El acceptă cu condiţia ca Orfeu să nu-şi întoarcă
privirea spre soţia lui decât după ieşirea din Infern. Exprimându-şi prin cânt recunoştinţa (Qual
onor), Orfeu pleacă, dar nu-şi poate reprima îndoiala; oare Euridice chiar îl urmează? Oare zeii nu-l
înşală, invidiindu-l pentru fericirea sa? Crezând că aude Furiile venind să i-o răpească, Orfeu
priveşte spre Euridice, pierzând-o, astfel, pentru totdeauna.
Actul al V-lea.
Revenit pe pământ, Orfeu se lamentează amarnic, îngânat de Ecou (Questi i campi di Tracia). Zeul
artelor, Apollo – tatăl lui – descinde din nori şi îl invită să i se alăture în ceruri de unde va putea
contempla veşnic imaginea Euridicei printre stele (Saliam cantando al cielo). Nimfe şi păstori
celebrează apoteoza divinului cântăreţ (Vanne, Orfeo).
Tema rugii lui Orfeu în fața unui Charon indiferent și cea a salvării Euridicei îi permit
compozitorului să strălucească cu pasaje muzicale extrem de elaborate, care asimilează influența
madrigalelor. Ca în madrigalele sale, Monteverdi nu pregetă să introducă disonanțe și modificări
bruște de tempo atunci când exprimă muzical mari pasiuni. Remarcabil este și spectrul neobișnuit
de larg de instrumente care acompaniază neliniștea și durerea lui Orfeu, care permite dealtfel chiar
executarea unei mici uverturi, precum și a pasajelor instrumentale între acte. Monteverdi pune prin
această inovație bazele orchestrației operei moderne, ceea ce îl determină pe Theodor W. Adorno
(1978) să declare că tocmai lui Orfeu i se datorează arhetipul operei. Opera lui Monteverdi se
încheie cu salvarea cântărețului de către Apollo, conform unei revizii a libretului de către Striggio,
care în prima versiune îl lăsase pe erou pradă bacantelor. Sfârșitul acesta senin este retractat apoi în
numeroasele prelucrări moderne ale operei.

Bibliografie:
Michael Heinemann, Claudio Monteverdi: Die Entdeckung der Leidenschaft (Deutsch), Verlag: SCHOTT MUSIC
GmbH & Co KG, Mainz (20. März 2017)
Silke Leopold, Claudio Monteverdi: Biografie (Deutsch), Verlag: Reclam, Philipp, jun. GmbH, Verlag (10. Februar
2017)
Christoph Feist, Orfeus und Eurydike (Die Tollen Hefte), Verlag: Edition Büchergilde; Auflage: 1 (1. September 2009)

Seite 3
Seite 4