Frumoasa

din p`durea
adormit`
J ACOB [I W ILHELM G RIMM

I LUSTRA]II DE
A LDO R IPAMONTI
66
 A fost odat` ca niciodat` un împ`rat [i o
împ`r`teas` care erau tri[ti din pricin` c` nu puteau avea
copii. Într-o zi, pe când se plimbau prin gr`dina palatului,
din apa unei mla[tini le s`ri înainte o broasc` [i le spuse
a[a:
— St`pânii mei, dorin]a voastr` se va îndeplini. În mai
pu]in de un an de zile, ve]i avea o feti]`.
Vorbele broa[tei se adeverir`, iar împ`r`teasa aduse pe
lume o feti]` frumoas`, pe care o numir` Roza.

67
 D eoarece împ`ratul avea
doar dou`sprezece farfurii de aur, la botez
invit` numai dou`sprezece ursitoare din
treisprezece câte se aflau în împ`r`]ia sa;
toate, mai pu]in una.
Dup` ce petrecur` ei cu mare alai,
ursitoarele se apropiar` de leag`n, ca s`-i
fac` fiecare, câte un dar copilei.

68
— Eu î]i d`ruiesc frumuse]e, spuse prima
ursitoare.
— Iar eu în]elepciune, ad`ug` cea de-a doua.
— Iar noi – ziser` cele dou` ursitoare gemene –
te înzestr`m cu cinste [i bun`voin]`.
Celelalte îi d`ruir` noroc, curaj, bog`]ie [i alte
daruri pre]ioase.

69
 C ând sosi rândul celei de-a dou`sprezecea
ursitoare s` vorbeasc`, u[a se trânti de perete [i în`untru
intr` valvârtej cea care nu fusese poftit`:
— Împ`rate, tare r`u m-ai umilit, c` nu m-ai invitat la
petrecerea ta! Vreau [i eu s`-i fac un dar prin]esei Roza! Când
va avea cincisprezece ani, se va în]epa cu un fus [i va muri.
Atât spuse zâna cea rea [i se f`cu nev`zut`, înv`luit` într-un
nor de fum negru, iar invita]ii r`maser` cu to]ii încremeni]i.

70
71
 A tunci, cea de-a dou`sprezecea
ursitoare, care înc` nu-i urase nimic prin]esei,
f`cu un pas înainte [i rosti:
— Din p`cate, eu nu am puterea s` ridic
blestemul ursitoarei celei rele, îns` îl pot schimba.
Roza se va în]epa într-un fus, dar nu va muri. Ea
va c`dea într-un somn adânc ce va dura o sut` de
ani [i va fi trezit` de un prin].
Imediat \mp`ratul porunci ca în regatul s`u s` nu
mai toarc` nimeni [i toate fusele s` fie aruncate.
Astfel, el voia s` împiedice împlinirea blestemului.
Anii trecur`, iar prin]esa crescu f`cându-se
pe zi ce trece mai frumoas` [i mai îndr`git`
de cei din jur.
În ziua în care trebuia s` împlineasc`
cincisprezece ani, Roza se plimba prin s`lile
palatului, când d`du peste o scar` ce ducea în
turnul cel mai înalt.

72
73
 E a urc` treptele [i v`zând o u[`, o
deschise. În mijlocul od`ii, torcea nestingherit` o
b`trân`.
— Bun` ziua, b`trânico! îi zise prin]esa [i apoi ad`ug`:
— Ce-i minun`]ia asta care se învârte de zor?
— E un fus, frumoaso, pentru tors, îi r`spunse b`trâna.
— Ce nostim! {i cum se face? Nu m` la[i [i pe mine s`
încerc? întreb` Roza.
Dar nici nu puse bine måna pe fus c` se în]ep` [i c`zu
la p`mânt le[inat`, iar b`trâna se f`cu nev`zut` într-un
nor de fum negricios.

74
75
 | ngrijora]i de lipsa îndelungat` a fiicei
lor, împ`ratul [i împ`r`teasa au c`utat-o prin tot
palatul, pân` când o g`sir` f`r` suflare, în od`i]a
din turn. S-au str`duit în fel [i chip s-o
înzdr`veneasc`, dar totul fu zadarnic. Plângând,
împ`ratul [i împ`r`teasa poruncir` s` fie a[ezat`
într-un pat de aur.
În clipa aceea se ivi cea de-a dou`sprezecea
ursitoare, care zise:
— Roza va dormi o sut` de ani, iar ca s` nu fie
singur` când se va trezi, o s` dormi]i [i voi cu ea,
pân` ce un prin] o va de[tepta cu un s`rut.

76
77
 U rsitoarea cea bun` ridic` bagheta
fermecat` [i, în clipa aceea, cu to]ii se cufundar`
într-un somn adânc.
Toat` lumea era adormit`: împ`ratul [i
împ`r`teasa, slujnicele, dreg`torii, paznicii, caii din
grajd, câinii din curte, porumbeii de pe acoperi[;
chiar [i focul din sob` se stinse, friptura încet` s` se
mai învârteasc`, iar buc`tarul, care se preg`tea s`-i
dea o palm` rânda[ului, adormi cu mâna ridicat` în
aer.

78
79
80
 T
înconjurat de
recuser` aproape o sut` de ani. Palatul fusese
h`]i[uri dese [i de spini, iar oamenii n`scociser`
pe seama lui pove[ti care mai de care mai felurite.
Într-o zi, un tîn`r prin] plecat la vân`toare nimeri în apropierea
locului fermecat [i r`mase uimit la vederea turnurilor crenelate ce
se ridicau deasupra p`durii; ca s`-[i astâmpere curiozitatea, intr`
în satul vecin [i îi întreb` pe ]`rani:
— Ce sunt turnurile acelea care se z`resc în p`dure?

81
 U nul dintre ei zise:
— E un castel bântuit, vai [i-amar de cel ce se apropie!
— Minciuni! Nu exist` fantome! În schimb, p`durea e plin` de
s`lb`ticiuni, iar cine a intrat în ea, viu nu s-a mai întors! spuse
un altul.
Îns` un t`ietor de lemne, foarte b`trân, le retez` vorba:
— Toate astea sunt n`scociri. Când eram copil, bunicul meu
mi-a povestit c` în castel se afl` cea mai frumoas` prin]es` din
lume, dar un blestem s-a ab`tut asupra ei. Numai un prin]
curajos va reu[i s-o elibereze [i apoi s` o ia de nevast`.
Auzind aceste vorbe, prin]ul se înfl`c`r`.
— Eu o s-o salvez! zise [i se arunc` în [a, îndreptându-se spre
castel. Nici nu se apropie bine de p`dure c` tufi[urile, copacii [i
m`r`cinii se [i d`dur` la o parte, l`sându-l s` treac`. Îns`
niciunul din înso]itorii s`i nu reu[i s`-l urmeze, deoarece
tufi[urile se închideau la loc în urma lui.

82
83
 | n cele din urm` ajunse la
castel. Aici, toat` lumea era cufundat` în
somn. Prin]ul str`b`tu zeci de coridoare [i
s`li pân` ce ajunse în odaia prin]esei.
Tremurând de emo]ie, se apropie de pat
unde z`ri cea mai frumoas` fat` pe care a
v`zut-o vreodat`. U[or, îngenunche lâng`
ea [i o s`rut`.

84
85
 | n acea clip`, prin]esa deschise ochii [i
împreun` cu ea se trezi întreaga curte, fiecare acolo
unde împietrise cu o sut` de ani în urm`. Împ`ratul
[i împ`r`teasa se a[ezar` pe tron, paznicii pe trepte,
focul din buc`t`rie se aprinse, friptura începu s` se
coac`, iar buc`tarul îi d`du o palm` rânda[ului.

86
Surâzând, Roza se uit` la prin] [i îl întreb`:
— Cine e[ti, frumosul meu cavaler?
— Sunt un prin] [i am venit s` te scap de blestem.
Vrei s` fii so]ia mea? o întreb` el.

87
 R oza nu se dezmeticise înc`
prea bine din somnul s`u îndelungat, cu
toate astea se sim]ea mai fericit` ca
oricând.
— Vino! îi spuse ea prin]ului. O s` te duc
înaintea p`rin]ilor mei!

88
89
 C ei doi tineri s-au îndreptat
spre sala tronului. Împ`ratul [i împ`r`teasa,
ferici]i peste fire, o îmbr`]i[ar` pe fiica lor.
Roza rosti:
— Mam`, tat`, da]i-mi voie s` m` c`s`toresc
cu acela care m-a sc`pat de blestem.
Împ`ratul primi numaidecât.
— O alegere mai bun` nici c` puteai face,
fiica mea! spuse el [i d`du porunc` s`
înceap` preg`tirile de nunt`, pentru a se
bucura al`turi de tot norodul s`u.

90
91
7
 P rin]ul [i Roza s-au c`s`torit [i au tr`it
ferici]i pân` la adânci b`trâne]i.

P inocchio saltando
come una lepre tornò a casa
ma, appena entrato,
udì qualcuno che faceva:
– Crì, crì, crì.
– Chi è? – domandò Pinocchio.
– Sono il Grillo parlante,
ed abito in questa casa da più
di cent’anni.
– Ora qui ci sto io e tu vattene –
disse Pinocchio.
– Hai mancato di rispetto
a tuo padre – esclamò
il grillo.
– Non mi scocciare –
disse Pinocchio che,
afferrato un martello,
lo scagliò contro
il grillo lasciandolo
stecchito.

92 6