Tema: Organizarea activităţii financiare în situaţii de criză

1. Conţinutul crizei la întreprindere

2. Mecanisme de stabilizare financiară în situaţii de criză
3. Analiza riscului de faliment

1.Conţinutul crizei la întreprindere

Pe măsura dezvoltării sale orice întreprindere poate trece printr-un număr enorm de
„crize”. Dacă managementul întreprinderii posedă cunoştinţe suficiente privitor la natura şi
originea acestor situaţii de criză, atunci este în stare să le anticipeze şi să le limiteze efectele
negative.
Creşterea volumelor de afaceri şi a numărului de angajaţi, penetrarea pe pieţe noi,
construirea unor uzine noi etc. sunt creşteri de evoluţie care fac schimbări în echilibrul atins
anterior şi pun totul în haos. Organizarea şi metodele de management existente devin
ineficiente, numărul conflictelor ce apar se măreşte – într-un cuvânt întreprinderea se află în
situaţie de criză.
Criza reprezintă o tendinţă constantă de înrăutăţire a situaţiei financiare la
întreprindere şi ea poate apărea în următoarele domenii: finanţe, producţie, tehnologie,
management în resurse umane, marketing etc. Toate acestea au implicaţii financiare.
Criza mai poate fi caracterizată de reducerea capacităţii întreprinderii de a finanţa
necesarul intern de mijloace băneşti şi de a achita obligaţiile asumate.
Reieşind din aceste considerente, putem distinge următoarele faze ale crizei prin care
poate trece o întreprindere, care se deosebesc între ele după conţinut, consecinţe şi măsurile
necesare de înlăturare a ei:
1. Reducerea rentabilităţii şi micşorarea profitului., majorarea productivităţii).

2. Apariţia profiturilor negative (pierderilor).

3. Reducerea sau lipsa rezervelor întreprinderii formate anterior.

4. Insolvabilitatea sau incapacitatea de plată. La această fază, întreprinderea

atinge acel punct critic când lipsesc atât surse pentru finanţarea producţiei reduse
cât şi pentru tranzacţiile precedente. Apare pericolul de încetare a producţiei şi /sau

1
 de faliment. Este necesar de luat măsuri nemijlocite pentru restabilirea solvabilităţii
întreprinderii şi menţinerea procesului de producţie.
Etapele de gestiune a crizei:
 Analiza financiară periodică (diagnosticarea întreprinderii).
 Depistarea crizei la întreprindere în baza analizei sistemului de indicatori rezultativi ai
întreprinderii.
 Identificarea factorilor care au dus la apariţia crizei în urma analizei efectuate.
 Elaborarea scopurilor gestiunii anti-criză prin metode eficiente.
 Alegerea metodelor de depăşire a crizei.
 Implementarea metodelor selectate.
 Verificarea implementării.

Cauzele de bază din care poate apărea situaţia de criză la întreprinderi.

Criza la întreprindere este condiţionată de necorespunderea cerinţelor economico-
financiare cu cele ale mediului înconjurător. La baza cauzei apariţiei situaţiei de criză stau o
mulţime de factori, care pot fi împărţiţi în două grupe:
1. Externi
2. Interni
Cei externi la rândul lor pot fi împărţiţi în:
1. Factori social-economici generali de dezvoltare a statului (Rata inflaţiei;

Instabilitatea sistemului fiscal; Instabilitatea reglementării legislaţiei;

Diminuarea nivelului veniturilor reale a populaţiei; Rata şomajului.)
2. Factorii pieţei (Monopolizarea pieţei; Diminuarea capacităţii pieţei interne;

Instabilitatea pe piaţa valutară; Rata ofertei produselor substituitoare.)

3. Alţi factori externi (Instabilitatea politică; Calamităţi naturale.)

Factorii interni la rândul lor se împart în:

1. De conducere (Nivelul înalt al riscului comercial; Cunoştinţele insuficiente în

conjunctura pieţei; Management financiar neeficient; Gestionarea proastă a

stocurilor de producţie; Lipsă de lichidităţi.)

2
 2. De producţie (Fonduri uzate şi învechite; Capacitatea productivităţii muncii

joasă; Cheltuieli energetice mari.)

3. De piaţă ( Producţia ce nu poate face faţă concurenţei; Dependenţa de un număr

restrâns de furnizori şi cumpărători.)

Aceşti factori influenţează nemijlocit activitatea întreprinderii, dar cel mai mult
influenţează factorii ce ţin de conducerea întreprinderii. În Republica Moldova, greşelile cele
mai des comise care creează situaţii de criză sunt:
1. Nivelul scăzut al numerarului la întreprindere. Banii cu greu ajung
pentru achitarea salariilor şi datoriilor faţă de creditori sau se achită sub formă de
producţie finită.
2. Îndatorarea înaltă.
3. Productivitatea joasă a muncii etc.

2.Mecanisme de stabilizare financiară în situaţii de criză

Stabilizarea financiară la întreprinderea care se află în situaţie de criză se face

concomitent după următoarele trei etape:
1. Înlăturarea incapacităţii de plată;
2. Restabilirea stabilităţii financiare;
3. Asigurarea echilibrului financiar pe o perioadă îndelungată.

(1)Înlăturarea incapacităţii de plată poate şi trebuie să fie înfăptuită cu măsuri

diferite, de cele cu care se gestionează întreprinderea în situaţii sănătoase.
Esenţa acestei etape a programei de stabilizare constă în manevrarea fluxurilor
financiare pentru acoperirea necesarului dintre venituri şi cheltuieli. Manevrarea se face atât
cu mijloacele intrate şi convertite în activele întreprinderii cât şi cu cele care pot fi primite.
dacă întreprinderea va depăşi criza.
Soluţionarea crizei poate consta în majorarea intrărilor de mijloace băneşti prin
maximizarea veniturilor sau în micşorarea ieşirilor de mijloace băneşti prin minimizarea
cheltuielilor.
3
 (2)Restabilirea stabilităţii financiare. Constituie diminuarea radicală şi cât mai
rapidă a cheltuielilor neeficiente. Incapacitatea de plată a întreprinderii poate fi înlăturată în
termene scurte din contul efectuării vânzărilor activelor de prisos, însă motivele ce cauzează
incapacitatea de plată, pot rămâne neschimbate, dacă nu va fi restabilită până la un nivel ne
ameninţător stabilitatea financiară a întreprinderii. Aceasta va permite înlăturarea pericolului
de faliment pe perioade relativ mai mari de timp.
(3) Asigurarea echilibrului financiar pe o perioadă îndelungată.
Această etapă nu este aşa de uşor de efectuat, chiar dacă şi aducem întreprinderea într-
o stare normală, este foarte greu de a o menţine în această stare. Problemele de bază sunt:
 Ridicarea avantajelor de concurenţă ale producţiei;
 Majorarea componentelor băneşti în decontări;
 Majorarea circulaţiei activelor.
Aici în primul rând trebuie de acordat o atenţie deosebită marketingului. Sensul
marketingului în gestiunea crizei este activitatea, care transformă necesităţile cumpărătorului
în venituri la întreprindere.

3. Analiza riscului de faliment

Un obiectiv major al diagnosticului financiar în aprecierea stării de sănătate financiară a
întreprinderii îl constituie evaluarea riscurilor ce îi însoţesc activitatea, din care unele
semnalează fragilitatea (vulnerabilitatea), iar altele prefigurează f a l i me nt u l
(insolvabilitatea) ce ameninţă supravieţuirea (perenitatea).
Studii întreprinse în SUA şi Franţa au arătat că în vederea previzionării falimentului
unei întreprinderi pot fi utilizate metodecontabileşi metodebancare. Metodele contabile
(cantitativeşi analitice) se folosesc în cazul analizelor comparative în timp în scopul
estimării evoluţiei viitoare a activităţii. În acest scop, analiza aptitudinii întreprinderii de a
fisolvabilă şi de a evita falimentul vizează echilibrul financiar pe baza fondului de rulment
patrimonial (financiar), acea marjă de securitate financiară care asigură capacitatea de plată
pe termen lungşi scurt, precum şi ratele de solvabilitate - lichiditate.
Concluziile unor asemenea analize sunt semnificative doar în cazul comparaţiilor
temporale ale aceleiaşi întreprinderi, sauspaţiale cu întreprinderi similare din acelaşi sector de
4
activitate, dar oferă informaţii insuficiente asupra viitorului,ştiind că rezultatele financiare ale
întreprinderii se pot degrada în timp.
Metodele bancare propun detectarea timpurie a vulnerabilităţiişi riscului de faliment
prin intermediul unor note de risc sintetice obţinute pe baza unor metode statistice deanaliză
discriminantă, care permit determinarea unei funcţii-scor, a cărei valoare (scor) clasifică
întreprinderile în vulnerabileşi sănătoase.
Calculul funcţiei scor se bazează pe obaterie de rate financiare obţinute pe grupuri de
întreprinderi care s-au comportat diferit faţă de riscul de faliment. Se cunosc mai multe
metode-scoring de evaluare a riscului de faliment: modelul Altman, Conan-Holder, ş.a.
1) Modelul Altman a fost elaborat în anul 1968 în SUA, fiind prima funcţie - scor care
a permis anticiparea a 75 % din falimente cu 2 ani înaintea producerii lor.
Modelul este aplicabil în special întreprinderilorcotate la Bursa de valori, funcţia-scor (Z)
comportă 5 variabile (rate)şi are următoarea expresie
Z=1,2X1+1,4X2+3,3X3+0,6X4+1,05X5
, Activ Curent rd.460F1 / Total Activ rd.470F1
, Profit net rd.150F2/ Total Activ rd.470F1
Profit brut rd.030F2/ Total Activ rd.470F1
Capital propriu rd.650F1 / DTL rd770F1
, Venit din vânzări rd 010F2 / Total Activ rd.470F1
Vulnerabilitatea întreprinderii în funcţie de scor se apreciază astfel:
Valoarea scorului Situaţia întreprinderii Riscul de faliment (%)
Z >2,675 Bună – solvabilitate Redus
1,81<Z<2,675 Precară – dificultate Nedeterminat
Z<1,81 Grea - insolvabilitate maxim

2) Modelul Conan-Holder de prognoză a riscului de faliment Conan-Holder au

elaborat un model de analiză discriminantă prin care se determină probabilitatea ca o firmă să
ajungă in stare de faliment. Funcţia scor aferentă acestui model este particularizată pe ramuri
de activitate şi se aplică intreprinderilor industriale cu un număr de salariaţi intre 10 şi 500.
Modelul a fost realizat in 1978 prin observarea a 31 de rate pe un eşantion de 190
intreprinderi mici şi mijlocii din care 50% au dat faliment in intervalul 1970-1975. Pentru
industrie, funcţia scor re următoarea formulă:
5
 Z = 0,24X1 + 0,22X2 + 0,16X3 – 0,87X4 – 0,10X5, in care:
X1 - rezultatul brut al exploatării/datorii;
X2 - capital permanent /activ total;
X3 - valori realizabile şi disponibile/activ total;
X4 - cheltuieli financiare/cifra de afaceri;
X5 - cheltuieli cu personalul/cifra de afaceri.
Probabilitatea falimentului este stabilită in funcţie de valoarea funcţiei scor, aşa cum
sunt prezentate datele in tabelul nr.1.
Tabelul 1

Determinarea falimentului cu Probabilitatea falimentului

ajutorul funcţiei scor Funcţia scor (Z) (intreprinderi industriale)
Negativ >80% Zonă cu risc mare de faliment
0-2 75-80%
2-4 70-75%
4-8,5 50-75% Zonă de incertitudine
9,5 35% Zonă cu risc redus
10,0 30%
13,0 25%
16 10-15%

Nu întotdeauna, riscul de faliment înalt presupune lichidarea întreprinderii. Aceasta

poate fi supusă restructurării, în rezultatul căreia întreprinderea îşi continuă activitatea.
Obiectivul restructurării este restabilirea capacităţii de solvabilitate a întreprinderii şi
revenirea la condiţiile de activitate bazată pe principiul raţionalităţii şi eficienţei.
Restructurarea, potrivit legislaţiei R.M, reprezintă proces de realizare a unui set de
măsuri financiare, organizatorice, operaţionale şi juridice, iniţiate de proprietarul
întreprinderii, de acţionarii, asociaţii (membrii) şi/sau de managerul ei, de creditori sau de
autoritatile publice centrale şi locale, orientate spre remedierea financiară şi economică a
întreprinderii pe bază de capitalizare şi reorganizare, schimbare a structurii activelor şi
modificare a procesului operaţional de producţie.