Riga Crypto şi lapona

Enigel
de Ion Barbu
-eseu argumentativ-

Modernism şi gruparea de la „Sburătorul”

Modernismul reprezintă un curent în arta şi literature secolului al XX-lea,
caracterizat prin negarea tradiţiei şi impunerea unor noi principii de creaţie, înglobând mai
multe curente artistice novatoare. În literatura noastră, modernismul a început să se
manifeste în perioada interbelică, în climatul soci-politic generat de Marea Unire din 1918,
aflându-se sub activitatea critică şi ideologică a lui Eugen Lovinescu care a reuşit, în scurt
timp, să impună o direcţie modernistă vieţii literare româneşti.
Gruparea de la „Sburătorul”, cenaclul literar cu o existenţă apreciabilă în timp, cât şi
renumita revistă cu acelaşi titlu se aflau sub patronajul lui Eugen Lovinescu care a reuşit
să lase uşa deschisă pentru pătrunderea unor idei şi tehnici moderne, multe avându-şi
originea în cultura europeană.

Date despre autor şi despre opera sa

Poezia lui Ion Barbu este cu mult deosebită de cea a lui Arghezi şi Blaga, concepţia
sa asupra poeziei apropiindu-se mai mult de cea a unor moderni precum Stephan Mallarme
sau Paul Valery. Numele real al poetului este Dan Barbilian, nume sub care şi-a semnat
opera în domeniul matematicii. A avut profunde studii în domeniul geometriei, existând
chiar un spaţiu care îi poartă numele.
Într-un studiu din anul 1935 („Introducere în poezia lui Ion Barbu”), Tudor Vianu
propune împărţirea creaţiei literare în trei etape: parnasiană, baladic-orientală şi ermetică.
Prima etapă este cea parnasiană a versurilor publicate între 1919 şi 1920 în revista
„Sburătorul”. Scurte şi riguroase ca formă, poeziile presupun un univers tematic restrâns.
Barbu descrie peisaje mineralizate, forme ale geologicului şi ale florei, evocă zeităţi sau
surprinde procese de conştiinţă. Evită poezia de tip confesiv, adoptând lirismul obiectiv.
Etapa a doua, cea baladică şi orientală, indică orientarea poetului spre concretul
lumii. Aici pot fi integrate poeme precum „După melci” şi „Riga Crypto şi lapona
Enigel”. Acestea au fost publicate din a doua jumătate a anului 1921 până în 1925 în
reviste precum „Viaţa românească” sau „Contimporanul”. Mai toate poeziile sunt lungi, în
mare parte datorită pasajelor descriptive. Au caracter narativ, „baladic”, deoarece în ele
„se zice” o poveste. Ele evocă o lume pitorească, pestriţă, de inspiraţie autohtonă sau
balcanică, asemănătoare cu viziunea lui Anton Pann.
Ultima etapă, cea ermetică, este reprezentată de opere încifrate, esenţializate, extrem
de dificil de receptat de către cititorul neavizat. Ele au la bază simboluri, formule,
metafore. Poezii precum „Oul dogmatic” sau „Ritmuri pentru nunţile necesare” se
învârtesc, metaforic vorbind, în jurul ideii „nunţii”, înţeleasă ca o expresie a miracolului
creaţiei universale.
Ion Barbu ilustrează în literatura noastră conceptul modern de poezie pură, o lirică
esenţializată, a ideilor. Publicată în 1924, integrată apoi în volumul „Joc secund” în anul
1930, balada „Riga Crypto şi lapona Enigel” face parte din a doua etapă de creaţiei
barbiană, numită baladic-orientală, şi anunţă dezvoltarea ulterioară a poeziei sale spre
ermetism.

Date despre operă, temă, titlu

„Riga Crypto…” este subintitulată „baladă”, începând ca un cântec bătrânesc de
nuntă, dar dezvoltându-se în viziune modernă, ca un amplu poem alegoric şi de
cunoaştere, o poveste de iubire din lumea vegetală. Autorul păstrează din specia
tradiţională schema epică şi personajele antagonice. Evenimentele narate sunt de natură
fantastică şi alegorică. Scenariul epic este dublat de caracterul dramatic şi de „lirismul
măştilor”, personajele având semnificaţii simbolice multiple.
Poemul se încadrează în modernismul interbelic prin intelectualizarea emoţiei,
imaginarul poetic inedit, ambiguitate, metafore surprinzătoare şi cuvinte cu sonorităţi
neobişnuite, înnoiri prozodice. Interpretarea dată de însuşi Ion Barbu poemului - „un
Luceafăr întors” – relevă asemănarea cu problematica capodoperei lui Mihai Eminescu.
Totuşi, poemul modern este „un Luceafăr cu roluri inversate şi într-un decor de o
nebănuită noutate”, cum remarcă Nicolae Manolescu. Ion Barbu răstoarnă clişeele
mentalităţii tradiţionale, astfel încât axa uman – feminin - comun devine superioară celei
non-uman – masculin – regal.
Tema poezie este iubirea ca modalitate de cunoaştere a lumii. Fiind „un Luceafăr
întors”, poemul prezintă drama cunoaşterii şi a incompatibilităţii dintre două lumi, în cazul
nostru, dintre două regnuri.
Titlul baladei trimite cu gândul la marile poveşti de dragoste din literatura
universală precum „Romeo şi Julieta” sau „Tristan şi Isolda”. Însă la Ion Barbu, membrii
cuplului sunt antagonici (fac parte din regnuri diferite). Numele Crypto are o dublă
semnificaţie: „inimă ascunsă”, implicat de adjectivul „criptic”, dar care trimite în acelaşi
timp la „criptograme”, fost grup taxonomic care includea toate speciile fără flori şi fără
seminţe care se reproduc prin spori. Personajul este rege al făpturilor inferioare, din regnul
Fungi. Pe de altă parte, nume cu sonoritate nordică, Enigel sugerează originea laponei (de
la pol) şi trimite la semnificaţia cuvântului din limba suedeză care înseamnă „înger”,
provenit din latinescul „angelus”.
Structura operei
La nivel formal, poezia este alcătuită din două părţi, fiecare dintre ele prezentând
câte o nuntă. Formula compoziţională este aceea a povestirii în ramă. Prologul conturează
în puţine imagini atmosfera de la finalul unei nunţi trăite. Primele patru strofe constituie
rama viitoarei poveşti , reprezentând dialogul menestrelului cu „nuntaşul fruntaş”.
Partea a doua prezintă idila neîmplinită dintre Enigel şi riga Crypto. Nunta povestită
cuprinde mai multe tablouri poetice: portretul şi împărăţia rigăi Crypto, portretul, locurile
natale şi oprirea din drum a laponei Enigel, întâlnirea dintre cei doi, cele trei chemări ale
rigăi şi primele refuzuri ale laponei, răspunsul acesteia şi refuzul categoric al lui Enigel,
încheierea întâlnirii, pedepsirea rigăi şi finalul baladei. Modurile de expunere sunt, în
ordine: descrierea, dialogul şi naraţiunea.

Primul argument: simboluri, motive, mituri

În primul rând, Ion Barbu utilizează o serie de simboluri şi motive cu scopul
conturării portretelor celor doi „protagonişti” cu destine antitetice şi, totodată, pentru
motivarea incompatibilităţii dintre aceştia.
Soarele, simbolul spiritului, imaginat în poem prin metaforele „roată albă”
(perfecţiune geometrică) şi „aprins inel” (simbolul nunţii) este în antiteză cu „umbra”.
Metafora „sufletul-fântână” sugerează puritatea, setea de cunoaştere, veşnicia, şi este în
antiteză cu „carnea”: „La soare, roata se măreşte; / La umbră, numai carnea creşte”.
Spiritul şi sufletul sunt atribute ale fiinţei raţionale, înţelepte, „fiară bătrână”: „Căci
sufletul nu e fântână/ Decât la om, fiară bătrână”. Făpturile inferioare care aspiră să
dobândească spiritualitatea sunt distruse de propriul vis, aşa cum i se întâmplă lui Crypto
care „înnebuneşte” şi se transformă în ciupercă otrăvitoare: „Iar la făptură mai firavă/
Pahar e gândul, cu otravă”.
De asemenea, trei mituri fundamentale de origine greacă sunt valorificate în opera
poetului: mitul soarelui (al absolutului), mitul nunţii şi mitul oglinzii. Drumul spre sud al
laponei este iniţiatic, iar popasul în ţinutul rigăi reprezintă o probă trecută prin respingerea
nunţii cu cineva aflat pe o treaptă inferioară ei.
Aspiraţia solară a laponei sugerează faptul că aceasta se află pe treapta lui Mercur,
iar chemările personajului antagonic, riga Crypto, sunt ale cercului Venerii. Frigul
ţinutului polar, perfecţiune geometrică a apei cristalizate configurează treapta raţiunii pure,
în timp ce impuritatea din cercul Venerii e sugerată de spaţiul în care se amestecă
elementele primordiale: „humă unsă”, „aer ud”. Impactul dintre raţiune (Enigel) şi instinct
(Crypto), configurat prin cele două simboluri, „fiară bătrână” şi „făptură mai firavă” se
soldează cu victoria raţiunii asupra instinctului. Lapona Enigel întruchipează gândul
eliberat prin aspiraţia spre lumină şi cunoaştere de ispitele instinctuale simbolizate de
somn şi umbră.
În portretizarea celor două personaje ale baladei este utilizat epitetul: Crypto este
„sterp şi nărăvaş” în timp ce lapona e „mică”, „liniştită” şi „prea-cuminte”. Se observă
superlativele absolute expresive realizate prin adverbele „mult” şi „prea”.
Al doilea argument: muzicalitate, elemente de prozodie
În al doilea rând, limbajul operei este unul care evidenţiază muzicalitatea cu iz
oriental a poemului modernist „Riga Crypto şi lapona Enigel”. Dialogul dintre rigă şi
laponă se desfăşoară în regim liric şi este constituit pe baza unor asonanţe interioare şi
repetiţii: „Eu mă duc să culeg/ Fragii fragezi mai la vale./ (…) /Dacă pleci să culegi,/
Începi, rogu-te, cu mine./ (…)/ Te-aş culege…”. Limbajul dintre cei doi este construit pe
baza antitezelor, prin intermediul cărora se conturează drama rigăi Crypto. Este de
observat şi abundenţa metaforelor, mai ales în finalul baladei care este unul trist. Riga se
transformă într-o ciupercă otrăvitoare, obligat să nuntească cu ipostaze degradate ale
propriului regn: „Cu măsălariţa-mireasă/ Să-i ţie de împărăteasă.” Încercarea fiinţei
inferioare de a-şi depăşi limitele este pedepsită prin nebunie.
Alcătuirea prozodică pare destul de riguroasă la început: catrene cu rimă încrucişată
şi măsură predominantă de 8-9 silabe. Pe parcurs, poetul modern schimbă trăsăturile
prozodice şi sonorităţile, în funcţie de mesaj: intervenţia naratorului sau dialogul
protagoniştilor, chemare sau refuz, descântec de dragoste sau blestem.

Opinie şi concluzia propriu-zisă

Sunt de părere că poemul alegoric „Riga Crypto…” este o operă emblematică pentru
concepţia artistică barbiană referitoare la posibilele căi de cunoaştere a universului, fiind
marcată de originalitate specifică lui Ion Barbu. Acesta se înscrie în categoria marilor
capodopere literare din perioada interbelică, fiind pusă la loc de cinste alături de alte opere
ale moderniştilor români printre care „Testament” al lui Tudor Arghezi şi „Eu nu strivesc
corola de minuni a lumii”, scrisă de Lucian Blaga.
În concluzie, putem afirma că opera barbiană „Riga Crypto şi lapona Enigel”, prin
trăsăturile de poem modernist cu caracter baladic-oriental, reprezintă o poezie a
cunoaşterii, cu substrat filosofic, prin intermediul căruia Ion Barbu neagă o întreagă
tradiţie literară, înlocuind ideea impusă în literatură că dragostea este un miracol în sine,
poetul prezentând drama incompatibilităţii şi legea nemiloasă a iubirii în care cel slab este
sacrificat pentru ca cel puternic să supravieţuiască.