Despre Tancuri 2

Legea nr.18 din 4 martie 1992 pentru ratificarea Tratatului cu privire la forțele armate
convenționale în Europa stipulează că:[1] Termenul tanc de luptă înseamnă un vehicul
blindat de luptă autopropulsat, cu mare capacitate de foc, dispunând de un tun
principal pentru foc direct cu viteză inițială ridicată, necesar pentru a angaja ținte
blindate sau alte obiective, cu o mare mobilitate în orice teren, asigurând un nivel
ridicat de protecție, care nu este conceput și nici echipat în mod special pentru
transportul de efective de luptă. Astfel de vehicule blindate reprezintă principalele
sisteme de arme pentru formațiunile de tancuri și alte formațiuni blindate ale trupelor
de uscat. Tancurile de luptă sunt vehicule blindate de luptă pe șenile, cântărind cel
putin 16,5 tone, care sunt înarmate cu un tun de calibru de cel puțin 75 mm, ce se
poate roti 360 grade. În plus, vor fi considerate tancuri de luptă oricare vehicule de
luptă blindate, pe roți, ce vor intra în serviciu și care vor îndeplini toate celelalte
criterii arătate mai sus.

Tancurile sunt arme care au nevoie de logistică, sunt eficiente și agile pe câmpul de
luptă modern, atât prin capacitatea de a ataca obiective terestre cât și prin prezența
lor ce poate crea panică în rândul infanteriei inamice.

Deși tancurile sunt mașini de atac puternice, ele rareori operează independent în
acțiuni de atac. De obicei sunt organizate în unități de blindate, în forțe combinate.
Fără acest sprijin, tancurile, chiar cu blindajul și mobilitatea lor, sunt vulnerabile în fața
infanteriei, minelor, artileriei și aviației militare.

Tancurile sunt dezavantajate în teren împădurit și în zone urbane, deoarece în aceste condiții
capacitatea de foc la mare distanță a vehiculului este limitată, mobilitatea lui devine mai mică,
iar posibilitatea echipajului de a detecta potențialele pericole este îngrădită.