Tema 1.

Accepţiuni introductive şi scurt istoric al integrării

1. Noţiuni definitorii ale conceptului de integrare

2. Forme ale integrării
3. Scurt istoric al fenomenului integrării regionale
4. Logica integrării regionale

1. Noţiuni definitorii ale conceptului de integrare

Există mai multe nivele de integrare, diferite posibilităţi de clasificare şi chiar diferite
definiţii ale integrării. În sensul cel mai general, integrarea se referă la unificarea unui număr
de unităţi independente într-o unitate mai largă.
Şi din punct de vedere etimologic, prin integrare înţelegem acţiunea de formare a unui
întreg, prin unirea părţilor componente. Integrarea, în aşa fel, este un proces, care ne prezintă
nivelul de unitate într-un sistem.
În limba română verbul „a integra” înseamnă a se introduce într-un tot întreg, devenind
parte componentă, a se îngloba, a se armoniza într-un tot. El provine din latinescul integro-
are, care înseamnă: a readuce la starea iniţială, a restabili, a relua, a înnoi, a întregi, a
completa, a îndrepta, a repara, a împrospăta. Substantivul integrare provine din verbul a
integra şi desemnează acţiunea de a integra şi rezultatul ei.
În limba franceză „integrer” şi în engleză „to integrate”, provin tot din latinescul
integro-are, şi au cam acelaşi sens ca în limba română.
Conform accepţiunii oferite de Concise Oxford Engish Dictionary, „integrarea este
combinarea părţilor într-un întreg iar uniunea este un întreg, rezultat din combinarea unor
părţi ori a unor membri. Altfel zis: integrarea este procesul formării uniunii”.
În sens sociologic, termenul este folosit deseori pentru a desemna, fie stabilirea unei
interdependenţe strânse între părţile unei fiinţe vii, sau între membrii unei societăţi, fie
uniunea formată din entităţi multiple, sau, în planul socialului, din mai multe grupări de
indivizi.
Din analiza părerilor privind sensul etimologic al termenul, ca şi sensul convenţional
căpătat din multiplele teoretizări, reiese necesitatea distincţiei între integrarea din interiorul
unui stat şi integrarea internaţională. Astfel, dacă în cazul integrării naţionale ne aflăm de
fapt în faţa formării unei naţiuni şi a unui stat naţional, în cazul integrării internaţionale, care
are deja la bază noţiuni bine şi îndelung formate şi consolidate, atunci procesul integrării va
implica cu totul alte aspecte.
În opinia lui Jan Tinbergen, laureat al Premiului Nobel în ştiinţele economice, integrarea
poate fi definită ca fiind cea mai potrivită structură a economiei internaţionale prin
îndepărtarea obstacolelor artificiale, în scopul unor operări optime a acesteia; şi prin
introducerea elementelor de coordonare şi unificare.
Karl Deutsch, în lucrarea sa „Political Community at the International Level” defineşte
integrarea ca obţinere, în cadrul unui anumit teritoriu, a unui „sens de comunitate” şi a
unor instituţii suficient de puternice, precum şi a unor practici răsfrânte, care să asigure

1
pentru un timp îndelungat speranţa sigură a unor „schimbări paşnice” între statele
respective.
Ernst B. Haas, unul dintre cei mai autorizaţi autori occidentali în materie, defineşte
integrarea ca fiind: „un proces în cursul căruia actorii politici din diferite structuri
naţionale, sunt convinşi să-şi transfere loialitatea, speranţele(aşteptările) şi activităţile
politice spre un nou centru, ale cărui instituţii posedă sau pretind jurisdicţie asupra statelor
naţionale preexistente”.
Autorul american Willian A. Welsh concepe integrarea ca implicând trei direcţii de
dezvoltare:
- o anumită delegare de autoritate de la unităţile naţionale către unităţile
internaţionale de decizie;
- creşterea nivelului de interacţiune între unităţile naţionale, nu numai în termeni
absoluţi, dar şi relativ la nivelurile de interacţiune între unităţile constitutive şi unităţile
naţionale, acre nu fac parte din mecanismul integrării;
- înlăturarea unor atitudini negative din partea liderilor politici în activitatea
organismelor internaţionale implicate, faţă de instituţiile internaţionale de decizie şi faţă de
integrare în general.
Conform definiţiei lui Leon Lindberg, integrarea este procesul prin care naţiuni până
atunci doritoare şi capabile să-şi conducă independent politica externă şi cea internă,
încearcă să ia împreună anumite decizii sau să delege procesul luării deciziilor unor organe
centrale; procesul prin care actorii politici din mai multe state diferite sunt convinşi să-şi
orienteze speranţele şi activităţile politice spre un nou centru.
După un raport al Consiliului Europei, termenul de integrare nu desemnează numai un
ideal static, ci şi un proces dinamic, sumă a tuturor eforturilor vizând realizarea unei uniuni,
ca aceea a Europei de exemplu, fiind în acelaşi timp şi obiectivul ultim, - crearea unităţii
locale – şi procesul tensionat al unui mare număr de activităţi diverse, depuse pentru
atingerea acestui scop final.
Aşadar, în dependenţă de autor şi de concepţie, folosit deopotrivă şi în lucrări de
specialitate şi în articole de ziar, în soluţii ale unor organisme internaţionale, ca şi în
cuvântări politice, termenul „integrare” îşi dezvăluie proprietate de a dobândi, în fiecare caz
aparte, un înţeles diferit, sau cel puţin o semnificaţie cu nuanţă particulară.
O sinteză asupra acestor înţelesuri diferite permite precizarea unui punct de vedere unitar,
după care integrarea ar putea fi definită, ca un proces instituţionalizat sau nu, care implică
un transfer treptat de competenţe decizionale naţionale spre un centru politic supranaţional,
cu intenţia, de a se forma, în final, o nouă entitate politică.

2. Forme ale integrării

Societăţile reprezintă sisteme sociale complexe, caracterizate printr-un nivel înalt de

diferenţiere, dar în acelaşi timp unite printr-un nivel înalt de integrare. Unele societăţi sânt
fragmentate, pe când altele au un anumit grad de coerenţă, care depinde de puterea de
integrare şi diferenţierea dintre sub-sistemuri.

2
 Aşa cum societatea este compusă din diferite sectoare, putem distinge diferite forme de
integrare: Economică, politică, de securitate, etc.

- Integrarea politică poate fi privită ca crearea unei ordini într-un sistem politic. Diferiţi
cercetători consideră integrarea politică ca fiind strâns legată de diferite niveluri normative,
cognitive şi regulatorii ale instituţionalizării. În aşa mod, într-un sens, integrarea politică ţine
de crearea sau consolidarea instituţiilor politice şi a structurilor regulatorii.
În al doilea sens, ea ţine de crearea normelor comune.
În cel de-al treilea sens ea ţine de formarea comunităţilor politice şi identităţilor politice
comune.
Altă distincţie poate fi făcută după nivelul integrării – în ce punct este situat proiectul
integraţional, pe continuul dintre integrarea superficială (formală) şi una adâncă
(aprofundată). De exemplu, integrarea politică regională în forma sa cea mai slabă reprezintă
cooperarea dintre state şi formarea regimurilor interstatale, pe când formele mai aprofundate
ale integrării ţin de constituirea noilor entităţi politice, care au un grad de independenţă mai
mare în raport cu statele individuale.

- Integrarea economică se manifestă, de asemenea în diferite forme:

a. O primă formă de integrare economică este Zona de comerţ liber – o înţelegere dintre
un grup de state de a înlătura barierele şi taxările duble în relaţiile comerciale reciproce.
Fiecare stat păstrează relaţiile sale comerciale cu non-membrii zonei.
Nivelul cel mai simplu al Zonei de comerţ liber este zona preferenţială de comerţ – când
membrii acestei zone stabilesc între ei tarife mai joase decât pentru non-membri, dar oricum,
nu există liberă circulaţie a bunurilor.
b. O altă formă de integrare economică este Uniunea Vamală - o treaptă mai superioară
zonei de liber schimb şi reprezintă o înţelegere dintre state de a stabili un tarif extern comun
(un nivel unic de taxare a bunurilor care ajung în Uniunea Vamală din afara ei) al taxelor
vamale. Aceasta se face cu scopul de a facilita libera circulaţie a bunurilor pe tot teritoriul
uniunii
c. Următorul pas sau cea de-a treia formă de integrare economică este Piaţa Unică –în
care sunt eliminate obstacolele pentru libera circulaţie a capitalului, muncii, serviciilor şi
persoanelor.
d. Ultima formă de integrare economică este Uniunea Economică - în care urmărim
introducerea unei valute unice şi armonizarea şi unificarea politicilor monetare, fiscale şi
sociale. Drept exemplu al aceste forme de integrare serveşte Uniunea Economică şi
Monetară din cadrul UE.
Astăzi observăm însă că diverse procese (politic, economic..) tind să converge şi să se
suprapună odată cu intensificarea procesului de integrare.

3. Scurt istoric al fenomenului integrării regionale

3
 Schemele de integrare regională s-au multiplicat considerabil în ultimele decenii, iar
importanţa grupurilor regionale comerciale, valutare şi politice creşte în mod dramatic.
Integrarea regională totuşi nu este un fenomen nou. Exemple de uniuni, asociaţii, pacte,
confederaţii, consilii, ligi şi asemănătoare lor întâlnim deseori pe parcursul istoriei. Multe
din ele au fost constituite din motive de apărare şi securitate şi nu toate din ele din
consimţământul voluntar a membrilor săi.
Primele iniţiative voluntare majore de integrare regională au apărut în secolul 19. În
1828, de exemplu, Prusia a stabilit o uniune vamală cu Hesse-Darmstadt. Această iniţiativă a
fost urmată cu succes de uniunea vamală dintre Bavaria şi Wurtemberg, Uniunea Comercială
a Germaniei Meridionale, Uniunea Germană (Zollverein), Uniunea Tarifară Nord Germană,
Uniunea Monetară Germană, şi în sfârşit Reihul German. Acest val de integrare a contribuit
şi la constituirea Elveţiei prin crearea unei pieţe unice şi a unei uniuni politice în 1848. Ea de
asemenea a adus unificare politică şi economică a Italiei prin mişcarea Risorgimento.
Mişcarea de integrare s-a accentuat iarăşi Europa în ultima decadă a secolului 19, când au
fost iniţiate numeroase proiecte de integrare europeană acum deja uitate. În Franţa, contele
Paul de Leusse a susţinut stabilirea unei Uniuni Vamale în agricultură dintre Germania şi
Franţa, cu un Birou Tarifar Unic în Francfurt. Ca membre potenţiale ale acestei iniţiative
erau considerate Belgia, Elveţia, Olanda, Austro-Ungaria, Italia şi Spania. În Austria,
Economistul şi politicianul Alexander Peez a propus planuri pentru o Uniune Vamală a
Europei Meridionale în care ar intra şi Franţa. Contele Goluchowski, Ministrul Afacerilor
Externe a Austro-Ungariei a susţinut, în mod înflăcărat ideea unei Europe unite în
cuvântările sale publice. Mulţi alţi politicieni, economişti şi jurnalişti au adus propuneri în
favoarea unei Uniuni Europene, idee circulată pe parcursul acelei decade în toate capitalele
europene. Până la urmă toate proiectele au rămas nerealizate.
Cu jumătate de secol mai târziu, ideea unei integrări europene a fost reînviată şi a început
procesul de încadrare a statelor-naţiuni europene într-un sistem economic prosper şi stabil.
Primul pas a fost făcut prin crearea Comunităţii Europene a Ferului şi Cărbunelui (CEFC) în
1952. În 1957, Germania, Franţa, Italia, Belgia, Luxemburgul şi Olanda au semnat Tratatul
de la Roma prin care se iniţia Comunitatea Europeană (CE). Prima lărgire a CE a avut loc în
1973, prin aderarea Marii Britanii, Danemarcei şi Irlandei. Grecia s-a alăturat în 1981,
Spania şi Portugalia în 1986. Nouă ani mai târziu Austria, Finlanda şi Suedia au devenit cele
mai tinere state-membre ale CE. In acelaşi timp, integrarea europeană a ieşit în afara
cadrului pur comercial. În 1979 este creat Sistemul Monetar European. În 1992 Comunitatea
a adoptat Tratatul de la Maastricht al Uniunii Monetare şi Politice Europene. În noiembrie
1993 Comunitatea şi-a schimbat denumirea în Uniunea Europeană (UE), prin asta
accentuând nivelul aprofundat al integrării atinse. Iar în 2004 a avut loc cea mai largă
extindere a UE, ea incluzînd 10 noi membri.
Desigur, integrarea regională nu este un fenomen exclusiv european. În anii 60 au fost
create Asociaţia de Liber Schimb din America Latină, Pactul Andean şi Piaţa Unică Central
Americană. La începutul anilor 90, au fost de asemenea iniţiate o serie de noi proiecte de
integrare America Latină, cel mai notabil fiind Mercado Comun del Sur (MERCOSUR)
care include Argentina, Brazilia, Paraguai şi Uruguai. În America de Nord, în 1989, a fost
semnat un Acord de Liber Schimb dintre Canada şi SUA. Acest Acord s-a transformat în

4
Acordul de Liber Schimb în America de Nord (NAFTA), în momentul când Mexic a aderat
şi el în 1994. În Asia, cea mai influentă grupare regională este Asociaţia Naţiunilor din Asia
de Sud (ASEAN), creată în 1967. În 1992 membrii săi au ajuns la înţelegerea de a stabili în
mod treptat o Zonă de Liber Schimb a ASEAN. O grupare regională care dezvoltă şi
răspîndeşte foarte rapid este forumul de Cooperare Economică în Asia şi Pacific (APEC). El
a fost lansat în 1989 de Australia, Noua Zelandă, Japonia, Coreea de Sud, Canada, Statele
Unite şi statele-membre ale ASEAN. Astăzi ea cuprinde optsprezece membri. Recent
Malaezia a propus ideea creării unui bloc asiatic cu centrul în Japonia – Gruparea Asiatică
Economică.

4. Logica integrării regionale

Integrarea regională este un product al multiplelor şi variatelor forţe şi factori. La

moment există mai multe explicaţii şi motivaţii ştiinţifice ale integrării regionale. În
contextul recentei integrări europene, se evidenţiază trei importante direcţii ce încearcă să
lămurească cauzele şi dinamica integrării regionale. Prima spune că politicienii, speriaţi de
ororile celui de-al Doilea Război Mondial, au fost, în mod natural direcţionaţi spre a crea o
structură a Guvernării europene, care ar fi capabilă să ducă la eradicarea rădăcinilor,
originilor conflictelor intraeuropene. Crearea Comunităţii Europene a Oţelului şi Cărbunelui
a servit drept în direct acestui scop. Ea a stabilit un control supranaţional asupra resurselor
care ar contribui la declanşarea unui război. Grija pentru menţinerea păcii a contribuit la
Crearea Comunităţii. Dar este aceasta forţa de bază care a dus la integrarea europeană? De
ce atunci nu toate statele europene au participat la acest proces de menţinere a păcii de la
bun început? Oare Marea Britanie, Danemarca şi Irlanda au aderat la Comunitatea
Europeană în 1973 fiind doar preocupate de menţinerea păcii?
Un alt set de explicaţii scoate pe primul plan noţiunea de liderism. Liderii charismatici
ai Europei au încercat să depăşească caracterul şi viziunea limitată, precum şi egoismul
grupurilor de presiune interne ostile integrării şi Europei unice. Dar slăbiciunea acestei
viziuni constă în inabilitatea sa de a explica numeroase erori şi eşecuri ale acestor lideri şi
lungi perioade de stagnare în procesul de creare a Comunităţii.
O altă explicaţie cunoscută se referă la schimbarea preferinţelor. Dorinţa statelor de a
deveni noi membri a Comunităţii, apare datorită presiunii din partea unor crescânde
segmente ale societăţii, care tind să fie o parte a “Euro-culturii”. Această explicaţie, bazată
pe preferinţe ad-hoc, pune accentul pe aspectul social, dar cu părere de rău, nu merge până la
capăt în acest sens.
Problema explicaţiilor de acest gen nu constă neapărat în faptul că ele sunt incorecte
sau greşite, dar că ele sunt insuficiente. Faptul că o ţară sau o regiune are o specifică
trăsătură istorică, politică sau geografică, nu reprezintă o justificare pentru afirmaţia că
există o legătură cauză-efect numai în cazul în care identifică un atribut care de asemenea
poate să explice o serie de alte cazuri sau fenomene sau este logic derivată dintr-o teorie care
o putere explicativă mai mare. Este aproape întodeauna posibil de aranja o explicaţie a
evenimentului dacă orice tip de informaţie despre un caz unic, complex poate fi utilizat în
definirea (construcţia) expiaţiei.

5
 Tema 2. Abordări teoretice ale integrării. Teorii politice ale integrării.

Printre cele mai cunoscute teorii integraţioniste putem distinge mai multe „şcoli”. Cele
mai importante din ele sunt următoarele:

1. Funcţionalismul
2. Federalismul
3. Neofuncţionalismul
4. Transacţionalizmul (the communication approach)
5. Interguvernamentalismul (traditionalism or pluralism)
6. Instituţionalismul

1. Funcţionalismul

Funcţionalismul s-a dezvoltat pe parcursul celui de-al doilea război mondial şi a fost
stimulat de evenimentele ce au avut loc în anii 30 şi în timpul războiului. Scopul de bază a
funcţionalismului timpuriu a fost de a găsi o cale de organizare a sistemului internaţional,
care ar garanta pacea şi bunăstarea într-o perioadă de schimbări dinamice.
David Mitrany, proponentul de bază a funcţionalismului, a scris în 1943, în unul din
eseurile sale: „o problemă a timpurilor noastre este cum să ţinem naţiunile în afara
conflictelor şi în acelaşi timp să le facem să colaboreze”. El a propus o soluţie pe care a
numit-o abordarea pragmatică funcţională. Această abordare rupe legătura tradiţională dintre
autoritate şi teritoriu prin atribuirea autorităţii a unor funcţii, activităţi, care urmează a fi
exercitate în cadrul unor zone sau regiuni comune. Funcţiile sunt acelea care trebuie urmate
de formă (integrării). Ca urmare ar fi apariţia unei multitudini de organizaţii internaţionale în
domenii diferite, funcţional specifice. Agenţiile specializate ale ONU ar putea servi drept
exemple de aşa fel de organizaţii funcţional diferenţiate, totuşi cu o autoritate limitată. Ideea
constă în faptul că mai multe organizaţii internaţionale, care activează în mod eficient,
fiecare în contextul său funcţional, ar putea fi mai eficace, ar atrage suport, ar fi în stare să
reacţioneze la schimbări într-o manieră mai flexibilă, şi ar contribui la menţinerea păcii.
Mitrany spunea: „menţinerea păcii are mai multe şanse prin colaborare şi conlucrare la
nivel economic şi politica, decât prin coexistenţă şi semnarea pactelor în cancelarii”.
Cooperarea regională, nu are un început politic, ci se lansează prin elaborarea unor noi
strategii sociale şi economice ca de exemplu: administrarea comună a resurselor limitate, a
şomajului, a fluctuaţiei preţurilor la mărfuri, a standardelor de muncă şi a securităţii publice.
„Orice schemă politică ar începe cu o dispută, pentru că orice angajament viabil cere
încredere şi răbdare”.
Prin dezvoltare funcţională treptată şi prin asigurarea cu servicii a populaţiei, sistemul
poate cu timpul crea o bază solidă pentru o asociere politică.
Viziunea funcţionalismului se rezumă la următoarele: diviziunea politică este o sursă
de conflict dintre state. Această diviziune poate fi depăşită treptat prin descoperirea
domeniilor de interes şi activitate comună şi prin lansarea unei reţele de instituţii funcţionale
internaţionale, în care şi prin care interesele tuturor naţiunilor sunt integrate treptat şi

6
administrate de elitele specializate. Prosperitatea, prin integrarea economică globală este
garantul unui sistem internaţional stabil şi paşnic. Unificarea economică, pînă la urmă duce
la unificarea politică.

2. Federalismul

Gândirea federalistă clasică presupune construcţia şi funcţionarea federaţiilor politice,

adică a sistemelor politice, care printr-o structură politică duală, împarte autoritatea dintre
centru şi subiectele federaţiei.
Conform şcolii federaliste esenţa federalismului constă în faptul că diviziunea
puterilor este efectuată în aşa mod încât guvernele suprastatale şi statale sunt fiecare, în
diferite sfere, şi coordonate intre ele şi independente. Atât guvernul central, cât şi cele statale
operează direct asupra oamenilor, fiecare cetăţean fiind supus ambelor guverne. În cadrul
formării unei federaţii statele membre transferă guvernului federal următoarele puteri:
- Controlul apărării;
- Exercitarea politicii externe;
- Competenţe lărgite în economie;
- Organizarea serviciilor sociale ca: Poliţia, Securitatea, Educaţia, Sănătatea, etc.

În mare parte, ceea ce numim federalism internaţional sau european, se referă la

curentele politice care pledează pentru crearea structurilor federale în Europa sau chiar în tot
sistemul internaţional. De asemenea, se referă la strategiile acestor curente privind crearea
federalismului. Aceste mişcări au căpătat amploare la începutul secolului, în perioada
interbelică şi postbelică şi s-au manifestat ca forţe politice importante în ultimele decenii ale
secolului.
Scopul de bază a federalismului european este de asemenea, obţinerea şi menţinerea
păcii şi a bunăstării. Dar spre deosebire de funcţionalişti ei pledează pentru iniţiative politice
de creare a structurilor supranaţionale (federale).
Conform federaliştilor, elitele guvernatoare, precum şi altele, prin argumente şi
motivaţie pot fi convinse de ideea federalismului, iar dacă mai multe grupuri ale societăţii
sunt şi ele convinse, ele au putere politică de a forma o federaţie.

3. Neofuncţionalismul

Proponentul de bază a bază a neofuncţionalismului este Ernst Haas, în lucrarea căruia

„Europa în proces de unire”, logica integrării regionale a fost elaborată pentru prima dată şi
sistematic analizată.
Neofuncţionalismul, este cea mai sofisticată şi complexă teorie integraţionistă. Ea
conţine idei importante şi complexe despre procesele integrării graduale, mecanismele şi
dimensiunile de spill-over în dezvoltarea sistemelor şi are mai multe abordări teoretice decât
orice altă teorie integraţionistă.

7
 Neofuncţionalismul este, ca şi federalismul, funcţionalismul şi într-o oarecare măsură
interguvernamentalismul, în acelaşi timp şi teorie şi strategie politică. De fapt, strategia
neofuncţionalistă a fost aproape dominantă în formarea Comunităţii Economice Europene şi
a EUROATOMULUI.
Neofuncţionalismul, şi în teorie şi în practică prezintă o combinaţie a federalismului şi
a funcţionalismului. Dezvoltarea abordării sectorial-funcţionaliste în integrarea regională
care este folosită de neofuncţionalism, este într-o măsură rezultatul falimentului strategiei
federaliste, de a efectua o Integrare Europeană supranaţională, la începutul anilor 50 şi un
„compromis” care a menţinut drept scop final crearea federaţiei, dar a ales o strategie
funcţionalistă.
Această strategie este materializată printr-o politică graduală şi efectuată pas cu pas
pentru a transfera autoritatea din anumite sectoare funcţional specifice spre un nou centru.
Apoi transferul de autoritate în unele sectoare duce la transfer de autoritate în alte sectoare
prin intermediul diferitor mecanisme spill-over.

Ideea de bază a conceptului de spill-over este că integrarea funcţională într-un anumit

domeniu duce sau poate duce la integrarea în alte domenii.
Cu alte cuvinte, comunizarea unui anumit domeniu poate avea ca rezultat apariţia
unei presiuni în vederea comunizării şi în alte domenii (mai mult sau mai puţin apropiate
acestuia), iar dacă această presiune există deja, să contribuie la amploarea ei (a presiunii).

Exemple:
1. Libera circulaţie a capitalului a sporit presiunea exercitată asupra integrării
sectorului monetar;
2. Libera circulaţie a persoanelor a sporit presiunea asupra domeniilor precum politica
azilului sau a combaterii criminalităţii.

Conform teoriei neofuncţionaliste, integrarea economică are drept rezultat

impulsionarea tendinţelor de integrare politică, care la rândul său contribuie la o integrare
economică mai aprofundată.
Actorii principali ai procesului de integrare sunt situaţi la nivel suprastatal şi în
interiorul său. Cei din interior sunt grupurile de interes şi partidele politice, iar cei situaţi la
nivel suprastatal sunt instituţiile regionale. Ele promovează integrarea, sprijină dezvoltarea
grupurilor de interes, cultivă legături strânse cu ele şi cu tehnocraţii din aparatul de stat şi le
manipulează pe ambele, dacă e necesar.
Comisia Uniunii Europene, de exemplu, are „puterea de iniţiativă”. Pentru ca
propunerile sale să fie acceptate de Consiliul de Miniştri, Comisia creează alianţe de grupuri
neformale cu grupurile de interese. Aşa cum rolul grupurilor de interes creşte, ele trec
hotarele naţionale creând coaliţii cu alte grupuri, pentru aşi promova interesele, în aşa mod
promovând integrarea. Aceste grupuri pot să nu fie neapărat „integraţioniste”. Însuşi
existenţa Comunităţii modifică situaţia lor şi le face să se ajusteze la noile realităţi.
Rolul guvernelor este de „a răspunde creativ”. Ca deţinătoare a puterii politice în
ultima instanţă guvernele pot amâna, accepta, ignora sau sabota deciziile autorităţilor

8
federale. Totuşi, luând în consideraţie eterogenitatea intereselor, în anumite domenii,
evaziunea unilaterală sau nesupunerea se poate dovedi neprofitabilă dacă creează un
precedent pentru alte guverne.

4.Tranzacţionalismul

Şcoala analizei tranzacţiilor este diferită de alte teorii integraţioniste, prin faptul că ea
nu se focusează preponderent pe integrarea politică instituţională, ci pune accentul de bază
pe integrarea la nivele de economie, socio-cultură şi identitate politică.
Tranzacţionalismul este o teorie bazată pe abordarea behavioristă şi foloseşte metoda
colectării masive de date, în baza cărora îşi formulează concepţiile.
Prin analiza tranzacţiilor în diferite domenii economice şi culturale – comerţ, călătorii,
comunicaţii, etc. – tranzacţionaliştii încearcă să contureze modele de integrare şi prin asta să
investigheze în ce condiţii apare „sensul, percepţia unei comunităţi politice” şi aşa-numitele
„comunităţi de securitate”.
Interesul de bază a tranzacţionaliştilor nu este să studieze structurile şi instituţiile
integrării politice. Karl Deutsch menţionează că formarea comunităţii politice este
primordială. Interesul său în integrarea instituţională are un rol secundar.
Aşadar accentul de bază a şcolii tranzacţionaliste este pus pe procesele interne în
interacţiunea economică şi socio-culturală dintre membrii Comunităţii Europene. Iar crearea
comunităţii politice pentru tot sistemul depinde şi este determinată de această interacţiune.
Integrarea instituţională a Comunităţii Europene este văzută de şcoala tranzacţionistă ca
secundară faţă de identitate sau aspectul normativ al integrării politice.

5. Interguvernamentalismul

Istoric, interguvernamentaliştii continuă tradiţia realiştilor şi tradiţionaliştilor în

studierea relaţiilor internaţionale prin oferirea statelor rolul de bază pe arena internaţională.
Interpretarea lor, prin care statele domină procesele integraţioniste, corespunde
realităţilor politice în perioada de la mijlocul anilor 70 până la mijlocul anilor 80, mai mult
ca orice altă teorie integraţionistă.
Viziunea de bază a interguvernamentaliştilor constă în faptul că statele, interesele lor,
interacţiunea dintre ele, şi rezultatele acestor interacţiuni influenţează caracterul relaţiilor
dintre state, contribuie la procesele integraţioniste şi la instituţionalizarea eventuală a acestui
proces. În timp ce interesele de bază ale funcţionaliştilor, tranzacţionaliştilor şi
neofuncţionaliştilor sunt procesele care se desfăşoară în spatele actorilor guvernamentali,
interguvernamentaliştii interpretează procesele ca fiind decise de state şi de interrelaţia
dintre ele.

9
 6. Instituţionalismul

Instituţionalismul, prin variatele sale versiuni, dar mai mult prin instituţionalim
neoliberal, a devenit forma contemporană a funcţionalizmului şi neofuncţionalismului.
Instituţionaliştii neoliberali îşi bazează abordarea lor pe o serie de argumente.
Primul – creşterea interdependenţei generează necesitatea cooperării internaţionale
(regionale) şi respectiv necesitatea instituţiilor internaţionale şi a regimurilor.
Cel de-al doilea – rolul instituţiilor este important pentru beneficiul pe care-l aduc şi
pentru faptul că influenţează direct sau indirect asupra politicii statelor şi asupra faptului
cum acestea îşi definesc interesele. Instituţiile influenţează prin asigurarea cu informaţie,
promovarea transparenţei şi monitoring-ului, reducerea costurilor tranzacţionale, evaluarea
aşteptărilor convergente şi folosirea eficientă a strategiilor.
Trei – instituţionalismul neoliberal este preocupat de găsirea căilor de a face statul
raţional egoist să coopereze la nivel regional. Plus la aceasta, statul va activa ca negociator
la nivel interguvernamental, limitat de considerente politice naţionale. Actorii procesului de
regionalizare sunt motivaţi pentru procurarea bunului public, evitarea influenţelor negative
în urma creşterii nivelului interdependenţei. De aceea regionalismul poate fi accelerat prin
crearea instituţiilor şi regimurilor care sprijină coordonarea politică.

10
 Tema 3. Abordări teoretice ale integrării. Teorii economice ale integrării

1. Teoria Uniunii Vamale

Uniunea Vamală reprezintă un spaţiu economic al cărui membri se angajează reciproc

să nu impună nici un fel de taxe vamale şi nici o restricţie cantitativă, aplicînd un tarif vamal
comul faţă de ţările terţe, precum şi o legislaţie vamală comună.
Teoria clasică a Uniunii Vamale susţine constituirea uniunilor vamale „pure” ca
grupări formate numai prin „corectarea” taxelor vamale, ca instrument de protecţie şi
politică comercială.
Principiile de bază ale Teoriei clasice a Uniunii Vamale constau în următoarele:
- comerţul maximizează bunăstarea mondială;
- O uniune vamală reduce tarifele şi poate fi considerată un pas spre comerţul liber,
deci uniunea vamală va contribui la bunăstarea mondială.

Autorul român Victor Bădulescu propune următoarele forme ale uniunii vamale:

- „Uniunea vamală perfectă” – o unitate teritorială între ale cărei părţi (ţări) vama este
suprimată, iar schimburile cu terţe ţări se fac pe baza unui tarif şi a unei legislaţii
vamale comune;
- „Uniunea vamală imperfectă” – ţările componente îşi păstrează independenţa lor
tarifară sau vamală, dar îşi acordă totuşi pentru schimburile importante avantaje
diverse. Există însă bariere vamale exterioare la graniţele faţă de terţi;
- „Uniunea vamală cu tarife preferenţiale” – instituirea unui regim reciproc de
preferinţe pentru anumite produse în cadrul uniunii vamale.

De menţionat, că în parctică, prima şi a treia formă de uniune vamală, au fost întălnite

mai frecvent. De exemplu, Tratatul Benelux, încheiat între Belgia, Olanda şi Luxemburg a
instituit între ele o uniune vamală perfectă, care a constituit germenele viitoarei Pieţe
Comune Europene.

Teoria modernă a Uniunii Vamale se referă la aspectele mecanice ale funcţionării

uniunii vamale (coordonarea structurilor tarifare şi apoliticilor comerciale dintre ţările
membre), precum şi la aspectele rezultate din unificarea vamală (ridicarea diferenţiată a
gradului de bunăstare a statelor membre).
Teoria modernă a Uniunii Vamale analizează mai detaliat uniunea vamală şi ajunge la
concluzia că uniunea vamală condiţionează:
- o mai bună diviziune internaţională a muncii;
- libertatea de circulaţie a produselor;
- lărgirea pieţelor;
- intensificarea concurenţei;

11
 J.E. Meade, propune, în anii 50 ai secolului trecut, un model al uniunii vamale,
aspectele principale ale căruia constau în următoarele:
- formarea unei uniuni vamale are mai multe şanse de a fi favorabilă, dacă economiile
partenerilor sunt asemănătoare, decît dacă ele sunt diferite şi complementare;
- formarea unei uniuni are cu atît mai multe şanse de a fi realizată, cu cît cadrul general
legislativ este mai bine precizat;
- uniunea va fi cu atît mai favorabilă, cu cît fiecare din parteneri va furniza mai multe
produse pe piaţă;
- fiecare din parteneri va fi principalul furnizor al celuilalt pentru produsele pe care le
vinde şi principalul client pentru produsele pe care le cumpără;
- uniunea vamală va avea cu atît mai multe şanse de a fi avantajoasă, cu cît va fi mai
largă, mai vastă;
- uniunea vamală este mai avantajoasă cu cît tariful pentru export este mai scăzut şi cu
cît terţii sînt mai divizaţi;
- uniunea vamală se constituie într-o lume supusă restricţiilor cantitative

Menţionînd avantajele uniunii vamale, mulţin autori nu au scăpat faptul că diminuarea

barierelor vamale între cîteva ţări suprimă poate discriminarea între ele, dar face să crească
această discriminare faţă de terţi, ceea ce nu constituie un lelment de progres economic.

2. Teoria uniunii economice şi monetare

Următorul pas, care trebuie efectuat, după realizarea uniunii vamale, este etapa uniunii
economice şi monetare. În cadrul acestei etape cele mai multe din principiile integrării
economice sunt: politica comună în domeniul industrial, agricol, transporturi, financiar,
monetar, etc.; libera circulaţie a persoanelor, serviciilor şi capitalurilor; crearea unor fonduri
speciale pentru finanţarea diferitor programe; concurenţa loială; armonizarea legislaţiilor
naţionale.
Uniunea economică şi monetară este un pas intermediar în realizarea integrării
economice. B. Balassa distinge următoarele cinci etape ale integrării economice
internaţionale:
- „Zona economică de liber schimb” – ţările care o constituie decid să abolească
progresiv taxele vamale şi restricţiile cantitative dintre ele: În acelaşi timp, faţă de
ţările din afara zonei de liber schimb fiecare ţară adoptă o politică comercială
proprie. Asemenea organizaţii sunt cele mai des întălnite în economia contemporană
pe toate continentele: Asociaţia Europeană a liberului Schimb (AELS); Acordul
Central European de Comerţ Liber (CEFTA); Acordul Nord-American de Comerţ
Liber (NAFTA); în Asia – ASEAN; Asociaţia Latino-Americană de Integrare
(ALADI);
- „Uniunea Vamală” – ţările care o constituie decid să abolească progresiv taxele
vamale şi restricţiile cantitative dintre ele şi să substituie, de asemenea progresiv,
politicile lor individuale faţă de terţi, printr-un tarif exterior comun.

12
 Dintre grupările regionale, care pot fi considerate în prezent uniuni vamale, fac
parte: Pactul Andin, Piaţa Comună a Americii Centrale, Piaţa comună a ţărilor din
zona Caraibelor, Sistemul Economic Latino-American;
- „Piaţa comună” – este o uniune vamală în care ţările membre decid să asigure libera
circulaţie a factorilor de producţie.
Cel mai elocvent exemplu este Comunitatea Economică Europeană, creată pe baza
Tratatelor de la Roma, în 1957, sau MERCOSUR în America Latină;
- „Uniunea economică” – adaogă caracteristicilor pieţii comune încă una –
armonizarea politicilor economice în domeniul economic. Evoluarea acestei „uniuni
economice” cu timpul trebuie să includă şi dimensiunea monetară. Uniunea
Europeană este în prezent singura organizaţie integraţionistă de acest tip;
- „Integrarea economică totală” implică unificarea politicilor monetare, fiscale,
sociale. Aceasta nu se poate efectua însă fără instituirea unei autorităţi
supranaţionale veritabile. Spre astfel tip de integrare tinde Uniunea Europeană,
procesul de integrare economică a cărei a determinat crearea unor instituţii
purtătoare ale supranaţionalităţii: Comisia Europeană, Parlamentul European, Banca
Centrală Europeană, etc.

Un alt cercetător P. Maillet a propus o altă clasificare a etapelor integrării:

- Constituirea zonelor economice şi a uniunilor vamale libere;

- Piaţa comună, care adaogă uniunii vamale libera circulaţie a factorilor de producţie;
- Uniunea economică şi monetară în care se ţine cont de „acţiunea marelui actor
macro-economic care este statul şi unde se limitează posibilităţile de acţiune
naţională”;
- Uniunea politică. „Moneda, bugetul, relaţiile internaţionale – sunt atributele clasice
ale suveranităţii naţionale; o reducre a competenţelor naţionale în aceste direcţii
presupune o răpîndire a organizaţiei politice a continentului.”

13
 Tema 4. Integrarea europeană în perioada postbelică
şi Crearea Comunităţilor Europene

1. Tendinţe şi iniţiative de integrare europeană după al doilea război mondial

2. Planul Schuman şi semnarea Tratatilui de la Paris (1951)
3. Tratatele de la Roma

1. Tendinţe şi iniţiative de integrare europeană după al doilea război mondial

Al doilea război mondial a demonstrat, cum naţionalismul excesiv poate reprezenta o

ameninţare relaţiilor interstatale şi întregii Europe, mai ales în epoca armelor de distrugere în
masă.
A devenit evidentă necesitatea găsirii unei noi forme de integrare în Europa, pentru a
înlătura vechile rivalităţi politice şi naţionale.
În cea de-a doua jumătate a deceniului patru şi în primii ani ai anilor 50 au apărut
primele impulsuri spre integrarea europeană, întâi luând forma unor declaraţii şi proiecte,
înaintate şi expuse de liderii politici – Winston Churchill, Robert Schuman, Jean Mone,
Konrad Adenauer, iar apoi prin acţiuni practice la nivel internaţional. Astfel, a fost instituit
un număr considerabil de organizaţii care urmau să colaboreze atât la nivel politic, cât şi
economic:
- Organizaţia Naţiunilor Unite (Octombrie 1945)
- Fondul Monetar Internaţional (sf . anului 1945)
- Din iniţiativa Statelor Unite, în 1948, a fost fondată o organizaţie centralizată
europeană, care a administrat şi organizat ajutorul economic masiv american prin
intermediul Planului Marshall – Organizaţia pentru Cooperare Economică
Europeană. Aceasta a fost una din primele organizaţii care a cuprins un număr
mare de state din Europa Occidentală.
- În 1949, iarăşi la Iniţiativa SUA, majoritatea statelor democratice din Europa de
Vest, au fondat, împreună cu SUA şi Canada, Organizaţia Tratatului Atlanticului
de Nord, alianţă militară Occidentală, opusă potenţialului militar al Uniunii
Sovietice.
- Cu un an mai înainte, în 1948, a început să lucreze Uniunea vamală dintre Belgia,
Olanda şi Luxemburg (Benelux), prin introducerea tarifului extern comun.
Uniunea însă a fost creată încă 1944, înainte de sfârşitul războiului.
- În mai 1949 a fost făcut următorul pas considerabil – prin aprobarea statutului, de
către 10 state fondatoare europene a fost înfiinţat Consiliul Europei. Fondarea
Consiliului Europei a avut drept scop impulsionarea cooperării politice între
statele europene. Oricum, conform statutului organizaţia nu avea drept obiectiv
nici formarea uniunii, nici a unei federaţii d state, şi nici nu presupunea cedarea
unei părţi din suveranitate, din partea statelor membre. Funcţia sa de bază
declarată a fost restabilirea sistemelor democratice şi drepturile omului în statele
membre.

14
 Punctul comun al tuturor organizaţiilor internaţionale şi europene create în perioada
respectivă era faptul că toate acestea erau – forme pur interstatale de cooperare.
Adepţii ideii formării unui stat federal european, adică a unei forme mult mai extinse
de asociere, au căutat astfel, alte variante, pentru a atinge, măcar în anumite domenii, un mai
mare grad de integrare, în speranţa că acest lucru se va constitui într-un fundament pentru
extinderea treptată a domeniilor de cooperare.

2. Planul Schuman şi semnarea Tratatului de la Paris (1951)

O premisă concretă pentru integrarea statelor Europei a oferit-o partea franceză. La 9

mai 1950, ministrul de externe a Franţei, Roberst Schuman, a propus un plan de soluţionare
a divergenţelor postbelice dintre statele Europei (îndeosebi divergenţele franco-germane) şi
de contopire a producţiilor de cărbuni şi oţel a celor două ţări. Conform Planului, întreaga
producţie de cărbune şi oţel trebuia să fie pusă sub controlul unei „Înalte Autorităţi”. Acest
nou tip de cooperare era deschis participării şi pentru alte state ale Europei.
Înalta Autoritate a Cărbunelui şo Oţelului, a fost însărcinată să desfiinţeze barierele
vamale la aceste două produse foarte importante la acea vreme pentru puterea industrială.
Deoarece această integrare nu se referea decît la un domeniu foarte restrîns, guvernele
puteau accepta să renunţe la prerogativele lor din acest sector în folosul instituţiilor
supranaţionale.
La numai o lună de la prezentarea Planului Schuman, a fost organizată o conferinţă
interguvernamentală, care urma să dezbată acest subiect. Propunerile francezilor sunt
dezbătute şi analizate de majoritatea statelor vest-europene, urmate fiind de discuţii politice
între guverne, pentru încheerea unui tratat în baza principiilor Planului Schuman. Aceste
principii au fost acceptate de către cinci state europene – RFG, Italiea, Belgia, Olanda şi
Luxemburg. După nouă luni de negocieri, la 18 aprilie 1951, la Paris, a fost semnat Tratatul
de Instuire a Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului.
Printre promotorii unificării Europene, acesta a fost primul pas către o cooperare
lărgită, o integrare sectorială ce ar fi putut influenţa şi alte sectoare economice. Aceasta era
ideea declarată şi argumentarea economică, iar obiectivul politic îl constituia apropierea
Germaniei de statele Europei şi eliminarea rivalităţilor existente între Franţa şi Germania,
privind zonele strategice ale Ruhr-lui şi Saar-ului.
Astfel au fost puse bazele unei organizaţii de tip nou: nu era vorba doar de o zonă de
liber schimb, ci şi de impunerea unei pieţe comune, un domeniu extrem de important la acea
vreme.
Caracteristica principală a Tratatului este că prin intermediul lui, statele semnatare
transferă anumite puteri unei instituţii, numită „Înalta Autoritate”, compusă din nouă membri
independenţi faţă de orice guvern. Alte organe create prin tratat sunt: o Adunare Comună,
Modelată după Parlamentul Consiliului Europei, care, cu votul a două treimi, putea obliga
Înalta Autoritate să-şi dea demisia, Un Consiliu de Miniştri, reprezentînd Statele membre şi
o Curte de Justiţie.

15
 O altă iniţiativă sectorială este reprezentată de crearea Comunităţii Europene de
Apărare, care însă a fost abrogată în 1954, din cauza faptului că nu a fost ratificată de
Legislativul Francez.
Comunitatea Europeană de Apărare, care presupunea o integrare militară şi politică
adâncă a fost substituită de Uniunea Europeană Occidentală. Dar din moment ce scopurile
sale coincideau cu cele ale NATO, ea a avut un rol nesemnificativ în apărarea europeană.
În aşa mod devenit evident că integrarea economică este unica cale (soluţie) practică
spre o uniune politică, care urmează a fi efectuată după o perioadă mai lungă. Eşecul
Comunităţii Europene de Apărare a demonstrat că uniunea militară şi politică sunt
deocamdată un obiectiv nerealizabil pentru acea perioadă.
O relansare a iniţiativei europene a avut loc în 1955, în cadrul Conferinţei de la
Messina, la care miniştrii afacerilor externe ai CECO au căzut de acord asupra instituirii unei
uniuni economice, bazată pe o piaţă comună şi asupra creării unei Organizaţii pentru energia
atomică. O comisie de experţi, condusă de Paul-Henry Spaak, ministrul belgian al afacerilor
externe, a elaborat două proiecte, ce au condus la semnarea, la 25 Martie 1957, a celor două
tratate de la Roma – prin care se înfiinţează Comunitatea Economică Europeană şi
Comunitatea Europeană pentru Energia Atomică de către cele 6 state sus-menţionate. La 1
ianuarie 1958 Tratatele au intrat în vigoare.

16
 3. Tratatele de la Roma (1957)

După semnarea Tratatului de la Paris şi experienţa reuşită de integrare sectorială în

domeniul cărbunelui şi oţelului, statele membre ale CECO căutatu domenii potrivite de
cooperare şi integrare, care puteau fi alăturate acestui domeniu. Franţa considera că cele mai
potrivite sunt transporturile şi energia, în special energia nucleară, iar Germania şi ţările
Beneluxului doreau să acorde prioritate comerţului.
În aşa fel, o relansare a integrării europene a avut loc în 1955, în cadrul Conferinţei de
la Messina, la care miniştrii afacerilor externe ai CECO au căzut de acord asupra înfiinţării
unei uniuni economice bazate pe o piaţă comună şi asupra creării unei organizaţii pentru
energia atomică. Ei au apreciat că trebie de continuat procesul de creare a unei Europe Unite,
prin dezvoltarea instituţiilor comune şi prin înfiinţarea altora, prin fuziunea progresivă e a
economiilor naţionale, crearea unei pieţe comune şi armonizarea politicii sociale, taoete
acestea pentru a spori influenţa Europei şi pentru a ameliora în continuare nivelul de trai a
populaţiei.
Astfel la 25 martie 1957, la Roma, au fost semnate două Tratate: Tratatul pentru
înfiinţarea Comunităţii Economice Europene (CEE) şi Tratatul pentru înfiinţarea
Comunităţii Economice pentru Energia Atomică (Euroatom).
Tratatul pentru înfiinţarea Comunităţii Economice Europene pervede renunţarea
treptată la barierele vamale, la restricţiile cantitative, alte bariere similare şi stabilirea unui
tarif vamal extern comun.
Un alt moment esenţial a fost adoptarea Politicii Agricole Comune. Prin această
politică, s-a dat start creării unei pieţe agricole comune prin libera circulaţie a produselor
agricole în cadrul CEE şi stabilirea politicilor protecţioniste împotriva produselor din statele
terţe.
Pentru înfăptuirea acestor sarcini s-a prevăzut o perioadă de 12 ani, împărţită în trei
etape. Acest proces s-a realizat cu 18 luni mai devreme, decât fusese specificat în Tratat.
Astfel în 1968 CEE avea deja încheiată uniunea vamală şi avea o piaţă agricolă comună.
Celălalt Tratat de la Roma, ce a instituit EUROATOM-ul a presupus crearea
condiţiilor favorabile pentru dezvoltarea unei industrii nucleare puternice.
Din punct de vedere instituţional, cele două tratate sunt asemănătore Tratatului de al
Paris, în sensul că prevăd organe executive, parlamentare, judiciare şi interguvernamentale.
Comunitatea Economică Europeană, de la bun început, s-a bazat pe o serie de instituţii:
Comisia Europeană (fosta Înaltă Autoritate cu puteri mai reduse), Consiliul de Miniştri,
Asamblea Europeană, care şi-a schimbat denumirea în Parlamentul European, Curtea de
Justiţie şi Comitetul Economic şi Social.
În decursul anului 1957, cele două tratate au fost ratificate de către parlamentele
statelor membre şi la i ianuarie 1958 au intrat în vigoare.

17
 4. „Problema britanică” şi extinderea CEE în 1973

Lipsa Marii Britanii a constituit o problemă politică serioasă pentru perioada timpurie
a Comunităţii Economice Europene. De la bun început guvernul britanic a refuzat să
participe din diferite motive.
Primul din ele este importanţa acordată de Marea Britanie relaţiilor sale comerciale,
politice şi chiar simbolice cu coloniile şi majoritatea fostelor sale colonii, relaţiile pe care
avea să le piardă odată cu integrarea în CEE.
Al doilea este refuzul de a se alătura uniunii vamale. Guvernul britanic a acceptat
stabilirea unei zone libere comune, în care toate taxele vamale interne ar fi abolite, dar s-au
pronunţat pentru păstrarea dreptului statelor membre de a stabili tarifele sale pentru statele
terţe.
Şi al treilea motiv serios este atitudinea categorica negativă a Marii Britanii faţă de
cedarea suveranităţii statelor naţionale în favoarea instituţiilor europene supranaţionale. Cu
alte cuvinte, britanicii au fost, şi mulţi din ei încă rămân, departe de obiectivul unei uniuni
politice europene.
După ce eforturile de a integra Marea Britanie în Comunitatea Economică Europeană
a suferit eşec, guvernul britanic a lansat ideea creării unei Asociaţii Europene de Liber
Schimb (EFTA) în care au intrat Suedia, Elveţia, Norvegia, Danemarca, Austria şi
Portugalia. Însă, în scurt timp această organizaţie a suferit eşec şi ca proiect politic şi ca unul
economic. Curând Britania, şi-a dat seama de greşeala sa. În timp ce Comunitatea
Economică Europeană în anii 60, înregistra o creştere economică spectaculoasă în
comparaţie cu Statele Unite, Marea Britanie avea rezultate mult mai joase decât pe
continent.
De aceea, în luna August 1961, Premierul britanic a solicitat începerea negocierilor de
aderare la Comunitatea Economică Europeană. După începutul negocierilor, Preşedintele
francez, Charles de Gaulle, în 1963, a pus veto pe accesul Britaniei în CEE. El era
determinat să construiască o Europă, care ar fi o a treia supraputere situată între SUA şi
URSS, şi era suspicios în privinţa relaţiilor prea apropiate dintre Marea Britanie şi SUA. În
1967, când Prim-ministrul laburist Harold Wilson a solicitat din nou aderarea la
Comunitatea Economică Europeană, Preşedintele francez s-a pronunţat din nou negativ.
Numai plecarea lui De Gaulle de la guvernare în 1969 a deschis calea aderării
britanice. În 1972 negocierile s-au încheiat, iar în 1973 Marea Britanie devine membru al
CEE. Ea a fost acompaniată de Irlanda şi Danemarca.
Populaţia Norvegiei, necătând la cererea de aderare depusă de Guvern, s-a pronunţat
împotriva aderării.

5. Progres în integrarea europeană şi extinderea spre „Europa celor 12” (1973-1986)

Criza economică din 1973 a pus capăt unei perioade de creştere economică
impresionantă, de care au beneficiat statele europene un timp îndelungat. Şomajul, inflaţia şi

18
criza sectoarelor industriale tradiţionale au devenit caracteristice pentru economia
Comunităţii Economice Europene, în a doua jumătate a anilor 70 – începutul anilor 80.
Necătând la faptul că procesul integrării în acea perioadă, era caracterizat de jurnalişti prin
prisma termenilor de euroscepticizm şi euroscleroză, au avut loc totuşi, importante schimbări
pozitive.
Aşadar, începând cu 1973, a fost constituit Consiliul European, în care urma să se
organizeze întâlniri regulate a şefilor de state sau de guverne. În această instituţie urmează să
se stabilească deciziile majore de lungă durată.
În 1979 a intrat în vigoare Sistemul Monetar European. În acelaşi timp, a luat naştere
Unitatea Valutară Europeană (ECU), predecesoare monedei unice actuale – Euro.
Tot în 1979 a avut loc primele alegeri directe universale în Parlamentul European.
Sfârşitul dictaturilor militare din Grecia (1974), Portugalia (1974) şi Spania (1975) au
făcut posibil accesul acestor state în Uniunea Economică Europeană. Grecia a devenit
membră în 1981, iar Spania şi Portugalia în 1986.
În 1984, un grup de parlamentari europeni, conduşi de italianul Alitiero Spinneli, au
propus în Parlament, proiectul Tratatului Uniunii Europene. Ei intenţionau să obţină
aprobarea noului Tratat care l-ar substitui pe cel vechi semnat la Roma şi care era mult mai
avansat şi cu un grad de integrare mai mare. Cu toate că proiectul nu a fost acceptat de
guverne, meritul său constă în faptul că a iniţiat dezbateri care au dus la schimbării cardinale
în anii 90.
În 1985 ţările Beneluxului, Franţei şi Germaniei au semnat Acordul Schengen.
Majoritatea membrilor CEE vor adera în anii următori la acest acord. Acesta a fost începutul
unei iniţiative de garantare a liberei circulaţii a persoanelor şi înlăturarea treptată a
frontierelor dintre statele Comunităţii.
În a doua parte a anilor 80, procesul integraţionist a căpătat un impuls politic
important, în mare parte datorită lui Jacques Delors. Socialist francez, el a fost ales
Preşedinte al Comisiei Europene în 1985. Unul din primii paşi a fost înaintarea Actului Unic
European în 1986.

Tema 4(II). Evoluţia procesului de integrare europeană

1. Actul Unic European (1986)

2. De la Actul Unic European la Tratatul Uniunii Europene (1986-1992)
3. Tratatul de la Maastricht (1992)
4. Ratificarea Tratatului de la Maastricht (1993)
5. Dezvoltarea Uniunii Europene (1993-1996) şi noua extindere spre „Europa celor
15” (1995)

1. Actul Unic European (1986)

Odată cu aderarea noilor membri, dar mai ales a unor state extrem de critice la adresa
Comunităţii Europene, precum Danemarca şi mai ales Marea Britanie, s-a făcut resimţită o

19
incapacitate decizională crescută. La începutul anilor 80, s-a impus aşa-numitul proces de
reformare. Motivul a fost, nu în ultimul rînd, recunoaşterea faptului că Europa se află din
punct de vedere economic şi tehnologic în urma SUA şi Japoniei.
Actul Unic European semnat în 1986 şî intrat în vigoare la 1 uilie 1987, a fost prima
revizuire a tratatelor de fondare a Comunităţii Europene (Tratatul de la Paris din 1951 şi
Tratatele de la Roma din 1957).
Jacques Delors, preşedintele Comisiei Europene,a rezumat obiectivele Actului Unic
European în felul următor: “Actul Unic European, înseamnă, în cîteva cuvinte, angajamentul
de a implimenta, în mod simultan, pe tot teritoriul Comunităţii a unei pieţe unice fără
frontiere, o coeziune economică şi socială mai adîncă, a unei politici de cercetare şi
tehnologie, întărirea Sitemului Monetar European, lansarea unei ere europene sociale şi a
unei acţiuni aprofundate în domeniul ocrotirii mediului”.
Principalele schimbări introduse de Actul Unic European sunt următoarele:
- În domeniul instituţional a fost ratificată crearea Consiliul European – formarea căruia
presupunea întîlniri periodice a şefilor de state sau guverne, ca organ în cadrul căruia au loc
negocieri politice majore dintre statele membre şi unde sunt luate marile decizii strategice.
Au fost modificate şi completate modalităţile de luare a deciziei deja existente. Aici este
vorba, printre altele, de introducerea unei noi proceduri de decizie, care prevedea majoritatea
calificată, în cadrul Consiliului de Miniştri, precum şi modalităţi de influenţare mult mai
puternice pentru Parlamentul European, care pînă la acel moment nu avusese decît o funcţie
consultativă.
- Marele compromis atins a fost adoptarea măsurilor pentru stabilirea treptată a unei pieţi
comune pînă la data de 31 decembrie 1992. Aceasta presupunea crearea unui spaţiu fără
obstacole pentru libera circulaţie a bunurilor, a persoanelor, a serviciilor şi a capitalului.
Acest obiectiv ambiţios, care conţinea 282 de masări detaliate, a fost atins înainte de termen.
Piaţa comună a devenit o realitate.
- Au fost adoptate o serie de diferite proceduri pentru cordonarea politicii monetare ale
statelor-membre, pregăting calea pentru realizarea în perspectivă a uniunii economice şi
monetare.
- Actul Unic European a inclus de asemenea diverse iniţiative de promovare a integrării
în aşa domenii ca drepturile sociale (ocrotirea sănătăţii şi asigurarea lucrătorilor), cercetare şi
tehnologie, şi mediul înconjurător.

2. De la Actul Unic European la Tratatul Uniunii Europene (1986-1992)

În perioada scurtă dintre intrarea în vigoare a Actului Unic European şi intrarea în

vigoare a Tratatului de la Maastricht (sau Tratatul Uniunii Europene) sau declanşat mai
mulţi factori şi motivaţii care au dus la semnarea acestuia din urmă.
Factorii interni ţin de dinamica procesului de integrare, atinsă prin proiectul pentru o
piaţă internă şi prin Actul Unic European. Astfel piaţa internă se suprapunea deseori cu
politica monetară, cu politica imigrării şi a azilului, cu combaterea criminalităţii şi cu
politica socială. Aceste puncte de suprapunere au facut ca mulţi actori pe arena europeană să
considere extrem de necesară aplicarea extensivă a politicii comunitare în domeniile mai sus

20
amintite. În plus, Aquis-ul Comunitar, care a dobîndit proporţii impresionante în urma
adoptării Actului Unic European, a atras atenţia, din ce în ce mai mult asupra “deficitului
democratic” din sânul Comunităţii Europene. Conceptul “deficitului democratic” constă în
faptul că instituţiile Uniunii Europene, se află sub patronajul unui organ care are atât putere
legislativă cât şi executivă (Consiliul de Miniştri), precum şi sub al altui organ, căruia îi
lipseşte o adevărată legitimitate democratică (Comisia Europeană), membrii colegiului
căruia ar fi trebuit să fie aprobaţi de Parlamentul European şi responsabili faţă de el.

Acquis-ul Comunitar – este fundamentul comun alcătuit din drepturi şi obligaţii ce revin tuturor
statelor membre din cadrul Uniunii Europene. Acest Acquis se află într-o permanentă schimbare,
cuprinzând următoarele:
- conţinutul, principiile şi obiectivele politice stipulate în Tratate;
- prevederile legale prevăzute în tratate şi jurisprudenţa Curţii de Justiţie ;
- declaraţiile şi rezoluţiile luate în cadrul Uniunii ;
- actele privitoare la Politica Externă şi de Securitate Comună ;
- actele emise în domeniul Justiţiei şi Afacerilor Interne;
- acordurile internaţionale încheiate de Comunitate precum şi acordurile încheiate între
statele-membre în domenii conexe activităţii Uniunii.
Acquis-ul Comunitar nu cuprinde, aşadar, doar dreptul comunitar în sens restrâns, ci şi toate actele
emise în cadrul Uniunii Europene, precum şi obiectivele comune stabilite prin Tratate.
Ţările candidate trebuie să accepte acest acquis comunitar înainte de a adera la Uniune. Acquis-ul
Comunitar se întinde pe aproximativ 80000 de pagini.

Printre factorii externi menţionăm următoarele momente:

- nesiguranţa crescută la nivelul relaţiilor internaţionale şi europene, cauzată de
evenimentele importante petrecute în fostele ţări socialiste – colapsul lagărului socialist
în Europa Centrală şi de Est şi implozia Uniunii Sovietice;
- reunificarea Germaniei şi creşterea rolului ei pe arena europeană şi în cadrul
Comunităţii;
- perspectiva aderării la Comunitatea Europeană a unora din fostele state socialiste,
aderare imposibilă fără o revizuire temeinică mai ales a procedurilor de decizie interne a
Comunităţii, fără a influenţa capacitatea de acţiune a Comunităţii Europene;
- globalizarea economică, care a făcut ca măsurile economice şi socio-politice luate în
cadrul statelor naţionale să devină din ce în ce mai neeficiente.

Toţi aceşti factori au determinat Comisia Europeană şi Parlamentul European, precum

şi marea majoritate a statelor membre, să ajungă la concluzia că sunt necesare noi eforturi de
aprofundare a integrării, chiar dacă acest lucru a fost contestat cu vehemenţă, mai ales de
Marea Britanie.
În acest context, pe parcursul perioadei respective, la iniţiativa lui Delors, au fost
organizate două Conferinţe Interguvernamentale, prima în 1989, pentru a discuta instituirea
definitivă a uniunii monetare şi economice, iar cea de-a doua în 1990, pentru a analiza
posibilitatea constituirii uniunii politice.

21
 Negocierile, atât în timpul conferinţelor cât şi pe parcursul întregii perioade, au fost
deosebit de dificile, din pricina diverselor interese şi a divergenţelor – destul de serioase, în
mare parte – cu privire la întrebarea dacă şi cum se va dezvolta Comunitatea Europeană în
continuare. Unele din momentele centrale, şi mai ales rezistenţa înverşunată a Marii Britanii
împotriva oricărui tip de lărgire a componentei socio-politice a Comunităţii, precum şi
refuzul acesteia de a participa la planificarea uniunii monetare au fost aspecte care au trebuit
negociate serios la nivel de şefi de state şi guvern.
După aproape trei ani de dezbateri, la 9-10 decembrie 1991, în timpul şedinţei
Consiliului European al Comunităţii Europene, a fost aprobat Tratatul de la Maastricht,
cunoscut şi ca Tratatul Uniunii Europene. La 7 februarie 1992 Tratatul a fost semnat.

3. Tratatul de la Maastricht (1992)

Tratatul de la Maastricht constituie un punct de cotitură în procesul de integrare

europeană. Prin modificarea tratatelor anterioare (Tratatul de la Paris, Tratatele de la Roma
şi Actul Unic European), obiectivul iniţial economic al Comunităţii – crearea unei pieţe
interne unice, a fost depăşit şi pentru prima dată vectorul integrării a fost îndreptat spre o
uniune politică.
Tratatul de la Maastricht a schimbat denumirea oficială a Comunităţii Economice
Europene, care din acest moment se numea Uniunea Europeană. Această nouă structură se
sprijină pe trei piloni:

- “Primul Pilon” – Pilonul Comunităţii Europene, adică cooperarea bazată pe Tratatul

de la Paris (CECO) şi pe Tratatele de la Roma, precum şi pe Actul Unic European,
completate şi modificate acum prin Tratatul de la Maastricht.
- “Pilonul doi” – Politica Externă şi de Securitate Comună, care reprezintă
dezvoltarea, iniţiată încă la începutul anilor 70, a conceptului cooperării interstatale
în domeniul politicii externe.
- “Al Treilea Pilon” – cooperarea în domeniul Justiţiei şi Afacerilor Interne.

În cadrul pilonului Comunităţii Europene, Tratatul a introdus o serie de schimbări

importante:
- Creşterea competenţei Parlamentului European prin atribuirea dreptului de co-decizie,
alături de Consiliul de Miniştri (Consiliul Uniunii Europene);
- Înfiinţarea unui Comitet al Regiunilor;
- Luarea a mai multor decizii cu majoritatea calificată şi nu prin unanimitate;
- Extinderea sancţiunilor aplicate de Curtea Europeană de Justiţie, în cazul în care statele
membre nu ţin cont de deciziile sale sau nu aplică la timp dreptul comunitar;
- Introducerea unor noi domenii în care Comunitatea nu îşi desfăşura, până la acel
moment activitatea, spre exemplu politica cu privire la protecţia consumatorului,
educaţie, etc.;

22
- Alegerea unei noi şi unice structuri de cooperare în domeniul politicii sociale, şi ea la
rândul său proaspăt inclusă. După ce Marea Britanie refuzase în mod susţinut şi
categoric să fie de acord cu extinderea competenţelor comunitare în acest domeniu,
celelalte state s-au asociat într-un protocol separat, cu scopul de a realiza această
extindere şi asociere a activităţilor în acest domeniu;
- Şi cea mai importantă – Uniunea Monetară. A fost decisă instituirea Valutei Unice
Europene – Euro, care trebuia să între în circuit începând cu 1 ianuarie 2002.
Spre deosebire de ceilalţi doi piloni care au un caracter interstatal de cooperare,
Pilonul Comunităţii Europene are un caracter supranaţional.

În ceea ce priveşte Pilonul doi – Politica Externă şi de Securitate Comună permite de a

întreprinde acţiuni comune în politica externă a Comunităţii. Consiliul European, unde
deciziile trebuie luate unanim, este acel organ care decide principiile şi vectorii de bază ai
PESC.
Tratatul Uniunii Europene a ridicat Uniunea Europei Occidentale la rangul de parte
integră a procesului de dezvoltare a Uniunii Europene şi i-a atribuit rolul de elaborare şi
implementare a deciziilor şi acţiunilor cu caracter de apărare.
Conflictul din Iugoslavia, a arătat însă că construcţia unei eficiente Politici Externe şi
de Securitate Comună a Uniunii Europene, este deocamdată un obiectiv de lungă durată.
SUA şi NATO au fost actorii de bază ce au contribuit la finisarea acestui conflict, şi care
încă mai joacă rolul de bază în politica de securitate în Europa, iar statele europene încă se
confruntă cu o slabă voinţă politică şi capacitate de a se realiza pe cont propriu în acest
domeniu.
Cel de-al treilea pilon se bazează pe colaborare în domeniul Justiţiei şi Afacerilor
Interne (ca de exemplu combaterea terorismului, a imigrării ilegale, a traficului de droguri, a
crimelor internaţionale, politica azilului, etc.).
Crearea Europol-ului (Oficiul Poliţiei Europene), embrion al viitoare Poliţii Europene,
a fost una din cele mai marcante schimbări în acest domeniu.

23
 4. Ratificarea Tratatului de la Maastricht (1993)

Procesul ratificării Tratatului de la Maastricht de parlamentele statelor membre s-a

desfăşurat cu multe dificultăţi. Anul 1992 a fost marcat de trei crize majore care au deranjat
impulsul pro-european renăscut după semnarea la Maastricht a Tratatului Uniunii Europen la
7 februarie 1992.
În primul rînd, Europa trecuse printr-o adîncă şi serioasă criză economică, fapt care a
impus guvernele şi opinia publică să se concentreze asupra problemelor economice, lăsînd la
o parte problema construcţiei europene.
În al doilea rînd, în au apărut tensiuni serioase care au pus la incercare Sistemul
Monetar European şi sub pericol obiectivul creării Uniunii Economice şi Monetare.
Şi în sfîrşit, Uniunea Europeană nu a fost în stare să aplice Politica Externă şi de
Securitate Comună în timpul crizei din Iugoslavia, şi s-a arătat neputinciosă în
preîntîmpinarea şi stoparea conflictului ce s-a declanşat în sînul Europei, după mai multe
decenii de pace.
În aceste condiţii, primul stat care trebuia să se pronunţe asupra ratificării a fost
Danemarca. În cadrul referendumului, organizat în iunie 1992, Tratatul a fost respins de o
majoritate de 50,7% faţă de 49,3%, ceea ce a făcut ca valul euroscepticismului să se
răspîndească şi în alte state membre. Dar necătînd la aceasta, Tratatul treptat a fost ratificat
în majoritatea statelor Comunităţii. În Franţa voturile celor care s-au pronunţat în favoarea
Tratatului au constituit 51,4%.

24
 În urma negocierilor duse cu guvernul Danemarcei a fost semnat un protocol special,
cunoscut în limbajul Uniunii Europene, ca “clauza opting-out”, care presupune posibilitatea
nealinierii la alte state în cea de-a treia fază de formare a Uniunii Economice şi Monetare –
faza care presupunea introducearea monetei unice europene – precum şi nealinierea la toate
aranjamente care ţin de apărare şi securitate. Mare Britanie a semnat o clauză similară, în
ceea ce priveşte uniunea monetară.
După obţinerea acestor concesii, populaţia Danemarcei, a cel de-al doilea referendum,
desfăşurat pe 20 Mai 1993, a acceptat ratificarea Tratatului cu un vot majoritar de 53,8%.
Trattatul de la Maastrich a intrat în vigoare pe 1 Noiembrie 1993.

5. Dezvoltarea Uniunii Europene (1993-1996) şi noua extindere spre „Europa celor

15” (1995)

În Decembrie 1994, a expirat mandatul de Preşedinte al Comisiei Europene a lui

Jacques Delors. Următorul Preşedinte a Comisiei a fost ales fostul Prim-ministru a
Luxemburgului Jacques Santer.
Necătînd la dificultăţile cu care se confrunta Uniunea Europeană şi transformările
dramatice în lume în acea perioadă, un şir de state si-a exprimat intenţiile de aderare la
Uniunea Europeană, prin depuneri de cereri: Austria în 1989, Malta şi Cipru în 1991,
Finlanda, Norvegia şi Elveţia în 1992. Însă Elveţia şi-a retras cererea peste cîteva luni în
urma desfăşurării unui referendum.
Negocierile cu Austria, Suedia, Finlanda şi Norvegia au început în 1993 şi au fost
destul de lejere datorită înaltului nivel economic al acestor state. Ratificarea Tratatelor de
Aderare a fost finisată în 1994. Însă populaţia Norvegiei a respins iarăşi aderarea la Uniunea
Europeană. 52,2% din populaţie s-a pronunţat împotrivă. A fost pentru a doua oară cînd
Norvegia a refuzat aderarea la Comunitate.
Pe 1 ianuarie 1995 s-a efectuat cea de-a 4-a extindere prin aderarea Austriei, Finlandei
şi Suediei. Numărul statelor membre s-a extins pînă la 15.
La începutul anului 1996, în cadrul unei Conferinţe Interguvernamentale desfăşurată
la Torino, s-a lansat ideea elaborării unui nou Tratat care ar reforma Tratatul de la
Maastricht. Printre obiectivele acestui nou Tratat se specificau aşa momente ca creşterea
rolului Uniunii Europene în politica internaţională, reformarea instituţiilor şi pregătirea
pentru o nouă extindere spre Europa Centrală şi de Est.
După o lungă perioadă de negocieri complicate, în cadrul şedinţei Consiliului
European ţinută la Amsterdam, pe 16-17 Iunie 1997, guvernele statelor membre au ajuns la
un Acord. Aşa a luat naştere Tratatul de la Amsterdam.

25
 Tema 4(III). Evoluţia procesului de integrare europeană

1. Tratatul de la Amsterdam (1997)

2. Procesul post-Amsterdam şi pregătirile pentru Tratatul de la Nisa
3. Tratatul de la Nisa(2001)
4. A cincea extindere a Uniunii Europene (2004)

1. Tratatul de la Amsterdam (1997)

Tratatul de la Amsterdam, a fost aprobat de Consiliul European, întreţinut la

Amsterdam pe 16-17 iunie 1997 şi a fost semnat pe 2 octombrie 1997 de Miniştrii de
Externe ale celor 15 state-membre ale Uniunii Europene. Fiind ratificat de catre toate statele
semnatare, tratatul a intrat în vigoare la 1 Mai 1999.
Ca document juridic, Tratatul de al Amsterdam are drept obiectiv de bază
modificarea anumitor prevederi ale Tratatului Uniunii Europene, ale tratatelor constituitive
ale Comunităţii Europene (Paris şi Roma) şi a unor documente legate de acestea. De notat
că, Tratatul de la Amsterdam nu substituie tratatele precedente, ci mai degrabă le
completează.
Cu toate acestea Tratatul de la Amsterdam a fost mult criticat.
În primul rînd el nu a rezolvat una din cele mai serioase probleme ale Uniunii:
adaptarea instituţiilor sale la Comunitate care se află în creştere necontenită. Nu toate statele

26
participă în cadrul instituţii europene şi respectiv nu sunt destul de eficiente pentru “Europa
celor 15”, nemaivorbind de Europa care urma să se lărgească după cea de-a cincea extindere.
În al doilea rînd, Tratatul nu a fost destul de progresiv în ceea ce ţine de ununea
politică. Competenţele Comunităţii în aşa sfere ca Politica Externă şi de Securitate Comună
şi Cooperarea în domeniul Afacerilor Interne şi Justiţiei nu au fost lărgite.
Nu a fost obţinut progres nici în aşa problemă ca “deficitul democratic” al Uniunii.
Rolul Parlamentului European, unicul organ ales prin vot direct şi universal, nu a fost extins
destul de suficient. Pe lîngă aceasta, textul Tratatului s-a dovedit a fi destul de complicat –
format din trei părţi, o anexă şi 13 protocoluri – şi nu era destul de inteligibil nici pentru
cetăţeni, nici măcar pentru agenţii politici, economici şi legali, care urmau să activeze în
conformitate cu prevederile acestuia.
Cu toate aceste insuficienţe, Tratatul de la Amsterdam a contribuit mult la
dezvoltarea de mai departe a Uniunii Europene.
Tratatul a stabilit clar că Uniunea este este fondată în baza principiilor de libertate,
democraţie, respect pentru drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului, şi supremaţia
legii, principii care sunt obligatorii pentru toate statele-membre. În 1998, Consiliul
European, întreţinut la Cologne, a decis elaborarea unui proiect de Hartă a Drepturilor
Fundamentale. Harta urma să se bazeze pe prevederile tratatelor Comunităţii, a convenţiilor
internaţionale ca Convenţia Europeană a Drepturilor Omului din 1950 şi Harta Socială
Europeană, a tradiţiilor constituţionale ale statelor-membre şi pe prevederile diferitor
declaraţii ale Parlamentului European.
În ceea ce ţine de drepturile sociale, s-a atins un progres semnificativ prin semnarea
de către Guvernul Britanic, în fruntea căruia se afla Tony Blair, a Hărţii Sociale, care a fost
anexată anterior la Tratatul de la Maastricht. Această Hartă a Drepturilor Fundamentale
Sociale a Lucrătorilor, numită şi Harta Socială, a fost inclusă în Tratatul de la Amsterdam.
Ea reprezintă un instrument politic care conţine obligaţii morale de garantare respectarea
anumitor drepturi sociale. Ele ţin de piaţa de muncă, pregătirea profesional-tehnică, drepturi
şi oportunităţi egale şi oferirea condiţiilor favorabile de lucru.
Uniunea Europeană s-a obligat să instituie un spaţiu comun al Libertăţii, Securităţii
şi Justiţiei.
Toate afacerile ce ţin de libera circulaţie a peroanelor; controlul frontierelor externe;
azil; imigrarea şi garantarea drrepturilor cetăţenilor din statele terţe; şi cooperarea juridică în
afaceri civile au fost “comunizate” de Tratatul de la Amsterdam, ceea ce înseamnă că au fost
plasate în cadrul Pilonului Întîi. Respectiv Acordul Schengen a fost fost de asemenea inclus
în Tratat. Marea Britanie, Irlanda şi Danemarca, s-au abţinut de la acestă prevedere. Prin asta
păstrînd dreptul controlului la hotarele sale asupra mişcării persoanelor. Danemarca a aderat
la zona Schengen în 1996.
Pe 28 Iulie 2000, patru state ale Uniunii Europene – Spania, Italia, Germania şi
Franţa, au căzut de acord să elimine obligaţia de obţinere a permisului de reşedinţă pentru
cetăţeni ai altor state ai Uniunii. Coperarea în domeniul justiţiei şi afacerilor interne în
probleme criminale (lupta împotriva rasizmului şi xenofobiei, a terorismului, a traficului de
droguri, a fraudelor, a crimei organizate şi a spălării de bani) a rămas inclusă în cel de-al
treilea pilon şi respectiv ţine de cooperarea interguvernamentală. Au fost stabilite obiective

27
de uşurare a colaborării juridice, care ar simplifica procedura de extradiţie şi ar contribui la
colaborarea mai strînsă dintre organele de poliţie ale statelor membre. În acest context a fost
elaborată o programă de dezvoltare graduală a Europolului.
Odată cu dezvoltarea conceptului de “Cetăţenie a Uniunii”, Tratatul a inclus o serie
de măsuri scopul cărora este de a pune cetăţeanul comun în centrul atenţiei Uniunii, ca de
exemplu:
- măsuri privind lărgirea intervenţiei Uniunii Europene în lupta contra şomajului; în
menţinerea, protejarea şi îmbunătăţirea nivelului mediului înconjurător; şi în
asigurarea protecţiei consumatorului;
- cetăţenii europeni vor avea dreptul să acceseze orice document al instituţiilor
Uniunii Europene şi să comunice cu ele folosind orice limbă oficială a Uniunii
Europene (Spaniolă, Portugheză, Franceză, Italiană, Engleză, Irlandeză-galică,
Olandeză, Germană, Daneză, Suedeză, Finlandeză şi Greacă).

În ceea ce priveşte Politica Externă şi de Securitate Comună (PESC), avem de a face

cu o structură extrem de ambivalentă. Pe de o parte au fost implementate modificări în
procedurile de decizie — fiind oferită posibilitatea votului majoritar, pentru ca abţinerile de
la vot a unor ţări să nu mai împiedice ca până atunci luarea deciziilor —, iar pe cealaltă,
fiecărui stat membru i s-a acordat drept de veto. S-a hotărât ca pe viitor capacităţile pentru o
politică externă cu caracter anticipativ să fie ameliorate prin instituirea unei aşa numite
unităţi de planificare strategică şi de alarmă imediată, compusă din reprezentanţi ai
Consiliului Uniunii Europene, ai Comisiei şi ai UEO. Nu s-a putut însă ajunge la un comun
acord cu privire la o integrare completă a acestei organizaţii în structurile UE — o opţiune
care se afla de multă vreme în centrul discuţiilor.
O altă schimbare introdusă de Tratatul de la Amsterdam este instituirea unui nou
post – Secretar General al Consiliului Uniunii Europene şi Înalt Reprezentatnt pentru
Politica Externă şi de Securitate Comună. În această funcţie, în Octombrie 1999, a fost ales
Javier Solana, fost ministru în cabinetul spaniol şi fost Secretar General al NATO.
În ceea ce priveşte, reformarea instituţiilor UE, luînd în consideraţie viitoarea lărgire
şi necesitatea unor schimbări în aceste instituţii, Tratatul de la Amsterdam a introdus unele
reforme în funţiile şi competenţele celor mai importante din ele (instituţii).
Astfel, au fost lărgite competenţele Parlamentului European, precum şi funcţiile
Curţii de Audit, a Comitetului Economic şi Social şi a Comitetului Regiunilor. Unele
reforme operate au ţinut şi de funcţionarea Comisiei Europene şi Consiliului Uniunii
Europene.

2. Procesul post-Amsterdam şi pregătirile pentru Tratatul de la Nisa

Nu poate fi trecut cu vederea faptul că Tratatul de la Amsterdam nu şi-a îndeplinit

unul din obiectivele sale cele mai importante, şi anume cel de pregătire a UE pentru
extinderea spre Est. Nu a fost astfel adoptată nici distribuţia voturilor în Consiliul Uniunii
Europene, factor central în vederea extinderii, şi nici alcătuirea şi modul de lucru al
Comisiei. De asemenea, nu s-a putut obţine nici extinderea principiului majorităţii calificate

28
în cadrul deciziilor din Consiliu, imperios necesară pentru potenţialii membri. Astfel,
Tratatul de la Amsterdam nu a reuşit — după cum au constatat mulţi critici — să se descurce
cu imensa presiune a problemelor, reprezentând o nouă ocazie ratată de aprofundare a
procesului de integrare.
Pe lîngă toate prevederile Tratatului de la Amsterdam un loc aparte îl ocupă
protocolul anexat la Tratat, în care se specifică, cu privire la problemele nerealizate ale unei
reforme instituţionale, următoarea procedură. În cazul aderării unui număr mai mic de şase
ţări, statele membre mai mari renunţă la unul dintre locurile lor din Comisie. Acestea însă
aşteaptă o redistribuire favorabilă a voturilor în cadrul Consiliului. În cazul în care, după
aderare, UE numără mai mult de douăzeci de membri trebuie organizată o nouă conferinţă
interguvernamentală, care să elaboreze modificările necesare în Tratat în vederea adaptării
instituţionale a Uniunii.
Decizia de a organiza o conferinţă interguvernamentală, având în vedere prevederile
acestui protocol, a fost luată încă de la începutul lui iunie 1999, adică doar la o lună de la
intrarea în vigoare a Tratatului de la Amsterdam, cu ocazia întrunirii Consiliului European la
Köln. Această conferinţă urma să aibă loc în anul 2000 şi să aducă în discuţie problemele
care nu au putut fi rezolvate la Amsterdam, şi anume:

- dimensiunile şi compunerea Comisiei;

- distribuţia voturilor în cadrul Consiliului;
- o posibilă extindere a deciziilor luate cu majoritate calificată şi, în fine,
- alte probleme cu privire la acele modificări aduse Tratatului care rezultau din
aceste "left-overs" sau din aplicarea Tratatului de la Amsterdam.

În plus, a fost stabilit şi un calendar pentru această conferinţă — ea urma să debuteze

sub prezidiul Portugaliei, la începutul lui 2000, încheindu-se la sfârşitul anului 2000 sub
prezidiul Franţei — iar preşedintele Comisiei, Romano Prodi, a fost însărcinat să redacteze
un raport cu privire la opţiunile concrete de reformă din aceste domenii. Şi, în fine,
participanţii la această conferinţă interguvernamentală au hotărât să înceapă lucrul la o Cartă
Europeană a Drepturilor Omului. Consiliul European, aflat la o întrunire specială la
Tampere, la mijlocul lui octombrie 1999, a stabilit procedura de urmat în acest sens.
Conform acestei proceduri, Carta urma să fie elaborată de către un comitet compus din
reprezentanţi ai guvernelor statelor membre, ai Comisiei, ai Parlamentului European, ai
parlamentelor naţionale, precum şi din observatori din partea Curţii Europene de Justiţie, a
Consiliului Europei şi a unor grupări sociale.
Deschiderea oficială a conferinţei interguvernamentale a avut loc la data de 14
februarie 2000, cu ocazia unei întruniri la Bruxelles. Sub prezidiul portughez, grupul de
lucru mai sus amintit, compus din reprezentanţii statelor membre, ai Comisiei şi din doi
reprezentanţi din partea Parlamentului European, dar şi din miniştri de externe şi Consiliul
Europei au dezbătut intens, pe parcursul următoarelor luni, problemele legate de reforma
instituţională.
Cât de dificile au fost negocierile - din pricina opiniilor deseori divergente ale
statelor membre, o dovedeşte un raport preliminar de la jumătatea lunii iunie 2000, un raport

29
de dimensiuni foarte mari, emis de prezidiul portughez al Consiliului. În acest raport se
consemnează că, până în acel moment, nu s-a putut ajunge la nici un consens, indiferent de
problema în discuţie, şi că unele poziţii sunt încă departe de a se alinia.
Aceste probleme nu au putut fi depăşite nici după ce Franţa a trecut, la data de 1
iulie 2000, la prezidiul Consiliului - acest fapt a putut fi constatat după cum au decurs
nenumăratele întâlniri ale grupei de lucru şi ale miniştrilor de externe din statele membre. Ba
chiar dimpotrivă, la întrunirea Consiliului European din 13 - 14 octombrie de la Biarritz —
ultima întâlnire a şefilor de state şi de guverne dinaintea summitului decisiv de la Nisa —
s-au făcut remarcate, mai puternic decât oricând, liniile conflictuale în majoritatea
problemele expuse. Unele exemple în acest sens:
- în problema dimensiunii şi compunerii Comisiei, marile state membre (Germania,
Franţa, Marea Britanie, Italia şi Spania) au dat startul unei iniţiative comune cu scopul de a
reduce numărul membrilor Comisiei prin aplicarea principiului de rotaţie. Aceasta
presupunea ca statele mici să nu aibă un reprezentant permanent în Comisie. De aceea
posibilitatea reducerii numărului membrilor Comisiei a fost criticată cu vehemenţă de către
multe state membre mai mici. Mai mult, statele nu s-au înţeles până la urmă nici asupra
faptului cum ar trebui să arate o Comisie de dimensiuni mai reduse.
- şi în cazul unei posibile noi distribuţii a voturilor în Consiliul Uniunii Europene s-
au făcut auzite cele mai diferite concepţii şi "coaliţii". Germania, de exemplu, se orienta mai
ales după numărul locuitorilor săi (care constituia 82 mln.), încercând să impună acest lucru
ca o condiţie pentru a-şi da acordul pentru o Comisie micşorată. Franţa (populaţia căreia era
la momenht de 59 mln.), în schimb, a subliniat necesitatea de a lua în considerare, pe lângă
criteriile demografice, şi pe cele de ordin politic, deoarece dorea neapărat să păstreze acelaşi
număr de voturi ca Germania, şi respectiv să păstreze balanţa de forţă pe care se bazează
Comunitatea de la originile sale.
Olanda, cu o populaţie de 15 mln s-a expus similar, luînd în consideraţie cele 10
mln. care reprezintă populaţia Belgiei, şi faptul ca au acelaşi număr de voturi. Guvernul
Belgiei însă a refuzat să primească mai puţină influenţă decît vecinul său.
- nici în ceea ce privea extinderea deciziilor luate cu majoritate calificată — o
problemă centrală pentru o UE ce urma să devină cu mult mai mare şi mai eterogenă —, nu
a existat decât o coeziune de principiu. Discuţiile mai aprinse se derulau într-o mai mare
măsură în direcţia domeniilor în care acest principiu urma a fi aplicat. Marea Britanie şi
Luxemburgul nu doreau să schimbe votul unanim în domeniul impozitelor, Germania pe cel
din politica azilului şi a imigrării, iar Franţa avea reţineri în ceea ce privea problemele de
comerţ exterior.
- în domeniul cooperării sporite, Germania şi Italia, la fel ca şi Belgia şi Spania
prezentaseră încă din ajunul întâlnirii anumite propuneri comune. Împotriva acestora s-au
exprimat însă mai ales Marea Britanie, Suedia şi Danemarca, invocând printre altele
argumentul că o cooperare sporită ar ascunde pericolul divizării Uniunii şi a pieţei interne.
Ultimul dar nu şi cel mai puţin important, trebuie amintit faptul că, în ciuda acestor
dispute şi nehotărâri, cancelarul german Gerhard Schröder a propus, încă de la această
întâlnire, organizarea unei noi conferinţe interguvernamentale, în anul 2004, unde să fie

30
supusă discuţiilor o atribuire mai clară a competenţelor diferitelor nivele ale sistemului UE
(Bruxelles, nivelul naţional şi nivelul regiunilor, respectiv al landurilor federale).
Doar în ceea ce priveşte proiectul unei Carte Europene a Drepturilor Fundamentale,
care, a fost elaborat de un comitet aflat în conducerea fostului preşedinte german, Roman
Herzog, s-a putut ajunge la un consens. Şefii de state şi de guverne au decis ca această Cartă
să fie proclamată festiv, în cadrul Consiliului European întrunit la Nisa, în decembrie 2001.
Conflictele descrise mai sus nu s-au stins nici în săptămânile ce au urmat întâlnirii, şi
chiar şi decursul ulterior al evenimentelor a oferit nenumărate indicii pentru cât de grave au
fost discordanţele în ceea ce priveşte problemele esenţiale:
- În primul rând, faptul că preşedinţia franceză s-a văzut nevoită să prezinte un prim
proiect de Tratat de abia la data de 6 decembrie 2001, cu doar o singură zi înaintea debutului
întâlnirii decisive a şefilor de state şi guverne de la Nisa;
- În al doilea rând, durata neaşteptat de mare a summitului, în care, doar după
negocierile foarte dure desfăşurate de-a lungul nopţii lungi a celei de-a cincia zi a
conferinţei, 11 decembrie, s-a reuşit promulgarea unui text provizoriu pentru Tratatul de la
Nisa.
- În al treilea rând, nici după aceea problemele nu s-au rezolvat, după cum a
dovedit-o elaborarea extrem de greoaie a textului final al Tratatului, proiectul contrazicându-
se pe alocuri. Din această cauză, prezidiul francez a fost nevoit să propună mai multe
variante de corectură, astfel încât Tratatul a putut fi semnat la Nisa de abia la data de 26
februarie.

3. Tratatul de la Nisa (2001)

Tratatul de la Nisa reprezintă cea de patra mare revizuire a Tratatelor de instituire,

după Actul Unic European, Tratatul de la Maastricht şi cel de la Amsterdam. După ce
revizuirea precedentă — Tratatul de la Amsterdam — nu a reuşit să îşi împlinească scopul,
şi anume pregătirea UE pentru extinderea către est, la summitul din anul 2000 şi la imediat
următoarea întrunire a Consiliului European de la Nisa (din decembrie 2000) a fost din nou
discutată problema reformelor instituţionale în vederea extinderii. Cele mai importante
probleme, au fost următoarele:
- alcătuirea şi modul de lucru al Comisiei;
- extinderea deciziilor luate cu majoritate calificată în cadrul Consiliului;
- distribuţia voturilor în cadrul Consiliului.
La acestea s-a adăugat, pe parcursul conferinţei interguvernamentale, şi conceptul de
cooperare sporită. Tratatul de la Nisa prevede următoarele reglementări:
Comisia: Fiecare stat membru nu va mai putea delega, începând cu anul 2005, decât
un singur membru al Comisiei. Odată cu aderarea celui de-al 27-lea stat membru, se va
limita numărul Comisarilor. Numărul exact al membrilor va fi astfel stabilit prin unanimitate
de către Consiliu (trebuie să fie mai puţin de 27 de membri). Pentru a asigura un tratament
egal al tuturor statelor membre, va fi introdus un sistem de rotaţie, prin care va fi stabilită
naţionalitatea membrilor Comisiei. În plus, competenţele preşedintelui Comisiei urmează a fi
consolidate. El va putea decide asupra distribuţiei posturilor în cadrul departamentelor,

31
având la dispoziţie posibilitatea de a le redistribui, pe parcursul mandatului său. Cu acordul
Comisiei, el poate cere demisia unui comisar. În cazul numirii Comisiei se va aplica pe
viitor, în toate fazele acestui proces, principiul majorităţii calificate.
Majoritatea calificată şi deciziile Consiliului: în cazul a aproximativ 30 de
prevederi ale Tratatului, unanimitatea este înlocuită de majoritatea calificată, domeniile de
interes central fiind însă excluse de la această procedură.
Distribuţia voturilor în Consiliu: Începând cu data de 1 ianuarie 2005, voturile vor
fi distribuite altfel în cadrul Consiliului. Astfel, a fost stabilit şi modificat numărul de voturi
acordat fiecărui stat membru, precum şi numărul de voturi pe care statele candidate le vor
primi după aderarea la Uniune. Pe viitor, se va atinge majoritatea calificată în momentul în
care: - hotărârea obţine un anumit număr de voturi, acest număr de voturi fiind supus
reverificării după fiecare stat care aderă,
- şi atunci când majoritatea statelor membre se declară de acord cu această hotărâre.
În plus, statele membre pot cere ca, în cazul unei decizii luate de Consiliu cu
majoritate calificată, să se verifice dacă această majoritate reprezintă cel puţin 62% din
populaţia totală a Uniunii. În cazul în care această condiţie nu este împlinită, hotărârea
respectivă nu este adoptată.
Un alt subiect înaintat spre discuţie la summit-ul de la Nisa, de către ministrul
afacerilor externe a Germaniei, Joschka Fischer, a fost perspectivele adoptării constituţiei
europene, subiect ce a devenit o problemă majoră în următorii ani.
Tratatul a fost semnat de liderii statelor europene pe 26 februarie 2001.
La fel ca şi marea revizuire adusă Tratatului de la Maastricht, Tratatului de la Nisa a
întâmpinat, la rândul său, o serie de probleme. În Irlanda, proiectul de ratificare a fost
respins cu ocazia referendumului organizat la data de 7 iunie 2001, cu o majoritate
surprinzătoare de 53,87, iar participarea la vot nu a fost decât de 32,9 procente. Caz
exepţional pentru că Irlanda era socotită o ţară tradiţional pro-europeană şi a profitat în
ultimii ani foarte mult financiar de pe urma calităţii sale de membră a Uniunii. Eşecul se
datorează faptului că guvernul a pierdut acordul ţării sale pentru ratificarea Tratatului din
pricina alegerii unor strategii greşite în comportamentul faţă de opozanţii UE.
Guvernul irlandez a depus eforturi considerabile pentru ca, într-un al doilea tur de
scrutin, să obţină acordul populaţiei. Astfel, în octombrie 2001, a fost înfiinţat "National
Forum on Europe", o organizaţie suprapartidică, care urma să dezbată, în colaborare cu
parteneri din organizaţii şi grupări sociale, pe tema implicaţiilor respingerii ratificării.
Şansele în acest sens erau bune, dat fiind cazul similar — respingerea Tratatului de la
Maastricht de către Danemarca în anul 1992, tot prin referendum; guvernul din această ţară a
izbutit ca prin negocieri, protocoale suplimentare şi reglementări pentru stare excepţională să
dobândească, într-un al doilea tur de scrutin, un vot pozitiv. Acelaşi lucru s-a întîmplat şi cu
Irlanda.
Pîna la urma Tratatul a fost ratificat de toate statele-membre şi a intrat în vigoare în
anul 2003.

4. A cincea extindere a Uniunii Europene (2004)

32
 Odată cu schimbarea regimurilor în Europa Centrală şi de Est, accesul noior state la
Comunitatea Economică Europeană, apoi la Uniunea Europeană, a fost văzută de ele ca o
oportunitate de a rezolva două probleme esenţiale:
- Instaurarea sistemului democratic, bazat pe respectarea drepturilor omului;
- Trecerea de la sistemul comunist de planificare la economia de piaţă.

O altă problemă majoră pentru aceste state era asigurarea securităţii lor într-un
context internaţional foarte instabil (Implozia URSS, destrămarea Iugoslavia, etc.). Noile
democraţii europene vedeau în NATO, alianţa occidentală militară condusă de SUA, cea mai
bună garanţie pentru securitatea lor. Chiar dacă Rusia şi-a manifestat dezacordul, Polonia,
Ungaria şi Cehia au aderat la Alianţa Nord-Atlanică în 1999, urmate ulterior de alte state ex-
socialiste. Scăparea de sub sfera de influenţă a Rusiei şi aspiraţia de aderare la un spaţiu cu o
economie şi sistem de securitate avansate, au influenţat asupra deciziei fostelor state
socialiste de aderare la instituţiile şi organizaţiile occidentale, îndeosebi Uniunea Europeană.
Pe de altă parte extinderea spre Europa Centrală şi de Est, precum şi includerea
Ciprului, Maltei şi Turciei, era văzuta de însăşi Uniunea Europeană ca o oportunitate
istorică. Includerea acestor state ar fi dus la creşzterea rolului şi influenţei Uniunii pe arena
internaţională.
Aşadar, procesul extinderii a fost problema de bază a Uniunii Europene în această
perioadă. Viitoarea includere a noilor state, fiecare cu particularităţi economice şi politice
specifice, a pus Uniunea Europeană în faţa necesităţii unor transformări instituţionale şi
politice fără precedent.
În acest context, prima necesitate era de a reforma instituţiile Uniunii Europene,
pentru a le face mai eficiente pentru o Uniune mai lărgită. Această reformă a dus la
discrepanţe serioase dintre statele-membre. Ele ţineau mai mult de componenţa Comisiei
Europene, numărul de voturi acordat fiecărui stat, puterea şi competenţele Parlamentului.
Pentru a găsi soluţia pentru toate aceste probleme a fost instituită Conferinţa
Interguvernamentală, care urma să finiseze cu şedinţa Consiliului European în Nisa la
sfîrşitul anului 2000.
O altă problemă serioasă a statelor candidate, era nivelul lor înapoiat şi problemele
economice cu care se confruntau şi, deşi statele respective au depus eforturi enorme;
integrarea lor ar fi afectat negativ fondurile şi politicile de bază – precum Fondul Structural
şi Politica Agricolă Comună, care contribuie esenţial la menţinerea mecanismului şi a
proceselor europene.
După colapsul regimurilor comuniste, Uniunea Europeană a lansat în 1989
Programul PHARE, pentru a susţine statele Europei Centrale şi de Est în reconstrucţia
economiilor sale. Acest suport, este destinat îndeosebi pentru a ajuta în aşa sectoare ca:
infrastructura (energie, transporturi, telecomunicaţii), restructurarea agriculturii, educaţie şi
cercetarea generală şi profesională, dezvoltarea sectorului privat a economiei şi protecţia
mediului şi combaterea radiaţiilor.
În iunie 1993 Consiliul European convocat la Copenhaga, a elaborat un set de criterii
(numite şi Criteriile de la Copenhaga) destinat statelor candidate pentru a fi acceptate în
Uniunea Europeană:

33
 - Criteriul politic – instituţii stabile care s a democraţiei, supremaţia legii, drepturile
omului şi respectul şi protecţia minorităţilor;
- Criteriul economic – o economie de piaţă funcţională, care să facă faţă forţelor
concurenţiale şi presiunii din Piaţa Internă a Uniunii europene;
- Capacitatea de a-şi asuma obligaţiile de membru, adică de a adopta cadrul
legislativ şi instituţional al Comunităţii numit şi Acquis Comunitar, şi de a
subscrie obiectivelor uniunii politice, economice şi monetare.

La Consiliul European de la Madrid, convocat în 1995, a fost introdus un criteriu

suplimentar, acela a existenţei unei administraţii naţionale capabile să gestioneze calitatea de
membru al UE.
În timpul desfăşurării Consiliul European de la Madrid, pe lângă cunoscutele
posibile probleme care ar apărea după aderarea noilor membre (impacturi negative asupra
Politicii Agricole Comune, Fondului Structural şi de Coeziune, asupra cadrului financiar al
UE), s-a expus o nouă serie de temeri: de exemplu cum va afecta extinderea asupra aşa state
ca Spania care a profitat pînă atunci cel mai mult din aceste fonduri. De asemenea, statele
bogate se temeau de o posibilă avalanşă de imigranţi din noile state-membre.
În timpul Consiliul European de la Luxemburg, desfăşurat în decembrie 1995, au
fost acceptate cererile de aderare a zece noi state. Dar tot aici s-a decis de a desfăşura
extinderea în două etape sau valuri- În martie 1998, au început negocierile cu şase state din
primul val (Cipru, Cehia, Estonia, Ungaria, Polonia şi Slovenia). În februarie 2000, un şir de
alte state, care făceau parte din al doilea val stabilit (Bulgaria, Letonia, Lituania, Malta,
România şi Slovacia), au fost incluse în primul val, considerându-se că în urma reformelor
efectuate la nivel naţional, ele au obţinut un progres considerabil.
Mai târziu, România şi Bulgaria au fost excluse din această listă, considerându-se că
ele nu corespund condiţiilor, pentru a fi acceptate în anul 2004, şi rămân în urmă faţă de alte
pretendente.
Luând în consideraţie situaţia economică grea a statelor pretendente, Agenda 2000 a
stabilit un sprijin financiar pentru ele, iar Consiliul Uniunii Europene a semnat, în 1998
Parteneriate de Aderare pentru a coordona acest sprijin, destinat diferitor sectoare, în
dependenţă de necesitate.
Adaptarea la standardele şi legislaţia Uniunii Europene, necesită investiţii enorme,
mai ales în cea ce ţine de reguli şi legislaţie în domeniu industrial şi ocrotire a mediului. A
fost elaborată o schemă de acordare a unui sprijin financiar în perioada de pre-aderare a
statelor candidate pentru perioada 2000-2006. Acest plan includea două părţi:
- Sprijinul acordat prin intermediul Planului PHARE este destinat adaptării
sistemelor administrative şi legale a statelor-candidate şi dezvoltării infrastructurii
(10,5 miliarde Euro);
- Au fost instituite două fonduri noi pentru a administra ajutoarele adiţionale
destinate, domeniilor agriculturii şi infrastructurii, îndeosebi protecţia mediului
înconjurător. Fondul destinat dezvoltării infrastructurii are pentru statele
candidate acelaşi rol care l-a avut pentru Spania, Portugalia, Grecia şi Irlanda
Fondul de Coeziune.

34
 Tema 8. Politici comune ale Uniunii Europene

1. Noţiunea şi conceptul de politică comună

2. Politica externă şi de securitate comună
3. Politica agricolă comună
4. Politica comercială comună
5. Politica regională comună
6. Politica socială comună
7. Politica economică şi monetară comună

1. Noţiunea şi conceptul de politică comună

Articolul 3 din Tratatul CEE prevedea că acţiunea Comunităţii are în vedere

„stabilirea unui tarif vamal comun şi a unei politici comerciale comune faţă de ţările terţe,
instaurarea unei politici comune în domeniul agriculturii şi instaurarea unei politici comune
în domeniul transporturilor”. Obiectivele Comunităţii Europene evoluând progresiv, de-a
lungul anilor au fost elaborate o serie de noi politici comune, astfel încât astăzi se pot
identifica aproape 20 de domenii în care concepţia şi decizia se realizează la nivel
comunitar, cele mai importante fiind politicile regională, monetară, industrială, socială,
energetică, de cercetare, pescuit, protecţia mediului, protecţia consumatorilor, relaţii externe.
Apariţia acestor politici comune se explică prin necesităţi economice, sociale şi
politice de ordin comunitar, dar şi prin superioritatea, în termeni de eficienţă, a unor acţiuni
comune prin comparaţie cu cele realizate separat la nivelul fiecărui stat membru.
Ambiguitatea noţiunii de “politică comună” este reflectată de varietatea expresiilor
ce desemnează practic acelaşi lucru : “politică a Comunităţii Europene”, “politica comună”,
“politica comunitară”. Analiza acestor concepte arată că politicile comune constituie de fapt
domenii în care, în virtutea unui transfer de competenţe consimţit de către statele membre
de la nivel naţional la nivel comunitar, instituţiile comunitare intervin în mod determinant şi
direct, iar acţiunile statelor membre au loc concertat. Acest transfer de competenţe este însă
limitat în funcţie de dispoziţiile Tratatului. Regulile şi politica stabilite de către autorităţile
comunitare într-un domeniu dat formează o politică unificată ce se substituie normelor şi
politicilor naţionale. Unii autori includ în categoria politicilor comune şi pe cele care se
combină cu politicile naţionale, aşa-numitele “politici coordinate” (de exemplu, politica
economică), în timp ce alţii fac distincţie clară între cele două categorii.

a. Politica externă şi de securitate comună

PESC desemnează un sistem de cooperare între statele membre UE în materie de

politică externă şi securitate, constitutind “pilonul doi” al Uniunii Europene, alături de
Comunitatea Europeană şi cooperarea în domeniile Justiţiei şi Afacerilor Interne (JAI).

35
Obiectivul acestei politici îl constituie protejarea intereselor fundamentale ale statelor
membre în materie de politică externă, independentă şi securitate a UE, cu perspectiva
realizării unei politici de apărare Comună (art. J.4 din Tratatul de la Maastricht prevede că
PESC va include toate aspectele legate de securitatea Uniunii, inclusiv eventuala realizare a
unei politici comune de apărare care în timp ar putea duce la o apărare comună).
Instrumentele la dispoziţia PESC sunt poziţiile şi acţiunile comune, armonizarea
poziţiilor statelor membre în cadrul organizaţiilor internaţionale, demersuri şi misiuni
exploratorii, asocierea unor instrumente diplomatice cu altele economice şi schimbul
permanent de informaţii între statele membre în chestiuni de politică internaţională. În plan
instituţional, PESC este organizată pe patru niveluri ierarhice:
- în vârf se află Consiliul European, care defineşte principiile şi orientările
generale;
- urmează Consiliul UE (în formula ce reuneşte miniştrii de externe), împreună cu
Înaltul Reprezentant pentru PESC (care este şi Secretar General al Consiliului) şi
Preşedinţia în exerciţiu a UE;
- nivelul trei este reprezentat de Comitetul Politic (COPO) format din directorii
politici din ministerele de Externe ale ţărilor UE şi de COREPER (COPO verifică
conţinutul PESC, iar COREPER asigură coordonarea tehnică şi a aspectelor ce ţin
de competenţa comunitară);
- ultimul nivel îl constituie grupurile de lucru, formate din experţi naţionali (sunt
aprox. 20 astfel de grupuri pe diferite domenii: Orientul Mijlociu, Europa de Est,
OSCE etc.).
Tratatul de la Amsterdam prevede în plus realizarea unei politici de Securitate şi
Apărare comună ca parte a PESC (ca o consecinţă a acestei prevederi, Consiliul European de
la Helsinki, din decembrie 1999, a decis crearea unui corp militar operaţional european de
60000 oameni, care să poată fi folosit în operaţiuni “de tip Petersberg” - restabilirea şi
păstrarea păcii în zone de conflict, acţiuni umanitare), înfiinţarea unei “Unităţi de planificare
politică şi alertă rapidă” (menită să asigure coerenţă politicii externe cu celelalte politici
comunitare) şi instituţionalizarea unei structuri de cooperare între preşedinţia UE, Înaltul
reprezentant pentru PESC şi Comisia Europeană, cu asocierea Parlamentului European în
procesul de adoptare a resurselor financiare ale PESC.

Proiectul Tratatului referitor la o Constituţia Europeană (The Draft EU

Constitution), Semnat la Roma, in data de 29 octombrie 2004, de catre sefii de state si
guverne ale ţărilor membre si candidate, face referiri atât la Politica Externa si de
Securitate Comuna (PESC), cat si la Politica de Securitate si Apărare Comuna (PSAC), ca
parte integranta a PESC. In proiectul Constitutiei Europene, noul concept PSAC (Common
Security and Defence Policy, CSDP) inlocuieste, asadar, deopotriva vechiul concept PESA,
cat si varianta sa „desfasurata”, PESAC.
Proiectul Constitutiei Europene contine prevederi distincte cu privire la actiunile
externe ale Uniunii Europene (Titlul V). Acestea din urma cuprind o serie de elemente
interdependente, intre care:
* politica comerciala comuna;

36
 * politica externa comuna;
* politica comuna de securitate si aparare;
* dezvoltarea cooperarii;
* asistenta umanitara.
In ceea ce priveste Politica de Securitate si Aparare Comuna (PSAC), proiectul
Constitutiei Europene va include articularea progresiva a unei politici comune de aparare a
Uniunii, care va conduce la o aparare comuna atunci cand Consiliul European va decide
aceasta in unanimitate.
PSAC trebuie sa nu afecteze insa particularitatile politicilor de securitate si aparare
ale statelor membre, sa respecte obligatiile impuse anumitor state membre de apartenenta
la NATO si sa asigure compatibilitatea sa cu politica de securitate si aparare a Aliantei
Nord-Atlantice.
Proiectul Constitutiei Europene aduce si cinci importante elemente de noutate in
sfera Politicii de Securitate si Aparare Comune:
- extinderea misiunilor Petersberg;
- decizia infiintarii unei Agentii Europene in domeniul Armamentelor, Cercetarii si
Capacitatilor Militare, European Defence Agency (EDA);
- aplicarea cooperarii structurate (structured cooperation) la misiunile
internationale;
- posibilitatea cooperarii mai stranse (closer cooperation) a statelor Uniunii in
sfera apararii reciproce (mutual defence);
- introducerea unei clauze de solidaritate pentru cazurile producerii unor atacuri
teroriste si a unor dezastre naturale sau produse de om.

Extinderea misiunilor Petersberg

- operatii comune de dezarmare;
- misiuni de salvare si umanitare;
- servicii de asistenta si consultanta militare;
- misiuni de prevenire a conflictelor si de mentinere a pacii;
- misiuni ale fortelor combatante pentru gestionarea crizelor, incluzand impunerea
pacii si stabilizarea post-conflict.

3. Politica agricolă comună

Politica agricolă comună constituie unul dintre elementele de baza ale CEE, Tratatul
stipulând că Piaţa Comună se întinde şi la domeniul agriculturii şi al comerţului cu produse
agricole. La moment peste 40 % din cheltuielile bugetului sunt destinate agriculturii.
Obiectivele PAC sunt creşterea productivităţii agricole, asigurarea unui nivel de trai
echitabil pentru agricultori, stabilizarea pieţelor, garantarea securităţii aprovizionării şi
asigurarea unor preţuri rezonabile pentru consumatori. Elementele esenţiale ale PAC sunt
organizarea comună a pieţelor (printr-o politică comună de piaţă şi de preţuri), o politică
unitara a structurilor agricole, armonizarea legislaţiilor naţionale şi finanţarea comunitară

37
(prin intermediul FEOGA (Fondul European de Orientare şi Garantare Agricolă)– secţiunea
Garanţie).
De exemplu, la nivelul anului 1999, bugetul rezervat PAC reprezenta aproximativ 40
miliarde Euro. Deoarece preţurile produselor agricole pe piaţa mondială sunt mai mici decât
cele de pe piaţa comunitară, pentru protejarea producătorilor interni, produselor importate li
se aplică taxe vamale sporite, astfel încât să nu poată fi vândute pe teritoriul UE sub preţul
autohton. În acelaşi timp, agricultorilor comunitari care fac export li se restituie diferenţa
dintre preţul de vânzare intern şi cel de la export. Pentru că, în acest fel, se subvenţionează
exportul de produse agricole, o serie de agricultori comunitari ajung să producă doar pentru
a beneficia de aceste sume compensatorii.
Necesitatea unei reforme a PAC a devenit tot mai evidentă în contextul procesului
de lărgire a UE, deoarece unele ţări candidate au un potenţial agricol substanţial ce va trebui
subvenţionat la rândul său, dacă sistemul de alocare a FEOGA rămâne acelaşi. În ultimii ani
au fost create o serie de programe privind structurile agricole, al căror obiectiv îl constituie
limitarea investiţiilor pentru dezvoltarea exploatărilor agricole, precum şi coordonarea
FEOGA cu FEDER şi FSE, în vederea dezvoltării zonelor rurale şi adaptarea structurilor
agricole de producţie. Începând cu 1992 a fost operată o reducere progresivă a subvenţiilor
agricole (dacă în 1996 bugetul PAC reprezenta 48% din bugetul comunitar total, în 1999
fusese redus la 45%).

4. Politica comercială comună

Încă de la apariţia CEE, politica comercială a fost inclusă în categoria “politicilor

commune”, alături de Politica agricolă comună şi Politica comună de transporturi. Tratatul
CEE din 1958 stipula dreptul Consiliului de a decide cu majoritate calificată autorizarea
Comisiei de a reprezenta Comunitatea în negocierile comerciale şi de a-şi stabili singură
mandatul de negociere în acest domeniu. Tratatul de la Amsterdam păstrează nealterată
această competenţă comunitară. Conform acestuia, PCC este fondată pe principii uniforme
în ceea ce priveşte modificarea tarifelor, încheierea acordurilor tarifare şi comerciale,
uniformizarea măsurilor de liberalizare a comerţului, politica exporturilor şi măsurile de
protecţie comercială (în situaţii de dumping şi subvenţii).
Pentru asigurarea execuţiei măsurilor de politică comercială comună, Comisia
Europeană este cea care recomanda statelor membre metodele optime de cooperare între
acestea, astfel încât să se evite apariţia unor dificultăţi economice pentru unele dintre ele şi
autorizează, dacă este cazul, adoptarea unor măsuri de protecţie naţională, stabilind în aceste
situaţii condiţiile şi modalităţile concrete de aplicare. Tratatul menţionează însă ca în caz de
urgenţă statele membre pot cere Comisiei autorizaţia de a lua ele măsurile pe care le
consideră necesare în vederea remedierii disparităţilor create de aplicarea PCC, cu condiţia
ca aceste măsuri să nu perturbe semnificativ funcţionarea Pieţei Interne.

38
 5. Politica regională comună

Conceptul de “Politică regională” defineşte la nivelul UE un ansamblu de politici

structurale menite să promoveze reducerea şi eliminarea disparităţilor între diferitele regiuni
ale statelor membre, în scopul asigurării unei dezvoltări armonioase a întregului spaţiu
comunitar. Instrumentele folosite în acest scop sunt fondurile structurale (FEDER, FSE,
FEOGA – Orientare, IFOP) şi Fondul de Coeziune (pentru finanţarea proiectelor în
domeniul protecţiei mediului şi al infrastructurii de transporturi). În materie de politici
structurale, demersul comunitar constă pe de o parte în a propune şi acorda stimulente
financiare, iar pe de altă parte în coordonarea politicilor statelor membre.

6. Politica Socială Comună

Obiectivul acestei politici îl constituie ameliorarea condiţiilor de viaţă şi de lucru,

promovarea egalităţii de şanse şi asigurarea unei protecţii sociale minimale în interiorul
spaţiului comunitar. Pentru aceasta, UE are la îndemână Fondul Social European (FSE), o
serie de programe comunitare şi normele juridice din Tratat care completează legislaţiile
naţionale.
Dimensiunea socială a Pieţei Interne comunitare a impus instaurarea unui “dialog
social” între partenerii sociali reuniţi la nivelul UE. Conceptul a fost introdus în 1985 prin
Actul Unic European şi semnifică faptul că partenerii sociali trebuie să participe la realizarea
Pieţei Interne şi la concretizarea dimensiunii sale sociale. Pentru a concretiza această
“dimensiune socială”, Consiliul European a adoptat în decembrie 1989 “Carta comunitară a
drepturilor sociale fundamentale ale lucrătorilor” (acceptată atunci de 11 din cele 12 state
membre, deoarece Marea Britanie a refuzat semnarea documentului).
Tratatul de la Maastricht a lărgit competenţele Comunităţii în domeniul social, a
extins acţiunea FSE şi a introdus un nou capitol privind educaţia şi formarea profesională.
Consiliul European de la Essen, din decembrie 1994, a decis că statele membre
trebuie să-şi coordoneze politicile şi acţiunile sociale, cu accent pe cinci domenii:
promovarea investiţiilor în formarea profesională, realizarea unei creşteri economice care să
genereze noi locuri de muncă, reducerea costurilor salariale indirecte, eficientizarea politicii
forţei de muncă şi adoptarea unor măsuri ferme în favoarea grupurilor sociale puternic
afectate de şomaj.
Odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Amsterdam, “Carta comunitară a
drepturilor sociale fundamentale ale lucrătorilor” a fost acceptată de către toate cele 15 ţări
membre ale UE, devenind astfel parte din acquis-ul comunitar în domeniul social.

7. Politica economică şi monetară comună

Obiectivele sale au în vedere asigurarea unei creşteri economice regulate şi

echilibrate în spaţiul comunitar, promovarea convergenţei şi coeziunii economico-sociale,

39
un nivel ridicat de ocupare a forţei de muncă, stabilitatea preţurilor, soliditatea finanţelor
publice şi asigurarea echilibrului balanţei de plăţi.
Dispoziţiile Tratatului CEE din 1958 lăsau în mare măsură statelor membre
competenţa de a decide în materie de politică economică şi monetară, obligându-le însă să-şi
coordoneze aceste politici pentru atingerea unor obiective comune. Divergenţele de poziţie
între ţările comunitare au făcut ca până la mijlocul anilor ’80 să nu poată fi găsite soluţii
comune pentru relansarea economică şi reducerea şomajului. În faţa acestor dificultăţi,
Consiliul UE a adoptat în 1985 o “Strategie comunitară de cooperare pentru creşterea
economică şi ocuparea forţei de muncă” ce se baza pe o cooperare strânsă între guverne,
patronat şi sindicatele salariaţilor. Măsurile propuse aveau în vedere reducerea creşterilor
salariale, dinamizarea cererii şi îmbunătăţirea accesului pe piaţa bunurilor şi a serviciilor.
Prevederile Tratatului de la Maastricht în privinţa uniunii economice şi monetare
(UEM) au avut o importanţă considerabilă pentru politica economică şi monetara a UE.
Procesul de creare a UEM în trei etape prevedea finalizarea sa la 1.01.1999, odată cu apariţia
monedei unice Euro. Tratatul stipula că statele membre trebuie să considere politica
economică drept o chestiune de interes comun şi să-şi coordoneze poziţiile la nivelul
Consiliului UE pentru a asigura stabilitatea preţurilor şi a finanţelor publice, condiţii
monetare sănătoase şi o balanţă de plăţi stabilă. Activitatea de coordonare şi supraveghere
are loc cu prioritate în domeniul politicii bugetare, care deşi nu devine domeniu de
competenţă comunitară este supus unui proces progresiv de armonizare. Acelaşi lucru se
întâmplă şi cu politica economică propriu-zisă, ce rămâne în sfera “politicilor coordonate”.
În materie de politică monetară însă, odată cu trecerea la faza a treia a UEM şi
apariţia Băncii Centrale Europene, dispar competenţele naţionale, deciziile luându-se la nivel
comunitar.

40