MODULUL V

CONTROLUL CONSTITUŢIONALITĂŢII LEGILOR

1. Noţiunea şi importanţa controlului constituţionalităţii legilor

2. Modalităţile de realizare a controlului constituţionalităţii legilor
3. Autorităţile competente să realizeze controlul constituţionalităţii legilor
4. Curtea Constituţională - autoritate de jurisdicţie constituţională

1. Noţiunea şi importanţa controlului constituţionalităţii legilor

Constituţia, după cum s-a constatat deja, este actul normativ fundamental, care se bucură de
supremaţie în raport cu toate celelalte legi organice, ordinare şi acte normative subordonate legii.
Pornind de la o asemenea realitate, Constituţia Republicii Moldova inserează principiul statului de
drept, ridicând Constituţia la rangul de Lege Supremă a statului. Nici o lege, nici un alt act juridic, ce
contravine prevederilor Constituţiei, nu are putere juridică, se consacră în art. 7 din Legea fundamentală.
Fiind o realitate şi o necesitate incontestabilă, supremaţia constituţiei implică o serie de consecinţe
juridice, dar se bucură în acelaşi timp şi de garanţii.
Asigurarea supremaţiei constituţiei nu trebuie să rămână un simplu principiu constituţional, ci este
necesară instituirea şi crearea condiţiilor de realizare a unui sistem de garanţii, care ar permite ca constituţia
să se manifeste într-adevăr drept actul normativ cu o forţă juridică supremă. În cadrul acestui sistem de
garanţii trebuie să-şi afle locul un sistem de sancţiuni aplicabile în cazul violării normelor constituţionale de
către una din puterile constituite.
Existenţa sancţiunilor aplicabile în caz de nerespectare a constituţiei are o mare importanţă, căci ele
atribuie dispoziţiilor constituţionale caracterul de normă juridică, iar în lipsa lor principiul supremaţiei
constituţiei ar rămâne literă moartă, ar rămâne imposibilă distincţia de principiu dintre constituţie şi legi
ordinare.
În literatura de specialitate sunt evidenţiate trei garanţii juridice specifice, care asigură supremaţia
constituţiei şi anume:
- controlul general al aplicării constituţiei,
- îndatorirea fundamentală de a respecta constituţia,
- controlul constituţionalităţii legilor.
Este unanim recunoscut că cea mai sigură garanţie a supremaţiei constituţiei este controlul
constituţionalităţii legilor.
Controlul constituţionalităţii legilor este o activitate organizată de verificare a conformităţii legilor cu
constituţia.
Dacă privim controlul constituţionalităţii legilor ca o instituţie juridică a dreptului constituţional,

1
constatăm că el cuprinde regulile privitoare la organele competente a face această verificare, procedura
verificării, măsurile ce pot fi luate după realizarea acestei verificări.
În literatura de specialitate se aduc argumente atât pentru a dovedi necesitatea controlului
constituţionalităţii legilor, cât şi pentru a demonstra imposibilitatea instituirii lui.
În favoarea existenţei acestui control, se aduc şi următoarele argumente: legislatorul este şi el
predispus greşelii, că însăşi constituţia are lacunele ei, că inexistenţa controlului constituţionalităţii legilor
creează condiţii pentru instabilitatea juridică, că atribuind în exclusivitate parlamentului dreptul de a aprecia
constituţionalitatea legilor, s-ar ajunge la confundarea judecătorului cu partea la proces etc.
Imposibilitatea instituirii şi absenţa controlului constituţionalităţii legilor este argumentată prin ideea
ierarhiei organelor de stat, ceea ce contravine principiului separaţiei puterilor de stat prin afirmarea, că nu se
poate admite controlul legilor, legea fiind expresia voinţei suverane a deţinătorului puterii de stat, prin aceea
că nu se poate admite ca un oarecare organ să controleze parlamentul, care reprezintă poporul şi poartă
răspundere numai în faţa acestuia, prin aceea că parlamentul însăşi în procesul de elaborare şi adoptare a
legilor efectuează acest control, care nu mai trebuie exercitat de către alt organ.
Admiţând ideea necesităţii controlului constituţionalităţii legilor, trebuie să facem o apreciere în
discuţiile purtate pe marginea unor probleme, ce ţin de instituirea controlului constituţionalităţii legilor.
 Noţiunea de constituţionalitate a legilor. În doctrina juridică constituţiona-litatea legilor este
considerată o parte constitutivă a principiului legalităţii. Aceasta presupune ca elaborarea actelor normative
să se realizeze de către organele competente, după o procedură stabilită în prealabil, cu respectarea
dispoziţiilor actelor normative emise de organele de stat, care ocupă o poziţie ierarhică superioară faţă de
cele emitente. Constituţionalitatea legii, deci, este cerinţa de legalitate a legii, în sensul că legea trebuie să fie
adoptată cu respectarea dispoziţiilor normelor constituţionale. Constituţionalitatea poate fi apreciată drept
validitate a unei legi sau a unui act juridic în funcţie de conformitatea conţinutului cu ceea ce prevede
constituţia unei ţări.
 Controlul constituţionalităţii legilor cuprinde numai legea în accepţiunea de act juridic al
parlamentului sau însemnează şi alte acte normative.
Se susţine, de exemplu, că în orice sistem constituţional ar trebui supuse verificării conformităţii cu
Constituţia numai actele emise de parlament, deoarece organele administraţiei de stat, fiind organe
executive, emit acte normative numai în executarea legii şi controlul legalităţii lor se realizează prin mijloace
obişnuite de control, inclusiv prin intermediul contenciosului administrativ.
Constituţiile în vigoare ale multor state din lume consacră primatul dreptului internaţional asupra celui
naţional. Această situaţie impune necesitatea supunerii controlului constituţionalităţii şi a tratatelor
internaţionale pentru a determina conformitatea normelor naţionale normelor internaţionale. În unele cazuri
controlului constituţionalităţii legilor sunt supuse proiectele tratatelor internaţionale, iar în alte cazuri sunt
supuse controlului tratatele internaţionale semnate, dar care încă nu au fost supuse controlului

2
constituţionalităţii legilor.
Mai dificilă pare a fi situaţia când are loc contradicţia între un tratat internaţional intrat în vigoare şi
constituţie. Unele constituţii conţin dispoziţii ce nu admit asemenea litigii. Spre exemplu, art.8 (al.2) din
Constituţia Republicii Moldova consacră: "Intrarea în vigoare a unui tratat internaţional conţinând dispoziţii
contrare Constituţiei va trebui precedat de o revizuire a acesteia".
În unele cazuri sunt supuse controlului constituţionalităţii legilor şi acţiunile persoanelor investite cu
atribuţii publice. De obicei, acestui control sunt supuse actele şefilor de stat, ale membrilor executivului,
membrilor organelor judecătoreşti supreme, iar uneori, în genere, ale tuturor judecătorilor.
Controlului constituţionalităţii legilor pot fi supuse acţiunile şi actele partidelor şi organizaţiilor social -
politice.
 Condiţiile care duc la încălcarea dispoziţiilor constituţionale de către legile ordinare. S-ar părea
că, deşi în majoritatea sistemelor constituţionale constituţia şi legile ordinare sunt adoptate de aceleaşi
organe de stat - Parlament, apariţia unor neconcordanţe între constituţie şi legi este imposibilă. Fără a lua în
consideraţie aceasta, practica constituţională ne dovedeşte că o asemenea situaţie poate avea loc şi este
condiţionată de:
- anumite contradicţii sociale;
- raporturile dintre forţele sociale;
- contradicţiile dintre fracţiunile parlamentare;
- rigiditatea exagerată a unor constituţii;
- nerespectarea regulilor de tehnică legislativă.
 Efectele pronunţării neconstituţionalităţii legilor. După logica juridică, legea neconstituţională
trebuie anulată, dat fiind faptul că în virtutea supremaţiei constituţiei ea nu poate obliga nici un organ de stat
să o aplice, nici un cetăţean să i se supună.

2. Modalităţile de realizare a controlului constituţionalităţii legilor

Specialiştii în materia dreptului constituţional au elaborat o serie de criterii în baza cărora pot fi
stabilite modalităţile de realizare a controlului constituţionalităţii legilor.
În funcţie de timpul în care se efectuează:
Controlul anterior adoptării legilor, denumit şi control prealabil sau preventiv, se exercită în faza de
proiect al legii. Cu privire la acest control trebuie să observăm că el nu este veritabilul control al
constituţionalităţii, căci atât timp cât legea nu este adoptată, proiectul poate fi îmbunătăţit chiar de către
iniţiator, sau poate fi abandonat. Acest control este mai mult o garanţie de legalitate şi deci, şi de
constituţionalitate.
Controlul posterior adoptării legilor se exercită asupra legilor deja adoptate sau asupra actelor cu forţă
juridică egală legii. În această situaţie, în cadrul controlului explicit, de regulă se prevăd organele de stat,

3
care pot decide procedura de a urma sancţiunile. Acesta este un control veritabil al constituţionalităţii legilor.
În dependenţă de spaţiul de realizare a controlului constituţionalităţii legilor:
Control intern - se realizează de însăşi organul care a emis actul normativ.
Control extern - de către o altă autoritate publică.
În dependenţă de consecinţele cu caracter juridic ce survin în urma controlului constituţionalităţii
legilor:
Control consultativ, în urma căruia poate fi adoptată o hotărâre de natură morală şi nicidecum juridică.
Control decisiv, în urma căruia, actul normativ, supus controlului constituţiona-lităţii legilor, poate fi
considerat constituţional sau neconstituţional.
În dependenţă de obligativitatea realizării:
Control obligatoriu, în urma căruia, actul normativ este supus în mod indispensabil controlului, de
obicei celui anterior.
Control facultativ, care se realizează numai la iniţiativa subiectelor prevăzute de lege.
După formă:
Control abstract - presupune verificarea unui act normativ sau a unei norme juridice în afara vreunui
caz concret (ex.: controlul prealabil).
Control concret - se realizează numai în urma unui proces judiciar concret pentru soluţionarea căruia
trebuie să fie aplicat un act normativ, constituţionalitatea căruia este suspectă. Această formă de control este
întotdeauna posterioară.
După volum:
Control general - cuprinde întregul ansamblu de relaţii sociale reglementate de constituţie.
Control particular - se răspândeşte doar asupra unui cadru concret de relaţii sociale reglementate de
către normele constituţionale (de ex.: drepturile şi libertăţile cetăţenilor, organizarea administrativ-teritorială
etc.).
După conţinut:
Control formal - asigură verificarea condiţiilor şi cerinţelor ce ţin de elaborarea şi adoptarea unui act
normativ (este competent organul respectiv să adopte asemenea act, este respectată procedura adoptării ş. a.).
Control material - se realizează asupra conţinutului actului normativ şi are drept scop verificarea
conformităţii acestui conţinut cu dispoziţiile constituţiei.
În funcţie de modul cum este înscris în Constituţie controlul constituţionalităţii legilor:
Control explicit - Constituţia îl prevede în mod expres. În această situaţie, Constituţia poate numai să
înscrie în mod expres obligaţia verificării constituţionalităţii legilor sau poate, pe lângă aceasta, să indice şi
organul competent şi eventual procedura de urmat.
Control implicit - Constituţia nu-l prevede în mod expres, dar el există implicit ca urmare a principiului
legislaţiei.

4
 În dependenţă de instanţa care porneşte procesul:
Control la iniţiativa autorităţilor publice este
- concentrat sau centralizat, întrucât el aparţine, de regulă, unui singur organ, special şi specializat -
Curtea Constituţională;
- abstract, în sensul că problema de conformitate a unei legi cu Constituţia se pune în afara oricărui
litigiu preexistent, aflat în faţa instanţei judecătoreşti;
- a priori - întrucât el se realizează asupra unei norme care nu a intrat încă în vigoare.
- Autorităţile care declanşează acest control sunt în principiu, cele politice, şeful statului, camerele
Parlamentului sau preşedinţiei acestora, minorităţile parlamentare, Guvernul sau Prim-ministrul.
Control la iniţiativa particularilor exprimă cu deplinătate şi nemijlocit, vocaţia Curţii Constituţionale
de a fi un instrument de protecţie a indivizilor faţă de legislativ, de garantare a drepturilor şi libertăţilor
fundamentale. Beneficiarul acestui control nu este, în mod necesar, individual şi, cu atât mai puţin,
cetăţeanul, ci sistemul democratic constituţional.

3. Autorităţile competente să realizeze controlul constituţionalităţii legilor

Controlul constituţionalităţii legilor trebuie încredinţat unui alt organ decât cel ce face legea, unui organ
politic sau judiciar. Parlamentul nu poate realiza acest control, pentru că elaborează legea şi nu am avea
altceva decât un autocontrol. Din aceleaşi considerente controlul nu poate fi realizat de nici una din cele
două camere ale parlamentului bicameral. Nici corpul electoral nu poate realiza acest control, fiindcă
referendumul ţine de oportunitatea unei legi şi nu de constituţionalitatea ei. Executivul, acolo unde are un
drept de veto, ca în S.U.A., de exemplu, se bazează de obicei pe inoportunitate şi nu pe neconstituţionalitate.
Statele federate în condiţia unui stat federal nu pot înlătura aplicarea unei legi pe motiv de
neconstituţionalitate, deoarece se ajunge la inegalitate între ele.
Controlul constituţionalităţii legilor poate fi exercitat în următoarele forme:
1. Controlul exercitat prin opinia publică.
2. Controlul prin referendum.
3. Controlul printr-un organ politic.
4. Controlul printr-un organ jurisdicţional.
5. Controlul printr-un organ unic, special şi specializat.
1. Controlul prin opinia publică este un control elementar ce reflectă reacţia opiniei publice în
momentul violării unei prevederi constituţionale de către organele de stat cu ocazia adoptării unei reguli
juridice. Această formă de control al constituţionalităţii legilor şi-a găsit argumentarea juridică în acele
constituţii, care au consacrat dreptul de insurecţie - formă organizată de luptă armată având drept scop
răsturnarea guvernului, înlăturarea unui regim politic, ori izgonirea de pe teritoriul naţional a unei armate
ocupante. Spre deosebire de un complot, insurecţia se întemeiază pe sprijinul larg al maselor populare.

5
Această formă de control este considerată de mulţi ca fiind primitivă, deoarece presupune aplicarea violenţei,
care face ca sancţiunea neconstituţionalităţii unei legi să fie mai arbitrată decât cazul de neconstituţionalitate.
2. Controlul prin referendum. În literatura de specialitate se consideră că această formă de control,
practicată de unele state ca modalitate de asociere a poporului la procesul de elaborare a legilor, ar fi cea mai
expresiv democratică, dacă nu s-ar solda cu următoarele deficienţe:
a) Consultarea poporului prin referendum se face mai ales în considerarea unor semnificaţii politice, iar
neconstituţionalitatea este mai mult o problemă de "tehnică juridică".
b) Organizarea referendumurilor devine practic imposibilă atunci când situaţiile de
neconstituţionalitate sunt frecvente.
c) Referendumul este în stare să tărăgăneze rezolvarea conflictului apărut între constituţie şi o lege
ordinară.
3. Controlul printr-un organ politic - un corp reprezentativ al naţiunii, cu destinaţie de a judeca
reclamaţiile contra oricăror devieri de la constituţie şi de a anula actele oricăror autorităţi publice prin care se
încalcă prevederile constituţionale. Această formă de control a constituţionalităţii legilor a fost recepţionată
de marea majoritate a statelor socialiste şi se caracteriza prin următoarele trăsături:
- acest control aparţinea în exclusivitate parlamentului;
- controlul era efectuat la sesizare sau din oficiu;
- controlul se extindea asupra tuturor actelor normative;
- controlul "funcţiona" în faza de proiect a actului normativ şi după adoptarea acestuia.
Experienţa istorică ne dovedeşte ineficacitatea controlului politic ca procedură de control a
constituţionalităţii legilor.
4. Controlul printr-un organ jurisdicţional. Acest control este încredinţat sau unui ansamblu de organe
judecătoreşti sau unui singur organ jurisdicţional care se află în vârful ierarhiei instanţelor judecătoreşti.
Deşi controlul printr-un organ jurisdicţional este considerat cel mai eficient, el este supus unor
observaţii critice şi anume:
- judecătorii pot fi tentaţi să "alunece" de la aprecierea juridică a operei legislative la aprecierea ei
politică;
- procedeul jurisdicţional poate deveni o armă a puterii executive pentru "reglarea" unor divergenţe cu
puterea legislativă sau un instrument al puterii judecătoreşti în raporturile ei cu celelalte două puteri;
- organele judecătoreşti devin, involuntar, o ramură a puterii legislative sau chiar o autoritate.
5. Controlul printr-un organ unic, special şi specializat. Această formă de control a constituţionalităţii
legilor rămâne a fi controversată, unii specialişti în materie caracterizându-l fie ca un organ politic, fie ca un
organ jurisdicţional, fie un organ mixt (politic şi jurisdicţional).
Indiferent de caracterul discuţiilor purtate în jurul acestei forme de verificare a constituţionalităţii
legilor, în sprijinul acestui sistem se înaintează următoarele argumente:

6
 - el eliberează instituţiile jurisdicţionale obişnuite de competenţa de a verifica, în litigiile dintre
particulari, constituţionalitatea legilor;
- în cadrul acestui sistem confirmarea conformităţii legii cu constituţia este opozabilă tuturor,
producând un efect mult mai satisfăcător decât autoritatea unei decizii judiciare;
- sistemul presupune un cadru strict în care se realizează controlul constituţionalităţii legilor care
diminuează considerabil insecuritatea juridică.
Evenimentul de cea mai mare importanţă în ce priveşte afirmarea controlului constituţionalităţii legilor
printr-un organ unic, special şi specializat, este crearea Curţii de Justiţie Constituţională din Austria în
conformitate cu prevederile art. 140 din Constituţia Austriei, adoptată la 1 octombrie 1920. Exemplul
Austriei a fost urmat de Spania prin crearea unei Curţi Constituţionale în anul 1931. Iar, după cel de-al
doilea război mondial, această formă de control se răspândeşte cu rapiditate în toată lumea.
La etapa actuală acest modelul se prezintă în mai multe variante, în dependenţă de următoarele criterii:
a) Din punct de vedere al structurii:
- 9 membri în Franţa, România;
- 12 membri în Spania;
- 14 membri în Austria;
- 15 membri în Italia;
- 16 membri în Germania.
b) După durata mandatului:
- 9 ani în Franţa, Spania, Italia, România;
- 12 ani în Germania, Austria.
c) După modul de desemnare:
- de Parlament (Germania);
- de Preşedintele statului şi preşedinţii adunărilor parlamentare (Franţa, România).
d) Din punct de vedere a procedurii de sesizare a acestui organ sunt distinse:
- organe care efectuează controlul preventiv al constituţionalităţii legilor (acest control intervine în
mod obligatoriu înainte de promulgarea legii şi, de regulă, el nu mai poate fi declanşat după perfectarea
legii). Controlul preventiv este întâlnit în Franţa, iar cu unele particularităţi în Italia şi Spania.
- organe care efectuează controlul posterior adoptării legilor.
Controlul posterior, la rândul său, poate fi realizat în două forme:
- direct, de către particulari, când aceştia îşi consideră lezate drepturile fundamentale (Germania) sau şi
de organele de stat, dacă există conflict de competenţă între diferite autorităţi publice (Germania, Italia,
Spania);
- indirect, de către instanţele judiciare, care în litigiile ce urmează să se rezolve, sunt obligate să aştepte
până când organul specializat de control al constituţionalităţii se pronunţă asupra validităţii legii litigioase

7
(Italia, Germania, Spania). Specialiştii în materie consideră că acest control posterior adoptării legilor este
"veritabilul control al constituţionalităţii legilor", iar cel mai original şi mai eficace model este recunoscut
modelul francez.

1. Curtea Constituţională - autoritate de jurisdicţie constituţională1

Curtea Constituţională (CC) este unica autoritate de jurisdicţie constituţională în Republica Moldova.
CC garantează supremaţia Constituţiei; asigură realizarea principiului separării puterii de stat în putere
legislativă, putere executivă şi putere judecătorească; garantează responsabilitatea statului faţă de cetăţean şi
a cetăţeanului faţă de stat.
Atribuţiile CC:
a) exercită la sesizare controlul constituţionalităţii legilor, regulamentelor şi hotărârilor
Parlamentului, a decretelor Preşedintelui Republicii Moldova, a hotărârilor şi dispoziţiilor Guvernului,
precum şi a tratatelor internaţionale la care Republica Moldova este parte;
b) interpretează Constituţia;
c) se pronunţă asupra iniţiativelor de revizuire a Constituţiei;
d) confirmă rezultatele referendumurilor republicane;
e) confirmă rezultatele alegerii Parlamentului şi a Preşedintelui Republicii Moldova, validează
mandatele deputaţilor şi al Preşedintelui Republicii Moldova;
f) constată circumstanţele care justifică dizolvarea Parlamentului, demiterea Preşedintelui Republicii
Moldova, interimatul funcţiei de Preşedinte, imposibilitatea Preşedintelui Republicii Moldova de a-şi
exercita atribuţiile mai mult de 60 de zile;
g) rezolvă excepţiile de neconstituţionalitate a actelor juridice, sesizate de Curtea Supremă de
Justiţie;
h) hotărăşte asupra chestiunilor care au ca obiect constituţionalitatea unui partid.
Competenţa CC este prevăzută de Constituţie şi nu poate fi contestată de nici o autoritate publică.
Structura CC. CC se compune din 6 judecători, numiţi pentru un mandat de 6 ani. Judecătorul CC
poate deţine această funcţie pe durata a două mandate. Doi judecători sunt numiţi de Parlament, doi de
Guvernul Republicii Moldova şi doi de Consiliul Superior al Magistratului. Pe lângă CC se formează
Secretariatul, care are sarcina de asigurare a activităţii Curţii.
Preşedintele CC este ales prin vot secret, pentru un termen de 3 ani, cu majoritatea de voturi ale
judecătorilor Curţii.
Numirea. Judecător al CC poate fi cetăţeanul Republicii Moldova care are pregătire juridică
superioară, înaltă competenţă profesională şi o vechime de cel puţin 15 ani în activitatea juridică, în
învăţământul juridic superior sau în activitatea ştiinţifică. Limita de vârstă pentru numire în funcţia de

1
Legea Republicii Moldova cu privire la Curtea Constituţională Nr. 317-XIII din 13.12.94 // Monitorul Oficial al R. M. Nr.8/86 din 07.02.1995.
8
judecător al CC este de 70 de ani.
Judecătorii CC sunt independenţi în exercitarea mandatului şi se supun numai Constituţiei. Ei nu
pot fi traşi la răspundere juridică pentru voturile sau opiniile exprimate în exercitarea mandatului.
Funcţia de judecător al CC este incompatibilă cu oricare altă funcţie publică sau privată retribuită,
cu excepţia activităţii didactice şi ştiinţifice.
Plenul CC. CC exercită jurisdicţia în şedinţe plenare (plen). Cvorumul pentru plenul CC este de
două treimi din numărul judecătorilor Curţii.
Sesizarea CC. CC exercită jurisdicţia la sesizarea făcută de subiecții stabiliți de lege, în condiţiile
Codului Jurisdicţiei Constituţionale.
Subiecți cu drept de sesizare:
a) Preşedintele Republicii Moldova;
b) Guvernul;
c) Ministrul justiţiei;
d) Curtea Supremă de Justiţie;
e) Procurorul General;
f) deputatul în Parlament;
g) fracţiunea parlamentară;
h) avocatul parlamentar;
i) Adunarea Populară a Găgăuziei (Gagauz-Yeri) - în cazurile supunerii controlului
constituţionalităţii legilor, regulamentelor şi hotărârilor Parlamentului, a decretelor Preşedintelui Republicii
Moldova a hotărârilor şi dispoziţiilor Guvernului, precum şi a tratatelor internaţionale la care Republica
Moldova este parte, ce îngrădesc împuternicirile Găgăuziei.
Actele CC. CC adoptă hotărâri, decizii şi emite avize. Hotărârile şi avizele CC se publică în
Monitorul Oficial al RM în decursul a 10 zile de la data adoptării. Actele CC nu sunt supuse nici unei căi
de atac, sunt definitive şi intră în vigoare la data adoptării. La decizia Curţii, unele acte intră în vigoare la
data publicării sau la data indicată în ele. Hotărârile CC produc efect numai pentru viitor.
Acţiunea actelor CC. Actele CC sunt acte oficiale şi executorii, pe întreg teritoriul ţării, pentru
toate autorităţile publice şi pentru toate persoanele juridice şi fizice. Actele normative sau unele părţi ale
acestora declarate neconstituţionale devin nule şi nu se aplică din momentul adoptării hotărârii respective a
CC.
Limitele de competenţă. Sânt supuse controlului constituţionalităţii numai actele normative
adoptate după intrarea în vigoare a Constituţiei adoptate la 29 iulie 1994. CC examinează în exclusivitate
probleme de drept.
CC trebuie să soluţioneze sesizarea în termen de 6 luni de la data primirii materialelor.