Tema 11.

Activitatea Jurisdicțională
1. Autoritatea jurisdicţională: noţiune, caracteristică generală
2. Statutul judecătorului
3. Principiile înfăptuirii justiţiei
1. Autoritatea jurisdicţională: noţiune, caracteristică generală
Autoritatea judecătorească, conform teoriei separării puterilor în stat, reprezintă prin
sine sistemul organelor judiciare ale statului, ce înfăptuiesc justiţia.
Autoritatea judecătorească îşi are organele sale proprii şi specifice, care, spre deosebire de
instituţiile de drept, nu reglează relaţii sociale, ci determină formele organizării, structurii şi
activităţii autorităţii judecătoreşti, formele realizării justiţiei ş.a.
În corespundere cu legislaţia în vigoare, în Republica Moldova autoritatea judecătorească
este reprezentată prin sistemul instanţelor judecătoreşti, Consiliul Superior al Magistraturii şi
procuratură. Acest nou sistem este stipulat în Capitolul IX din Constituţie “Autoritatea
Judecătorească”, precum şi prin legile organice respective.
Conform legislaţiei, autoritatea judecătorească este independentă, separată de puterea
legislativă şi puterea executivă şi are atribuţii proprii. Justiţia se înfăptuieşte în numele legii[1].
Referindu-ne la funcţiile autorităţii judecătoreşti, menţionăm că funcţia de bază este, evident,
înfăptuirea justiţiei. Dar, pe lângă aceasta, autoritatea judecătorească realizează o multitudine de
alte funcţii, fapt ce se explică prin particularităţile sistemului judecătoresc, a cărei structură
constă din organe, diferite după statutul lor, ce îndeplinesc diferite roluri social-juridice,
soluţionând diverse cauze. Subiectele autorităţii judecătoreşti (Curtea Supremă de Justiţie,
judecătoriile ş.a.) realizează următoarele funcţii: examinează şi soluţionează în limitele
competenţei sale litigii civile, penale, administrative ş.a., menţinerea ordinii de drept, protecţia
diferitelor forme de proprietate, asigurarea protecţiei judiciare a drepturilor politice, sociale,
economice, civile ş.a., educaţia culturii juridice, respectul faţă de normele moralei sociale şi faţă
de valorilor umane[2].
Autoritatea judecătorească înfăptuieşte justiţia în scopul apărării şi realizării drepturilor şi
libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor şi ale asociaţiilor acestora, ale întreprinderilor,
instituţiilor şi organizaţiilor. Instanţele judecă toate cauzele privind raporturile juridice civile,
administrative şi penale, precum şi orice alte cauze pentru care legea nu stabileşte o altă
competenţă. Înfăptuind justiţia, instanţele judecătoreşti apără orânduirea statală şi constituţională
a Republicii Moldova de orice atentat.
O trăsătură distinctă a autorităţii judecătoreşti o reprezintă participarea reprezentanţilor
poporului la înfăptuirea justiţiei. Astfel, în Constituţia Republicii Moldova e stipulat caracterul
public al dezbaterilor judiciare: “În toate instanţele judecătoreşti şedinţele de judecată sunt
publice. Judecarea proceselor în şedinţă închisă se admite numai în cazurile stabilite prin lege, cu
respectarea tuturor regulilor de procedură”[3].
O caracteristică obligatorie a autorităţii judecătoreşti o reprezintă caracterul autoritar al
împuternicirilor instanţelor de judecată. Aceasta se manifestă prin faptul că ordinele şi
dispoziţiile emise de instanţe la îndeplinirea împuternicirilor lor sunt obligatorii fără excepţie
pentru toate organele de stat, organizaţii, persoane juridice şi fizice. Executarea ordinelor
judecătoreşti şi realizarea hotărârilor lor este garantată prin puterea de stat.
Independenţa autorităţii judecătoreşti presupune că instanţele de judecată activează de
sine stătător (fără vreun amestec din exterior şi fără a fi supuse), cu puterile sale, dispunând spre
înfăptuirea funcţiilor sale de toate împuternicirile necesare, atribuite prin lege. Hotărârea
instanţei de judecată nu necesită vreo confirmare. Sentinţa sau hotărârea judecătorească concretă,
ce capătă putere de lege, este obligatorie de executat. Caracterul obligatoriu al sentinţelor şi ale
altor hotărâri judecătoreşti definitive este specificat în art. 120 al Constituţiei Republicii
Moldova: “Este obligatorie respectarea sentinţelor şi a altor hotărâri definitive ale instanţelor
judecătoreşti, precum şi colaborarea solicitată de acestea în timpul procesului, al executării
sentinţelor şi a altor hotărâri judecătoreşti definitive”[4].
 
2. Statutul judecătorului
Conform Constituţiei Republicii Moldova, Legii cu privire la statutul judecătorului şi
altor acte normative, judecătorii instanţelor judecătoreşti sunt independenţi, imparţiali şi
inamovibili. Ei se numesc în funcţie de Preşedintele Republicii Moldova, la propunerea
Consiliului Superior al Magistraturii (CSM). Preşedintele şi judecătorii CSJ sunt numiţi în
funcţie de Parlament, la propunerea CSM.
Judecătorul este persoana investită constituţional cu atribuţii de înfăptuire a justiţiei, pe
care le execută pe bază profesională. Pentru înfăptuirea justiţiei, judecătorii au împuterniciri
plenipotenţiare, stabilite de legislaţie. Cerinţele şi dispoziţiile judecătorilor legate de înfăptuirea
activităţii judecătoreşti sunt obligatorii pentru toate persoanele fizice şi juridice. Neîndeplinirea
lor atrage răspunderea prevăzută de lege.
Judecătorul este factorul principal în înfăptuirea justiţiei şi al garantării drepturilor
omului. Anume pe această afirmaţie se vor baza expunerile ce urmează.
Fiind personajul-cheie într-un stat de drept, judecătorul este chemat să decidă dacă autoritatea a
acţionat pe baza unui statut juridic şi în limitele recunoscute de lege, precum şi dacă persoanele
fizice şi morale şi-au întemeiat activitatea lor pe drepturi subiective sau pe interesele legitime
protejate.
 Activitatea judecătorilor poate fi controlată de instanţa ierarhic superioară, care îşi
exercită funcţiile atunci când se examinează cauza.
La îndeplinirea funcţiilor şi obligaţiilor judecătorului, un rol important îi revine
personalităţii acestuia, pregătirii lui profesionale.
În sistemul separaţiei puterii – propriu unui stat de drept – judecătorul, pentru a-şi
îndeplini sarcinile de mare răspundere care-i revin, trebuie să fie independent şi să se supună
numai legii.
În acest context, asupra independenţei judecătorului se pune un accent deosebit, deoarece
în statul de drept justiţia este independentă.
Independenţa judecătorilor presupune un nivel profesional, de responsabilitate şi moral înalt al
judecătorului. Ea nu este şi nu trebuie să fie un privilegiu personal, ci o garanţie pentru cetăţeni.
În acest sens independenţa şi imparţialitatea judecătorului necesită a fi asigurată de către stat
atât de jure, cât şi de facto .
Un judecător nu este independent, dacă promovarea sa, drepturile, necesităţile materiale
şi social-culturale ale lui, precum şi compensaţiile financiare sunt supuse voinţei discreţionale al
altor puteri ale statului.
Funcţia de judecător este incompatibilă cu orice altă funcţie publică sau privată, cu
excepţia activităţii didactice şi ştiinţifice. De asemenea, judecătorul – persoana asimilată acesteia
nu poate fi deputat în Parlament sau consilier în autoritatea administraţiei publice locale, să facă
parte din partide şi din alte organizaţii social-politice sau să desfăşoare activităţi cu caracter
politic, precum şi activitate de întreprinzător. Aceste prevederi asigură suplimentar independenţa
judecătorilor şi previn conflictul dintre interesele privare şi cele publice[5].
 
3. Principiile înfăptuirii justiţiei
Principiile fundamentale ale justiţiei au importanţă din următoarele considerente:
–                          în lipsa textului de lege expres sau apropiat după care se conduce instanţa în
rezolvarea cauzelor judiciare, aceasta recurge la analogia dreptului, la aplicarea principiilor
fundamentale;
–                          principiile fundamentale definesc însăşi justiţia, caracterizându-i cele mai
importante însuşiri;
–                          sunt prevăzute în Constituţia Republicii Moldova, în Legea privind organizarea
judecătorească şi în alte legi speciale, formând un sistem de principii interdependente şi
condiţionate reciproc.
În domeniul justiţiei principiile se grupează în: organizaţionale şi funcţionale.
 Principiile organizaţionale prevăd modul de înfiinţare a instanţelor de judecată, iar cele
funcţionale – procedura de înfăptuire a justiţiei. Avem următoarele principii: principiul legliytor,
înfăptuirea justiţiei numai de către accesul liber la justiţie prezumţia nevenovăţiei; caracterul
public al dezbaterilor judiciare; principiul contradictorialităţii; motivarea tuturor acţiunilor
întreprinse de instanţele judecătoreşti; dreptul la apărare; independenţa judecătorilor.
În societăţile moderne justiţia este o funcţie fundamentală a statului, iar administrarea ei
reprezintă unul din atributele esenţiale ale puterii suverane.
În dreptul vechi justiţia era mult timp considerată o afacere particulară. Justiţia modernă este
rezultatul unei îndelungate evoluţii istorice.
Rezolvarea neînţelegerilor dintre particulari nu poate fi privită într-o societate civilizată
ca o afacere a persoanelor în cauză. Înfăptuirea justiţiei excede interesele private, ea constituind
şi o îndatorire a organelor judiciare. De aceea, legislaţiile moderne atribuie funcţia jurisdicţională
unor organe statale specializate.
Potrivit art. 115 alin. (1) din Constituţie, “justiţia se înfăptuieşte prin Curtea Supremă de
Justiţie, prin curţile de apel şi prin judecătorii”. Textul constituţional se regăseşte în Legea
privind organizarea judecătorească. Astfel, articolele 1 şi 5 din actul normativ menţionat anunţă
regula plenitudinii de competenţă a instanţelor judecătoreşti şi interzic categoric înfiinţarea de
instanţe extraordinare.
Privitor la judecarea cauzelor penale, principiul examinat este detaliat în art. 7 din CPP al
Republicii Moldova, care prevede că “nimeni nu poate fi declarat vinovat de săvârşirea unei
infracţiuni, precum şi supus unei pedepse penale, decât în faza sentinţei definitive pronunţate în
condiţiile legii de instanţa de judecată”.
Textele menţionate au semnificaţia recunoaşterii deplinei competenţe a instanţelor
judecătoreşti în soluţionarea cauzelor civile, administrative, penale, precum şi în celelalte litigii
pentru care legea nu stabileşte o altă competenţă. În consecinţă, pentru ca un organ de stat să aibă
căderea de a rezolva un litigiu concret, este necesar un text expres care să-i atribuie o atare
competenţă[6].