Autoportret de Lucian Blaga comentariu literar

Lucian Blaga (n. 9 mai 1891, Lancrăm, Alba, România – d. 6

mai 1961, Cluj, România) a fost eseist, filozof, poet, dramaturg, traducător,
jurnalist, profesor universitar, academician și diplomat român. Pe lângă toate
capodoperele sale el a scris și opera „Autoportret”, apărută în volumul
„Nebănuitele trepte”. Poezia „Autoportret” este o artă poetică în care potul –
filozof îşi explică propria formă de cunoaştere, propriile aspiraţii – un
„autoportret” spiritual.
Ea este o rememorare a primilor ani de viata a poetului care tinde spre
autocunoastere. Metafora " Zapada fapturii" semnifica spiritul imaculat precum
zapada prin care este posibila depasirea limitelor cunoasterii. Poezia data este si o
arta poetica, unde poetul-filosof isi explica propria forma de cunoastere, propriile
aspiratii-un autoportret spiritual. Aceasta metafora are legatura cu sintagma "patria
sa", care reprezinta poetul aflat in cautarea absolutului.
Primul vers ofera o relatare veridica a copilariei poetului " Lucian Blaga e mut
ca o lebada" care nu a scos un cuvant pina la varsta de 4 ani, insa autorul ofera
acestui fapt o interpretare mitica si ia o atitudine mai complexa si meditativa. Prin
această comparaţia „Lucian Blaga e mut ca o lebădă”, ne mai trimite cu gândul la
cântecul lebedei înainte de moarte, deci la motivul marii treceri.
Imaginea lebedei pe apă, apa fiind simbol al vieţii, este o exprimare metaforică a
ideii că viaţa toată este pentru Blaga, o lungă alunecare spre moarte, o „mare
trecere” prin „lumină” (viaţă). În versurile: „În patria sa / zăpada făpturii ţine loc
de cuvânt”, universul său spiritual este numit metaforic „patria sa”, în care, nu
cuvântul, logosul, este cel ce exprimă adevăruri, ci „zăpada făpturii”, umbra albă,
eternă – spiritul prin care este posibilă relaţionarea cu transcendentul. Versurile
următoare întăresc această idee: „Sufletul lui e în căutare / în mută, seculară
căutare / de totdeauna / şi până la cele din urmă hotare” – sufletul său, nemuritor,
se află într-o „seculară” căutare a celor mai îndepărtate hotare ale universului de
dincolo de „cezura transcendentă” .
A doua strofă luminează dintr-un alt unghi titlul şi comparaţia din primul vers. O
nouă înlănţuire de metafore dezvăluie ideea că poetul este în căutarea vieţii eterne:
„ El caută apa, / din care curcubeul / îşi bea frumuseţea şi nefiinţa”– viaţa din cer,
unde apare curcubeul după ploaie, viaţa de dincolo de moarte – o viaţă frumoasă,
precum culorile curcubeului şi eternă, dincolo de fiinţă, în „nefiinţă”. Verbul „a
căuta” exprimă atitudinea lirică fundamentală evidenţiată prin repetiţie. A căuta
înseamnă a investiga, a interoga tainele, misterul, lumea, înseamnă a explica prin
poezie viaţa, frumosul.
Acceptând definiţia lui L. Blaga: „de câte ori un lucru este astfel redat încât
puterea, tensiunea sa interioară îl transcendează, trădând relaţiuni cu cosmicul, cu
ilimitatul, avem de-a face cu un poet expresionist”, ajungem la concluzia că poezia
„Autoportret” este arta poetică a unui poet expresionist, deşi poetul se priveşte din
exterior, parcă prin oglindă. Oglinda este un motiv transcendental, cunoscut în
literatura română începând cu „Luceafărul” lui Eminescu.