GLUCIDELE

Hidraţii de carbon apar, în special, prin fotosinteză în frunzele verzi. Alimentele bogate în glucide
sunt reprezentate, în special ,de produsele vegetale, laptele fiind singurul aliment de origine
animală ce conţine cantităţi mari de hidraţi de carbon.
Compoziţie, clasificare, proprietăţi - glucidele utilizate de către om sunt monozaharidele,
dizaharidele şi polizaharidele.
Monozaharidele - pentozele sunt prezente în cantităţi mici şi făra importanţă energetică. Riboza şi
dezoxiriboza sunt componente ale acizilor nucleici, fiind prezente în toate organismele animale.
Arabinoza şi xiloza intră în structura pectnelor şi gumelor.
Hexozele sunt prezente în alimente sub formă de glucoză, fructoză şi galactoză. Glucoza este
sintetizată de frunzele plantelor verzi şi asigură energia celulelor. Din glucoză se sintetizează
fructoză prin rearanjări ale atomilor din moleculă. Galactoza este parte componentă a zahărului din
lapte.
Dizaharidele sunt reprezentate de zaharoză, maltoză şi lactoză. Zaharoza rezultă prin rafinarea
sucurilor din trestia de zahăr sau din sfecla de zahăr şi conţine o moleculă de glucoză şi una de
fructoză. Maltoza apare prin descompunerea amidonului şi conţine două molecule de glucoză, în
timp ce lactoza conţine o mleculă de glucoză şi una de galactoză.
Polizaharidele pot fi de origine vegetală sau animală.
Amidonul reprezintă forma de depozitare a glucidelor în plante. Granulele de amidon conţin două
polizaharide derivate din glucoză reprezentate de amiloză şi amilopectină.
Dextrinele reprezintă produşii de degradare ai amidonului.
Celuloza este tot un polimer al glucozei rezistent la hidroliza acidă sau enzimatică. Animalele
ierbivore o pot degrada, dar omul nu are această posibilitate, astfel că fibrele celulozice trec
nedigerate, fiind eliminate prin scaun sau dezintegrate prin fermentaţie microbiană. Exista unele
celuloze "dure" ce sunt nedigerabile şi altele "moi"(hemicelulozele) ce pot fi parţial descompuse
şi utilizate de căre organism.
Alte polizaharide vegetale sunt inulina, gumele şi mucilagiile, pectinele.
Glicogenul din ficat este echivalentul animal al amidonului.
Mucopolizaharidele se găsesc în organismele animale, contribuind la formarea substanţei
fundamentale extracelulare a ţesuturilor conjunctive.
Rolul glucidelor în organism şi efectele carenţei
Glucidele reprezintă principalii furnizori de energie pentru organismul uman ,oferind 4,0 Kcal pe
gram. In interiorul celulei molecula de glucoză se scindează în două fragmente şi eliberează
energie. Cele două fragmente rezultate se pot uni pentru a forma glucoza sau se scindează în
fragmente din ce în ce mai mici. In condiţiile deficitului de glucide organismul poate folosi
proteinele şi lipidele pentru a le produce. Din păcate în momentul folosirii lipidelor apar produşi
neobişnuiţi de descompunere (corpi cetonici). Creierul, sistemul nervos periferic şi hematiile
folosesc glucoza ca unică sursă de energie. In situaţii de hipoxie ţesuturile preferă glucoza faţă de
acizii graşi deoarece aceasta conţine mai mult oxigen raportat la atomii de carbon.
Glucoza este un tonic pentru celula hepatică ce este intens solicitată în reacţii anabolizante şi
catabolizante.
Intră în structura acidului glucuronic şi hialuronic, a condroitin şi mucoitin sulfatului, a heparinei,
a acizilor nucleici, a imunipolizaharidelor şi a factorului intrinsec Castle.
Glicuronoconjugarea este o modalitate de luptă a oganismului faţă de acţiunea unor substanţe
endogene şi exogene. Acetilarea este un alt mijloc de detoxifiere a organismului.
Fibrele alimentare sunt polizaharide formate din glucoză, cu legături între moleculele de glucoză
ce nu pot fi desfăcute de enzimele digestive. Ele au în organism o serie de efecte:=dau senzaţie de
saţietate şi scad aportul energetic;
=previn constipaţia şi infecţia bacteriană a apendicelui;
=stimulează musculatura tractului digestiv prevenind apariţia diverticulozei şi a hemoroizilor;
=scad riscul imbolnăvirii inimii şi a arterelor prin reducerea colesterolului ( fibrele insolubile
leagă sterolii, iar cele solubile pot inhiba producerea acestora);
=imbunătăţesc aportul de glucoză, chiar la persoanele cu diabet;
=pectinele formează geluri şi întârzie golirea gastrică şi intestinală;
=absorb şi inglobează substanţe organice;
=scad coeficientul de absorbţie al substanţelor nutritive
prin accelerarea tranzitului şi formarea pereţilor greu de pătruns de către enzimele digestive;
=constituie substrat favorabil pentru dezvoltarea florei de fermentaţie ce participă la sinteza
vitaminelor din grupul B.
Excesul de fibre alimentare are efecte dăunătoare deoarece: ele transportă apa în afara
organismului producând deshidratare; pot limita absorbţia fierului; pot lega calciul şi zincul
determinând eliminarea lor din organism; unele fibre interferă cu folosirea carotenului.
Necesarul de glucide - ele trebuie să asigure 50 - 68% din raţia alimentară. In situaţia creşterii
standardului economic apare o creştere a consumului de proteine şi lipide însoţită de scăderea
aportului de glucide. De asemenea, apare scăderea aportului de glucide din cereale, legume şi
leguminoase şi creşterea aportului de hidraţi de carbon din produsele zaharoase.
Necesarul de glucide este cuprins între 6 - 8 g/kg/zi.

SARURILE MINERALE
După cantităţile în care se găsesc în organism elementele minerale au fost grupate în
macroelemente şi microelemente.
MACROELEMENTELE participă în cantităţi mari în compoziţia organismului şi sunt
reprezentate de cationi şi anioni.
Cationi
CALCIUL - se găseşte în organismul uman în cantităţi de 1100 - 1400g.
Absorbţia calciului este favorizată de următorii factori: aciditatea gastrică normală; prezenţa
vitaminei D, a lactozei, a acidului lactic, a acidului citric, a aminoacizilor şi a sărurilor biliare.
Reducerea utilizării digestive a calciului este realizată de următorii factori: excesul de fosfor, acid
oxalic, acid fitic sau grăsimi; hipoaciditatea gastrică; raportul Ca/P subunitar.
Rol în nutriţie şi efectele carenţei
Calciul se concentrează în oase şi dinţi în proporţie de 99% îndeplinind un rol plastic. Scheletul
animalelor este alcătuit din proteine pe care se depozitează calciu insolubil. În majoritate
proteinele sunt reprezentate de colagen , dar sunt prezenţi şi proteoglicanii ( mucoproteine şi
 mucopolizaharide) ce conţin glucide. Elementele minerale sunt reprezentatede hidroxiapatită şi
cantităţi mici de săruri de magneziu şi sodiu.
Mineralizarea scheletului începe în perioada de viaţă intrauterină (luna a V-a) şi continuă după
naştere până la 20 ani. Odată cu înaintarea în vărstă activitatea demolatoare devine dominantă şi
apare osteoporoza. In dinţi turnoverul calciului este foarte lent.
Din cantitatea de calciu existentă în organism 1% se găseşte în ţesuturile moi şi îndeplineşte roluri
importante:=intervine în coagularea sângelui prin catalizarea transformării protrombinei în
trombină;
=activează o serie de enzime- labferment, tripsină, lipază, fosfatază alcalină, colinesterază;
=activează facorul intrinsec Castle şi facilitează absorbţia vitaminei B12;
=participă la mecanismul contracţiei musculare şi la reglarea permiabilităţii membranare;
=are efecte simpaticomimetice în antagonism cu potasiul ce acţionează parasimpaticomimetic;
=împreună cu magneziul scade excitabilitatea neuromusculară;
=participă la meţinerea echilibrului acido-bazic.
Nivelul calcemiei este reglat de acţiunea a 3 hormoni: hormonul paratiroidian şi forma activă a
vitaminei D care cresc calcemia; calcitonina ce scade nivelul calciului din sânge.
Efectul hipercalcemiant al parathormonului şi al vitamnei D se realizeză prin creşterea absorbţiei
în intestin şi a reabsorbţiei calciului din tubii renali şi prin mobilizarea acestuia din oase.
Calcitonina acţionează prin inhibarea activităţii osteoclastelor.
Carenţa de calciu are drept consecinţă rahitismul la copil şi osteomalacia sau osteoporoza la adult.
Hipercalcemia apare la copiii ce au primit cantităţi mari de vitamină D, ea manifestân-du-se prin
tulburări gastrointestinale şi de creştere, întărziere mintală marcată. La adult hiperalcemia apare ca
rezultat al hiperparatiroidismului sau a dozelor mari de vitamină D.
Necesarul de calciu - este diferit în funcţie de vârstă:
- 0,8 g/zi la adult;
- 1,2 g/zi la copii între 10 - 12 ani;
- 1,4 g/zi la băieţi între 14 - 18 ani;
- 1,3 g/zi la fete între 14 - 18 ani.
Sursele alimentare - Laptele şi brânzeturile reprezintă sursa principală, datorită conţinutului
ridicat în acest element şi condiţiilor favorabile pentru absorbţie.
Cantităţi mai mici de calciu şi cu un coeficient de utilizare mai redus decât în lapte sunt aduse de
legume ( în special cele frunze- varză, gulii) şi de fructe.
MAGNEZIUL - se găseşte în organism în cantitate de 25 - 30 g.
Rolul în nutriţie şi efectele carenţei
Magneziul ia parte la formarea oaselor şi a dinţilor.
O serie de enzime importante cum ar fi carboxilaza, coenzima A, fosfoglucomutaza acţionează
mai bine în prezenţa magneziului; este un activator al fosfatazelor.
Sub formă ionizată activează enzimele care intervin în metabolismul glucidelor, are rol în
contracţia musculară normală şi în transmiterea impulsurilor nervoase, deprimă excitabilitatea
neuro-musculară.
Contribuie la menţinerea echilibrului acido-bazic şi la reglarea secreţiei hormonului paratiroidian.
Echilibrul dintre calciu şi magneziu trebuie respectat deoarece aportul crescut de calciu făra
creşterea proporţională a aportului de magneziu produce o carenţă relativă de magneziu.
Deficienţa de magneziu poate apare ca rezultat al unui aport neadecvat, a vărsăturilor, diareei,
alcoolismului, a malnutriţiei proteice. Semnele clinice ce apar în deficenţa de magneziu sunt
reprezentate de : slăbiciune, confuzie, în caz extrem convulsii, mişcări musculare bizare,
halucinaţii, dificultăţi la înghiţit. La copii apare o diminuare a creşterii.
Hipermagnezemia se caracterizează prin : sete, senzaţie de căldură, anorexie, scădere în greutate,
diminuarea tonusului muscular şi a excitabilităţii nervoase, depresie.
Raţia - nevoile zilnice sunt de 350 mg pentru bărbaţi, 300 mg pentru femei, iar în sarcină şi
alăptare cresc la 450mg.
La copii nevoile zilnice sunt de 40 - 70 mg până la 1 an, 150 mg la copilul preşcolar, 250 mg la cel
şcolar.
Sursele alimentare - Magneziul este un constituient al clorofilei fiind prezent în cantităţi mari în
legumele verzi -salată, spanac, urzici, ceapă verde, pătrunjel, mărar. In afară de grăsimi şi zahăr,
toate alimentele conţin magneziu, astfel că fenomenele de carenţă apar doar în unele stări
patologice: alcoolism cronic, diaree, ciroză hepatică, malnutriţie proteo-calorică.
POTASIUL - se găseşte în organism într-o cantitate medie de 250g, fiind principalul ion pozitiv
intracelular.
Rolul în organism şi efectele aportului neadecvat
Potasiul se găseşte în lichidul intracelular în cantităţi de 30 de ori mai mari decât în plasmă. El
participă la menţinerea presiunii osmotice, la menţinerea balanţei hidrice între compartimentele
intra- şi extracelular şi în echilibrul acido-bazic.
In timp ce sodiul este hidropigen şi reţine apa în organism, potasiul favorizează eliminarea renală
a sodiului şi stimulează diureza.
In lichidele interstiţiale sunt necesare cantităţi mici de potasiu pentru transmiterea excitaţiei la
nivelul terminaţiilor nervoase ale organelor efectoare.
La nivelul muşchiului cardiac prezintă o acţiune antagonică în raport de calciul, potasiul
accelerează ritmul cardiac în timp ce calciul îl răreşte.
O parte din potasiu este legat de proteinele celulare şi favorizează sinteza lor.
Potasiul este necesar pentru activarea unor enzime, printre care şi a acelora ce contribuie la
sinteza glicogenului din glucoză.
Depleţia de potasiu poate apare în condiţii de vărsături repetate sau diaree, la pacienţii ce folosesc
diuretice, la cei trataţi cu perfuzii repetate cu glucoză. Insuficienţa de potasiu se manifestă prin :
oboseală, greaţă, vărsătură, hipotonie musculară, confuzie mintală, paralizie la nivelul musclaturii
intestinale, aritmie cardiacă, modificări ale EKG şi chiar oprirea inimii în diastolă.
Excesul alimentar de potasiu nu apare, el poate fi consecinţa unei afecţiuni renale, a insuficenţei
suprarenale, a administrării parenterale de cantităţi mari de potasiu. Hiperpotasemia se manifestă
prin parestezii, modificări ale ritmului respirator şi cardiac ce pot merge până la oprirea inimii în
sistolă.
Raţia - nu se cunoaşte exact necesarul de potasiu ce este estimat a fi apropiat de cel de sodiu ( 2 -
3 g/zi).
Sursele alimentare - în mod normal alimentele aduc cantităţi adecvate de potasiu. Legumele şi
fructele proaspete sunt o sursă importantă, carnea, peştele, pâinea neagră/intermediară sunt de
asemenea surse bogate în potasiu. Produsele din făină albă, zahărul, produsele zaharoaseşi
băuturile alcoolice distilate sunt sărace sau chiar lipsite de potasiu.
SODIUL - este un ion pozitiv ce intră în structura clorurii de sodiu. Organismul uman conţine
aproximativ 100g sodiu ce se concentrează mai ales la nivelul lichidelor extracelulare.
Rolul în organism şi efectele carenţei
Legătura sodiului cu presiunea sanguină este bine cunoscută. Dacă concentraţia sanguină a
sodiului creşte, setea va duce la ingestia ridicată de apă până ce rata sodiu - apă este constantă.
Dacă concentraţia sanguină de sodiu scade, apa şi sodiul trebuie să fie completate pentru a se
evita dezechilibrul acestora.
Transportul activ al ionilor de sodiu din celulă se realizează cu ajutorul a două "pompe":
-primul tip de pompă realizează transportul ionilor de sodiu în afara celulei şi al celor de potasiu
in interiorul acesteia - este vorbade pompa neutră conjugată;
-al doilea tip de pompă realizează doar transportul ionilor de sodiu în afara celulei şi poarta
numele de pompă electrogenă.
Carenţa de sodiu se realizează la persoanele ce transpiră mult, iar efectele scăderii sunt
reprezentate de: sete puternică, deshidratarea tegumentelor şi a mucoaselor, hemoconcentrare,
oboseală, crampe musculare, cefalee şi semne de colaps vascular.
Excesul de sodiu consumat duce la retenţie de apă în organism, ceea ce are efecte negative asupra
aparatului cardio-vascular.
Necesarul - se estimează că necesarul mediu de sodiu este de 2 g/zi, dar se constată menţinerea
unei balanţe echilibrate şi cu 0,5g/zi.
Alimentaţia obişnuită aduce suficient sodiu, chiar dacă este constituită din produse în care nu s-a
încorporat sare. Riscul unui aport deficitar apare doar în situaţia administrării îndelungate a unei
diete bazate pe produse sărace în sodiu ( orez, rasol de carne, derivate cerealiere asociate cu
soteuri de legume).
ANIONI
SULFUL - în organismul unui adult de 70 kg se găsesc 170 - 180 g de sulf, ceea ce reprezintă
0,25% din greutatea corporală.
Rolul în nutriţie şi efectele carenţei
- Atomul de sulf se găseşte în doi aminoacizi dintre care unul este esenţial ( metionina) şi altul
neesenţial (cisteina). Alţi doi compuşi sulfuraţi derivă din cisteină : cistina formată prin legare de
tip disulfur (-S-S-) a două molecule de cisteină; glutationul ce rezultă din combinarea unei
molecule de cisteină cu acid glutamic şi glicocol.
-Aceşti compuşi sulfuraţi sunt importanţi prin proprietăţile lor oxidoreducătoare. Foarte activă
este gruparea -SH a cisteinei ce se oxidează şi trece în forma disulfhidrică (-S-S-), ce reprezintă
elementul esenţial in structura terţiară a proteinelor.
-Sub forma mucopolizaharidelor (condroitinsulfat şi mucoitinsulfat) ia parte la formarea
cartilajelor, oaselor, tendoanelor, a pielii.
-Sunt bogate în sulf cheratina (din păr, unghii, piele), sulfolipdele, substanţa albă a sistemului
nervos, insulina, heparina, coenzima A.
-Din catabolismul compuşilor organici cu sulf rezultă acid sulfuric ce este neutralizat şi excretat în
urină. Prin acidul sulfuric format organismul are posibilitatea să conjuge mai mulţi metaboliţi
( substanţe chimice cu potenţial toxic) pe care îi va transforma în compuşi mai puţin toxici.
Raţia - deficienţele de sulf nu sunt cunoscute, deoarece cele proteice apar primele. In situaţia în
care raţia aduce suficiente proteine, este acoperit şi necesarul de sulf.
Sursele alimentare - cele mai importante surse sunt carnea, viscerele, ouăle, laptele, brânzeturile.
Cantităţi mari de sulf ( dar mai puţin asimilabile) aduc leguminoasele uscate, cerealele, legumele
bogate în tiocianaţi ( varză, conopidă, gulii).
FOSFORUL - din cantitatea de fosfor existentă în organismul adult aproximativ 80% este
concentrat în oase ( 600 - 900 g) şi dinţi sub formă de hidroxiapatită, iar restul se găseşte mai ales
în ţesuturile moi.
Rolul în organism şi efectele carenţei
Fosforul este compusul esenţial al acizilor nucleici, astfel că participă la formarea
nucleoproteinelor.
Are rol în sinteza fosfoproteinelor şi a fosfolipidelor ce intră în structura celulelor şi a
membranelor celulare.
Fosforul participă la procesul de fosforilare, etapă esenţială în absorbţia intestială şi în
metabolismul intermediar al grăsimior şi glucidelor.
Moleculele macroergice (ATP, ADP, GTP, GDP) conţin fosfor.
Majoritatea vitaminelor din grupul B sunt active numai după combinarea cu acidul fosforic
(tiaminpirofosfat, flavinmonoucleotid, flavinadenindinucleotid, piridoxalfosfat, nicotinamid-
adenin-dinucleotid, nicotinamid-adenin-dinucleotid-fosfat ).
Fosfaţii anorganici participă la sistemele tampon, prin care se asigură menţinerea constată a pH-
ului.
Fosfaţii reprezintă un constituent major al tuturor celulelor vegetale şi animale, astfel că
fosforul este prezent în toate alimentele naturale. Deficienţa primară de fosfor nu este cunoscută la
om, iar cea secundară apare la cei ce urmează tratamente cu cantităţi mari de antacizi (hidroxid de
aluminiu). In acest caz fosfaţii din dietă sunt legaţi şi nu se absorb.
Raţia de fosfor - alimentele bogate în calciu şi proteine sunt bogate şi în fosfor. In unele ţări nu
există recomandări privind raţia de fosfor. In Statele Unite aportul de fosfor recomanat este egal cu
cel de calciu , exceptând copiii. Specialiştii recomandă un raport calciu/fosfor supraunitar la copiii
şi subunitar la adulţi.
Sursele alimentare - cele mai importante sunt reprezentate de:
-laptele şi produsele lactate;
-gălbenuşul de ou;
-peştele;
-carnea;
-cerealele integrale.
Seminţele de cereale, leguminoasele uscate şi derivatele de cereale preparate din făină
neagră/integrală sunt bogate în fosfor, dar acesta se găseşte, în special, sub formă de acid fitic şi
fitaţi. Acidul fitic formează săruri puţin solubile cu calciul, magneziul, zincul şi fierul.
CLORUL se găseşte în organism în cantităţi medii de 100g. Cea mai mare parte se găseşte sub
formă de ioni, constituind principalul anion al lichidului extracelular.
Rolul în organism şi efectele carenţei
Alături de sodiu, potasiu şi alţi electroliţi clorul intervine în menţinerea presiuni osmotice, a
echilibrului acido-bazic, a balanţei hidrice, între diferitele compartimente tisulare şi umorale.
Schimburile de clor ce au loc între hemati şi plasmă favorizează fixarea şi cedarea de către
hemglobină a oxigenului şi bioxidului de carbon, ceea ce determină reducerea modificărilor de
pH.
Clorul participă la formarea acidului clorhidric din sucul gastric.
Raţia - se consideră că 4 - 5 g clor pe zi sunt suficiente pentru nevoile adultului.
Sursele alimentare - clorul este larg răspândit în alimente, de aceea nu se pune problema carenţei.

MICROELEMENTELE
FIERUL - organismul adultului conţine aproximativ 3,5 - 4 g fier pentru bărbat şi 2 - 3 g pentru
femei.
Absorbţia şi eliminarea - Fierul bivalent se absoarbe mai bine decât cel trivalent. Acidul
clorhidric are un rol important în absorbţie, el extrage fierul prin solubilizare din substanţele
organice şi facilitează reducerea fierului trivalent existent în alimente în formă bivalentă
absorbabilă. Vitamina C este de asemenea un reducător al fierului şi exercită o acţiune favorabilă
asupra absorbţiei. Fierul din carne, peşte se absoarbe mai bine decât cel de provenienţă vegetală,
deoarece este sub formă bivalentă (fier heminic).
Cerealele sunt bogate în fier, dar acesta este puţin absorbabil, probabil datorită prezenţei fitaţilor.
In alimentele vegetale fierul este prezent sub formă de complexe non-hem ( fier trivalent).
Absorbţia fierului anorganic este crescută de zaharuri, acid citric şi amine, dar cel mai important
promotor al absorbţiei fierului este acidul ascorbic.
Acidul fitic, acidul oxalic, cantităţile mari de fosfaţi şi celuloză determină scăderea coeficientului
de utilizare al fierului
Rol în nutriţie şi efectele carenţei
Cei patru atomi de fier din molecula hemoglobinei se combină cu oxigenul în cantităţi variabile
după presiunea gazului, deci fierul este un purtător al acestuia din atmosferă spre ţesuturi.
Oxigenul ataşat la atomii de fier din mioglobină este depozitat în muşchi.
In al doilea rând fierul feric şi feros din citocromi realizează schimbul de electroni, ceea ce este
esenţial pentru procesele de oxidoreducere şi în metabolismul intermediar. Toate celulele
organismului folosesc oxigenul ce se combină cu carbonul şi hidrogenul, elemente eliberate în
timpul descompunerii nutrienţilor. Fierul intră în structura multor enzime ce participă la calea
metabolică energogenă.
Organismul face economie de fier, pierzând cantităţi mici prin urină, fecale, piele şi fanere. Zilnic
se folosesc pentru sinteza hemoglobinei aproximativ 20 mg fier, în timp ce fierul pierdut din
organism este de aproximativ 1 mg.
Carenţa de fier se manifestă clinic prin anemie hipocromă microcitară. Globulele roşii conţin
puţină hemoglobină şi devin incapabile să transporte suficient oxigen pentru a se acoperi necesarul
energetic al celulelor.
 Raţia alimentară - având în vedere că se absorb în medie numai 10 % din cantităţile de fier
existente în alimente, raţiile zilnice trebuie să fie de 10 ori mai mari decât necesităţile.
Raţiile recomandate sunt:
- 7 - 12 mg pentru copii;
- 13 - 18 mg pentru adolescenţi;
- 10 - 15 mg pentru bărbaţi;
- 15 - 25 mg pentru femei;
- 20 - 40 mg pentru femei în ultimele luni de sarcină.
Aproximativ 80% din fierul organismului se află în sânge, de aceea pierderile de fier prin
hemoragii sunt mari. Menstruaţia determină apariţia pierderilor de fier lunare, astfel că necesităţile
în fier ale femeilor sunt aproape duble faţă de cele ale bărbaţilor.
Sursele alimentare - dieta celor mai multe persoane asigură 10 - 14 mg fier/zi. Carnea, produsele
din carne, cerealele, vegetalele şi fructele conţin fier, dar cantitatea lor variază foarte mult în
funcţie de conţinutul de fier al solului. Aportul scade în condiţiile folosirii unor diete compuse din
cereale rafinate, zahăr şi grăsimi. Laptele este o sursă săracă de fier.

IODUL - organismul uman conţine 20 - 50 mg iod, din care 8 - 10 mg se concentrează în glanda

tiroidă şi intră în compoziţia hormonilor sintetizaţi de aceasta. Cantitatea de iod din dietă este
variabilă şi reflectă conţinutul în iod al solului.
Rolul în nutriţie şi efectele consumului neadecvat
In carenţa de iod glanda tiroidă îşi amplifică activitatea pentru a compensa deficitul (amplificarea
se realizează sub acţiunea hipofizei). Din păcate glanda lucrează în gol, astfel că foliculii se
hipertrofiază şi apare guşa. Copiii, adolescenţii, femeile gravide şi cei ce lucrează fizic intens sunt
mai sensibil la aportul insuficient de iod.
Tiroida fătului are o capacitate mai mare de captare a iodului decât glanda maternă, de aceea
suferă mai mult de pe urma carenţei de iod. Boala apare la populaţia ce consumă alimente şi apă
sărace în iod (carenţă primară).
Carenţa secundară de iod este dată de o serie de substanţe, componente ale unor alimente
vegetale, ce pot perturba metabolismul acestui microelement:
-varza, conopida, guliile, napii conţin tiocianaţi sau izotiocianaţi ce pot substitui iodul din
combinaţiile sale;
-în varză, conopidă, gulii, napi s-a pus în evidenţă progoitrina care, sub influenţa unei
tioglucozidoze, devine activă (goitrină) şi interferă sinteza hormonului de către tiroidă;
-leguminoasele uscate (fasole, soia, mazăre) exercită efecte guşogene prin gemagluteninele pe care
le conţin; ele ar interfera reabsorbţia hormonului tiroidian eliberat prin bilă, ceea ce duce la
sărăcirea organismului în iod;
-alte elemente competitive cu iodul sunt fluorul şi calciul.
Raţia - pentru a preveni apariţia guşei endemice se recomandă următoarele doze de iod:
-60 - 70 μg pentru adulţi, raţia optimă fiind de 100 - 200 μg/zi;
-40 - 50 μg/zi în primul an de viaţă;
-70 - 90 μg/zi la preşcolari;
-120 - 150 μg/zi la şcolari.
Surse alimentare - se estimează că 80 - 90% din iodul necesar organismului provine din alimente.
Sursele alimentare cele mai bogate în iod sunt peştele, scoicile, creveţii, algele marine. Legumele
cultivate pe soluri bogate în iod se încarcă cu acest microelement. Laptele, carnea, ouăle reprezintă
o sursă importantă de iod, dacă animalele primesc o alimentaţie corespunzătoare.