POLUAREA DE NATURĂ FIZICĂ ( POLUAREA SONORĂ)

Zgomotul este o succesiune dezordonată de sunete cu frecvenţe şi intensităţi diferite.

La baza zgomotelor stau sunetele ce pot fi definite ca variaţii ale presiunii detectată de
urechea umană. În propagarea oscilaţiilor mecanice auditive se deosebesc următoarele
elemente:
-timpul în care se produce o oscilaţie mecanică completă ( secunde);
-frecvenţa ce reprezintă numărul de perioade pe unitatea de timp ( măsurată în Hertz
1Hz=1 oscil/sec);
-intensitatea – cantitatea de energie purtată şi transferată de un fenomen vibratil ce
determină senzaţie auditivă (Bel cu unitatea decibel 1/10 ).

Sursele de poluare sonoră sunt reprezentate de:

-industrie – activităţile de la locul de muncă acţionează asupra populaţiei ce trăieşte în
apropierea zonei industriale ( metalurgie, turnătorie, cazangerie);
-activitatea de transport – rutier ( autobuze, tramvaie, maşini, trenuri), aerian, naval;
autoturismele în funcţie de tip şi mărime – 70 – 75 dB; autobuzele ajung la un nivel de 85
– 90 dB; tramvaiele la 90 – 95 dB;
transportul feroviar – în zona gărilor poluarea fonică ajunge la 100 dB;
aerian – poluarea fonică este foarte intensă în jurul aeroportului şi pe traseele de zbor –
110 – 120 dB unde se asociază şi vibraţiile;
-activitatea de construcţie, reconstrucţie, refacere a căilor rutiere;
-în locuintă apar zgomote în urma folosirii aparatelor electrocasnice ( radio, televizor), a
ascensorului, a funcţionării deficitare a instalaţiilor ( de canalizare de ex.), a discuţiilor
sau a jocului copiilor.

Efectele asupra organismului sunt auditive şi extraauditive:

-Efectele auditive sunt reprezentate de oboseala auditivă, traumatismul sonor şi surditatea
profesională;
oboseala auditivă se manifestă prin creşterea pragului de percepţie după expunerea la
zgomote – fenomenul este reversibil după minute, ore, zile de la încetarea expunerii;
traumatismul sonor apare la expunerea la zgomote de intensitate foarte mare chiar pentru
perioade scurte de timp – apare perforarea timpanului, surditate, hemoragia otică;
surditatea profesională reprezintă pierderea definitivă şi ireversibilă a auzului după
expunerea îndelungată la zgomote;

-Cele extraauditive – zgomotul depăşeşte analizatorul auditiv, pe calea nervului auditiv

ajunge la nivelul sistemului nervos central unde produce fenomene de excitaţie şi
inhibiţie ca o consecinţă a acţiunii asupra axului hipotalamo-hipofizar. În prima fază
apare creşterea reacţiei de vigilenţă a organismului, creşterea tonusului simpatic,
creşterea secreţiei hormonale şi mobilizarea substratului energetic. Ulterior toate aceste
reacţii sunt mult reduse.
La nivelul sistemului nervos observăm scăderea atenţiei, oboseală rapidă, cefalee,
vertije, reducerea capacităţii de muncă intelectuală; zgomotele puternice determină
modificări la nivelul electroencefalogramei; apar perturbări ale somnului reprezentate de
dificultăţi de adormire, somn superficial; creşte frecvenţa nevrozelor şi a tulburărilor
psihice.
 Apar modificări la nivelul aparatului cardiovascular reprezentate de vasoconstricţie
capilară periferică, modificarea frecvenţei cardiace, creşterea tensiunii arteriale,
modificarea electrocardiogramei prin modificarea tonusului vaselor coronariene.
La nivel respirator observăm creşterea ritmului respirator, scăderea amplitudinii
miscărilor cutiei toracice, mişcări respiratorii scurte.
La nivelul aparatului digestiv apare scăderea peristaltismul şi creşterea secreţiei
gastrice.
La femeia gravidă expunerea la zgomot se poate însoţi de creşterea frecvenţei avorturilor
sau mişcări ample ale fătului.
Măsurile de prevenire implică respectarea normelor recomandate în locuinţe – 30 +/_ 5
dB.
 IGIENA RADIATIILOR
Radiaţiile reprezintă factori fizici ai biosferei ce acţionează prin intermediul atmosferei
exercitând un efect sanogen sau patogen.
Din punct de vedere fizic ele reprezintă unde sau particule ce se propagă în spaţiu sub
formă de raze care au o anumită viteză de propagare şi realizează transport de energie
asupra materiei.
Radiaţiile diferă în funcţie modul de producere:
-radiaţiile electromagnetice se produc prin vibrarea electronilor atomici în spatiul cosmic;
-cele nucleare prin dezintegrarea nucleară.
Ele diferă şi în funcţie de efectul asupra materiei:
-radiaţiile neionizante nu produc ionizarea materiei iradiate;
-cele ionizante produc ionizare.

RADIATIILE NEIONIZANTE
Acestea se formează prin vibrarea electronilor atomici ai materiei din spaţiu, mişcare ce
determină formarea a 2 câmpuri electrice şi magnetice ce sunt perpendiculare unul pe
altul şi se propaga sub formă de unde transversale ce determină formarea radiatiilor
electromagnetice.

RADIATIILE ULTRAVIOLETE
Au lungimea de undă cuprinsă între 100 - 400 nm. In funcţie de efectul principal ele se
clasifică în 3 categorii:
A cu lungimea de unda de 400-320 nm şi cu efect pigmentogen;
B cu lungimea de unda de 320-280 nm şi cu efect eritematos;
C cu lungimea de unda sub 280 nm şi cu efect bactericid.
Sursele de radiaţii ultraviolete sunt NATURALE ARTIFICIALE
Sursa naturală este reprezentată de Soare, energia RUV reprezintă 5% din total.
Majoritatea radiaţiei este absorbită de stratul de ozon, astfel că la nivelul solului ajunge
doar 1%.
Sursele artificiale sunt reprezentate de:-industrie -flacăra de la sudură;
-topirea metalelor cu arc voltaic.
-descărcări în gaze -lampi cu mercur, cu gaz nobil sau hidrogen;
-surse incandescente;
-lămpi fluorescente.

Mecanismul de aţtiune - radiaţiile determină apariţia reacţiilor fotochimice prin care sunt
excitaţi electonii atomilor de la nivelul materiei vii. Materialul biologic receptiv este
reprezentat de proteine şi acizi nucleici.
Asupra proteinelor exercită un efect de denaturare prin distrugerea activităţii enzimatice.
La nivelul acizilor nucleici efectul este de legare a AND- ului de o proteină.

Efectele asupra organismului sunt sanogene si patogene, acţiunea principală

exercitându-se la nivelul tegumentelor, ochilor precum şi asupra mediului .

Efecte asupta tegumentelor - la acest nivel efectele sunt imediate şi tardive, pozitive sau
negative.
Efectele imediate: + Pigmentarea are efect protector determinând creşterea rezistenţei
organismului la iradiare.
Iniţial se manifestă o pigmentare uşoară precoce ce durează 8-10 zile şi care apare
datorită pigmentului melanic preexistent, nu este insoţită de eritem. După a 4a zi apare
pigmentarea propriu-zisă ce atinge un maxim în a 12 a zi, durează 1-3 luni şi apare
datorită formarii pigmentului melanic de către melanocite.
+ Interferă cu creşterea celulară la nivel tegumentar -în primele 24 de ore dupa iradiere
apare o scădere a creşterii celulare urmată de o accentuare a creşterii ce durează 72 de ore
intreruptă de descuamarea stratului superficial al pielii.
+ Favorizează sinteza vitaminei D pornind de la 7 dehidrocolesterol.
+ In categoria efectelor imediate apar şi unele nocive reprezentate de
-eritem care se poate însoţi de arsură ; iniţial eritemul este slab, durează 1-2 ore dar
după 2-10 ore apare eritemul tardiv ce se însoţeşte de: modificări locale;creşterea
permiabilităţii vasculare; vasodilataţie; creştera fluxului sanguin; exudat celular, edem,
flictene;
-fotodermatoza cutanată apare datorită iradierii tegumentelor sensibilizate prin substanţe
endogene (porfirine) sau exogene(din mediu).
Efecte tardive: + Degenerarea tegumentului însoţită de pierderea elasticităţii acestuia.
+Cheratoza actinică se insoţeşte de apariţia atipiilor celulare fiind considerată un stadiu
precanceros.
+Cancerul cutanat reprezentat de melanomul malign şi carcinomul bazo-celular şi
spinocelular.

Efectele asupra ochiului sunt imediate şi tardive.

Efectele imediate sunt reprezentate de apariţia conjunctivitei şi a fotocheratitei; clinic
apare hiperemie, fotofobie şi blefarospasm dupa 2-3 ore de la expunere.
Efetele tardive nu sunt pe deplin elucidate: la nivelul cristalinului apare opacifiere
(cataracta); la nivelul retinei apare scăderea tranzitorie a vederii însoţită uneori de leziuni
ale celulelor senzoriale bazale.

Efetele asupra mediului depind de doza de radiaţii folosită.

La doze mici efectul este bacteriostatic, iar la cele mari bactericid .Efectul este maxim la
radiaţii cu lungimea de undă cuprinsă intre 250-270 nm radiaţii ce actionează asupra
acizilor nucleici şi a proteinelor celulare.
Măsuri de profilaxie: folosirea hainelor ce reflecta RUV, expunerea progresivă la soare
şi folosirea ochelarilor de soare.

RADIATIILE LUMINOASE
Aceste radiaţii sunt cuprinse între cele ultraviolete şi infrarosii, având lungimea de undă
cuprinsă între 400-760 nm.
Sursele de radiaţii luminoase sunt NATURALE ARTIFICIALE
Sursa naturală este reprezentată de Soare, radiaţiile luminoase reprezentând 40% din
energia solară.
Sursele artificiale sunt reprezentate de:- flacăra deschisă;
- lămpi incandescente şi fluorescente.
Mecanismul de acţiune -ele actionează la suprafaţa tegumentelor o parte fiind reflectată
şi altă parte pătrunzănd superficial; la nivel tegumentar determină reacţii termice (acu-
mulare de căldură) şi fotochimice de intensitate redusă;
-ochiul captează lumina şi o transformă în influx nervos; sensibilitatea ochiului depinde
de cantitatea de energie ce atinge retina.
Efectele asupra organismului sunt sanogene şi patogene.
Efectele sanogene sunt reprezentate de: + Realizează funcţia vederii influenţând acuitatea
vizuală, sensibilitatea de contrast, viteza percepţiei vizuale, stabilitatea vederii clare în
functie de cantitatea şi calitatea luminii.
+Influenţează sistemul de termoreglare, actionând prin radiaţii apropiate de spectrul
infraroşu.
+Creşte pigmentarea tegumentelor şi proliferarea celulelor epiteliale prin radiaţii cu
spectru apropiat de ultraviolete.
+Efect benefic asupra intregului organism prin stimularea metablismului, influenţarea
schimburilor respiratorii, creşterea absorbţiei de calciu şi fosfor, creşterea numărului de
hematii circulante.

Efectele patogene apar in condiţiile expunerii la o radiaţie luminoasă insuficientă sau în

exces. Radiaţia luminoasă insuficientă determină apariţia:
-oboselii vizuale datorită suprasolicitării mecanismelor de acomodare ale ochiului,
fenomen manifestat clinic prin scăderea funcţiei vederii, hipersecreţie lacrimară, usturimi,
senzaţie de corp străin în ochi.
- a miopiei, hipermetropiei fenomene favorizate sau agravate de un iluminat insuficient.
Radiaţia luminoasă în exces expune la apariţia fototraumatismului manifestat prin apariţia
unor imagini strălucitoare în câmpul vizial, prin declanşarea reflexului de închidere a
pleoapei şi prin edem al retinei.
Alte efecte patogene apar la nivel tegumentar fiind reprezentate de: + Fotosensibilitatea
tegumentară ce se manifestă în situaţia expunerii la substanţe cu efecte de fotosen-
sibilizare.
+Hipercheratoza, fenomene de atrofie şi uneori degenerări maligne.
Măsuri de profilaxie: iluminatul optim în încăperi natural şi artificial, protejarea ochilor
faţă de un iluminat excesiv.

RADIATIILE INFRAROSII
Radiaţiile termice au lungimea de undă cuprinsă între 780nm şi 1mm.
Sursele de radiaţii infraroşii sunt NATURALE ARTIFICIALE
Sursele naturale de radiaţii infraroşii sunt reprezentate de Soare, unde radiaţia infraroşie
reprezintă 50% din energia solară şi de corpurile cu o temperatura mai mare de zero
absolut ce emit radiatii calorice.
Sursele artificiale sunt reprezentate de:-lămpi incandescente sau fluorescente;
-flacara sau alte surse calde.
Mecanismul de acţiune - nivelul de energie al acestor radiaţii este redus astfel că ele nu
produc efecte biochimice la nivelul ţesuturilor, ci doar efecte termice. Dozele moderate
asigură temperatura optimă de desfăşuare a reacţiilor biochimice din organism.
Efecte asupra organismului : + Influenţeaza termoreglarea şi schimbul de caldură dintre
organism şi mediu.
 +La nivel tegumentar este tolerată o iradiere de 0,8cal./cm²/min. un timp nelimitat. La
1,5cal./ cm²/min. apare durerea, iradierea peste pragul dureros determină apariţia
eritemului. Eritemul caloric apare la scurt timp după iradiere şi este insuficient conturat,
în zona iradiată apare creşterea sensibilităţii dureroase, vasodilataţia capilară şi activarea
glandelor sudoripale. Iradierea de intensitate mare se insoţeşte de arsuri cu papule,
vezicule şi necroză.
+Expunerea tegumentară îindelungată se însoţeşte de apariţia dermatitelor ce reprezintă
puncte de plecare pentru fenomene tumorale.
+Iradierea aplicată la nivelul pielii pleoapelor determină apariţia eritemului la acest
nivel.
+Iradierea la nivelul ochiului se insoţeşte de apariţia leziunilor la nivelul conjunctivei,
corneii, a irisului, cristalinului sau retinei. Apare creşterea temperaturii locale la nivelul
umoarei apoase, constricţia pupilelor, cristalinul prezintă creşterea temperaturii ceea ce
duce în timp la opacifieri locale, iar leziunile de la nivelul retinei sunt greu de apreciat.
+ La nivelul sistemului nervos central efectele sunt reprezentate de insolaţie cu
creşterea temperaturii centrale, modificări vasculare şi manifestări neuro-vegetative
reprezentate de paloare, tegumente uscate, cefalee, fotofobie, puls slab, jenă precordială,
greaţă. In forme grave apare redoarea cefei, convulsii şi comă.

RADIATIILE IONIZANTE
Aceste radiaţii se particularizează printr-o cantitate mare de energie transferată, ceea ce
determină dezlocuirea electronilor şi apariţia proceselor de ionizare.
După natura lor aceste radiaţii sunt -electromagnetice : radiaţiile X si gama;
-corpusculare : radiaţiile β,α ,protoni şi neutroni.
După capacitatea de penetrare -electromagnetice - penetrabilitate mare în tot corpul fiind
periculoase în iradierea externă;
-corpusculare - capacitate mică de penetrare fiind
periculoase în iradierea internă.
După cantitatea de energie indusă -puternic ionizante - radiaţiile β,α (mai puţin) şi
protonice;
-puţin ionizante - radiaţia gama.
Evaluarea radiaţiei ionizante se realizează pornind de la următoarele elemente de măsură:
Activitatea unui radionuclid exprimă viteza de dezintegrare a atomilor(numărul de
dezintegrări/secundă ) şi se exprimă în becquereli (Bq).
Doza absorbită este energia radiaţiei absorbită de către unitatea de masă a substanţei
iradiate. Unitatea dozei absorbite este este joul pe kg şi poartă numele de gray (Gy) – 1
Gy= 100 rad ( unitatea folosită anterior).
Doza echivalentă reprezintă activitatea biologică a radiaţiei în funcţie de capacitatea sa
ionizantă – se măsoară în sievert (Sv) şi faţă de unitatea anterioară rem are următoarea
valoare 1 Sv= 100 rem.

Sursele de radiaţii ionizante sunt NATURALE ARTIFICIALE

Sursele naturale formează fondul natural de radiaţii reprezentat de substanţele radioactive
prezente în factorii de mediu: -radiaţii cosmice;
- radiaţii terestre (sol, aer, apă, alimente).
Radiaţiile cosmice sunt de origine solară avand o cantitate mare de energie. La limita
atmosferei terestre (radiatii cosmice primare) ele reacţionează cu nucleii atomilor din aer
generand alte emisii nuclere (radiaţi cosmice secundare).
Radiaţiile terestre sunt date de elementele radioactive din scoarţa terestră, cantităţi mici
găsindu-se în roci şi în zăcăminte: Ra 226, Th 222, U 238, K 40 .In aer se gasesc radon şi
toron difuzat din sol şi cantitati mici de C 14, H 3 provenite din radiaţile cosmice. In apă
elementele radioactive migrează din sol găsindu-se concentraţii mai mari în apele de
profunzime. Din sol elementele radioactive migreză în plante şi în organismul animalelor
ajungând în final în alimente.
Sursele artificiale sunt reprezentate de:-explozile nucleare în apă, aer, subterane;
-centralele nucleare în exploatare sau în caz de accidente;
-activitatea industrială: metalurgică, a materialelor radioactive, fabricarea şi rafinarea
combustibilului nuclear;
-exploatarea minereurilor radioactive: riscuri apar în timpul extragerii, prelucrării,
transportului şi depozitării;
-cercetare, biologie, agricultură;
-diagnoză şi terapie medicală: rontgendiagnostic, radioterapie, medicină nucleară;
-sursele minore sunt reprezentate de aparatele de bord, ecranele televizoarelor, ceasurile
cu cadrane luminescente.
Mecanismul de acţiune este reprezentat de ionizare şi de excitarea atomilor. Ionizarea
este realizată de particulele încărcate electric ce trec prin substanţă şi determină scoaterea
unui electron cu care formează o pereche. In condiţiile excitării electrice electronul nu
este smuls ci doar încarcat energetic.
Efectele asupra organsmului sunt somatice şi stocastice.

In cadrul efectelor somatice intrâ: + Boala de iradiere acută ce apare la expunerea de

scurtă durată la concentratii mari de radiaţi. In iradierea uşoară ( 2-4 Gy) apare
leucopenie, limfopenie, trombocitopenie însoţită de tulburări generale cardiovasculare şi
digestive, boala evoluând 2 -5ani.
In iradierea gravă (peste2-4 Gy) boala evoluează în trei etape:
-etapa prodromală apare la câteva ore dupa iradiere şi se caracterizează prin stare de şoc,
greţuri, vărsături şi diaree;
-urmeză perioada de latenţă ce durează de la cateva zile până la cateva săptămâni şi în
care nu există manifestări clinice;
-în final se ajunge la perioada de stare cu astenie, cefalee, ameţeli, manifestări dige-stive
(diaree,varsaturi) şi cardiovasculare (hipotensiune, tahicardie, aritmie şi fenomene
hemoragice,).
In cazurile neletale boala evoluează 5-6săpt., după care sindromul hemoragic se
atenuează şi dispare, iar leziunile ulceroase se vindecă.
+ Radiodermita precoce;
+Leziuni oculare;
+Sterilitate.

Efectele stocastice au un caracter aleatoriu, fiind reprezentate de efectele somatice

îndepartate şi cele genetice.
Efectele somatice îndepărtate cuprind:+ Carcinogeneza apare prin cumularea dozelor
mici de iradiere în expunere îndelungată. Radiaţiile transformă celula normală în celulă
canceroasă, crescând riscul apariţiei leucemiilor, a cancerului de tiroidă, sân sau pulmon.

+Boala de iradiere cronică apare prin expunere profesională la doze mici timp
îndelungat. Pacienţii prezintă un sindrom hematologic reprezentat de leucopenie cu
modificări morfologice, trombocitopenie însoţită de modificări morfologice şi anemie şi
unul neurovegetativ manifestat prin astenie, cefalee, tulburări de somn, reducerea
capacitătiide muncă. La aceste fenomene se adaugă steriliatea, cataracta şi alopecia.
+Efectul teratogen apare atunci când radiaţiile acţionează aspra embrionului determinând
moartea acestuia sau aparitia malformatilor congenitale.

Efectul genetic se manifesta prin apariţia mutatiilor la nivelul celulelor germinale ceea ce
determină afectarea fondului ereditar al individului şi apariţia modificărilor
cromozomiale.

Profilaxia se realizează prin stabilirea dozelor maxime admise pentru muncitorii

expusi (5 rem/an sau 0,1 rem/sapt.), pentru populaţia ce trăieşte în apropierea surselor
(1,5 rem /an) şi pentru restul populaţei (nu va depăşi 2 rem/30 an sau 0,07 rem/an).
Măsuri de prevenire a expunerii:
-păstrarea substanţelor radioactive în containere speciale în spaţii special amenajate;
-ecranarea surselor cu un paravan absorant;
-marcarea specială a locurilor cu surse;
-reducerea timpuluide expunere;
-supravegherea dozimetrică a expunerii populaţiei şi a mediului;
-împiedicarea răspândrii materialului radioactiv în aer şi apă;
-în iradierea medicală se aleg procedurile care asigură un beneficiu maxim cu un risc mic,
-se renunţă la procedurile inutile, se aplică procedurile cu mult discernământ la copii şi
tineri, iar la femei se evită aplicarea lor în cele10 zile din preajma ovulaţiei şi în primele 3
luni de sarcină.
SOLUL
Solul este format din particule solide numite granule, ce au forme, dimensiuni şi
compoziţii chimice variabile. Spaţiul dintre granule reprezintă porozitatea solului. Aceste
doua elemente influenţează majoritatea proprietăţilor fizice, chimice şi biologice ale
solului.
Proprietăţile fizice
-Permiabilitatea este caracteristica solului de a fi străbătut de aer şi apă. Permiabilitatea
pentru aer depinde de granulometrie (dimensiunile granulelor). Solurile formate din
granule mari sunt foarte permeabile pentru aer. Cu cât cantitatea de aer din sol este mai
mare cu atât creşte salubritatea acestuia, deoarece sunt asigurate procesele de
biodegradare.
Permiabilitatea pentru apă este determinată de granulometrie şi de porozitate (spaţiile
libere rămase între granule). Permiabilitatea solului pentru apă este importantă pentru
acumularea rezervelor de apă subterană şi pentru asigurarea apei necesare vegetaţiei.
-Capilaritatea este capacitatea solului de a permite apei subterane să se ridice prin pori
până la nuvelul straturilor superficiale. Dacă pătura de apă subterană este superficială,
aceasta se ridică prin capilaritate, pătrunde în materialele de construcţie ducând la apariţia
igrasiei şi a insalubrizării clădirii.
-Filtrarea este capacitatea solului de a reţine în porii săi diferite impurităţi care îl străbat.
Cu cât solurile sunt mai greu permeabile cu atât reţinerea este mai mare. Această
particularitate a solului are o importantă mare igienico-sanitară deoarece asigură protecţia
apelor subterane.
-Temperatura solului este influenţată de radiaţia calorică şi de procesele biochimice ce se
petrec la acest nivel. Solul este rău conducător de căldură. Temperatura solului
influenţează clima regiunii respective, viaţa plantelor ( protejează rădăcinile), intervine în
procesele fizico-chimice şi biologice ce au loc în sol, permite menţinerea unei
temperaturi aproape constante a apelor subterane, protejează conductele de apă şi
canalizare.
Proprietăţile chimice
Solul cuprinde în structura sa aproape toate substanţele chimice, minerale şi organice
cunoscute, în cantităţi variabile.
-Substanţele minerale sunt acumulate în unele teritorii în cantităţi mari: siliciu, calciu,
aluminiu, fier, magneziu, potasiu. Alte elemente minerale se găsesc în sol în cantităţi
mici: iod, fluor, cobalt, mangan, cupru, crom. O mare parte din elementele chimice din
sol trec în alţi factori de mediu – apă, alimente. Aceşti factori asigură aportul de elemente
minerale pentru organismul uman. Cantitatea primită va fi strict dependentă de
concentraţia lor în sol. Solurile sărace în elemente minerale vor determina un aport
insuficient cu consecinţe specifice. Se pot produce de la simple dereglări fiziologice până
la maladii specifice. Afecţiunile sunt cunoscute sub denumirea de "endemii geo-chimice"
(ex. guşa endemică, caria dentară).
-Solul încorporează în structura sa şi substanţe organice în diferite grade de transformare.
Compuşii organic ai solului provin din resturile de organisme vegetale şi animale. Prin
degradare se formează humusul, complex organic propriu solului ce îi asigură fertilitatea.
Proprietăţi biologice
Solul este cel mai bogat în microorganisme (raportat la ceilalţi factori de mediu ).
Densitatea mare a acestora este la nivelul straturilor superficiale. La peste 4 m el este
aproape steril. Flora solului este reprezentată de bacterii saprofite, ciuperci, alge,
protozoare şi îndeplineşte funcţii caracteristice de oxidare a sulfului, a compuşilor azotaţi,
de fixare a azotului din aer. Este o floră ce contribuie la fertilitatea solului.
POLUAREA SOLULUI
Poluarea solului apare, în special în urma activităţilor umane. Ea se realizează prin
îndepărtarea şi depozitarea neigienică a reziduurilor solide şi lichide, a dejectelor
animalelor şi cadavrelor acestora, deşeurilor industriale, prin utilizarea necorespunzătoare
în agricultură a substanţelor fertilizante/antidăunătoare, utilizarea apelor uzate în irigaţii.
Poluarea cu substanţe chimice
-Poluarea cu reziduuri menajere organice se face prin deşeuri menajere solide şi lichide.
Materia organică este biodegradabilă de către microorganismele din sol şi de către cele
care însoţesc poluanţii organici. Materiile organice sunt descompuse până la produşi
finali mineralizaţi, nitraţi, fosfaţi, sulfaţi. Compuşii azotaţi pot fi înglobaţi în sol sub
formă de azot organic teluric cu rol de fertilizare.
-Poluarea cu substanţe utilizate în agricultură a devenit în ultima vreme o problemă.
Substanţele fertilizante sunt compuşi chimici anorganici folosiţi pentru creşterea
fertilizării solului. De regulă conţin azot, fosfor, potasiu şi sunt folosite ca substanţe unice
sau în amestec. Substanţele ce conţin azor se vor regăsi în sol sun formă de nitraţi.
Aceştia migrează în apă şi în plantele de cultură. În acest fel ei ajung în organismul uman,
generând la sugar boala denumită methemoglobinemie. Pesticidele sunt un alt grup de
substanţe intens folosite în agricultură pentru creşterea producţiei. Ele sunt puţin solubile
în apă şi greu biodegradabile, în funcţie de structula lor chimică. Pesticidele migrează
către structurile inferioare ale solului, ajungând în apă, şi se acumulează în rădăcinoase.
Omul este expus, prin consum de alimente şi apă potabilă poluate cu pesticide.
-Poluarea solului cu substanţe minerale se realizează şi prin activitatea industrială.
Poluarea se realizează prin depunerea pe sol a poluanţilor răspândiţi în atmosferă, prin
depozitarea incorectă a deşeurilor industriale. Solurile cu cea mai mare poluare sunt cele
plasate în jurul întreprinderilor industriale. Substanţele poluante sunt variate, cuprinzând
aproape toate micro şi macroelementele cunoscute. Substanţele toxice de pe sol pot migra
în apele subterane, odată cu precipitaţiile ajung în apele de suprafaţă, sunt încorporate în
culturile vegetale.
Poluarea cu agenţi biologici
Poluarea solului cu reziduuri antrenează şi o poluare biologică intensă, de provenienţă
umană sau animală. Aceşti agenţi biologici sunt diferiţi de flora autohtonă şi constituie
flora supraadăugată a solului. Timpul lor de supravieţuire în sol este variat, în funcţie de
specie şi de condiţiile telurice. De regulă, formele vegetative rezistă mai puţin, de la
căteva zile la câteva săptămâni, în timp ce formele sporulate, de la câteva luni la ani.
Frecvent agenţii biologic ce poluează solul provin din intestinul omului sau al animalului.
Măsurile de protecţie sanitară ce se impun sunt grupate astfel:
-măsuri tehnico-sanitare de colectare şi neutralizare corectă a deşeurilor;
-reducerea sedimentării substanţelor chimice din atmosferă prin reducerea eliminării lor
de la nivel industrial;
-folosirea raţională a substanţelor chimice în agricultură;
-practicarea unor măsuri de asanare, adresate solurilor intens poluate;
-în solurile degradate, cu o capacitate redusă de autoepurare, se vor aplica măsuri de
îmbunătăţire a acestora (în solurile umede se aplică măsuri de drenare şi aerare);
-solurile intens contaminate vor fi supuse dezinfecţiei.
IGIENA REZIDUURILOR
Prin reziduuri înţelegem toate substanţele solide şi lichide rezultate în urma activităţilor
umane.
Reziduurile solide
În această categorie intră resturile solide provenite din locuinţe, cămine, restaurante,
şcoli, instituţii publice, străzi, pieţe, activităţi comerciale şi industriale.
-Reziduurile menajere – cantitatea şi calitatea lor diferă de la o ţară la alta şi depind de o
multitudine de factori cum sunt: zona geografică, clima, gradul de satisfacere a nevoilor
alimentare ale populaţiei, sistemele de încălzire. Aceste reziduuri sunt reprezentate de:
resturi alimentare, hârtie, ambalaje, sticlă, materiale plastice, ţesături, cadavre animale,
gunoi de construcţie. Tendinţa generală este de creştere a gunoaielor cu 1 – 3% anual.
-Reziduurile stradale – au o componenţă variată şi cuprind toate resturile din pieţe,
parcuri, străzi. Componenţa lor este apropiată de cea a gunoiului menajer.
-Reziduurile industriale – natura şi cantitatea lor variază în raport cu procesele de
producţie, cu gradul de industrializare. Cele provenite din industria chimică, metalurgică,
siderurgică conţin numeroase substanţe chimice periculoase. Cele din industria
alimentară sunt bogate în substanţe organice uşor biodegradabile.
-Reziduurile zootehnice – provin de la creşterea animalelor şi sunt caracteristice mediului
rural. Este vorba de reziduuri complexe ce conţin paie, resturi de furaje, dejectele
animalelor. Este un gunoi bogat în substanţe organice, ceea ce face ca el să fie folosit ca
îngrăşământ.
-Reziduurile speciale – cuprind reziduurile cu un înalt grad de periculozitate provenite
din spitale ( în special cele de boli infecto-contagioase, umane şi animale, ce sunt bogate
în floră microbiană patogenă sau condiţionat patogenă). Clasificarea pe categorii a
deşeurilor rezultate din activitatea medicală se face pe criterii practice, după cum
urmează:
 deşeuri nepericuloase – sunt deşeuri rezultate din activitatea serviciilor medicale,
tehnico-administrative, de cazare, a blocurilor alimentare şi a oficiilor de
distribuţie a hranei; aceste deşeuri se colectează şi se îndepărtează la fel ca cele
menajere; următoarele materiale se includ în această categorie: ambalajele
materialelor sterile, flacoane de perfuzie care nu au venit în contact sângele sau cu
alte lichide biologice, ghipsul necontaminat cu produse biologice, hârtia, resturile
alimentare ( cu excepţia celor provenite de la secţiile de infecto-contagioase),
sacii şi alte ambalaje din material plastic, recipientele de sticlă ce nu au venit în
contact cu sângele sau alte lichide biologice;

 deşeuri periculoase – ce se pot clasifica în: deşeuri anatomo-patologice şi părţi

anatomice ce cuprind material biopsic, părţi anatomice rezultate din sălile de
operaţii sau de la autopsie, cadavre de animale rezultate din activităţile de
cercetare; deşeurile infecţioase sunt cele ce provin sau care au venit în contact cu
sângele sau alte lichide biologice, cu virusuri, bacterii, paraziţi ( seringi, sonde,
comprese, pansamente, perfuzoare); deşeuri înţepătoare-tăietoare sunt
reprezentate de ace, ace cu fir, catetere, seringi cu ac, branule, lame de bisturiu de
unică folosinţă); deşeuri chimice şi farmaceutice includ serurile, vaccinurile cu
termen de valabilitate expirat, medicamente expirate, reziduuri de substanţe
chimioterapice.

Nocivitatea reziduurilor solide

Depozitate şi neutralizate incorect, ele reprezintă un factor important de risc. Principalele
nocivităţi pot fi astfel grupate:
-poluarea solului la nivelul suprafeţei de depozitare;
-poluarea bazinelor naturale de apă prin spălarea de către apele de precipitaţie;
-poluarea apelor subterane prin infiltrarea apelor de precipitaţie poluate;
-poluarea aerului prin produşii rezultaţi în urma descompunerilor;
-dezvoltarea muştelor şi a altor insecte, ce sunt vectori a numeroase microorganisme
patogene;
-reprezintă locuri de dezvoltare a rozătoarelor: şoareci, şobolani;
-conţin numeroşi germeni patogeni şi paraziţi;
-influenţează nefavorabil individul din punct de vedere psihic.
Colectarea reziduurilor solide
-La locul de producere ele se colectează în condiţii care să asigure izolarea, să împiedice
accesul insectelor şi eliminarea mirosurilor. Reziduurile menajere se colectează în saci
din material plastic ce se îndepărtează cu totul. Se pot utiliza şi recipienţi metalici sau din
material plastic de capacitate mică (5 – 10 l). De la locul de producere gunoiul este
evacuat în containere mari, metalice, amplasate la 15 m de locuinţă, pe platforme special
amenajate. Colectarea poate fi în sistem unitar ( un singur recipient colector) sau separat (
colectarea făcându-se separat pentru materiale celulozice, resturi alimentare, metale).
-Ambalarea deşeurilor de spital se face diferit în funcţie de natura lor. Cele nepericuloase
se ambalează în saci de culoare neagră. Cele periculoase în ambalaje galbene. Pentru
deşeurile infecţioase (care nu sunt tăietoare-înţepătoare), de laborator sau anatomice se
folosesc cutii din carton prevăzute în interior cu saci de polietilenă sau saci de polietilenă
galbeni ( trebuie confecţionaţi din polietilenă de mare densitate pentru a avea rezistenţă
mecanică mare). Deşeurile tăietoare-înţepătoare se colectează în cutii din material
rezistent la acţiunea mecanică. De asemenea, ele vor fi prevăzute cu un capac special care
are un sistem de închidere definitivă ce permite introducerea deşeurilor, dar împiedică
scoaterea lor. Ulterior ele sunt depozitate temporar într-un spaţiu special existent în
fiecare unitate şi care are un compartiment pentru deşeurile periculoase şi unul pentru
cele nepericuloase. Acest spaţiu trebuie separat fucţional de restul construcţiei şi asigurat
cu sisteme de închidere. Încăperea va fi prevăzută cu sifon de pardoseală pentru
evacuarea apelor uzate ( rezultate în urma curăţării şi dezinfecţiei) în reţeaua de
canalizare.
Transportul reziduurilor solide
-Trebuie făcut la întervale cât mai mici: cel mult 2 zile vara şi 5 zile iarna. Transportul se
face cu maşini compactoare, etanşe, de preferat în timpul nopţii. Maşinile sunt încărcate
de personalul specializat manual sau prin schimbarea containerelor.
-Transportul deşeurilor periculoase se face cu respectarea strictă a normelor de igienă.
Vehicolul care le transportă trebuie să corespundă următoarelor cerinţe minime:
compartimentul destinat contaierelor să fie separat de cabina şoferului; să aibă dispozitive
de fixare a containerelor; să fie dotat cu sisteme etanşe de închidere a uşilor
compartimentului ce conţine containerele; să fie dotat cu sisteme de asigurare împotriva
răspândirii deşeurilor periculoase în caz de accident.
Neutralizarea reziduurilor solide
Metodele de neutralizare a reziduurilor solide trebuie să respecte câteva cerinţe
principale:
-evitarea contaminării şi poluării factorilor de mediu;
-evitarea dezvoltării insectelor şi a rozătoarelor;
-după epurare, reziduurile rezultate să devină inofensive din punct de vedere
epidemiologic;
-reziduurile rezultate după neutralizare să poată fi folosite economic.
Depozitarea controlată – este o metodă practicată pe scară largă. Sistemul constă în
depozitarea reziduurilor în gropi naturale, râpe sau depresiuni provenite din diferite
exploatări şi plasate la periferia colectivităţilor. Reziduurile vor fi dezintegrate de flora
microbiană din sol. Locul de depozitare va fi plasat la cel puţin 1000 m depărtare de
colectivitate, iar apa subterană va fi la o adâncime minimă de 3 – 4 m. Reziduurile se
depun în straturi succesive de 1,5 – 2,5 m grosime, ce vor fi apoi acoperite cu un strat de
pământ de 20 – 30 cm. În acest mod temperatura din interiorul depozitului ajunge la 70°C
ceea ce determină distrugerea germenilor microbieni.
Compostarea reziduurilor – impune depozitarea lor pe o platformă amenajată în afara
localităţii. Platformele sint din ciment, argilă (impermiabile) cu lungimi de 10 – 25 m
plasate în rânduri paralele. Depozitarea se face în stive de 1,8 – 2 m înălţime, în straturi
succesive ( un strat de gunoi, unul de sol).
Camere biotermice – sunt construite din cărămidă sau beton, spaţii în care se introduc
reziduurile şi unde circulă un curent de aer cald ce permite dezvoltarea florei termofile.
Incinerarea – se realizează în cuptoare speciale, denumite crematorii de gunoaie.
Problema majore ridicate de incinerare este legată de riscul de poluarea atmosferică.
Evacuarea reziduurilor în mare – este o metodă folosită de unele centre populate plasate
pe litoral. Reziduurile măcinate trebuie transportate în larg la distanţe convenabile, în
zone unde curenţii marini au direcţie numai către larg.
Deşeurile periculoase – vor fi incinerate în instalaţii ce respectă normele legate de
emisiile de gaze în atmosferă; depozitate în depozitul de deşeuri al unităţii şi apoi
neutralizate prin autoclavare, dezinfecţie chimică, dezinfecţie cu microunde, încapsulare,
iradiere înainte de a fi eliminate final prin depozitare în depozitul de deşeuri.
Reziduurile lichide
Reziduurile lichide numite şi ape reziduale apar din apele folosite în diferite scopuri.
Clasificarea acestor ape se face pornind de la provenienţa lor şi caracteristicile majore de
componenţă.
-Apele uzate menajere – rezultă din folosirea apei potabile în locuinţă. Volumul lor este
egal cu cel al apei potabile distribuite. Ele sunt bogate în materii organice şi în agenţi
biologici. Materiile organice provin din activităţile casnice (resturi menajere) şi din
dejecte. Agenţii biologici ( bacterii, virusuri, fungi, paraziţi) sunt eliminaţi odată cu
dejectele şi îndepărtaţi cu apele uzate. În ultimul timp utilizarea crescută a detergenţilor,
dezinfectanţilor în gospodărie duce la prezenţa acestora în apele uzate.
-Apele uzate industriale - rezultă în urma folosirii apei în diverse procese industriale. Ele
se caracterizează prin variaţii mari de volum, compoziţie şi ritm de producere.
Compoziţia lor depinde de procesul de producţie.
-Apele uzate din zootehnie – provin de la unităţile de creştere a animalelor. Ele sunt
bogate în agenţi patogeni, în substanţe organice.
-Apele uzate speciale – provin din spitalele de boli infecţioase, umane şi animale. Conţin
cantităţi mari de agenţi biologici, alături de medicamente eliminate de pacienţi prin
dejecte.
-Apele meteorice – provin din precipitaţiile căzute pe teritoriul colectivităţii.
Colectarea şi transportul apelor uzate
Colectarea se face în instalaţiile tehnico-sanitare. Apele menajere se colectează la
chiuvete, căzi, grupuri sanitare, cele meterorice în sifoanele de curte şi stradă. Apele
industriale sunt colectate de sisteme similare, chiuvete, sifoane, guri de canalizare.
Reziduurile lichide colectate sunt îndepărtate prin reţeaua de canalizare. Se deosebesc trei
sisteme de canalizare:
 sistemul unitar în care îndepărtarea tuturor apelor uzate se face prin o singură
reţea de canalizare;
 sistemul separativ în care există două reţele de canalizare: una pentru apele uzate
orăşeneşti şi una pentru apa meteorică;

 sistemul mixt utilizabil în zonele cu teren denivelat şi cuprinde sistemul unitar pe

terenuri plane şi separativ pe cele în pantă.

Indiferent de tipul de sistem folosit acesta trebuie să îndeplinească câteva

caracteristici:
-să fie corespunzător dimensionat;
-conductele să fie etanşe;
-timpul de evacuare (de la punctul de colectate până la cel de neutralizare) să fie de 5
– 7 ore;
-reţeaua de canalizare să fie plasată sub zona de îngheţ.
Neutralizarea apelor uzate
În mod normal aceste ape sunt întoarse în natură după o prelucrare prealabilă.
-Deversarea apelor uzate în sursele naturale de apă se foloseşte doar pentru situaţia
unui volum mic de apă uzată. Neutralizarea se face prin diluţie şi prin procese de
autoepurare naturală.
-Tratarea apelor reziduale bogate în poluanţi se face prin metode fizice şi biologice.
 Epurarea prin metode fizice realizează îndepărtarea substanţelor şi corpurilor
în suspensie; înstalaţiile de strecurare sunt reprezentate de grătare cu ochiuri
de diferite dimensiuni prin intermediul cărora suspensiile sunt reţinute;
instalaţiile de sedimentare sunt formate din bazine de sedimentare verticale,
orizontale sau cu două etaje în care se realizează depunerea suspensiilor;
flotoarele sunt instalaţii de îndepărtare a substanţelor plutitoare.

 Epurarea prin metode biologice se realizează natural sau artificial. Metodele

biologice naturale sunt reprezentate de: câmpurile de irigare (suprafeţe de
teren cu şanţuri în care se deversează apele uzate ce vor fertiliza terenul
agricol), câmpurile de asanare (servesc pentru epurarea apelor uzate), irigaţia
subterană (apele sunt aduse prin drenuri plasate la 30 cm adâncime astfel că
nu există riscul contaminării solului), lacuri biologice, puţuri absorbante
( trebuie să aibă pereţii căptuşiţi pentru a nu exista riscul poluării majore a
solului). Metodele biologice artificiale sunt reprezentate de: filtrele biologice
ce sunt formate din bazine de ciment în interiorul cărora se află un material
filtrant pe asigură reţinerea germenilor microbieni (zgură, piatră, cărămidă
pisată pe care aderă organismele acvatice – bacterii, alge, protozoare);
nămolul activat reproduce procesele de autoepurare din apă - instalaţia este
formată din bazine de ciment cu nămol activat şi în care se insuflă aer sub
presiune ( nămolul activat este format din materii organice şi floră oxidantă,
iar prin aerare puternică se realizează amestecul dintre apa uzată şi nămolul
activat).
 Dezinfecţia apelor uzate este obligatorie mai ales pentru apele provenite de la
spitale, laboratoare de microbiologie şi virusologie. Aceste ape se
dezinfectează înainte de a fi îndepărtate prin reţeaua de canalizare a oraşului.