Carnavalescul în critica literară din Basarabia: Emilian Galaicu-Păun, Mircea V.

Ciobanu

Una din provocările postmodernismului literar, dar și a literaturii române din Basarabia în
genere, este legalizarea spiritului critic, considerat mai degrabă o fantomă, decît un fapt bine
împlinit. S-a vorbit, în ultimul timp tot mai des, despre critica literară din spațiul interriveran,
imputîndu-i-se acesteia absența spiritului critic cu toate consecințele posibile: lipsa unor criterii
de valoare, a unor abordări sistemice, a dialogului/spectacolului de idei etc. Deși i se recunoaște
existența prin vocea unor critici cu toate actele în regulă - Eugen Lungu, Vitalie Ciobanu, Nicolae
Leahu, Mircea V. Ciobanu, Emilian Galaicu-Păun, Vasile Gârneț, Adrian Ciubotaru, Grigore
Chiper - critica rămîne să fie într-o continuă maturizare, într-o continuă căutare a propriei
identități.
A pune critica literară optzecistă din Basarabia sub semnul carnavalescului, înseamnă a-i da o
șansă de autodefinire. Carnavalizarea discursului analitic permite criticii literare să se constituie
drept spectacol al spectacolului expresivităţii. Astfel, conceptul de carnavalesc, aplicat de Mihail
Bahtin la cercetarea poeticii dostoievskiene, poate fi urmărit într-un cadru mai larg, în calitatea sa
de agent discursiv, în măsura în care proiectează o viziune asupra lumii. Fiind ”una din
problemele majore ale poeticii istorice, și mai ales ale poeticii genurilor” 1, carnavalizarea se
prezintă drept un imperativ al continuităţii literaturii, desprins din cele trei particularități ale
genurilor serios-ilarului: ”poziția nouă față de realitate”, or ”punctul de plecare al înțelegerii,
aprecierii și formulării realității îl alcătuiește contemporaneitatea vie”; sprijinul ”pe experiență [...]
și pe plăsmuirea liberă”, avînd față de legendă ”o atitudine profund critică, iar uneori cinic-
demascatoare”; ”varietatea căutată de stiluri și calitatea vocilor”. Carnavalescul devine conceptul
care evidențiază necesitatea unui spirit critic în instituirea climatului favorabil pentru evoluția
literaturii în genere. Prin urmare, în critica literară carnavalescul are intenţia de a ridiculiza non-
valorile; de a asigura continuitatea literaturii, or fronda va deveni indispensabilă în procesul
înnoirii instrumentarului artistic; de a permite discursului critic să-și relaxeze resursele analitice
printr-o serie de tehnici și procedee (ironia, ludicul, intertextul ş.a.). Astfel, particularitățile
genurilor serios-ilarului, formulate de Mihail Bahtin, nuanțează specificul criticii literare
postmoderniste, care a transformat actul analitic într-un veritabil spectacol al scriiturii, critificțiunea
sau erotocritica fiind termenii-satelit pentru definirea acestui tip de discurs.
Prin urmare, transferul de sens dinspre carnavalescul (beletristic) și carnavalescul discursului
critic comportă valențele artisticului în critica literară. Dacă literatura, în mare parte, poate fi
considerată un spectacol al expresivităţii, atunci critica, drept instrument de valorificare a acestui
spectacol, poate fi considerată un spectacol al spectacolului. În acest sens, viziunea carnavalescă
asupra lumii și deci carnavalizarea literaturii devin indispensabile în definirea și caracterizarea
criticii postmoderniste, dar și a postmodernismului în genere. Valorificarea modelului
carnavalizant al actului critic se realizează prin inventarea unui instrumentar histrionizant, ironia
și ludicul fiind decisive în procesul de igienizare valorică a cîmpului literar: În acest caz,
carnavalescul funcționează drept replică dură la adresa non-valorii promovate în cîmpul

1|
esteticului, ironia și ludicul țintind astfel în detronarea monologului și instituirea unui dialog de
idei, în care “parada de erudiție“ (M.V. Ciobanu) ar fi cu adevărat un spectacol al conștiinței
critice. Verdictul lui Adrian Ciubotaru însă, dat literaturii și culturii actuale, subliniază că avem
o “cultură și literatură fără idei, fără direcție – exact! cea maioresciană – sau în care nu se dă
ascultare acestora“2, or “cultura dialogului“ se poate naște într-un context competitiv, unde
critica ar deveni “o zonă a spectacularului“ (M.V. Ciobanu).
Se observă, prin urmare, că viziunea carnavalescă asupra lumii vertebrează conștiința critică,
asigurînd astfel continuitatea și inovarea literaturii ca atare. Expresie a fenomenului Caragiale3 în
context autohton, discursurile eseiștilor și a spiritelor artistice, precum Emilian Galaicu-Păun,
Nicolae Leahu, Mircea V. Ciobanu, Eugen Lungu vor ilustra, prin formule analitice inedite,
triumful spectacularului. Prin urmare, critificțiunea sau, cum i-au zis optzeciștii basarabeni,
“belle-lettre“-istica critică (Mircea V. Ciobanu), “erotocritica“ (Nicolae Leahu), dar și eseurile vor
reprezenta spiritul critic carnavalesc prin îmbinarea ludicului și a ironiei. Criticii optzecişti “au
judecata rapidă, ochesc iute miezul operei literare, sînt intuitivi, alegri în discurs, uneori umorali,
înclinaţi către formularea ironică şi maliţioasă. Se complac în cochetăria stilistică, cu bune efecte
cel mai adesea, pot fi concişi, asertorici, apoftegmatici. Discursul lor critic e nervos, expresiv,
economicos, îmbibat de expresii strălucitoare. Îşi pot parodia propriile ipoteze, lasă suficient loc
pentru toleranţă şi contraargumente, pot fi excelenţi polemişti. Limbajul lor este inventiv,
niciodată preţios, refuză conceptualizarea, preferînd ei înşişi o nouă terminologie. Uzează de
definiţii insolite, sînt rapizi în comparaţii şi analogii”4.
Emilian Galaicu-Păun este criticul care reuşeşte să se impună prin instituirea unei formule
critice... fără formule, întîmpinată fie apoteotic ( „belle-lettre”-istică critică” (Mircea V. Ciobanu),
“valsul pe Eşafod” (Vitalie Ciobanu), “spectacol al receptării”, “vampirism livresc” (Alexandru
Cistelecan), “eclectismul scriiturii” (Lucia Ţurcanu) etc.), fie sceptic, în această din urmă categorie
înscriindu-se Iulian Ciocan. Vectorul ce orientează staţionarea aprecierilor în spaţiul
textualismului îşi cunoaşte originea în finalul eseului Poezia de după poezie, unde Emilian Galaicu-
Păun nu numai că punctează mecanismul realizării acestui text, dar şi devoalează crezul asupra
scriiturii: ”Scriind acest eseu [...] m-a obsedat odiosul personaj al romanului Numele trandafirului,
călugărul Jorge, cel care ştie că nu se poate citi nepedepsit “Cartea”. Dar întotdeauna vor exista un
Venanzio, un Severino, care se vor lăcomi la ea (devenind primele victime ale lecturii); abia apoi
va veni Guglielmo, cărturarul pursînge, pentru a o răsfoi “cu mănuşi”. Ei bine, “mănuşile” sînt
convenţia. Mi le-am pus ori de cîte ori am citit/scris o carte, un text, un eseu. Dar şi astfel protejat,
după ce întorc ultima filă mă grăbesc să mă spăl pe mîini. De “literatur㔓 5.
Analizînd discursul critic galaichian, se evidenţiază o structură complexă, eterogenitatea
elementelor constituind specificul criticii galaichiene. Caracterul proteic al acestei constituţii
(eseul, cronica, jurnalul, autodescrierea etc.) regizează un fel de inginerie stilistică, ce presupune
ştergerea hotarelor dintre speciile criticii, finalitatea exerciţiului fiind de a devoala laboratorul
unui “alchimist postmodern”. Nu întîmplător este şi faptul plasării acestei formule în interiorul
eseului Poezia de după poezie, cochetînd cu majoritatea formelor menţionate anterior. Prima parte a

2|
eseului schiţează imaginea postmodernismului, prezentînd întrebările “Ce?” şi “Cum?” drept
două viziuni distincte asupra literaturii: tradiţionalistă şi postmodernistă. Convergenţa mai
multor elemente particulare în formulele date e dictată, într-un caz, de caracterul tranzitiv
(“acesta —poetul lui ”Ce?”—n.n.—scrie tematic, cu subiect, la moment(-ul istoric), didactic-
povăţuitor, patetic, pe înţelesul cititorului, uşor de clasificat (e victima sigură a alcătuitorilor de
manuale şcolare şi de crestomaţii tematice), utilizînd limbajul ca mijloc de comunicare şi nu ca
scop în sine (sigur, e nevoie să distingem şi aici “marfarele” de elegantele “trenuri de pasageri”),
avînd un punct de destinaţie precis, extravertit, sculptural (“dintr-o bucată”), frust, rectiliniu,
mimetic, evoluţionist (“de la plug la cosmodrom”), extensiv, avîndu-şi motivaţia în afara
scrisului propriu-zis” etc.), iar de cealaltă parte de cel procesual al scrierii (“poetul lui “Cum?” e
introvertit, mozaical, decantat, intensiv, ludic, încercînd noi şi diverse moduri de exprimare,
utilizînd limbajul ca scop în sine [...], livresc, mediat de cultură, transnaţional, elaborat […],
centripet, incomprehensibil decît în forma limbajului său”). Pigmentînd teoretic acest segment al
eseului, pe care, de altfel, îl şi califică “pagini de teorie”, autorul nu ezită să-l articuleze în cheie
ironică și ludică, atunci cînd ţinta demersului este orientată spre “cei care au circulat decenii în
şir pe şinele late ale întrebării ”Ce?”.
Expresie a unui spirit emancipat de rigorile speciei, genul de cronică literară profesată de
Emilian Galaicu-Păun se înscrie sub semnul Structurilor în mişcare (denumirea unei rubrici de
întîmpinări din revista Contrapunct), în măsura în care este capabilă să demonteze mecanismul
procustian de edificare a speciei, caragializînd fenomenul supus interpretării/analizei.
Pentru a ilustra carnavalescul în cronica literară, apelăm la recenzia “Dar mai întîi ...reparaţi
ghilotina” (Contrafort”, nr.4-5, 2002). Aici cronicarul mizează pe pluriperspectivism analitic, care
ar putea fi aplicat de fiecare dată cînd non-valoarea funcţionează pe post de valoare. Antologia
Iubire de Metaforă, realizată de Mihail Dolgan, alimentează exerciţiul/jocul “punctelor de vedere”
prin lipsa unor criterii estetice. Structura cronicii este dictată de o simplă anecdotă (“Optimistul,
Pesimistul şi Realistul sînt condamnaţi la moarte prin decapitare. Fireşte, primul încalecă
ghilotina Optimistul. Harşti! Lama ghilotinei se opreşte undeva pe la jumătate, astfel că, din
respect pentru tradiţie, insul este graţiat. “V-am spus eu—viaţa e frumoasă!”, exclamă
Optimistul. Povestea se repetă întocmai cu Pesimistul, care, decepţionat de cele întîmplate,
conchide cu năduf: “Asta-i viaţă?! Nici de murit nu-i bună…” În cele din urmă este invitat
Realistul, care preia imediat iniţiativa: “Sigur că da!… Dar mai întîi, reparaţi ghilotina”),
personajele căreia (Optimistul, Pesimistul, Realistul) devin nişte cronicari. Chiar dacă fiecare
dintre aceste instanţe are de spus un cuvînt greu despre Iubire de Metaforă (Optimistul: ”Într-un
cuvînt, o carte a tuturor aşteptărilor―valorile confirmă, nulităţile/mediocrităţile dezamăgesc”;
Pesimistul: “...avem de-a face cu un monument al kitsch-ului în materie de carte”; Realistul:
“Supusă unui examen critic, constatăm cu stupoare că ghilotina ─ de vreme ce operează o
selecţie pe viaţă şi pe moarte, orice antologie este o ghilotină ─ lui Dolgan nu are lamă!”),
cronicile lor nu trădează relativizarea perspectivei asupra acestui fenomen editorial, cum s-ar
părea la prima vedere, ci sînt expresia unui foarte responsabil joc de-a critica. Convergenţa

3|
atitudinilor într-un singur punct este explicată în Ultimul cuvînt (al unui poet antologat), secvenţă
ce încheie aventura ipostazierii: ”Citind în prefaţa dlui Dolgan că generaţia ′80 ar mer′e “pe calea
unei intense şi complexe intertextualizări, realizate cu multă dexteritate lingvistică”, ce ne-a venit
în minte? Ia să dăm o probă, pe loc, de faţă cu toată lumea. Aşadar, se ia Infernul lui Dante, se
combină cu manifestul avangardist al lui Ilarie Voronca, apoi se citeşte în glas, pe două voci.
Vocea întîi:“Văzui un trunchi fără de cap, şi-mi pare/ că şi-azi îl văd, şi singur îl văzui/
umblînd şi el ca şi-alţii orişicare.// Ţinea de păr în mînă capul lui,/ cum porţi un felinar în mîna
vie,/ iar capul ne-a văzut şi-a scos un hui1// (...) Cînd drept sub poala punţii-a fost, apoi,/ ne-
ntinse capu-n mîna ridicată/ spre-a-i face glasul mai vecin cu noi,// şi-a zis...”
Vocea a doua: ”BĂRBIERIŢI-VĂ CU GHILOTINA!”6
Emilian Galaicu-Păun remodelează statutul criticii literare după imaginea literaturii actuale,
originalitatea exerciţiului desprinzîndu-se din ancorarea ludicului şi a ironiei în promovarea unei
atmosfere polemice. Formulă pe potriva demersului critic galaichian, critica de după critică
corporalizează un discurs ce sfidează omnipotenţa tehnicizării ca mijloc unic în procesul emiterii
unei judecăţi de valoare, fiind expresia unui „spirit artistic”, cum i-ar fi spus Radu G. Ţeposu.
Un maestru al carnavalescului autohton poate fi considerat și Mircea V. Ciobanu, discursul
căruia este la ora actuală unul dintre cele mai incisive și insistente, “judecata sa de valoare,
atîrnînd greu în balanța apreciativă“ (Eugen Lungu), criticul continuînd “să hărțuiască
permanent cărțile-eșec […], sperînd într-o (re?)naștere miraculoasă a literaturii de calitate“
(Adrian Ciubotaru).
Un subiect proaspăt și elocvent în acest sens este polemica iscată în urma publicării articolului
Explicarea Temei pentru acasă (note de lectură), care are în centru romanul Tema pentru acasă de
Nicolae Dabija, roman ce a reușit să încapă în topurile librăriilor, în gura “laudativă“ a unor
critici, dar și în Curriculumul școlar. Să fie oare un succes?! Reacția lui Mircea V. Ciobanu este
una promptă, exactă, insistînd, de fiecare dată, să nuanţeze cota valorică a textului: “Un singur
lucru nu ar fi de dorit să se producă: să se prezinte această carte ca model literar, ca model de
narațiune, ca model de roman. Nu trebuie să înveți arta scrisului pe acest text – prea multe
lacune care se pot multiplica apoi“. Funcția de negare a tăcerii criticii constituie “bibliografia“
cea mai ilustrativă a valorii unui text, Mircea V. Ciobanu asumîndu-și rolul de a traduce, prin
notele sale de lectură, tăcerea criticilor autohtoni de notorietate, a celor care “au găsit de cuviință
să nu se pronunțe (cu toată gama, bogată de tot, a interpretării polisemantice a acestor tăceri)“.
Fiind conștient că opinia sa distonează cu peisajul general foarte optimist, criticul nu ezită să-și
ascute bisturiul ori de cîte ori găsește motive: “Greșeli elementare. La pagina 62, se menționează
că “penitenciarul avea o mie de paturi pentru cei peste o mie de deținuți“ (faptul că ceilalți deținuți
– într-un lagăr de muncă! – dormeau în picioare nu e numai incredibil, dar nici nu are vreun rost
în narațiune, nici măcar “de formă“, personajul principal, proaspăt sosit, nu dormi în picioare vreo
noapte). Iar pe pagina alăturată, 63, comandantul Kudreavțev se plimbă “prin fața celor aproape o
mie de întemnițați aliniați...“ (?) Unde au dispărut, într-o noapte, cei de “peste..“? “7. Fiind autorul
unui roman-eșec (opinie susținută public și de Aureliu Busuioc, Eugen Lungu), Nicolae Dabija

4|
nu întîrzie să scrie un pamflet în propria-i apărare, pamflet care denotă, la rîndu-i, lipsa de
instrumentar argumentativ care să-l salveze de la eșec.
Lista textelor care au provocat așa-zisele polemici literare poate fi întregită de articolul Noua
proză basarabeană: între profesionalism și amatorism8, care a ținut trează atenția criticilor autohtoni și
a demonstrat că, de fapt, nu sîntem pregătiți pentru menținerea unui spectacol autentic al ideilor.
Efectul Caragiale poate fi urmărit, în acest caz, prin intransigența, imparțialitatea criticului,
articulate în vederea provocării unui dialog autentic, a unui spectacol de idei, or asistăm, de fapt,
la “marea trăncăneală“ a orgoliilor (Ernu – Ciocan), aşa-zisa polemică desfăşurîndu-se în timp
real pe blogul lui Gheorghe Erizanu9, dar şi pe paginile ziarului Timpul, cu articole semnate de
Dumitru Crudu10, Alexandru Vakulovski11, Iulian Ciocan12. Prin urmare, adevărata polemică
lipseşte, locul ei fiind luat de discursuri sterile, pline de orgolii şi supărări, or imperativul unui
veritabil dialog de idei este limbajul profesionist, care, ulterior, ar constitui baza teoretică a unei
noi generaţii. Merită atenție delimitarea formelor pe care le poate lua critica drept “loc unde se
dau lupte (recte: spectacole) veritabile“: “Pe un segment anume, ele sînt de o sobrietate
academică notorie. Pe alt segment, ele sînt de o sclipitoare inteligență (“asalturi de idei“ în lanț),
produsă pe un teren al paradei de erudiție. Pe un al treilea, se conturează o fascinantă
confruntare a interpretărilor celor mai variate. În fine (între ele mai încap formule particulare,
imposibil de omologat), o bucată de tușă, alături de banca de rezervă, este locul orgoliilor
împlinite, eșuate, rănite...“13.
Asumarea adevăratul ping-pong de idei în spiritul modelului francez de polemică (Picard vs
Barthes, academismul vs noua critică) ar permite criticii din Basarabia să se lanseze în zona
ideilor literare. Lipsa unor texte-replică, texte-argument fac din peisajul critic autohton un spațiu
al monologismului, dialogul de idei - adevăratul dialog de idei - rămînînd marea provocare a
exegezei.
Soluția, așadar, rămîne a fi critica însăși, efectul Caragiale fiind necesara pastilă a lucidității în
spațiul cultural autohton.

5|
1
Mihail Bahtin, Problemele poeticii lui Dostoievski, București, Editura Univers, 1970, p.148.
2
Adrian Ciubotaru, Cărturarii și antiintelectualismul (3), Semn, nr. 2, 2011, p. 28.
3
Ne referim aici la articolul lui Ion Simuţ O nouă școală a lui Caragiale, apărut în antologia Competiția continuă.
Generația ′80 în texte teoretice, care definește caragialismul drept factor determinant al autohtonizării
postmodernismului literar. Considerîndu-l pe Caragiale drept unul din “patronii spirituali ai generației ′80 în
toate genurile literare“, criticul determină rolul acestui “zeu tutelar“ în formarea unei conștiințe critice: “critica
tînără a pactizat cu Caragiale și și-a constituit, împrumutînd parțial acest limbaj, un stil: stilul ironic“, Piteşti,
Editura Vlasie, 1994, pp.40-42.
4
Radu G. Țeposu, Istoria tragică & grotescă a întunecatului deceniu literar nouă, București, Editura Cartea
Românească, 2006, p.49.
5
Emilian Galaicu-Păun, Poezia de după poezie, Chişinău, Editura Arc, 1999.
6
Emilian Galaicu-Păun, “Dar mai întîi...reparaţi ghilotina!”, în “Contrafort”, anul IX, nr.4-5, aprilie-mai, 2002, p.8.
7
Mircea V. Ciobanu, Explicarea Temei pentru acasă (note de lectură), în Semn, Anul XIV, nr. 2, 2011, p.13.
8
Mircea V. Ciobanu, Noua proză basarabeană: între profesionalism și amatorism, în Sud-Est Cultural, nr.4, 2010.
9
http://erizanu.cartier.md/noua-proza-dupa-mircea-v-ciobanu-2384.html
10
Dumitru Crudu, Există oare o nouă proză basarabeană? - http://www.timpul.md/articol/exista-oare-o-noua-proza-
basarabeana-18936.html
11
Alexandru Vakulovski, „Eşti un KGB-ist. Bine ţi-au făcut!” - http://www.timpul.md/articol/-alexandru-
vakulovski-esti-un-kgb-ist--bine-ti-au-facut-18959.html
12
Iulian Ciocan, Teoretizări puerile - http://www.timpul.md/articol/iulian-ciocan-teoretizari-puerile-18961.html
13
Mircea V. Ciobanu, O zonă a spectacularului: critica literară, în Semn, nr.4, 2009, p. 7.