Baltagul

de Mihail Sadoveanu

Mihail Sadoveanu este unul din cei mai de seamă prozatori din
literatura română, care a abordat o diversitate de specii literare -
schița, povestirea sau romanul -, în întreaga sa operă, guvernată de
acel „vizionarism al trecutului” (Tudot Vianu).
Opera literară „Baltagul”, de Mihail Sadoveanu, publicată în 1930,
este considerata una dintre cele mai reusite scrieri ale poetului şi
aduce o formula românească inedită în peisajul epicii interbelice:
polimorfismul structurii. Romanul este o creatie epică în proză, de
mari dimensiuni, cu acţiune complexa, desfașurată pe mai multe
planuri, în timp si spatiu precizate, antrenând un număr mare de
personaje puternic individualizate. Prin multitudinea aspectelor
înfăţişate, romanul oferă o imagine amplă asupra vieţii.
„Baltagul” este realizat pe două coordonate fundamentale:
aspectul realist (monografia lumii pastorale, reperele spaţiale,
tipologia personajelor, tehnica detaliului semnificativ) şi aspectul
mitic (ritualurile Vitoriei, tradițiile pastorale, motivul comuniunii om-
natură, mitul marii treceri).
Un prim argument ce face posibilă încadrarea romanului în
categoria celor realiste este tendința spre redarea veridică a
realităţii, surprinsă obiectiv ca într-o oglindă. Redarea precisă a
spațiului (utilizând toponime reale ca: Dorna, Bistrița, Piatra Neamț)
și a timpului acțiunii („aproape de Sfântul Andrei”, „în Postul Mare”,
„10 Martie”) conferă veridicitate textului obiectiv urmărit de
scriitorii realişti.
Un alt argument care susţine realismul romanului este
preferinţa autorului pentru tehnica detaliului semnificativ. Aceasta
tehnică este utilizata când este realizată descrierea spațiului, când
este înfăţişată viaţa muntenilor, când sunt descrise ocupațiile,
tradiţiile şi obiceiurile acestora şi când este conturat portretul fizic
al Vitoriei „Nu mai era tânără, dar avea o frumusețe neobişnuită în
privire. Ochii îi străluceau ca într-o ușoară ceață în dosul genelor
lungi și răsfrânte în cârligașe”.
Romanul îmbină tema căutării și a cunoaşterii adevărului cu
tema familiei și a iubirii, încercarea Vitoriei de a-și căuta soţul fiind
dictată de dragostea pe care i-o poartă acestuia. La aceste teme se
adaugă și condiția femeii într-o societate dominată de bărbați,
femeia fiind nevoită să-și facă singură dreptate.
Un prim episod ilustrativ pentru tema și viziunea abordată este
cel în care Vitoria și Gheorghiță descoperă într-o râpa osemintele lui
Nechifor. Dându-și seama că Nechifor a fost omorât undeva între
Suha și Sabasa, femeia porneşte alături de fiu în căutarea lui. Cei doi
dau peste Lupu, câinele lui Nechifor care îi conduce la râpa.
Gheorghiță este cel care coboară primul pentru a vedea ce se află
acolo, găsind în cele din urmă osemintele tatălui său. Pentru a fi
sigură de constatare, Vitoria coboară și ea, comportându-se ca un
adevărat detectiv. Aceasta descoperă că doi oameni l-au omorât pe
bărbatul său, iar, luându-i craniul în mână, deduce că a fost lovit cu un
baltag în ceafă, fiind mai apoi aruncat în râpă alaturi de calul său.
Secvența demonstrează tăria de caracter a Vitoriei, dar și
perspicacitatea acesteia, deoarece încearcă să analizeze obiectiv
indiciile de la locul crimei. Mai mult decât atât, coborârea în râpă
permite o analogie cu coborârea în Infern, făcând trimitere la mitul
lui Isis si Osiris. In ceea ce-l privește pe Gheorghiță, secvența este
deosebit de sugestivă, deoarece, lăsat să vegheze osemintele tatălui
său peste noapte, este obligat să se maturizeze rapid, fapt care
justifica apartenenta la bilgunsroman.
O altă secvenţă sugestivă în ceea ce priveşte tema este cea a
praznicului. Vitoria, ca o femeie credincioasă, îi organizează lui
Nechifor praznicul, invitându-i și pe cei doi criminali. În încercarea
de a-i da de gol, aceasta le adresează o multitudine de întrebări,
punându-i în dificultate. Mai mult decât atât, femeia povesteşte cum
crede că ar fi fost omorât Nechifor, moment în care Calistrat Bogza
cedeaza nervos, devenind violent. Vitoria îi face semn lui Gheorghită
să îl omoare pe criminal, iar acesta, simţind că îi este sfârsitul
aproape, mărturiseste fapta celor doi, celălalt fiind dat pe mâna
politiei. Felul in care Vitoria îşi face dreptate poate fi privit drept
condamnabil dupa legile noastre, justificat însă de legea locului
(„Legea Baltagului”).
Elementele de structură si de compozitie relevante pentru
tema și viziunea despre lume sunt conflictul, perspectiva narativă si
titlul.
In text apare slab schitat un conflict interior care surprinde
incertitudinea Vitoriei cu privire la pornirea în căutarea lui Nechifor,
acesta fiind plecat la Dorna cu oile și intarziind nejustificat de mult.
Puternic conturat este conflictul exterior, central fiind cel dintre
Vitoria şi cei doi criminali, Calistrat Bogza și llie Cuţui. Conflictul
debutează în secvența în care Vitoria, punând cap la cap informatiile
adunate, constată că între Suha și Sabasa cei doi tovarăşi ai lui
Nechifor au fost văzuţi singuri după ce fuseseră părtași la o
tranzacție cu soțul Vitoriei. Conflictul evoluează prin încercările
Vitoriei de a afla adevărul despre moartea lui Nechifor, testându-i pe
cei doi prin întrebări incomode. Perspicace, Vitoria înţelege ce s-a
întâmplat, conflictul finalizându-se în secvenţa praznicului, prin
pedepsirea celor doi făptaşi.
Perspectiva narativă adoptată în incipitul romanului este
construită pe un principiu telescopic. Aceasta este la persoana a III-
a, obiectiva, cu focalizare zero si heterodiegetica. Legenda rostului
etniilor, auzită de Nechifor Lipan de la un baci înţelept, este evocată
de Vitoria, stând singură pe prispă în lumina de toamnă şi torcând.
Bărbatul ei obişnuia să o spună uneori la cumătrii şi nunţi, adică în
momente ritualice, care amintesc de ordine şi rost. Prima voce pe
care cititorul o aude în roman este cea a marelui absent, dar mediată
prin conştiinţa femeii lui, surprinsă într-o atitudine cu numeroase
valente simbolice: torcând nu doar lâna din furcă, ci şi caierul
amintirii și al dorului. Treptat, după evocarea unor dialoguri cu tâlc
ale celor două personaje, perspectiva narativă se schimbă, făcând loc
unui narator neutru, cu focalizare zero, privita din spate, care însă se
va nuanta pe tot parcursul romanului, alternând cu focalizarea internă
și notaţia în stil indirect liber.
Titlul are valoare simbolica, deoarece baltagul, secure cu doua
taisuri, devine un motiv al cautarii adevaruluo care se intoarce
impotriva rau-facatorilor. Acesta reprezinta atat arma crimei, cat si
arma dreptatii.
In concluzie, romanul „Baltagul” scris de Mihail Sadoveanu
apartine realismului mitic prin monografia lumii pastorale, tipologia
personajelor, tehnica detaliului semnificativ si gesturile rituale ale
Vitoriei Lipan.