Constitutional Curs

CURSUL 1 – CONCEPTUL DE DREPT
 Notiunea de drept.
 Aparitia si evolutia dreptului
 Dimensiunea sociala a dreptului
 Esenta, continutul si forma dreptului
 Definitia dreptului
 Notiunile de drept public si privat
Obiectivele Cursului 1
 Definirea dreptului
 Descifrarea originii dreptului si a evolutiei acestuia, explicarea dimensiunii sociale a
dreptului
 Prezentarea esentei, continutului si formei dreptului
 Definirea notiunilor de drept public si privat
Concepte-cheie tratate:
Drept – ansamblul regulilor asigurate si garantate de stat care au ca scop organizarea si

disciplinarea comportamentului uman, in principalele relatii din societate intr-un climat specific
manifestarii coexistentei libertatilor, apararea drepturilor esentiale ale omului si justitiei sociale
Drept public – cand serveste societatii in ansamblu
Drept privat – cand serveste interesele individului in parte
Drept constitutional - ramura dreptului public alcatuita din norme juridice ce reglementeaza
relatiile sociale fundamentale ce apar in procesul instaurarii, mentinerii si exercitarii statale a
puterii.
Etimologic, termenul de administraţie derivă de la latinescul "directus", care înseamnă

drept, direct, linie dreapta, in limba latina insa cuvantul care corespundea substantivului „drept”
era "jus", care inseamna drept, dreptate, legi.
În limbajul curent termenul “drept” este utilizat în mai multe sensuri:
• Stiinta dreptului, adica un ansamblu de idei, notiuni, concepte si principii care

explica dreptul.
• Dreptul este tehnica si arta in sensul ca organizeaza viata in comun, destinat sa

disciplineze comportamentul uman si sa apere societatea de excese;
• Facultatea unui subiect de a-si valorifica si de a-si apara impotriva tertilor un

anume interes.
Notiunea de drept
1
Dreptul consta in ansamblul regulilor de conduita generale si obligatorii asigurate si garantate de
stat, reguli al caror scop il constituie organizarea si disciplinarea comportamentului uman in
cadrul relatiilor umane, precum si infaptuirea acestui comportament intr-un climat specific
manifestarii coexistentei drepturilor esentiale ale omului si libertatilor lui cu justitia sociala.
[paginile 9-14]
Aparitia si evolutia dreptului
Ca institutie ce deriva de la societate, dreptul isi gaseste suportul in relatiile reciproce dintre
oameni si este indisolubil legat de evolutia generala a societatii, de particularitatile societatii pe
diferite trepte de dezvoltare istorica.
Chiar si H. Kelsen recunoaste ca dreptul este un fenomen conditionat de timp si spatiu.
[paginile 14 - 23]
Dimensiunea sociala a dreptului
Dreptul este un rezultat al activitatii umane, al socializarii. Normele sale intervin in procesul
productiv, stabilind reguli generale pentru actul zilnic, repetat, al producerii, al repartitiei si al
schimbului de produse si activitati. Libertatea omului este deplina numai in masura in care nu
stanjeneste libertatea celorlalti.
[paginile 23 - 26]
Esenta, continutul si forma dreptului
Esenta unui fenomen reflecta unitatea laturilor, a trasaturilor si a raporturilor interne necesare,
relativ stabile, care constituie natura launtrica a fenomenului si il fixeaza intr-o clasa de
fenomene adiacente. A cerceta esenta dreptului presupune patrunderea inauntrul sau,
sesizarea legaturilor intime care-i confera stabilitate si identificarea calitatilor interne.
Continutul dreptului il constituie ansamblul elementelor, al laturilor si al conexiunilor care dau

expresie concreta vointei si intereselor sociale ce reclama oficializarea si garantarea pe cale
etatica. Continutul dreptului implica esenta sa, dar nu se reduce la ea. Continutul este mai
stufos, desi nu este atat de profund ca esenta.
Forma dreptului semnifica exprimarea organizarii interioare a structurii continutului, ea

desemnand aspectul exterior a continutului.
[paginile 27 - 35]
Definitia dreptului
Dreptul este un ansamblu de reguli asigurate si garantate de stat, care au ca scop organizarea
si disciplinarizarea comportamentului uman, in principalele relatii din societate, intr-un climat
specific manifestarii coexistentei libertatilor, apararea drepturilor esentiale ale omului si justitiei
sociale.
[paginile 36 - 38]
2
Notiunile de drept public si privat
Separarea celor doua tipuri de drept apare inca de la inceputurile dreptului, romanii fiind primii
care le-au definit, care, intr-o traducere aproximativa ar fi:
- dreptul public este atunci cand el este in slujba imperiului roman
- dreptul privat este atunci cand serveste interesele individului in parte
Aceasta definitie este actuala si astazi deoarece face cea mai clara distinctie intre cele doua
ramuri de drept in functie de interesele cui le apara si la cine se aplica.
In cadrul dreptului public o importanta deosebita o are dreptul constitutional care este factorul
structurant al intregului sistem de drept care guverneaza si orienteaza reglementarea juridica din
celelalte ramuri ale dreptului.
[paginile 38 - 42]
Subiecte pentru pregătirea în vederea evaluării finale:

 care sunt elementele componente care pot fi subsumate conceptului de drept
 in ce constau esenta, continutul si forma dreptului
 definiti notiunile de drept public si privat
APLICAŢII
Exerciţii rezolvate
1. Care sunt elementele componente ce pot fi subsumate conceptului de drept?

a.) Ansamblul regulilor de conduita, instituite sau sanctionate de stat
b.) reguli care exprima vointa poporului ridicata la rang de lege
c.) Reguli privind bunele moravuri, morala publica, buna credinta si obiceiul pamantului
(cutuma)
d.) Reguli a caror aplicare este realizata de bunavoie
e.) Reguli a caror aplicare este realizata in ultima instanta, prin forta coercitiva a statului
A.) a, b, c, e
B.) a, b, d, e
C.) a, c, d, e
Răspuns corect: B
Precizări privind cursul următor:
Cursul Nr. 2 conţine următoarele aspecte:

- notiunea de drept constitutional
- locul si izvoarele dreptului constitutional
- raportul si subiectele raportului de drept constitutional
- normele de drept constitutional
CURSUL 2 – DREPTUL CONSTITUTIONAL, RAMURA A SISTEMULUI DE DREPT

 Notiunea de drept constitutional
3
 Locul dreptului constitutional in sistemul de drept
 Izvoarele dreptului constitutional
 Raportul de drept constitutional
 Subiectele raportului de drept constitutional
 Normele de drept constitutional
 Definirea dreptului constitutional
 Precizarea locului dreptului constitutional in sistemul de drept
 Identificarea izvoarelor de drept constitutional
 Identificarea si definirea obiectului de reglementare al dreptului constitutional
Drept constitutional – ramura fundamentala a sistemului de drept romanesc alcatuita din

norme juridice care reglementeaza relatii sociale fundamentale ce apar in procesul instaurarii,
mentinerii si exercitarii statale a puterii
Izvoarele dreptului constitutional – forme specifice, particulare, de exprimare a normelor

juridice, care sunt determinate de modul de edictare sau de sanctionare a lor de catre stat
Obiectul dreptului constitutional – relatiile sociale care se nasc in activitatea de instaurare si

mentinere si exercitare a puterii de stat si care privesc bazele puterii si bazele organizarii puterii
Raport de drept constitutional – relatiile sociale reglementate si sancctionate de o norma

juridica ce se nasc in cadrul activitatii de instaurare, mentinere si exercitare a puterii politice ca
putere statala.
Dreptul constitutional, ramura a sistemului de drept
In procesul aparitiei si dezvoltarii dreptului ramura dreptului constitutional se cristalizeaza mult

mai tarziu, o data cu aparitia primelor constitutii scrise din lume, spre sfarsitul sec XVIII.
Conceptul clasic de drept consitutional se formeaza mult mai tarziu, el fiind de origine italiana,
dar format sub impulsul ideilor franceze.
In tara noastra, dreptul constitutional s-a predat impreuna cu dreptul administrativ sub
denumirea de drept public, dar la 1864 A. Codrescu isi intituleaza cursul „Drept constitutional”.
Conceptul de drept constitutional se incetateneste prin predarea si publicarea la Facultatea de
Drept din Iasi a cursului de drept constitutional a Prof Constantin Stere, in 1910, si la Facultatea
de Drept din Bucuresti a cursului de drept constitutional a Prof Constantin Visesscu.
In literatura de specialitate s-au dat drepului constitutional mai multe definitii:

- dreptul constitutional este alcatuit din norme juridice ce reglementeaza
organizarea politica a statului, structura, functionarea si raporturile dintre puterile
publice, drepturile, libertatile si indatoririle fundamentale ale cetateanului
- unii autori considera ca dreptul constitutional reglementeaza relatiile sociale ce
apar in procesul organizarii si exercitarii puterii, altii sustin ca organizarea puterii
cuprinde exercitarea puterii, iar alti autori sustin ca relatiile sociale reglementate
de dreptul constitutional sunt cele care apar in infaptuirea puterii
- dupa unii autori romani de dupa cel de-al doilea razboi mondial (ex. Tudor
Draganu), normele dreptului constitutional reglementeaza relatiile sociale care
apar in procesul de infaptuire a acelei activitati fundamentale a statului care este
4
activitatea de exercitare a puterii de stat, in timp ce altii (ex. Nistor Prisca)
considera ca relatiile reglementate de normele dreptului constitutional iau nastere
in procesul organizarii si exercitarii puterii de stat, iar intr-o a treia opinie (I.
Muraru) se sustine ca normele dreptului constitutional reglementeaza relatiile
sociale fundamentale care apar in procesul instaurarii, mentinerii si exercitarii
puterii in stat.
[paginile 43-47]
Locul dreptului constitutional in sistemul de drept
Dreptul constitutional este ramura principala in sistemul de drept romanesc intrucat, pe de o

parte, normele de drept constitutional reglementeaza cele mai importante raporturi sociale, adica
acele relatii fundamentale ce apar in procesul instaurarii, mentinerii si exercitarii puterii, iar pe de
alta parte toate normele juridice trebuie sa fie conforme Constitutiei. La o analiza profunda
corelatiei dintre constitutie si ramurile dreptului vom constata ca orice ramura de drept isi
gaseste fundamentul juridic in normele din constitutie.
[paginile 47-50]
Izvoarele dreptului constitutional
Prin izvor de drept se intelege acea forma specifica, particulara, de exprimare a normelor
juridice care sunt determinate de modul de edictare sau de sanctionare a lor de catre stat.
Constitutia actuala a Romaniei repune obiceiul in randul izvoarelor dreptului, valorificand rolul si
importanta sa aparte in reglementarea relatiilor sociale. Aceasta rezulta din nominalizarea
obiceiului in art 41 din Constitutie (protectia proprietatii private). Cele mai importante izvoare
formale ale dreptului constitutional sunt:
- Constitutia si legile de modificare a Constitutiei
- Legea ca act juridic al Parlamentului
- Regulamentele Parlamentului
- Ordonantele Guvernului
- Tratatul international
[paginile 51 - 56]
Raportul de drept constitutional
De la inceput se impune identificarea relatiilor sociale reglementate de drept care, prin continutul
lor specific, sunt raporturi de drept constitutional. Aceste relatii sociale sunt acelea care apar in
procesul instaurarii, mentinerii si exercitarii statale a puterii. In obiectul dreptului constitutional
sunt cuprinse doua categorii de relatii, si anume:
a. relatii cu dubla natura juridica (acele relatii care sunt reglementate si de alte ramuri de
drept si in acelasi timp si de catre Constitutie)
b. relatii specifice de drept constitutional (ce formeaza obiectul de reglementare numai
pentru normele de drept constitutional). Specific acestor relatii este faptul ca se nasc in
procesul complex de instaurare, mentinere si exercitare a puterii
[paginile 56 - 63]
Subiectele raportului de drept constitutional
5
Cu privire la subiectele raportului de drept constitutional, trebuie sa subliniem faptul ca unul
dintre subiecte este totdeauna fie detinatorul puterii, fie statul, fie un organ reprezentativ si ca
aceste subiecte actioneaza intr-un mod necesar intr-un raport juridic aparut in activitatea de
instaurare, mentinere si exercitare a puterii.
Subiectele raportului sunt:

1. Poporul
2. statul
3. Organele statului
4. Partidele politice, formatiunile politice, alte organizatii
5. Cetatenii
6. Strainii si apatrizii
[paginile 63 - 67]
Normele de drept constitutional
In explicarea specificului normelor de drept constitutional trebuie sa se plece de la teoria normei

juridice, urmand ca apoi sa regasim elementele generale in norma de drept constitutional si sa
observam ce trasaturi proprii are aceasta din urma. Norma juridica este definita ca fiind o regula
sociala de conduita, generala si obligatorie, instituita sau sanctionata de puterea de stat in
diferite forme. Orice norma juridica este un comandament impus de puterea publica, formulat
uneori chiar sub forma supletiva sau de recomandare. Normele constitutionale, pe langa
prevederi ce reglementeaza nemijlocit unele relatii sociale, au si prevederi care contin
formularea unor principii, consfiintesc bazele puterii, definesc unele institutii.
[paginile 67 - 72]

 Definitia dreptului constitutional
 Care sunt izvoarele dreptului constitutional
 Identificarea si definirea obiectului dreptului constitutional
 Enumerati si definiti subiectele raportului de drept constitutional
APLICAŢII
1. Sub ce denumire s-a predat si se preda in Romania si in lume disciplina dreptului

constitutional?
a.) Drept fundamental
b.) Drept constitutional si institutii politice
c.) Drept public
d.) Drept constitutional si administrativ
e.) Drept de stat
A.) b, c, d, e
B.) a, b, d, e
C.) a, c, d, e
2. Care sunt categoriile de relatii sociale ce formeaza obiectul de reglementare al
dreptului constitutional?
6
a.) relatii sociale care contribuie la delimitarea ramurilor de drept
b.) relatii specifice de drept constitutional
c.) relatii specifice altor ramuri de drept
d.) relatii cu dubla natura juridica
e.) relatii sociale reglementate de drept
A.) a, e
B.) c, d
C.) b, d
3. Care dintre urmatoarele entitati sunt subiectele raporturilor de drept constitutional?

a.) poporul
b.) strainii si apatrizii
c.) statul
d.) Refugiatii
e.) autoritatile publice
A.) b, c, d, e
B.) a, b, c, e
C.) a, c, d, e
Răspuns corect:1-A; 2-C; 2-B; 3-B
CURSUL 3 – TEORIA CONSTITUTIEI ( 1 )

 Notiunea de constitutie
 Notiunea de regim constitutional
 Aparitia constitutiei
 Definirea notiunii de constitutie
 Definirea conceptului de regim constitutional
Constitutie – legea fundamentala a unui stat, alcatuita din norme juridice investite cu forta
juridica suprema, si care reglementeaza acele raporturi sociale fundamentale ce sunt esentiale
pentru instaurarea, mentinerea si exercitarea puterilor in stat, pentru asigurarea exercitarii
drepturilor si libertatilor fundamentale ale cetatenilor
Regim constitutional in sens material – un ansamblu de reguli care reglementeaza

organizarea si conducerea unui stat intr-o anumita etapa de dezvoltare a sa.
Notiunea de constitutie
De-a lungul istoriei recente a lumii, mai exact incepand cu sec XVIII, s-a impus, impreuna cu alte
mari institutii de baza create in scopul de a exprima prefacerile structurale politice, economice
sau juridice, si Constitutia, ca lege fundamentala a oricarui stat. Pentru stabilirea conceptului de
constitutie este necesar a se face doua precizari prealabile. In primul rand, ca intre constitutie si
lege nu se poate pune semnul egalitatii, desi constitutia este si ea o lege, adica un act normativ,
si, in al doilea rand, constitutia este o categorie istorica, ea aparand pe o anumita treapta de
dezvoltare a societatii umane.
7
Termenul de constitutie este foarte vechi, el fiind deseori folosit in acceptiunea de lege, dar
acceptiunea sa actuala de lege fundamental s-a conturat mai tarziu. Etimologic, cuvantul
„constitutie” vine din latinescul constitutio, care insemna asezarea cu temei. In sistemul de drept
roman, constitutia insemna edictul semnat de imparat si a carui forta juridica era superioara
celorlalte acte juridice adoptate de autoritatile publice ale imperiului.
Initial, conceptul de constitutie s-a referit la ansamblul de norme juridice care au ca scop
limitarea puterilor guvernantilor si garantarea drepturilor fundamentale ale omului. Conceptia
initiala a fost dezvoltata in sensul ca normele constitutionale trebuie sa fie cuprinse intr-o lege
sistematica si sa se bucure de o eficienta juridica superioara tuturor celorlalte legi.
Sfarsitul sec XX aduce cu sine si renuntarea la conceptia initiala despre constitutie. Formarea
notiunii moderne de constitutie a parcurs etape istorice indelungate, diversi autori fiind
preocupati sa gaseasca explicatii privind natura juridica a acesteia si totodata sa-i fundamenteze
continutul.
Dintre teoriile care au incercat sa explice formarea ideii de constitutie, cea care s-a remarcat cel
mai mult este teoria contractualista. In zilele noastre asistam la o revigorare a conceptului de
constitutie si la o imbinare a sensului formal cu cel material.
[paginile 73-82]
Definitia constitutiei
Analiza unora din definitiile formulate in literatura juridica prezinta un interes deosebit. Prof.
Constantin Dissescu defineste constitutia ca fiind „organizarea exercitiului suveranitatii”. Obiectul
dreptului constitutional este creearea si reglarea atributiunilor puterilor publice, precum si
stabilirea garantiilor individuale si drepturilor recunoscute cetatenilor pentru conservarea
libertatilor.
Paul Negulescu a definit constitutia ca fiind o norma care cuprinde principiile referitoare la
organizarea statului si la raporturile de echilibru intre diferitele puteri ale statului, precum si
drepturile omului.
In conceptia lui Andre Hauriou, prin constitutie se intelege ansamblul regulilor care
administreaza organizarea si functionarea statului. In acest sens, orice stat, prin faptul ca exista,
are o constitutie.
Examinand definitiile prezentate vom constata ca elementul comun este elementul stat sau
puterea de stat. Alaturi de elementul putere se mai adauga si elemente de forma.
Tudor Draganu si Ioan Deleanu definesc constitutia ca fiind acea lege care, avand forta juridica
superioara celorlalte legi, reglementeaza in mod sistematic atat principiile structurarii social
economice, cat si pe cele ale organizarii si functionarii statului bazat pe aceasta, garanteaza
material drepturile fundamentale cetatenesti si stabilieste obligatiile corespunzatoare acestor
drepturi.
Continutul constitutiei este unul de natura complexa, el cuprinzand principiile fundamentale

pentru toate domeniile vietii politice, economice, sociale, culturale, juridice. Datorita acestui fapt
constitutia este caracterizata ca fiind legea fundamentala care sta la temelia organizarii statale si
este baza juridica a intregii legislatii. Ceea ce este specific si definitoriu pentru constitutie este
forta sa juridica. In acest sens se constata ca are o forta juridica suprema, ceea ce o situeaza in
8
topul ierarhiei izvoarelor dreptului si impune regula conformitatii intregului drept cu dispozitiile din
constitutie.
Tot o trasatura care s-a impus, fara a fi totusi de valoarea celorlalte, forma scrisa a constitutiei.
Constitutia scrisa s-a impus inca din sec XVIII, ea fiind preferata constitutiei cutumiere din mai
multe motive. Totusi, aceasta trasatura nu figureaza in definitii pentru ca exista tari care nu au o
constitutie scrisa precum Anglia, Noua Zeelanda si Israel. Multe definitii ale constitutiei retin ca o
trasatura solemnitatea adoptarii, iar altele forma sistematica, plecandu-se de la ceea ce afirma
Thomas Paine: „nu exista constitutie daca ea nu poate fi pusa in buzunar”. Nu lipseste din unele
definitii ideea stabilitatii constitutiei, ca o trasatura care o distinge de alte legi si care justifica
intreaga clasificare a constitutiilor in rigide si flexibile.
Constitutia trebuie considerata a fi legea fundamentala a unui stat, alcatuita din norme
juridice, investite cu forta juridica suprema si care reglementeaza acele raporturi sociale
fundamentale ce sunt esentiale pentru instaurarea, mentinerea si exercitarea puterilor in
stat, pentru asigurarea exercitarii drepturilor si libertatilor fundamentale ale cetatenilor.
[paginile 83-89]
Notiunea de regim constitutional
Evolutia istorica sta marturie faptului ca fiecare stat isi enunta modul de organizare si exercitare
a puterii prin intermediul constitutiei, atat guvernantii, cat si cei guvernati, vazand in acest act
politico-juridic legea fundamentala a tarii. Dar traditia constitutionala are o vechime mult mai
mare decat constitutia scrisa. Dintr-o perspectiva istorica se poate spune ca fiecare stat a avut o
constitutie in sens material, un ansamblu de cutume constitutionale care stabileau modul de
exercitare a puterii.
Precizarile facute in legatura cu traditia cutumiara constitutionala si raporturile ei cu normele

constitutionale cuprinse intr-un document se circumscriu problematicii conceptului de regim
constitutional. Acest concept poate fi definit dintr-o dubla perspectiva:
a. o perspectiva materiala
b. o perspectiva formala
Din punct de vedere material, regimul constitutional exprima ansamblul de reguli care
reglementeaza organizarea si conducerea unui stat intr-o anumita etapa de dezvoltare a sa.
Din punct de vedere formal, regimul constitutional exprima exteriorizarea sau obiectivarea
ansamblului de reguli care reglementeaza organizarea si conducerea unui stat intr-un document
politico-juridic numit constitutie. Regimul constitutional, in sens formal, corespunde statelor
moderne care sunt guvernate pe baza constitutiilor scrise.
Regulile de organizare si de conducere a statului, indiferent care ar fi forma lor, cutumiara sau
scrisa, confera substanta regimului constitutional. Complexitatea regimului constitutional difera,
in functie de realitatile si conditiile social-istorice la care il raportam, de complexitatea vietii
politice a statului respectiv.
[paginile 90-92]
Aparitia constitutiei
Momentul aparitiei constitutiei este unul de natura controversata, doctrina juridica fiind impartita
in ceea ce priveste stabilirea acestui moment. Dificultatea se datoreaza faptului ca uneori nu se
9
iau in consideratie constitutia cutumiara si constitutia mixta, ci numai cea scrisa si faptul ca nu
se apreciaza fenomenul constitutie in toata complexitatea lui.
Creearea constitutiei trebuie privita ca un proces indelungat, inceput cu mult inainte de revolutia
burgheza si in care burghezia a jucat un rol hotarator, desavarsit prin adoptarea constitutiei
scrise. Normele constitutionale, indiferent daca au fost denumite asa, au existat de la aparitia
statelor suverane, caci in orice stat au existat anumite reguli fundamentale de organizare si
functionare a guvernarii. Meritul burgheziei, venite la putere, consta in sistematizarea acestor
reguli, completate si adaptate noii ordini si intereselor instaurate, intr-o lege scrisa, adoptata cu
forme si proceduri solemne si investite cu cea mai inalta forta juridica.
Aparitia statului de drept depinde practic de aparitia constitutiei, prin intermediul ei guvernantii
fiind pusi sub incidenta regulilor juridice. Prima constitutie aparuta in lume este constitutia
engleza, desi procesul de formare a acestei constitutii, inceput o data cu adoptarea in 1215 a
Magnei Charta Libertatum, a continuat si dupa adoptarea primelor constitutii scrise. Prima
constitutie scrisa este cea americana din 1787. In ceea ce priveste Europa, prima constitutie
scrisa este dea adoptata in Franta in 1791.
Treptat, statele si-au adoptat constitutii, iar constitutia a devenit nu numai legea fundamentala a
unui stat, ci si documentul politic si juridic care marcheaza un moment important in dezvoltarea
ecomico-sociala si politico-juridica a statelor.
[paginile 92-94]

 Definitia constitutiei
 Notiunea de regim constitutional
 Aparitia constitutiei
APLICAŢII
1. Identificati elementele componente ce pot face parte din continutul conceptului de

constitutie
a.) este legea fundamentala a statului
b.) Constitutia cuprinde norme juridice referitoare la caracteristicile statului si la puterea
statala
c.) Constitutia subsumeaza norme juridice investite cu forta juridica suprema
d.) Constitutia reglementeaza acele relatii sociale fundamentale care sunt esentiale pentru
instaurarea, mentinerea si exercitarea puterii statale
e.) Constitutia reglementeaza relatiile sociale fundamentale din toate domeniile vietii
economice, sociale, culturale, politice si juridice
A.) a, d, e
B.) a, b, e
C.) a, c, d
2. Definirea regimului constitutional din punct de vedere material se face:

a. in functie de continului sau
b. in functie de ansamblul de reguli care reglementeaza organizarea si conducerea unui
stat
10
c. in functie de continutul si valoarea relatiilor sociale reglementate
d. regulile de organizare si conducere a unui stat au in vedere o etapa de dezvoltare a sa
e. in functie de ansamblul regulilor de drept si si a unui numar de uzante
A.) a, d, e
B.) a, b, d
C.) a, c, d
Răspuns corect:1-C; 2-B
CURSUL 4 – TEORIA CONSTITUTIEI ( 2 )

 Adoptarea constitutiei
 Revizuirea constitutiei
 Suspendarea si abrogarea constitutiei
 Suprematia constitutiei
 Stabilirea initiative adoptarii constitutiei
 Modurile de adoptare a constitutiei
 Autoritatea competenta in a revizui constitutia si procedura de revizuire
 Suspendarea constitutiei
 Abrogarea constitutiei
 Fundamentarea stiintifica a suprematiei constitutiei
Adoptarea constitutiei – apartine acelui organism statat, politic sau social care, ocupand in
sistemul politic al unei societati locul cel mai inalt, este cel mai in masura sa cunoasca evolutia
societatii date si perspectivele sale. Dreptul de a adopta constitutia il are puterea constituanta.
Revizuirea constitutiei – orice constitutie este supusa modificari, indiferent care ar fi forma, si
dreptul de a o revizui apartine acelui organism care a adoptat-o.
Suspendarea constitutiei – In practicile constitutionale au fost cazuri cand constitutiile au fost

total sau partial suspendate, mai ales in perioadele de criza politica, cand guvernantii renuntau
la forma democratica de conducere.
Abrogarea constitutiei – apare cand raportul de forte politice se schimba in esenta sa si este
adoptata o noua constitutie.
Suprematia constitutiei – este o notiune complexa care exprima pozitia supraordonata a

constitutiei, nu numai in sistemul de drept, ci si in intregul sistem social politic al unei tari.
Adoptarea constitutiei
Adoptarea constitutiei este un proces complex cu profunde semnificatii politico-juridice, proces in

care se detaseaza clar puterea constituanta si modurile de adoptare.
Initiativa adoptarii constitutiei constituie prima etapa in adoptarea unei constitutii. In principiu,
se considera ca initiativa constitutionala trebuie sa apartina acelui organism statal, politic sau
11
social care, ocupand in sistemul politic al unei societati locul cel mai inalt, este cel mai in masura
sa cunoasca evolutia societatii date, perspectivele sale. Un rol aparte il poate avea si initiativa
populara.
La intrebarea de a sti cine trebuie sa aiba dreptul de a adopta o constitutie, s-a raspuns si se
raspunde prin teoria puterii constituante. Puterea constituanta apare sub doua forme, originara
si instituita. Fara a analiza clasificarile modurilor de adoptare a constitutiei, consideram ca este
mai importanta analiza procedeelor de adoptare a constitutiilor, observandu-se ca aceste moduri
explica in mare masura si evolutia constitutiilor in ceea ce priveste forma si continutul lor.
a. constitutia acordata este constitutia adoptata de un monarh ca stapan absolut care isi
exercita puterea. Este cea mai rudimentara forma de constitutie.
b. Statutul sau constitutia plebiscitara este o varianta a constitutiei acordate, mai
dezvoltata. Statutul este initiat tot de monarh dar este ratificat prin plebiscit. Constituia
Romaniei din 1938 a fost o constitutie statut.
c. Constitutia pact reprezinta un contract intre rege si popor, poporul fiind reprezentat prin
parlament. Exemple de constitutii pact: Constitutia Romaniei din 1866 si cea in 1923.
d. Constitutia conventie este rezultatul activitatii unei adunari ce poarta numele de
Conventie. Aceasta adunare este special aleasa pentru a adopta constitutia, ea
exprimand conventia intervenita intre toti membrii societatii si era considerata deaspura
parlamentului. O varianta a constitutiei conventie este constitutia referendara, in sensul
ca o data adoptata o constitutie este supusa ratificarii populare. Constitutia Romaniei din
1991 este o constitutie referendara.
e. Constitutia parlamentara. Dupa cel de-al doilea razboi mondial adoptarea constitutiilor s-
a realizat de regula de catre parlamente, mai ales in tarile din estul Europei. In acest mod
au fost adoptate constitutiile tarii noastre din 1948, 1952 si 1965.
[paginile 94-100]
Revizuirea constitutiei
Dreptul, fiind un fenomen social dinamic, este supus schimbarilor care se produc in societate.
Normele si principiile constitutionale nu fac nici o exceptie de la aceasta regula. O constitutie o
data adoptata isi produce efectele pe o perioada de timp. Orice constitutie este supusa
modificarii, indiferent care i-ar fi forma. De obicei, posibilitatea, ca si procedura de revizuire, sunt
expres prevazute chiar in textul legii fundamentale.
Dreptul de a revizui constitutia trebuie sa apartina aceluiasi organism care a adoptat-o.

Autoritatea competenta in a revizui constitutia difera dupa felul constitutiei, iar procedura de
revizuire a constitutiei este in principiu asemanatoare celei de adoptare potrivit marelui principiu
al simetriei juridice. Cand revizuirea constitutiei se face dupa aceeasi procedura dupa care se
modifica legile suntem in prezenta unei constitutii suple sau flexibile. Cand modificarea
constitutiei se face dupa alte reguli decat cele obisnuite, dupa care se modifica legile ordinare,
ne aflam in fata unei constitutii rigide. De regula, constitutiile scrise sunt rigide iar constitutiile
cutumiare sunt flexibile.
Cei care au adoptat constitutii scriseau avut grija sa le asigure acestora o stabilitate in timp. In
realizarea rigiditatii constitutiilor s-au folosit mai multe metode:
- s-au exprimat opinii in sensul ca o data stabilita, o constitutie nu mai poate fi
modificata. Se considera de catre doctrina juridica ca valoarea juridica a unor
asemenea prevederi este nula intrucat puterea constituanta de astazi nu are nici
o putere de a limita puterea constituanta ce va veni
- s-a stabilit ca nici o modificare a constitutiei nu poate fi facuta pe o perioada de
timp prestabilita
12
- stabilirea unei proceduri de revizuire extrem de greoaie
- stabilirea unor reguli exprese cu privire la revizuire
Revizuirea implicita a constitutiei consta in schimbarea unor dispozitii ale acesteia fara a se
recurge la procedura de revizuire prevazuta chiar in legea fundamentala, ci la o alta procedura.
Practic, revizuirea implicita are ca rezultat incalcarea constitutiei.
O forma mult mai grava a revizuirii este falsa revizuire sau frauda constitutionala. Ea consta in
schimbarea, printr-o modificare legala a constitutiei, a regimului politic consacrat in textul initial
al constitutiei, a regimului politic corespunzator si cadrul constitutional.
[paginile 100-107]
Suspendarea si abrogarea constitutiei
In practicile constitutionale ale statelor au fost cazuri in care constitutiile au fost total sau partial
suspendate, normele constitutionale fiind scoase din vigoare. Unele constitutii interzic
posibilitatea suspendarii lor. Alte constitutii nu prevad dispozitii cu privire la suspendare. Cu
toate acestea, in practica burgheza constitutiile au fost suspendate in perioadele de criza
politica, cand guvernantii renuntau la forma democratica de conducere.
In general, in asemenea situatii, constitutia se suspenda prin proclamarea starii de asediu, prin
guvernarea prin decrete-legi, prin lovutir de stat. Doctrina juridica s-a exprimat in sensul ca
suspendarea constitutiei este ilegala, desi in practica ea a fost pusa in aplicare. Suspendarea
totala a constitutiei constituie o abatere de la ideea de constitutionalitate si de legalitate.
Abrogarea constitutiei, chiar daca nu este stipulata in mod expres, sigur atunci cand raportul de
forte politice se schimba in esenta sa, in mod necesar este adoptata o noua constitutie.
Actuala Constitutie a Romaniei prevede in art 153, ca prezenta Constitutie intra in vigoare la
data aprobarii ei prin referendum. La aceeasi data Constitutia din 21.08.1965 este si ramane in
intregime abrogata.
[pagina 108]
Suprematia constitutiei
O problema mai delicata a dreptului constitutional o reprezinta fundamentarea stiintifica a

suprematiei constitutiei.
Suprematia constitutiei este o notiune complexa in continutul careia se cuprind trasaturi si

elemente politice si juridice, care exprima pozitia spuraordonata a constitutiei nu numai in
sistemul de drept ci si in intregul sistem social politic al unei tari. Aceasta pozitie deosebita
implica un continut normativ complex dar si importante consecinte statale si juridice.
Analiza noastra se limiteaza doar la consecintele juridice, adica la aceleaa care evidentiaza ca
spurematia constitutiei este o realitate juridica si nu o simpla teorie. Acestea sunt:
- consecintele juridice privind adoptarea constitutiei
- consecintele juridice privind modificarea, suspendarea si abrogarea constitutiei
- deosebirile dintre constitutie si legi, consecinte ale suprematiei constitutiei
- conformitatea intregului drept cu constitutia
13
Suprematia constitutiei este o realitate incontestabila si nu o simpla afirmatie. Ea implica o serie
de consecinte juridice, dar se bucura in acelasi timp de garantii juridice specifice legii
fundamentale si anume:
- controlul general al aplicarii constitutiei
- controlul constitutionalitatii legilor
- indatorirea fundamentala de a respecta constitutia
[paginile 109-114]

 Moduri de adoptare a constitutiei
 Revizuirea constitutiei
 Abrogarea si suspendarea constitutiei
 Efectele juridice ale suprematiei constitutiei
 Garantiile juridice ale suprematiei constitutiei
APLICAŢII
1. Care din enunturile de mai jos considerati ca reprezinta consecinte juridice ale
suprematiei constitutiei?
a.) consecinte juridice privind adoptarea, modificarea, abrogarea si suspendarea constitutiei
b.) Indatorirea fundamentala de a respecta constitutia si suprematia acesteia
c.) Deosebirile dintre constitutie si legi
d.) Conformitatea intregului drept cu constitutia
e.) Controlul general al aplicarii constitutiei
A.) a, d, e
B.) a, b, e
C.) a, c, d
2. Cei care au adoptat constitutia scrisa au avut in vedere sa-i asigure acesteia o
anumita stabilitate in timp, imprimandu-i o anumita rigiditate. Care din urmatoarele
metode de rigidizare au fost folosite?
a.) interdictia modificarii anumitor valori constitutionale considerate fundamentale pentru
societate si stat
b.) interdictia absoluta de modificare a constitutiei
c.) Interdictia de modificare a constitutiei pe o perioada de timp prestabilita
d.) folosirea unor proceduri extrem de greoaie de modificare a constitutiei
e.) interdictia incetarii provizorii a efectelor juridice ale normelor constitutionale si abrogarii
constitutiei
A.) a, d, e
B.) a, c, d
C.) a, b, e
Răspuns corect:1-C; 2-B;
14
CURSUL 5 – CONTROLUL CONSTITUTIONALITATII LEGILOR ( 1 )
 Notiunea de control a constitutionalitatii legilor
 Forme de control al constitutionalitatii legilor
 Clasificarea formelor de control
 Definirea notiunii de control al constitutionalitatii legilor
 Definirea principalelor forme de control al constitutionalitatii legilor
 Clasificarea formelor de control
Controlul constitutionalitatii legilor – ca institutie juridica, cuprinde ansamblul dispozitiilor

normative prin care se organizeaza verificarea conformitatii cu Constitutia, atat a fiecarei legi, in
ansamblul ei, cat si a fiecarei prevederi dintr-o lege, avand drept consecinta inlaturarea legii dau
a dispozitiei dintr-o lege a carei neconformitate cu Constitutia a fost contestata.
Forme de control al constitutionalitatii legilor – modalitatile de exercitare a controlului

constitutionalitatii legilor si care cuprind toate trasaturile esentiale si comune ale exercitarii
controlului constitutionalitatii, trasaturi care se regasesc in exercitarea acestui control, indiferent
de tara in care a fost constituit.
Notiunea de control al constitutionalitatii legilor
Controlul constitutionalitatii legilor, ca institutie juridica, cuprinde ansamblul dispozitiilor

normative prin care se organizeaza verificarea conformitatii cu Constitutia, atat a fiecarei legi, in
ansamblul sau, cat si a fiecarei prevederi dintr-o lege, avand drept consecinta inlaturarea legii
sau a dispozitiilor dintr-o lege, a carei neconformitate cu constitutia a fost contestata. Existenta
sanctiunilor pentru incalcarile constitutiei este de majora importanta, caci acestea dau
dispozitiilor constitutionale caracterul de norme juridice.
Doctrina juridica include controlul constitutionalitatii legilor in principiul legalitatii ca parte

componenta a acestora din urma. Constitutionalitatea legii nu inseamna in fod altceva decat
cerinta de legalitate a legii in sensul ca legea sa se adopte cu respectarea normelor
constitutionalitatii legilor, atat in spiritul cat si in litera lor.
Controlul constitutionalitatii legilor este activitatea organizata de verificare a conformitatii legii cu

constitutia, iar ca institutie a dreptului constitutional cuprinde regulile privitoare la autoritatile
competente a face aceasta verificare, procedura de urmat si masurile ce pot fi luate dupa
realizarea acestei proceduri.
In principiu, controlul constitutionalitatii legilor priveste numai legea ca act juridic al

Parlamentului sau actele normative cu forta juridica egala cu a legii. Unele constitutii prevad ca
si alte acte normative juridice cu forta juridica mai mica decat a legii pot fi supuse acestui
control. Asemenea acte normative, cu forta juridica egala cu a legii, sunt acele acte care, desi
sunt emise de alte organe de stat decat Parlamentul, intervin si reglementeaza raporturi sociale
din domeniul legii si, ca atare, pot suspenda, modifica si abroga o lege.
15
O alta problema se refera la verificarea constitutionalitatii proiectelor de legi. Acesta nu este un
veritabil control caci procedura de elaborare a legilor cuprinde implicit si obligatia de verificare a
constitutionalitatii.
Un alt aspect se refera la cauzele care determina incalcarea prevederilor constitutionale de catre
legi ordinare. Aceasta situatie pare imposibila din moment ce legea si constitutia sunt adoptate
de aceeasi institutie, respectiv Parlamentul. Cu toate acestea, practica statelor a invederat
posibilitatea existentei acestei neconcordante, iar existenta institutiei controlului
constitutionalitatii legilor este chiar dovada incontestabila.
Cauzele aparitiei acestor neconcordante trebuie cautate in raport cu interesele claselor sociale,
cu raporturile dintre fortele sociale, ori ale unor gruprui politice influente, atat din momentul cand
s-a adoptat constitutia, cat si mai tarziu. In alte situatii unele neconcordante se datoreaza
rigiditatii exagerate a unor constitutii, iar in alte situatii din cauza regulilor de tehnica legislativa.
Suprematia constitutiei implica si garantarea separatiei – echilibrului puterilor, precum si

protectia drepturilor omului.
[paginile 115-120]
Formele de control al constitutionalitatii legilor
Prin modalitatile de exercitare a controlului constitutionalitatii legilor intelegem toate trasaturile

esentiale si comune ale exercitarii controlului constitutionalitatii, trasaturi cae se regasesc in
exercitarea acestui control, oricare ar fi tara in care a fost instituit.
Aparitia situatiilor in care legile ordinare contraveneau constitutiei a pus problema, atat pentru
doctrina cat si pentru legiuitor, a gasirii solutiei de remediere, in primul rand prin stabilirea
autoritatii competente a verifica constituionalitatea legilor.
In functie de organul de stat chemat a controla constitutionalitatea legilor, doctrina juridica a

clasificat acest control.
Intr-o opinie, ar exista trei forme de control: controlul prin opinia publica, controlul politic,
controlul jurisdictional.
In a doua opinie, controlul constitutionalitatii legilor ar cunoaste trei forme, si anume: controlul
parlamentar, controlul politic, controlul jurisdictional.
In a treia opinie, controlul cconstitutionalitatii legilor cunoaste doua forme: controlul politic si
controlul judecatoresc.
In a patra opinie, se considera ca cea mai potrivita clasificare este aceea care face deosebire
intre controlul exercitat de adunarile legiuitoare si cel exercitat de organe din afara lor care, prin
aceea ca pot lipsi de efecte votul acestor adunari, apar ca fiindu-le subordonate, iar in cadrul
organelor supraordonate, adunarilor legiuitoare, distingem intre organele politice, cele
judecatoresti si cele politico-jurisdictionale.
[paginile 120-122]
16
Clasificarea formelor de control
Doctrina juridica prezinta mai multe clasificari cu nuante diferite.

1. Controlul realizat in raport cu organele competente a exercita controlul constitutionalitatii
legilor si care se realizeaza in doua forme: controlul realizat prin organ politic si controlul
exercitat printr-un organ jurisdictional.
2. Controlul realizat in raport cu timpul in care el se exercita: control prealabil sau preventiv
si control ulterior sau represiv.
3. Controlul realizat in raport cu cei indreptatiti sa puna in miscare procedura controlului
constitutionalitatii legilor si in functie de acest criteriu procedura se poate declansa de
catre un numar in general restrans de organe ale statului saude catre orice cetatean care
justifica un interes actual ori numai eventual.
1. Controlul realizat in raport cu organele competente a exercita controlul constitutionalitatii

legilor:
a. Controlul constitutionalitatii legilor exercitat printr-un organ politic.
Dreptul parlamentului de a verifica constitutionalitatea legilor este un control
autentic si, in acelasi timp, un autocontrol, caci parlamentul, fiind acela cae
adopta uneori si constitutia, este cel mai in masura sa aprecieze neconcordanta
dintre legea ordinara si constitutia pe care le-a adoptat. Altii considera ca acest
control al parlamentului nu ar prezenta nici un fel de garantie, caci, desi exista
sanctiunea nerealegerii parlamentarilor, aceasta ar fi o sanctiune indepartata,
greu de realizat in practica. Mai mult, ar insemna ca parlamentul sa fie judecator
in propria cauza, lucru contrar ideii de justitie constitutionala. In prezent, in lume,
controlul constitutionalitatii legilor printr-un organ politic, si mai ales prin
parlamente, se realizeaza mai rar.
Impotriva controlului politic se aduc cateva argumente principale:

 principiul separatiei puterilor nu ar admite, in afara celor trei autoritati
guvernante, creearea unei a patra, situata deasupa parlamentului si
guvernului is investita cu dreptul de a le cenzura activitatea legislativa si
respectiv, puterea regulamentara
 organismul politic care exercita controlul ar putea fi discretionar, putand sa
infirme vointa suverana a reprezentantilor poporului
 controlul constitutionalitatii legilor trebuie sa fie un control de specialitate,
situat deasupra oricaror argumente politice
b. Controlul constitutionalitatii legilor exercitat printr-un organ jurisdictional

Acest control este exercitat sau de organe, altele decat cele judecatoresti, care
folosesc insa o procedura de lucru asemanatoare cu cea judecatoreasca, sau de
catre organele judecatoresti propriu-zise.
Controversat in ceea ce priveste fundamentarea sa stiintifica, controlul

judecatoresc al constitutionalitatii legilor s-a impus in mai multe state, azi el
exercitandu-se in temeiul unor dispozitii legale clare, sau pur si simplu in temeiul
dreptului pe care organele judecatoresti singure si l-au arogat. Dreptul
judecatorilor de a decide asupra constitutionalitatii legilor este atat contestat cat si
admis de doctrina juridica.
Acest drept al judecatorilor s-a justificat plecandu-se de la menirea judecatorilor

de a interpreta si aplica legile si de a aplica sanctiuni in cazuri de incalcare a legii.
De asemenea, dreptul judecatorilor in verificarea conformitatii legilor cu constitutia
17
s-a justificat prin teoria separatiei puterilor in stat, care implica o anumita
colaborare a puterilor.
Un alt argument pleaca de la necesitatea verificarii daca legiuitorul a actionat in

limitele competentei sale functionale.
Argumente contrare in ceea ce priveste dreptul judecatorilor de a judeca

constitutionalitatea legilor nu au lipsit si nu lipsesc din doctrina juridica.
Un prim argument se bazeaza tot pe teoria separatiei puterilor dar pe o

interpretare oarecum rigida, in sensul ca teoria puterilor inseamna o independenta
absoluta a puterilor, iar acordarea dreptului judecatorilor de a controla actele
puterii legiuitoare ar fi o eludare a principiului separatiei puterilor. Se mai adauga
faptul ca dreptul recunoscut judecatorului de a controla activitatea legiuitorului
face din acesta o autoritate politica, ori nimic nu este mai grav decat existenta
autoritatilor oficioase.
Justificat sau nu, din punct de vedere teoretic, controlul judecatorilor asupra
constitutionalitatii legilor s-a impus in mai multe state.
2. Controlul realizat in raport cu timpul in care el se exercita:
S-ar parea ca o clasificare in raport cu timpul in care se exercita controlul nici nu ar putea fi
conceputa, intrucat controlul asupra constitutionalitatii legilor poarta in mod necesar asupra
legilor intrate in vigoare, caci numai atunci se poate vorbi de legi care sa poata fi verificate
sub aspectul conformitatii lor cu constitutia. Cu toate acestea, de controlul constitutionalitatii
legilor se vorbeste si atunci cand acesta are loc inainte de intrarea lor in vigoare intrucat in
acest fel se impiedica intrarea in vigoare a unor legi contrare prevederilor constitutionale.
a. Controlul prealabil sau preventiv este exercitat inainte de intrarea in vigoare a

legilor si are ca efect impiedicarea incalcarii constitutiei prin intrarea in vigoare a
unei legi sau a unei dispozitii dintr-o lege contrara constitutiei.
b. Controlul care se exercita dupa intrarea in vigoare a legilor se numeste ulterior
sau represiv: ulterior pentru ca se exercita dupa intrarea in vigoare a legilor si
represiv pentru ca are ca efect anularea legii sau cel putin lipsirea ei de efecte.
Constitutia Romaniei reglementeaza exercitarea controlului constitutionalitatii legilor atat

ca un control prealabil sau preventiv cat si ca un control ulterior sau represiv.
3. Controlul realizat in raport cu cei indreptatiti sa puna in miscare procedura controlului

constitutionalitatii legilor.
Potrivit clasificarii mentionate, procedura controlului constitutionalitatii legilor se poate

declansa de catre un numar in general restrans de organe ale statului, sau de orice
cetatean care justifica un interes actual ori numai eventual, aceasta modalitate putand fi
exercitata si alaturi de cea dintai.
[paginile 122-135]
18
 Notiunea de control al constitutionalitatii legilor
 Forme de control al constitutionalitatii legilor
 Controlul realizat in raport cu organele competente in a exercita controlul constitutionalitatii
legilor
 Controlul realizat in raport cu timpul in care se exercita
 Controlul realizat in raport cu cei indreptatiti sa puna in miscare procedura controlului
constitutionalitatii legilor.
APLICAŢII
1. Argumente contra controlului judecatoresc al constitutionalitatii legilor

a.) se bazeaza pe teoria separatiei puterilor in stat dar pe o interpretare rigida a acestuia
b.) exista interese pentru ca statul trebuie sa fie singurul judecator si este delicat a remite
aprecierea lor unei autoritati care nu are responsabilitatea guvernarii
c.) verificarea de catre judecatori a activitatii legislativului incalca principiul independentei
absolute a puterilor in stat
d.) Dreptul recunoscut judecatorilor de a controla activitatea legislativa face din aceasta o
autoritate politica
A.) a, d, e
B.) a, b, e
C.) a, b, d
2. Care din cauzele enumerate mai jos apreciati ca pot fi cauze ale aparitiei
controlului constitutionalitatii legilor?
a. cauzele aparitiei unor neconcordante intre legea ordinara si cea fundamentala trebuie
cautate in contradictiile sociale
b. unele neconcordante dintre constitutie si lege se datoreaza rigiditatii exagerate ale unor
constitutii si neobservarii regulilor de tehnica legislativa
c. controlul constitutionalitatii legilor se poate fundamenta pe pe teoria constitutionalismului
d. controlul constitutionalitatii legilor se poate justifica, in statele federative, prin exigenta de
a realiza o buna armonizare a intereselor generale ale federatiei cu interesele statelor
membre
e. controlul constitutionalitatii legilor se poate justifica prin faptul ca in unele sisteme
constitutionale, legea si constitutia sunt adoptate de acelasi organ de stat, si anume
parlamentul
A.) a, c, d
B.) a, b, d
C.) c, d, e
3. Argumentele contra controlului judecatoresc al constitutionalitatii sunt:

a. se bazeaza pe teoria separatiei puterilor in stat, dar pe o interpretare rigida a acesteia
b. dreptul recunoscut judecatorilor de a controla activitatea legiuitorului face din acestia o
autoritate politica
c. este o incalcare a principiului separatiei puterilor in stat
d. exista interese pentru care statul sa fie singurul judecator al constitutionalitatii legilor
ordinare
e. incalca principiul independentei absolute a puterilor in stat
19
A.) a, b, d
B.) a, c, d
C.) a, d, e
Răspuns corect:1-C; 2-B, 1-A
CURSUL 6 – CONTROLUL CONSTITUTIONALITATII LEGILOR ( 2 )

 Controlul constitutionalitatii legilor in Romania
 Curtea Constitutionala. Rolul si atributiile Curtii
 Actele Curtii Constitutionale
 Specificul controlului constitutionalitatii legilor in Romania
 Rolul si atributiilor Curtii Constitutionale din Romania
 Actele Curtii Constitutionale
Controlul constitutionalitatii legilor in Romania – noua Constitutie a Romaniei a preluat din

practica constitutionala moderna sistemul controlului politico-jurisdictional al conformitatii legilor
cu legea fundamentala.
Curtea Constitutionala a Romaniei – unica autoritate de jurisdictie constitutionala in Romania,

independenta fata de orice autoritate publica. Este garantul suprematiei Constitutiei.
Controlul constitutionalitatii legilor in Romania
Noua Constitutie a Romaniei a preluat din practica constitutionala moderna sistemul controlului
politico-jurisdictional al conformitatii legilor cu legea fundamentala. Intre jurisdictia constitutionala
instituita in sistemul de drept romanesc si cea a unor state occidentale sunt asemanari dar si
deosebiri. De exemplu, principala deosebire dintre procedura contenciosului constitutional
romanesc si cea franceza consta in faptul ca in sistemul nostru constitutional verificarea
constitutionalitatii legilor organice si a regulamentelor celor doua camere legislative, inainte de a
fi promulgate si, respectiv, de a fi puse in aplicare, nu este obligatorie, ci este declansata ca
urmare a unei sesizari din partea Presedintelui Republicii, a Presedintilor Camerelor, a
Guvernului, a Inaltei Curti de Casatie si Justitie, a Avocatului Poporului sau din partea unui
numar de cel putin 50 de deputati, sau cel putin 25 de senatori, pe cand in Franta legile
organice sunt supuse obligatoriu controlului exercitat de Consiliul Constitutional.
O alta deosebire se refera la sfera organimelor abilitate sa sesizeze Curtea Constitutionala in

legatura cu constitutionalitatea unei legi inainte de promulgarea acesteia.
In sistemul constitutional romanesc, spre deosebire de cel francez, Curtea Constitutionala este
formata exclusiv din judecatori numiti, nu si din membrii de drept, asa cum este alcatuit Consiliul
Constitutional din Franta.
[pagina 136]
Curtea Constitutionala. Rolul si atributiile Curtii
20
Curtea Constitutionala este unica autoritate de jurisdictie constitutionala in Romania,
independenta fata de orice alta autoritate publica. La nivelul constitutiei, Curtea Constitutionala
este reglementata in cuprinsul celor sase articole ale Titlului V, art 142 – 147, dispozitiile
acestora fiind dezvoltate prin Legea 47/1992 privind organizarea si functionarea Curtii
Constitutionale, republicata. In realizarea functiei sale de garant al suprematiei constitutiei,
Curtea indeplineste atributiile prevazute la art 146 din legea fundamentala.
Activitatea jurisdictionala.
O prima categorie de atributii incredintate Curtii Constitutionale asigura controlul

constitutionalitatii legilor, a ordonantelor guvernului, a tratatelor sau altor acorduri internationale,
precum si a regulamentelor Parlamentului. In exercitarea controlului, Curtea se pronunta
exclusiv cu privire la constitutionalitatea actelor sau dispozitiilor in legatura cu care a fost
sesizata, fara a putea modifica sau completa prevederile legale examinate.
Nu fac obiectul acestui control actele cu forta juridica inferioara legii, cum sunt actele
administrative ale autoritatilor publice. Hotararile judecatoresti nu pot fi atacate in fata Curtii
Constitutionale.
Alte atributii jurisdictionale ale Curtii vizeaza solutionarea conflictelor juridice de natura
constitutionala dintre autoritatile publice precum si a contestatiilor care au ca obiect
constitutionalitatea unui partid politic.
Controlul de constitutionalitate.
1. Controlul constitutionalitatii legilor inainte de promulgare, mai precis controlul abstract

anterior se exercita numai la sesizarea subiectilor prevazuti de art 146 lit a din
Constitutie. Potrivit art 147 alin 2 din Constitutie, in cazul in care Curtea admite
sesizarea, legea se trimite Parlamentului, care este obligat sa reexamineze dispozitiile
respective pentru punerea lor de acord cu decizia Curtii.
2. Controlul de constitutionalitate asupra tratatelor se exercita la sesizarea subiectilor
prevazuti de art 146 lit b din Constitutie. Daca in urma controlului se constata
constitutionalitatea tratatului sau a acordului international, acesta nu mai poate face
obiectul unei exceptii de neconstitutionalitate. In conformitate cu art 147 alin 3 tratatul
sau acordul constatat ca fiind neconstitutional nu poate fi ratificat. In cazul in care un
tratat la care Romania urmeaza sa devina parte cuprinde dispozitii contrare Constitutiei,
ratificarea lui poate avea loc numai dupa revizuirea Constitutiei.
3. Controlul de constitutionalitate asupra regulamentelor Palamentului se exercita la
sesizarea subiectilor prevazuti la art 146 lit c din Constitutia republicata. Atunci cand
Curtea constata neconstitutionalitatea unor dispozitii ale regulamentului, acestea isi
inceteaza efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curtii daca in acest
interval Parlamentul, sau dupa caz Camera respectiva, nu le pune de acord cu
prevederile Constitutiei.
4. Controlul concret posterior de constitutionalitate prevazut de art 146 lit d din Constitutie
reprezinta din punct de vedere cantitativ cea mai semnificativa componenta a activitatii
jurisdictionale. In cadrul acestui tip de control Curtea hotaraste asupra exceptiilor de
neconstitutionalitate privind legile si ordonantele ridicate in fata instantelor judecatoresti
sau de arbitraj comercial.
Ca urmare a revizuirii legii fundamentale, Curtii Constitutionale i-au fost atribuite prerogative de
solutionare a conflictelor juridice de natura constitutionala dintre autoritatile publice, la cererea
subiectilor prevazuti de art 146 lit e din Constitutie.
21
Potrivit art 146 lit k din Constitutie, Curtea hotaraste asupra contestatiilor care au ca obiect
constitutionalitatea unui partid politic. Partidele politice pot fi declarate neconstitutionale in
cazurile prevazute de art 140 alin 2 din Constitutie.
[paginile 137-143]
Actele Curtii Constitutionale
In exercitarea atributiilor sale Curtea Constitutionala adopta decizii, hotarari si emite avize.
Constitutia nu stabileste in ce situatii Curtea adopta decizii si hotarari, respectiv emite avize.
Singurul text constitutional care se refera la actele Curtii este art 147 alin 4 potrivit caruia
deciziile Curtii Constitutionale sunt obligatorii si au putere numai pentru viitor si se publica in
Monitorul Oficial al Romaniei.
Fata de textele constitutionale legea 47/1992 prevede in art 11 alin 1 ca, potrivit art 146 din
Constitutie, Curtea pronunta decizii, hotarari si emite avize. Legea organica a Curtii
Constitutionale precizeaza ca deciziile si hotararile se pronunta in numele legii.
[Constitutia Romaniei si Legea 47/1992 rep.]

 Rolul si atributiile Curtii Constitutionale din Romania
 Controlul constitutionalitatii legilor inainte de promulgare
 Controlul concret, posterior
 Actele Curtii Constitutionale
APLICAŢII
1. Controlul constitutionalitatii legilor este:

a. activitatea organizata a parlamentului de adoptare a legilor
b. activitatea organizata de verificare a conformitatii legilor cu constitutia
c. activitatea organelor statului de a verifica respectarea ordinii constitutionale
d. o institutie a dreptului constitutional ce cuprinde reguli privitoare la autoritatile
competente a face aceasta verificare, procedura de urmat si masurile ce pot fi luate
e. o institutie a dreptului constitutional ce cuprinde regulile privitoare la autoritatile
competente a face aceasta verificare, procedura de urmat si masurile ce pot fi luate.
A.) a,d
B.) b,e
C.) a,c
2. Identificati actele supuse controlului de constitutionalitate pentru care Curtea

Constitutionala se sesizeaza din oficiu:
a. legile
b. tratatele internationale
c. initiativele de revizuire a Constitutiei
d. regulamentele Parlamentului
22
e. Ordonantele Guvernului
A.) a
B.) b
C.) c
Răspuns corect:1-B; 2-C

CURSUL 7 – CONSTITUTIILE ROMANIEI SI REGLEMWENTARI CU CARACTER
FUNDAMENTAL DE LA APARITIA STATULUI ROMAN MODERN SI PANA IN PREZENT
 Statutul dezvoltator al Conventiei de la Paris
 Constitutia Romaniei din 29 iunie 1866
 Constitutia Romaniei din 29 martie 1923
 Constitutia Romaniei din 28 februarie 1938
 Actele cu caracter constitutional din perioada 1944 – 1948
 Constitutia Romaniei din 13 aprilie 1948
 Constitutia Romaniei din 24 septembrie 1952
 Constitutia Romaniei din 21 august 1965
 Acte cu caracter constitutional adoptate dupa decembrie 1989
 Constitutia Romaniei din 8 decembrie 1991
 Aparitia Constitutiei in Romania
 Evolutia constitutionala a Romaniei
Aparitia Constitutiei in Romania

Constituţia a apărut în România mult mai târziu decât constituţiile din ţările Europei de Vest (Franţa,
Italia etc.) cu toate că apariţia ei a fost determinată de aceleaşi cauze care au determinat apariţia ei în
restul lumii.
Aceasta s-a datorat faptului că epoca modernă, caracterizată prin dezvoltarea tehnică, economică,
socială şi culturală, a început în România mult mai târziu faţă de ţări precum Olanda, Anglia, Franţa,
Italia. Dezvoltarea mai târzie şi mai lentă a capitalismului în România a fost cauzată, la rândul său, de
îndelungata dominaţie a Imperiului Otoman.
Momentul de început se situează în secolul al XVIII-lea, în special începând cu a doua jumătate a sa,
când apar manufacturile, apare munca salariată, se construiesc furnalele şi turnătorii, se dezvoltă
mineritul, se construiesc drumuri, în agricultură se desfiinţează rumânia, şi când se încheagă tot mai
organic, pe ambele versante ale Carpaţilor, naţiunea română, care îşi formulează primul său program
politic prin Supplex Libellus Valachorum (1791).
De asemenea, în perioada premergătoare apariţiei Constituţiei române au loc puternice frământări şi
mişcări sociale cu caracter revoluţionar, ca forme de manifestare a luptei pentru înfăptuirea unităţii de
stat a poporului român, pentru înlăturarea orânduirii feudale, pentru revendicări cu caracter burghezo-
democratic.
Un loc deosebit în cadrul premiselor istorice ale primei Constituţii din România îl ocupă înfăptuirea în
1859 a statului unitar naţional, prin unirea Munteniei şi Moldovei sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza.
Sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza s-au realizat o serie de reforme importante, precum reforma
agrară şi alte reforme politice, administrative şi culturale, care au avut ca urmare crearea şi dezvoltarea
unor instituţii statale.
[paginile 144-145]
23
Statutul dezvoltator al Conventiei de la Paris
Întrucât întâmpina greutăţi în realizarea reformelor sale, domnitorul Alexandru Ioan Cuza, prin lovitura
de stat de la 2 mai 1864, desfiinţează Adunarea Electivă şi supune plebiscitului „Statutul dezvoltător al
Convenţiei din 7/19 august 1858”, cunoscut în istorie sub denumirea de „Statutul lui Cuza”, şi „legea
electorală”. Aceste două acte formează prima Constituţie a României.
În concordanţă cu prevederile Statutului, puterile statului erau încredinţate domnitorului şi
reprezentanţei naţionale, care avea o structură bicamerală. Reprezentanţa naţională este formată din
Adunarea Ponderatoare şi Adunarea Electivă. Sistemul bicameral al Parlamentului este o modificare
faţă de Convenţia de la Paris.
Puterea legiuitoare este exercitată colectiv de către Cuza şi cele două adunări, iniţiativa legilor
aparţinând lui Cuza.
În ceea ce priveşte Legea electorală anexată Statutului, aceasta stabilea drepturile electorale, condiţiile
pentru a alege şi a fi ales, regulile privind organizarea şi desfăşurarea alegerilor.
Statutul împreună cu legea electorală sunt o constituţie, deoarece cuprind reglementări ale unor relaţii
sociale fundamentale, esenţiale pentru instaurarea, menţinerea şi exercitarea puterii. Statutul lui Cuza
stabileşte regulile fundamentale de organizare a puterii în stat, iar Legea electorală prevede unele
drepturi fundamentale, respectiv drepturile politice. Pe baza Statutului au fost adoptate celelalte legi în
timpul lui Alexandru Ioan Cuza, el constituind deci baza constituţională a întregii legislaţii următoare.
[paginile 145-148]
Constitutia Romaniei din 29 iunie 1866

În condiţiile istorice concrete ale anilor 1865-1866, Alexandru Ioan Cuza este obligat să abdice la 10-
11 februarie 1866 şi să instituie o locotenenţă domnească. Apoi, pe tronul ţării este adus un principe
străin. În anul 1866 se adoptă, după modelul Constituţiei belgiene, considerată atunci a fi cea mai
liberală constituţie, Constituţia României.
Constituţia, în cele 133 articole ale sale, reglementează cele mai importante relaţii sociale,
sistematizarea normelor realizându-se pe opt titluri.
Constituţia consacră în chiar primul articol: „Principatele Unite Române constituie un singur stat
indivizibil, sub denumirea de România”. Consacrându-se caracterul unitar şi indivizibil al statului
român, se reglementează apoi drepturile fundamentale ale cetăţenilor, constituţia declarând că în stat
nu există nici o deosebire de clasă şi că toţi sunt egali în faţa legilor. Întrucât însă drepturile electorale
se acordă în raport cu averea, egalitatea în drepturi este evident contrazisă.
O grijă deosebită este acordată proprietăţii, declarată sacră şi neviolabilă (art. 19), iar ca o puternică
garanţie se stabileşte că „nici o lege nu poate înfiinţa pedeapsa confiscării averilor” (art. 17).
Reglementând puterile statului, Constituţia proclamă că toate puterile emană de la naţiune. Puterea
legiuitoare se exercită colectiv de către rege şi reprezentanţa naţională, formată din două camere, şi
anume: Senatul şi Adunarea deputaţilor. Cât priveşte Adunarea deputaţilor, ea era aleasă pe baza
sistemului colegiilor de avere.
Senatul era ales de două colegii, împărţite tot după avere. Puterea executivă aparţinea domnitorului,
Constituţia stabilind regula monarhiei străine.
Constituţia adoptată la 1866, deşi o constituţie rigidă, a suferit o serie de modificări, precum în 1879
dispoziţiile referitoare la drepturile politice; în 1884 cele privitoare la domn, presă, sistemul electoral şi
la pământurile rurale; în 1917 dispoziţiile privitoare la garantarea dreptului de proprietate şi cele
privitoare la dreptul de vot; în 1918, ca urmare a desăvârşirii statului naţional unitar român etc.
Constituţia din 1866 a organizat statul român, având la bază principiul separaţiei puterilor în stat, a
consacrat proprietatea privată ca pe un drept sacru şi inviolabil, a proclamat anumite drepturi şi libertăţi
24
cetăţeneşti şi politice, reprezentând, prin aceste prevederi, un progres. De asemenea, Constituţia din
1866 a instituit principiul monarhiei străine ereditare.
[paginile 148-151]
Constitutia Romaniei din 29 martie 1923

Constituţia din 1923 este, de altfel, proiectul Partidului liberal, votat de Camera Deputaţilor la 26 martie
1923 şi de Senat la 27 martie 1923, promulgată la 28 martie şi publicată la 29 martie 1923. Adoptarea
acestei Constituţii a fost considerată nelegală, deoarece nu s-au respectat întru totul regulile de
revizuire a Constituţiei stabilite prin art. 12 al Constituţiei din 1866.
Ca şi Constituţia precedentă, Constituţia din 1923 este sistematizată în 8 titluri.
Constituţia proclamă drepturi şi libertăţi egale pentru toţi.
Sunt de reţinut, de asemenea, dispoziţiile din art. 17, care garantează proprietatea privată, şi din art.
15, care interzic înfiinţarea pedepsei confiscării averilor. Puterea legislativă se exercită colectiv de
Rege şi Reprezentanţa naţională; aceasta este formată din două camere, Adunarea Deputaţilor şi
Senatul, alese de această dată prin vot universal, egal, direct, obligator şi secret.
Sistemul electoral introdus prin Constituţia din 1923 era un mare pas înainte faţă de sistemul colegiilor
de avere instituit prin Constituţia din 1866.
Senatul cuprindea şi senatori de drept, iar pentru a fi ales senator, se cerea vârsta de 40 de ani
împliniţi.
Puterea executivă aparţinea regelui, care o exercita prin guvern. Constituţia din 1923 înfiinţează
Consiliul legislativ, la care am făcut referire în capitolul anterior. În ce priveşte puterea judecătorească,
merită a fi reţinute dispoziţiile art. 101, care interziceau înfiinţarea de tribunale extraordinare, precum şi
cele ale art. 103, care dădeau controlul constituţionalităţii legilor, Curţii de Casaţie în Secţiuni Unite.
Cu toate că se aseamănă foarte mult, nu numai în conţinut, ci şi prin formularea textelor, cu Constituţia
din 1866. Constituţia adoptată în 1923 este, evident, mai democratică. Ea acordă drepturi şi libertăţi
mai largi, înlocuieşte sistemul electoral cenzitar cu un sistem electoral democratic. De altfel, chiar după
23 august 1944, ea a fost repusă în vigoare.
În fine, trebuie să remarcăm că şi Constituţia din 1923 era o constituţie rigidă, deoarece procedura de
revizuire stabilită prin art. 129 şi 130 era o procedură greoaie, identică aproape cu cea prevăzută de
constituţia precedentă.
[paginile 151-154].
Constitutia Romaniei din 28 februarie 1938

În condiţiile istorice concrete ale anului 1938, regele Carol al II-lea instaurează, la 10 februarie
1938, dictatura personală.
Consacrarea juridică a dictaturii regale este realizată prin noua constituţie. Proiectul de
constituţie este supus la 24 februarie plebiscitului. Constituţia este promulgată la 27 februarie
şi publicată la 28 februarie 1938.
Cele o sută de articole ale Constituţiei din 1938 sunt sistematizate în opt titluri. Dispoziţiile
Constituţiei consacră dictatura regală şi exprimă în acelaşi timp tendinţa de restrângere a
drepturilor şi libertăţilor democratice. Consacrând dictatura regală, dispoziţiile Constituţiei
exprimau totodată limitarea drepturilor şi libertăţilor democratice. Constituţia din 1938 apără
proprietatea, cuprinzând dispoziţii asemănătoare cu cele existente în constituţiile precedente.
25
Cât priveşte puterile statului, stabilind că acestea emană de la naţiune, Constituţia din 1938 le
concentrează în mâinile regelui, care este declarat „capul statului” (art. 30). Regele exercită
puterea legislativă prin reprezentanţa naţională, el având iniţiativa legislativă, iniţiativa
revizuirii Constituţiei. El sancţionează şi promulgă legile, sancţiunea regală fiind o condiţie de
valabilitate a legii. Totodată, regele putea emite decrete cu putere de lege în orice domeniu,
în timpul cât adunările erau dizolvate sau nu erau în sesiune, putea dizolva adunările, putea
declara războiul şi încheia pacea.
Puterea executivă aparţinea, de asemenea, regelui, care era inviolabil, răspunderea pentru
actele emise revenind miniştrilor, obligaţi să contrasemneze actele de stat ale regelui.
Trebuie să remarcăm că în locul votului universal se introduce sistemul colegiilor pe
profesiuni. În ce priveşte vârsta de la care cetăţenii aveau dreptul de a alege şi de a fi aleşi
pentru Adunarea Deputaţilor, ea este foarte ridicată, şi anume 30 de ani. Cât priveşte
Senatul, el este format din trei categorii de senatori, şi anume: senatori numiţi de rege,
senatori de drept şi senatori aleşi.
Începând cu anul 1938, Regele desfiinţează partidele politice, iar prin Dictatul de la Viena (30
august 1940), România este obligată să cedeze Ungariei partea de nord-vest a Transilvaniei.
În septembrie 1940, regele este obligat să abdice în favoarea fiului său, Constituţia este
suspendată, corpurile legiuitoare sunt dizolvate, se reduc prerogativele regale şi este învestit
cu puteri depline preşedintele Consiliului de Miniştri.
[paginile 154-156]
Actele cu caracter constitutional din perioada 1944-1948

Perioada de după ieşirea din războiul purtat de România alături de puterile Axei şi până în
decembrie 1989 s-a caracterizat prin:
guvernarea de către un singur partid, care şi-a arogat rolul de forţă politică
conducătoare în societate, acapararea puterii de către o minoritate privilegiată;
centralism excesiv în conducerea tuturor sectoarelor şi domeniilor de activitate,
anihilarea iniţiativelor de la nivelele inferioare;
caracterul formal al declaraţiilor privind drepturile cetăţeneşti, îngrădirea personalităţii
umane, încălcarea demnităţii omului, suprimarea libertăţii de gândire, de exprimare şi de
acţiune;
înlocuirea proprietăţii private asupra bunurilor materiale de bază cu proprietatea de
stat sau de grup;
retribuţii nestimulatoare, nivelarea veniturilor, ceea ce a generat tendinţa de a obţine
venituri pe căi ilicite;
descurajarea adevăratelor valori ştiinţifice şi culturale, înlocuirea competenţei cu alte
criterii de promovare discriminatorii;
impunerea prin constrângere a ideologiei minorităţii dominante, împiedicarea
cunoaşterii şi difuzării altor idei decât a celor convenabile statului;
reprimarea oricărei încercări de exprimare liberă a opiniei, de schimbare a guvernării
totalitare şi de trecere la un regim democratic.
În condiţiile concrete ale anului 1944, fiind imposibilă elaborarea unei noi constituţii, s-a recurs
la soluţia repunerii în vigoare, cu unele modificări, a Constituţiei din 1923 şi a elaborării în
continuare a unor acte cu caracter constituţional. Actele elaborate în toată această perioadă,
şi a căror analiză o vom face aici, au fost acte cu caracter constituţional, deoarece ele au
26
cuprins reglementări fundamentale ale unor relaţii privitoare la instaurarea, menţinerea şi
exercitarea puterii. Prin aceste acte s-au formulat principii constituţionale, principii ce se vor
regăsi înscrise mai târziu în constituţiile adoptate în anii 1948, 1952, 1965. De asemenea,
aceste acte au avut un caracter tranzitoriu.
1. Decretul nr.1626/1944 pentru „Fixarea drepturilor Românilor în cadrele Constituţiunii din
1866 şi cu modificările Constituţiunii din 29 martie 1923”
Prin acest decret este repusă în vigoare Constituţia din 1923, deoarece dintre toate constituţiile
din România aceasta a fost cea mai democratică. Trebuie să menţionăm că nu au fost repuse
în vigoare toate dispoziţiile acestei constituţii.
Sunt repuse în vigoare, în totalitate, dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi îndatoririle
fundamentale. Puterile statului urmau a fi exercitate conform regulilor cuprinse în Constituţia
din 1923, cu excepţia celor privitoare la puterea legislativă şi, parţial, la puterea
judecătorească.
Astfel, puterea legiuitoare se exercita de către Rege la propunerea Consiliului de Miniştri.
Referitor la puterea judecătorească, decretul menţine desfiinţarea juriului şi stabileşte că o
lege specială va statornici condiţiile în care magistraţii sunt inamovibili.
2. Decretul nr. 1849/1944 pentru „Adăugire de alineat nou la finele art. IV din I. D. R nr. 1626
din 31 august 1944”
Decretul nr.1849 trebuia să răspundă cerinţei de judecare şi pedepsire a celor consideraţi
vinovaţi de dezastrul ţării, pedepsire stipulată prin Convenţia de armistiţiu cu Naţiunile Unite.
Pentru aceasta trebuia înlăturate piedicile de ordin juridic (constituţional) datorate unor
articole din Constituţia din 1923 care interziceau înfiinţarea de tribunale extraordinare,
instituirea pedepsei confiscării averilor, aplicarea pedepsei cu moartea în alte cazuri decât
cele prevăzute de codul penal militar în timp de război.
Adoptarea acestui act normativ a fost necesară, întrucât prin Convenţia de armistiţiu încheiată
de România cu Puterile aliate (Moscova, 12 septembrie 1944), ţara noastră se obliga să
judece şi să pedepsească pe cei consideraţi vinovaţi de dezastrul ţării.
3. Legea nr. 86, din februarie 1945, pentru Statutul naţionalităţilor Minoritare
Legea pentru Statutul Naţionalităţilor Minoritare a avut menirea de a proclama şi asigura
egalitatea cetăţenilor ţării, indiferent de rasă, naţionalitate, limbă sau religie. Chiar în primul
articol, Legea nr. 86/1945 statorniceşte că toţi cetăţenii români sunt egali în faţa legii şi se
bucură de aceleaşi drepturi civile şi politice, fără deosebire de rasă, naţionalitate, limbă sau
religie.
Prin Legea nr.86/1945 au fost formulate deci două importante principii constituţionale:
egalitatea în drepturi a cetăţenilor fără deosebire de rasă şi naţionalitate şi libertatea
conştiinţei.
4. Legea nr. 187 din 23 martie 1945 pentru înfăptuirea reformei agrare
Legea adoptată la 23 martie 1944 pentru înfăptuirea reformei agrare a definit reforma agrară
ca o necesitate naţională, economică şi socială. Legea a prevăzut exproprierea şi trecerea
asupra statului. Legea nr. 187 din 23 martie 1945, prin dispoziţiile sale, formulează unul dintre
cele mai importante principii social-economice, prevăzând că pământul aparţine celor care îl
muncesc.
5. Decretul nr.2218 din 13 iulie 1946 privind exercitarea puterii legislative
27
Prin Decretul nr. 2218/1946 se organizează Reprezentanţa Naţională într-un singur corp,
denumit Adunarea Deputaţilor. Modificându-se Constituţia din 1923, se stabileşte deci un
prim principiu constituţional, şi anume acela al unicameralităţii organului suprem legislativ,
renunţându-se la sistemul bicameral prin desfiinţarea Senatului.
În baza Decretului, puterea legiuitoare urma a fi exercitată colectiv de către rege şi
Reprezentanţa Naţională. Deci, raporturile dintre rege şi parlament urmau a fi guvernate de
Constituţia din 1923, atunci în vigoare.
Dispoziţii, de asemenea, importante erau cuprinse în art. 2 alin. final în sensul că „Femeile au
drept de vot şi pot fi alese în Adunarea Deputaţilor în aceleaşi condiţiuni ca şi bărbaţii”.
Un alt treilea principiu constituţional formulat prin Decretul nr. 2218/1946 este principiul
votului universal, egal, direct şi secret.
Deşi acest decret este un decret de organizare a Reprezentanţei Naţionale, el totuşi
delimitează şi competenţa acesteia, atunci când prin art. 17 stabileşte că Adunarea
Deputaţilor nu poate revizui Constituţia nici în total, nici în parte.
6. Legea nr. 363 din 30 decembrie 1947, pentru constituirea Statului Român în Republica
Populară Română
La 30 decembrie 1947, guvernul a dat o proclamaţie prin care se justifica şi argumenta
necesitatea desfiinţării formei monarhice. Abolirea monarhiei şi proclamarea Republicii
Populare Române la 30 decembrie 1947 au fost consacrate legislativ prin Legea nr. 363.
Astfel, se consacră desfiinţarea formei monarhice de guvernământ, instituindu-se ca formă de
stat republica populară. Denumirea statului devine Republica Populară Română.
O a doua categorie de dispoziţii priveşte constituţia. Prin art. 2, Constituţia din 1866 cu
modificările din 29 martie 1923 şi acelea din 2 septembrie 1944 şi următoarele se abrogă,
urmând ca Adunarea Constituantă să hotărască asupra noii constituţii.
O a treia categorie de dispoziţii se referă la puterea legislativă. Desfiinţându-se monarhia şi
abrogându-se şi Constituţia din 1923, Legea nr. 363/1947 stabileşte că puterea legiuitoare va
fi exercitată de Adunarea Deputaţilor „până la dizolvarea ei şi până la data ce se va fixa de
Adunarea Deputaţilor”. Pentru exercitarea puterii executive, Legea nr. 363/1947 creează un
organ de stat, Prezidiul Republicii Populare Române, organ colegial, format din cinci membri
aleşi, cu majoritate, de Adunarea Deputaţilor dintre personalităţile vieţii publice, ştiinţifice şi
culturale.
Legea nr. 363/1947 nu mai menţine principiul separaţiei puterilor.
Tot la 30 decembrie 1947, Adunarea Deputaţilor a votat şi Legea nr. 364, prin care a numit
membrii Prezidiului Republicii Populare Române. Pentru stabilirea atribuţiilor, organizării şi
funcţionării Prezidiului, s-a adoptat Decretul nr. 3 din 8 ianuarie 1948 care apare ca o
completare a Legii nr. 363/1947.
Ţinând seama de acest specific, în literatura de specialitate, cele două acte (Legea nr. 363 şi
Decretul nr. 3) au fost denumite „Actele de la 30 decembrie”.
[paginile 162-164]
Constituţia României din 13 aprilie 1948
28
Marea Adunare Naţională, în calitate de Adunare Constituantă, s-a întrunit în sesiune la 6
aprilie 1948; ia în discuţie proiectul de constituţie întocmit de Consiliul Frontului Democraţiei
Populare şi adoptă, la 13 aprilie 1948, Constituţia.
Normele constituţionale, cuprinse în cele 105 articole, sunt sistematizate în zece titluri.
Constituţia consacră existenţa statului român ca stat popular, unitar, independent şi suveran,
stat ce a luat fiinţă prin lupta poporului împotriva fascismului, reacţiunii şi imperialismului.
Constituţia din 1948 stabileşte că întreaga putere emană de la popor şi aparţine poporului
(art. 3). De asemenea, ea stabileşte că mijlocele de producţie aparţin sau statului ca bunuri
ale întregului popor, sau organizaţiilor cooperative sau particularilor, persoane fizice sau
juridice. Referitor la existenţa proprietăţii particulare, Constituţia din 1948 o recunoaşte şi o
garantează, acordând o protecţie specială proprietăţii agonisite prin muncă şi economisire.
Totodată, art. 11 din Constituţie creează cadrul juridic al viitoarelor naţionalizări.
Constituţia din 1948 înscrie principiul că pământul aparţine celor ce-l muncesc şi că statul
protejează proprietatea ţărănească şi încurajează şi sprijină cooperaţia sătească.
Se statorniceşte principiul planificării economiei naţionale, precum şi cele privitoare la muncă.
Mergând pe linia reglementărilor anterioare, în titlul privind drepturile şi îndatoririle
fundamentale ale cetăţenilor este înscris principiul egalităţii în drepturi a tuturor cetăţenilor,
fără deosebire de sex, naţionalitate, rasă, religie sau grad de cultură.
Sistemul judecătoresc cuprindea Curtea Supremă, curţile de apel, tribunalele şi judecătoriile,
iar parchetul, ca organ de supraveghere a respectării legii, era compus din Procurorul
General şi din procurori.
[paginile 165-167]
Constituţia României din 24 septembrie 1952

Ca urmare a adoptării noii Constituţii, în anul 1948 au fost naţionalizate principalele mijloace de
producţie, urmând apoi alte naţionalizări (ale unităţilor farmaceutice, ale unei părţi din fondul de
locuinţe).
În 1950 s-a făcut o reorganizare administrativă a teritoriului, prin înfiinţarea de noi unităţi administrativ-
teritoriale: raionul şi regiunea, şi au fost înfiinţate, ca organe ale puterii de stat, sfaturile populare.
În ceea ce priveşte sistemul organelor statului, în 1949 au fost înfiinţate Comisia de Stat a Planificării şi
Arbitrajul de Stat, cu sarcina de a soluţiona litigiile economice dintre întreprinderile de stat.
În anul 1950 a fost adoptat Codul muncii În 1952 s-a efectuat reorganizarea judecătorească şi a fost
creată Procuratura, sistem de organe de stat distinct de justiţie.
Constituţia din 1952 avea un capitol introductiv şi 115 articole sistematizate în zece capitole.
Constituţia din 1952 menţine şi dezvoltă principiile constituţionale afirmate încă în Constituţia din 1948.
Capitolele privitoare la organele de stat consacră sistemul statal, la baza căruia stăteau Marea
Adunare Naţională şi sfaturile populare, organe alese prin vot universal, egal, direct şi secret. Aparatul
de stat este construit pe principiul centralismului. În capitolul privitor la drepturile fundamentale sunt
proclamate drepturi şi libertăţi. Se reglementează dreptul de asociere, consacră desfiinţarea
pluralismului politic şi statorniceşte rolul de forţă politică conducătoare al unui singur partid.
[paginile 165-167]
29
Constituţia României din 21 august 1965
Constituţia din 21 august 1965, cu modificările ulterioare, a avut 121 de articole sistematizate în nouă titluri.
Dispoziţiile constituţionale au consacrat schimbarea denumirii ţării din Republica Populară Română în
Republica Socialistă România; forma republicană a statului; suveranitatea şi indepen-denţa;
indivizibilitatea şi inalienabilitatea teritoriului. Cât priveşte titularul puterii, se arată că acesta este
poporul. Constituţia menţine principiul partidului unic, ca partid de guvernământ. În afara acestor
dispoziţii, titlul I al Constituţiei cuprinde prevederi referitoare la formele de proprietate, funcţiile statului,
principiile politicii externe, cetăţenie, organizarea administrativă a statului.
Drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor sunt reglementate în titlul II, iar titlurile III
–VII consacră organizarea statală a puterii.
În această privinţă, Constituţia structurează organele de stat în patru mari categorii, şi anume:
organele puterii de stat (Marea Adunare Naţională, Consiliul de Stat, Preşedintele Republicii, Consiliile
populare); organele administraţiei de stat (Consiliul de Miniştri, Ministerele şi celelalte organe centrale
ale administraţiei de stat, comitetele şi birourile executive ale consiliilor populare, organele locale de
specialitate ale administraţiei de stat); organele judecătoreşti (Tribunalul Suprem, tribunalele judeţene,
judecătoriile şi tribunalele militare); organele procuraturii (Procurorul General, Procuratura Generală,
procuraturile judeţene, organele locale de procuratură, procuraturile militare).
In 1967, a fost instituită funcţia de Preşedinte al Republicii, ca organ suprem al puterii de stat.
Ca şi constituţiile anterioare adoptate după 23 august 1944, Constituţia din 1965 a avut un caracter
înşelător democratic, menit să ascundă un regim de dictatură, lipsa de drepturi şi libertăţi cetăţeneşti,
conducerea despotică, exercitată de o minoritate privilegiată.
[paginile 167-170]
Acte cu caracter constituţional adoptate după Revoluţia din Decembrie 1989

Revoluţia din Decembrie 1989 a înlăturat dictatura comunistă din România. Vidul de putere a fost
rezolvat prin instaurarea unui guvernământ de fapt, reprezentat de Consiliul Frontului Salvării
Naţionale, cu rol de organ suprem al puterii de stat.
Noua conducere a statului a dizolvat structurile politice comuniste, ceea ce a însemnat şi abrogarea
dispoziţiilor corespunzătoare din Constituţia din 1965.
Parlamentul ales în România la 20 mai 1990 a avut misiunea importantă de a elabora Constituţia
României.
După decembrie 1989, Constituţia României, respectiv cadrul juridic constituţional erau formate din
aceste acte cu caracter constituţional, precum şi din dispoziţiile Constituţiei din anul 1965, care au fost
abrogate expres sau tacit.
În această viziune, Constituţia României din 1965 a continuat să fie în vigoare în ce priveşte drepturile
şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor, organele judecătoreşti, organele procuraturii, organi-zarea
administrativă a teritoriului, desigur, cu unele modificări.
Cât priveşte actele adoptate după victoria Revoluţiei din Decembrie 1989, unele dintre ele au formulat
noi principii constituţionale, principii care s-au aplicat în societatea românească şi care au fost preluate
în Constituţia din anul 1991.
Cele mai importante principii sunt: forma republicană de guvernământ; separaţia puterilor; statul
de drept; pluralismul politic; structura bicamerală a Parlamentului; democraţia şi libertatea,
asigurarea demnităţii umane; inviolabilitatea şi inalienabilitatea drepturilor fundamentale ale omului
şi cetăţeanului, eligibilitatea pentru funcţii de guvernare, consultarea poporului prin referendum în
legătură cu legile şi măsurile de importanţă deosebită.
30
Trebuie făcută precizarea că actele cu caracter constituţional adoptate după Revoluţia din Decembrie
1989 au avut un caracter tranzitoriu, ele rămânând în vigoare până la adoptarea Constituţiei.
1. Decret-Lege nr. 2 din 27 decembrie 1989 privind constituirea, organizarea şi funcţionarea

Consiliului Frontului Salvării Naţionale şi a consiliilor teritoriale ale Frontului Salvării Naţionale
Decretul-Lege nr. 2 din decembrie 1989 este primul act normativ emis de către guvernământul de fapt
instaurat în urma victoriei Revoluţiei din Decembrie, act prin care s-a dat o organizare tranzitorie
structurilor de putere din România. Acest Decret-Lege a fost emis în realizarea Programului Consiliului
Frontului Salvării Naţionale, care a prevăzut, printre altele: abandonarea rolului conducător al unui
singur partid şi statornicirea unui sistem democratic pluralist de guvernământ; organizarea de alegeri
libere; separarea puterilor legislativă, executivă şi judecătorească în stat şi alegerea tuturor
conducătorilor politici pentru unul sau cel mult două mandate; restructurarea întregii economii naţionale
pe baza criteriilor rentabilităţii şi eficienţei, etc.
Prin acest Decret-Lege, s-a constituit „Consiliul Frontului Salvării Naţionale, ca organ suprem al puterii
de stat”. Decretul-Lege cuprinde reglementări privind denumirea ţării, forma de guvernământ, drapelul,
atribuţiile şi actele, componenţa, structura organizatorică, funcţionarea Consiliului Frontului Salvării
Naţionale, ale biroului său executiv, atribuţiile Preşedintelui Consiliului Frontului Salvării Naţionale,
privind consiliile locale ale Consiliului Frontului Salvării Naţionale, alte dispoziţii. Decretul – Lege
stabileşte că numele ţării este România, că forma de guvernământ este republica şi că drapelul ţării
este tricolorul naţional având culorile albastru, galben, roşu, aşezate vertical, cu albastru lângă lance.
2. Decretul Lege nr. 8 din 31 decembrie 1989 privind înregistrarea şi funcţionarea partidelor politice şi
a organizaţiilor obşteşti din România
Aşa cum am precizat anterior, prin Decretul-Lege nr. 2 din 27 decembrie 1989 s-a reafirmat principiul
constituţional al pluralismului politic. În aplicarea acestui principiu constituţional s-a emis Decretul-Lege
privind înregistrarea şi funcţionarea partidelor politice, cu excluderea oricăror îngrădiri pe motiv de
rasă, religie, naţionalitate, grad de cultură, sex sau convingeri politice.
Sunt stabilite organele de stat competente a înregistra (tribunalul Municipiului Bucureşti), regulile de
procedură, contestaţiile.
3. Decretul Lege nr. 81 din 9 februarie 1990 privind Consiliul Provizoriu de Uniune Naţională
În acest decret s-a exprimat legislativ realitatea politică din România determinată de apariţia partidelor
politice şi de nevoia participării lor la guvernarea ţării. În acest sens, printr-un comunicat s-a arătat că
„Reprezentanţii partidelor politice întrunite în ziua de 1 februarie 1990 în convorbiri cu reprezentanţii
Consiliului Frontului Salvării Naţionale au convenit asupra constituirii unui Consiliu Provizoriu de
Uniune Naţională, format prin restructurarea actualului Consiliu F.S.N.
Decretul-Lege nr. 81 din 1990, în cele patru articole ale sale, stabileşte modificarea alcătuirii Consiliului
Frontului Salvării Naţionale, el urmând a fi organizat pe baze paritare. Acest act normativ a fost urmat
de Decretul-Lege nr. 82 din 13 februarie 1990, prin care s-au stabilit componenţa Consiliului Provizoriu
de Uniune Naţională, a Biroului executiv al acestuia, precum şi comisiile de specialitate ale Consiliului.
Consiliul Provizoriu de Uniune Naţională a lucrat ca un veritabil parlament, adoptând multe decrete-
legi, de interes major pentru ţară.
4. Decretul-Lege nr. 92 din 14 martie 1990 privind alegerea Parlamentului şi a Preşedintelui României
Acest decret-lege a fost unul dintre cele mai importante acte cu caracter constituţional, care a
organizat trecerea de la structurile provizorii de putere spre structuri clar definite prin legi. Vom reţine
cele mai importante dispoziţii. Astfel, Decretul-lege stabileşte că Parlamentul României va avea o
structură bicamerală şi va fi format din Adunarea Deputaţilor şi Senat. Deputaţii şi senatorii sunt aleşi
prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat. Este introdus scrutinul de listă, fapt ce a implicat
declararea judeţelor ca circumscripţii electorale.
31
Decretul-lege a stabilit că cele două Camere reunite vor forma Adunarea Constituantă, al cărei rol de
bază urma să fie elaborarea Constituţiei, într-un termen de 9 luni, dar nu mai târziu de 18 luni, când
adunările se dizolvă, efectuându-se noi alegeri.
Paralel cu activitatea de elaborare a Constituţiei, Parlamentul va desfăşura şi o intensă activitate
legislativă ordinară.
Dispoziţiile care privesc şeful statului sunt deosebit de importante. Astfel, el este denumit Preşedintele
României, alegerea sa făcându-se prin vot universal, egal, direct şi liber exprimat, în două tururi de
scrutin. Sunt stabilite şi atribuţiile Preşedintelui României. Dat fiind caracterul său tranzitoriu, Decretul-
Lege nu a stabilit durata mandatului Parlamentului şi al Preşedintelui României.
În mod firesc, Decretul-Lege a cuprins toate dispoziţiile privind organizarea şi desfăşurarea alegerilor,
stabilirea, centra-lizarea şi validarea rezultatelor votării. În baza acestuia s-au desfăşurat alegerile din
20 mai 1990.
[paginile 171-178]
Constituţia României din 8 decembrie 1991

Elaborarea Constituţiei a răspuns cerinţei realizării cadrului juridic fundamental al evoluţiei spre statul
de drept, democratic şi social. Elaborarea Constituţiei a constituit unul din punctele formulate în
programele şi platformele forţelor politice. Guvernământul de fapt instituit în decembrie 1989, deşi s-a
legitimat ca o veritabilă putere constituantă şi a abolit vechile structuri de putere, nu a elaborat şi
Constituţia, dar a organizat alegerea unei Adunări Constituante care să facă acest lucru. Odată legal
constituită în urma alegerilor parlamentare din 20 mai 1990, Adunarea Constituantă a procedat la
constituirea Comisiei de redactare a proiectului Constituţiei României, potrivit regulamentului său.
Principiile şi structura Constituţiei au fost discutate, până la detalii, şi votate în Adunarea Constituantă
în perioada 13 februarie 1991– 21 iunie 1991. Desigur, Adunarea Constituantă a adus amendamente
documentului prezentat. Cât priveşte votarea, ea s-a realizat prin vot deschis. Totuşi, s-a folosit
sistemul votului secret cu bile pentru un amendament la textul privind alegerea şefului de stat. Acest
amendament avea următorul conţinut: „Preşedintele României va fi ales de către Parlament”.
Amendamentul a fost respins, el întrunind 125 voturi pentru şi 279 împotrivă.
Dezbaterea proiectului de constituţie în Adunarea Constituantă a început în ziua de 10 septembrie
1991, textul în întregime fiind votat în ziua de 21 noiembrie 1991. Pentru Constituţie au votat mai mult
de două treimi din numărul total al membrilor Adunării Constituante. Constituţia a fost supusă
Referendumului naţional organizat în ziua de 8 decembrie 1991 şi, fiind aprobată, a intrat în vigoare.
Conţinutul normativ al Constituţiei este structurat, din punct de vedere juridic, în 152 de articole, care
sunt grupate în şapte titluri, unele titluri având capitole şi secţiuni, iar după revizuirea din 2003, în 156
de capitole şi opt titluri.
Primul titlu, denumit Principii generale, cuprinde norme referitoare la structura unitară a statului, la
forma sa republicană de guvernământ. Statul român este caracterizat ca un stat de drept, democratic
şi social, în care suveranitatea naţională aparţine poporului, care o exercită prin organele sale
reprezentative sau prin referendum. În legătură cu teritoriul, acesta este organizat administrativ în
comune, oraşe şi judeţe. Tot în acest titlu există dispoziţii prin care se recunoaşte şi se garantează
dreptul persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale la păstrarea, dezvoltarea şi exprimarea identităţii
lor etnice, culturale, lingvistice şi religioase.
În acelaşi timp, este stabilită obligaţia statului român de a sprijini întărirea legăturilor cu românii din
afara frontierelor ţării şi de a acţiona pentru păstrarea, dezvoltarea şi exprimarea identităţii lor etnice,
culturale, lingvistice şi religioase, desigur, cu respectarea legislaţiei statului ai cărui cetăţeni sunt. De
asemenea, în acest titlu există dispoziţii privitoare la partidele politice şi la sindicate, la dobândirea şi
32
pierderea cetăţeniei române. Sub acest ultim aspect, trebuie reţinută regula în sensul căreia cetăţenia
română nu poate fi retrasă aceluia care a dobândit-o prin naştere.
Unele dispoziţii privesc relaţiile internaţionale ale României – definite ca relaţii paşnice şi de bună
vecinătate – şi valoarea juridică a tratatelor internaţionale. În acest sens se stabilesc două reguli de
mare importanţă, şi anume: România se obligă să îndeplinească întocmai şi cu bună-credinţă
obligaţiile ce îi revin din tratatele la care este parte; tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac
parte din dreptul intern.
Tot în primul titlu sunt dispoziţii privitoare la simbolurile naţionale (drapel, ziua naţională; imnul, stema
şi sigiliul), la limba oficială în stat, care este limba română, şi la capitală, care este municipiul Bucureşti.
Cel de-al doilea titlu este denumit Drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale. El este
structurat în patru capitole.
Titlul III, denumit Autorităţile Publice, este structurat pe capitole, iar unele capitole au şi secţiuni. Mai
întâi, sunt reglementările privitoare la Parlament. Aceasta este organizat ca un Parlament cu structură
bicamerală (Camera Deputaţilor şi Senatul), ales prin vot universal, egal, direct, secret şi liber
exprimat, pentru un mandat de 4 ani. Sunt apoi reglementate: drepturile şi obligaţiile deputaţilor şi
senatorilor; procesul de legiferare; domeniul rezervat legii organice.
În capitolul II al acestui titlu sunt cuprinse reglementările privind Preşedintele României, care este ales
prin vot universal, egal, direct, secret, şi liber exprimat, pentru un mandat de 5 ani. Sunt stabilite
atribuţiile, incompatibilităţile, imunitatea şi răspunderea şefului de stat.
Guvernul este reglementat în capitolul III, care conţine norme privitoare la compoziţia, învestitura,
incompatibilitatea, primul ministru, răspunderea membrilor la încetarea mandatului, precum şi actele
acestuia. Un capitol aparte (IV) este consacrat raporturilor Parlamentului cu Guvernul – obligaţia
informării Parlamentului, dreptul parlamentarilor de a pune întrebări şi de a adresa interpelări,
angajarea răspunderii Guvernului şi moţiunea de cenzură, delegarea legislativă.
Capitolul V, Administraţia publică, reglementează adminis-traţia publică centrală de specialitate şi
administraţia publică locală, organele de specialitate, forţele armate, iar capitolul VI, Autoritatea
judecătorească, înfăptuirea justiţiei, statutul judecătorilor, instanţele judecătoreşti, Ministerul public şi
statutul procurorilor şi Consiliul Superior al Magistraturii.
Un titlu distinct IV, denumit Economia şi Finanţele, cuprinde norme referitoare la economia de piaţă,
la ocrotirea proprietăţii, sistemul financiar, bugetul public naţional, impozite şi taxe, Curtea de Conturi şi
Consiliul Economic şi Social.
Titlul V, Curtea Constituţională, reglementează structura, competenţa acesteia, numirea judecătorilor
şi durata mandatului, incompatibilităţile, independenţa şi inamovibilitatea, atribuţiile şi deciziile Curţii,
controlul constituţionalităţii.
Titlul VI, Integrarea Euroatlantică, reglementează modul de aderare a României la Tratatele
Constitutive ale Uniunii Europene şi la Tratatul Atlanticului de Nord.
Titlul VII, Revizuirea Constituţiei, reglementează iniţiativa revizuirii acesteia, procedura şi limitele
sale.
În fine, titlul VIII, purtând denumirea Dispoziţii finale şi tranzitorii, cuprinde regulile referitoare la
intrarea în vigoare a Constituţiei, conflictul temporal de legi, instituţiile existente şi cele viitoare.
Trebuie precizat că, pentru a ajunge la forma actuală, Constituţia din 1991 a fost revizuită prin
Referendumul din noiembrie 2003.
[paginile 178-184]
CURSUL 8 – Drepturile, libertatile si indatoririle fundamentale ale cetatenilor romani (1)
33
 Notiunea de drepturi si indatoriri fundamentale
 Natura juridica a drepturilor fundamentale
 Clasificarea drepturilor si libertatilor fundamentale
 Definirea notiunilor de drepturi si indatoriri fundamentale
 Precizarea terminologiei utilizate in domeniul drepturilor si libertatilor fundamentale
 Natura juridica a drepturilor fundamentale
 Aparitia si evolutia institutiei drepturilor si indatoririlor fundamentale
 Clasificarea drepturilor si libertatilor fundamentale
Drepturi fundamentale – acele drepturi subiective ce apartin cetatenilor Romaniei, prevazute si

garantate de Constitutie, esentiale pentru statutul juridic al acestora si care asigura deplina
afirmare in societate si participare la viata politica, economica, sociala si culturala.
Indatoriri fundamentale – acele obligatii ale cetatenilor romani, inscrise in Constitutie, care
sunt socotite esentiale pentru desfasurarea vietii in societate si asigurate in realizarea lor prin
convingere ori, la nevoie, prin forta de constrangere a statului.
Noţiunea de drepturi şi îndatoriri fundamentale ale cetăţenilor români
Prin drept, societatea recunoaşte, ocroteşte şi garantează bunurile, interesele legitime şi alte valori ale
individului, colectivităţii şi societăţii, asigurând respectarea obligaţiilor necesare înfăptuirii acestora.
Drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului şi cetăţeanului sunt nu numai o realitate, ci şi finalitatea
întregii activităţi umane, bineînţeles, a celei progresiste şi democratice.
Definirea drepturilor fundamentale ale cetăţenilor (a libertăţilor cetăţeneşti sau libertăţilor publice, cum
mai sunt ele deseori numite) a preocupat şi preocupă intens literatura juridică.
Formularea unei definiţii a drepturilor fundamentale presupune să stabilim anumite criterii. Astfel, una
din întrebările cele mai importante care cere un răspuns este aceea de a şti de ce, din sfera drepturilor
pe care cetăţeanul le are în general, numai anumite drepturi sunt fundamentale. Răspunzând, va
trebui apoi să stabilim de ce însăşi sfera drepturilor fundamentale variază de la o etapă istorică la alta.
Pentru definirea lor trebuie să luăm în consideraţie că acestea:
a) sunt drepturi subiective;
b) sunt drepturi esenţiale pentru cetăţeni;
c) datorită importanţei lor, sunt înscrise în acte deosebite, cum ar fi declaraţii de
drepturi, legi fundamentale (constituţii).
Drepturile fundamentale sunt drepturi subiective, ele fiind în ultimă instanţă facultăţi ale subiectelor
raporturilor juridice de a acţiona într-un anumit fel sau de a cere celuilalt sau celorlalte subiecte o
atitudine corespunzătoare şi de a beneficia de protecţia şi sprijinul statului în realizarea pretenţiilor
legitime.
Drepturile fundamentale sunt drepturi esenţiale pentru cetăţeni. Aceasta este cea mai importantă
trăsătură a lor. Dacă drepturile fundamentale sunt drepturile subiective, ceea ce le deosebeşte de
acestea este tocmai această trăsătură. Ea explică de ce din sfera drepturilor subiective numai un
anumit număr de drepturi sunt fundamentale, înscrise, ca atare, în constituţie.
34
Caracterizarea drepturilor fundamentale ca drepturi esenţiale pentru cetăţean poate fi semnalată încă din
primele lucrări marcante în acest domeniu. Ea apare clar exprimată de J.J. Rousseau în celebrul Discurs
asupra originii şi fundamentelor inegalităţii între oameni. J.J. Rousseau sublinia că drepturile omului sunt
daruri esenţiale ale naturii, de care nimeni nu se poate atinge în nici un fel.
O definiţie este dată şi de profesorul Paul Negulescu, care denumea drepturile fundamentale „drepturi
publice” sau „libertăţi publice” ori „drepturi ale omului şi cetăţeanului”.
Deseori, drepturile fundamentale sunt definite ca acele drepturi consacrate de constituţie şi care sunt
determinante pentru statutul juridic al cetăţeanului.
Observăm că anumite drepturi subiective, datorită importanţei lor, sunt selectate pe criteriul valoric şi
înscrise ca drepturi fundamentale. Deci, pentru definirea drepturilor fundamentale, vom reţine că ele
sunt drepturi esenţiale pentru cetăţeni, pentru viaţa, libertatea, personalitatea lor. Caracterul de drepturi
esenţiale îl capătă în raport cu condiţiile concrete de existenţă ale unei societăţi date.
Un drept subiectiv poate fi considerat esenţial şi deci fundamental într-o societate dată, dar îşi poate
pierde acest caracter în altă societate. Mai mult decât atât, chiar în cadrul aceleiaşi societăţi, în diferite
etape istorice, acelaşi drept subiectiv poate fi sau drept fundamental sau simplu drept subiectiv, potrivit
condiţiilor concrete economice, sociale, politice şi, bineînţeles, conform voinţei guvernanţilor, a cărei
expresie nu este altceva decât legea ce stabileşte chiar catalogul acestor drepturi.
Aceasta explică destul de clar de ce, într-o anumită perioadă istorică, numărul drepturilor fundamentale
este mai mare sau mai mic decât în altă perioadă istorică.
Drepturile fundamentale pot fi explicate numai în interdependenţa lor cu celelalte fenomene şi
îndeosebi cu realităţile economice, sociale şi politice concrete din fiecare ţară.
Juristul francez Georges Burdeau acordă o mare atenţie drepturilor fundamentale, pe care le
denumeşte libertăţi publice.
În alte opinii (Tudor Draganu), prin noţiunea de drepturi fundamentale cetăţeneşti se desemnează
acele drepturi ale cetăţenilor care, fiind esenţiale pentru dezvoltarea materială şi intelectuală a
acestora, precum şi pentru asigurarea participării lor active la conducerea statului, sunt garantate de
însăşi constituţia ţării, atât prin măsuri de ordin juridic, cât şi prin stabilirea condiţiilor materiale
necesare pentru exercitarea lor.
Datorită importanţei lor, drepturile fundamentale, sunt înscrise în acte deosebite, cum ar fi declaraţii de
drepturi, legi fundamentale. Înscrierea în constituţie a drepturilor fundamentale este urmarea caracteristicii
principale a acestora de a fi drepturi esenţiale pentru cetăţeni. Odată selectate pe criteriul valoric, ca fiind
esenţiale într-o anumită etapă istorică, li se conferă o formă şi o ocrotire juridică aparte. Înscrise în
Constituţie, li se recunoaşte caracterul de drepturi fundamentale şi li se stabilesc garanţii pentru ocrotirea şi
exercitarea lor.
La sfârşitul acestor consideraţii, putem spune că drepturile fundamentale sunt acele drepturi subiective
ce aparţin cetăţenilor României, prevăzute şi garantate de constituţie, esenţiale pentru statutul juridic al
acestora şi care asigură deplina afirmare în societate şi participare la viaţa politică, economică socială şi
culturală.
Precizarea terminologiei utilizate în domeniul drepturilor omului şi cetăţeanului este un lucru de certă
importanţă, mai ales, când problemele se abordează într-o manieră ştiinţifică.
Vom observa că se folosesc frecvent termenii drept sau libertate. Astfel, Constituţia utilizează termenul
drept, atunci când consacră dreptul la viaţă (art. 22), dreptul la apărare (art. 24), dreptul la informaţie
(art. 31), dreptul la vot (art. 36) etc. În schimb, Constituţia foloseşte termenul libertate atunci când
reglementează libertatea conştiinţei (art. 29), libertatea de exprimare (art. 30), libertatea întrunirilor (art.
39). Cum se explică această terminologie? Există, din punct de vedere juridic, deosebiri între drept şi
libertate?
35
Vom observa că terminologia constituţională, deşi astfel nuanţată, desemnează o singură categorie
juridică, şi anume dreptul fundamental. Astfel văzute lucrurile, vom observa că, juridiceşte, dreptul este
o libertate, iar libertatea este un drept. Nu există deosebiri de natură juridică, suntem deci în prezenţa
unei singure noţiuni juridice.
Frecvent, drepturile omului şi cetăţeanului sunt denumite libertăţi publice. Expresia libertăţi publice este
o expresie cuprinzătoare, ea evocă atât libertăţile, cât şi drepturile omului (cetăţeanului), precum şi
faptul că ele aparţin dreptului public, şi anume Dreptului Constituţional, fiind astfel supuse unui regim
juridic aparte.
Unele explicaţii comportă şi expresiile drepturi ale omului şi drepturi ale cetăţenilor. Este vorba de
exprimări ce se află într-o strânsă corelaţie, desemnează acelaşi domeniu şi care, totuşi, într-o
terminologie juridică riguroasă, nu se confundă. Expresia drepturile omului evocă drepturile fiinţei
umane, care este înzestrată cu raţiune şi conştiinţă şi căreia îi sunt recunoscute drepturile sale
naturale, ca drepturi inalienabile şi imprescriptibile. Omul însă, într-o societate organizată în stat, se
prezintă juridiceşte sub trei ipostaze distincte: cetăţean, străin sau apatrid. Pe planul realităţilor juridice
interne, omul devine cetăţean, altfel spus, fiinţa umană se integrează într-un anumit sistem social-
politic, comandat de reguli juridice (desigur, în principal, pentru că există şi reguli religioase, morale,
politice). Drepturile sale naturale sunt proclamate şi asigurate prin constituţia statului al cărui cetăţean
este, căpătând astfel viaţă şi eficienţă juridică, sub denumirea de drepturi (libertăţi) cetăţeneşti.
Desigur, recunoscând şi exprimând juridiceşte drepturile naturale ale omului, constituţia consacră şi
alte drepturi, care rezultă din acestea sau le asigură existenţa, ori sunt necesare protejării şi dezvoltării
sistemului social. Dacă cetăţenii, în principiu, beneficiază de toate drepturile prevăzute de constituţie,
străinii şi apatrizii beneficiază doar de unele dintre ele şi, în orice caz, de cele ce sunt indispensabile
fiinţei umane.
Uneori se foloseşte şi expresia instituţia drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale. Această
expresie desemnează un grup de norme juridice, unite prin obiectul lor comun de reglementare. Ca
instituţie juridică, ea face parte din Dreptul Constituţional. În aceasta se găseşte una din explicaţiile
înscrierii în Constituţie a drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale ale cetăţenilor.
[paginile 185-193]
Noţiunea de îndatoriri fundamentale

Existenţa îndatoririlor fundamentale se impune, deoarece este de neconceput ca membrii unei
colectivităţi umane să nu aibă, alături de drepturi, şi anumite îndatoriri, anumite obligaţii faţă de
societatea în care trăiesc. În primul rând, îndatorirea fundamentală a cetăţeanului este o obligaţie, şi nu
o îndrituire, aşa cum este dreptul fundamental. Ea presupune din partea cetăţeanului îndeplinirea unor
cerinţe determinate de sarcinile şi scopurile societăţii.
Îndatoririle fundamentale sunt acele obligaţii cărora societatea, la un anumit moment, le atribuie o
valoare mai mare, valoare ce se reflectă în regimul juridic special ce li se atribuie.
Indatoririle fundamentale sunt asigurate în realizarea lor prin convingere sau la nevoie prin forţa de
constrângere a statului, căci ele sunt veritabile obligaţii juridice.
Putem spune deci că îndatoririle fundamentale sunt acele obligaţii ale cetăţenilor României, înscrise în
Constituţie, care sunt socotite esenţiale pentru desfăşurarea vieţii în societate şi asigurate în realizarea
lor prin convingere ori, la nevoie, prin forţa de constrângere a statului.
[paginile 193-194]
Natura juridică a drepturilor fundamentale
36
În legătură cu natura juridică şi cu conceptul drepturilor fundamentale, în literatura de specialitate s-au
formulat mai multe teorii.
Cea mai răspândită teorie asupra drepturilor fundamentale, a naturii juridice a acestora, este teoria
drepturilor naturale (Locke, Wolf, Blackstone, Rousseau). Potrivit acestei teorii, drepturile omului sunt
anterioare statului, omul având aceste drepturi de la natură, iar drepturile sau libertăţile publice, cum
mai sunt denumite, au o natură deosebită de celelalte drepturi ale omului; întrucât cetăţeanul le
deosebeşte în calitatea sa de om, ele sunt opozabile statului şi nu sunt deci stabilite prin legi, contracte
etc.
O altă teorie, în fapt o variantă a teoriei dreptului natural, este teoria individualistă (F. Bastiat, A.
Esmein, N. Chenau, H. J. Laski), conform căreia sursa oricărui drept este individul, întrucât acesta
este, singur, o fiinţă reală, liberă şi responsabilă. Drepturile fundamentale sunt denumite libertăţi
necesare.
Într-o altă teorie, aceea a drepturilor reflexe sau a autolimitării statului, nu se face o deosebire de
natură juridică între drepturile individuale şi celelalte drepturi subiective, toate fiind considerate o
creaţie a dreptului obiectiv.
În doctrina juridică contemporană, prin negarea drepturilor subiective, dreptul obiectiv, norma juridică
reprezintă totul. Drepturile subiective, potrivit acestei doctrine, nu există ca atare. Libertăţile publice, în
această concepţie, pot fi considerate ca obligaţii în sarcina statului, ca limitări aduse competenţei sale,
care lasă să subziste o sferă de autonomie individuală.
Se ignoră în această ultimă teorie faptul că într-un raport juridic nu pot exista numai drepturi sau numai
obligaţii, întrucât drepturile unui subiect al acestora constituie totodată obligaţii corelative pentru celălalt
subiect. Aşa fiind, afirmaţia că unor obligaţii ale statului nu le-ar corespunde drepturi ale cetăţenilor nu
poate fi acceptată. În opinia noastră, drepturile fundamentale sunt drepturi subiective (N. Prisca).
[paginile 194-195]
Apariţia şi dezvoltarea instituţiei drepturilor şi îndatoririlor fundamentale în România
În Ţările Române, dezvoltarea tehnică şi economică, socială şi culturală, specifică epocii moderne,
când se pune problema drepturilor fundamentale ale cetăţenilor, a fost multă vreme frânată de
dominaţia otomană. Abia în secolul al XVIII-lea, atât în Transilvania, cât şi în Moldova şi Muntenia se
dezvoltă manufacturile care utilizează munca salariată, se dezvoltă mineritul, se construiesc drumuri şi
poduri şi totodată apar frământări sociale influenţate de ideile Revoluţiei franceze.
Un moment important în dezvoltarea instituţiei drepturilor fundamentale îl constituie memoriul
intelectualilor români din Transilvania, sub denumirea de Supplex Libellus Valachorum (1791), prin
care se cerea ca naţiunea română să fie reaşezată în toate drepturile sale civile şi politice.
Mişcările revendicative al căror program cuprindea revendicări de drepturi cetăţeneşti se desfăşurau
cu mare putere şi în Ţările Române. Sub acest aspect sunt de reţinut Revoluţia lui Tudor Vladimirescu
şi, în special, Proclamaţia de la Padeş (ianuarie 1821.
Revoluţia din 1848 constituie momentul cel mai important pentru recunoaşterea drepturilor
fundamentale. Proclamaţia adresată domnitorului de către revoluţionarii moldoveni a avut un caracter
limitat, la fel ca însăşi revoluţia; în Ţara Românească, revoluţia a fost mai bine organizată, iar măsurile
prevăzute, mai democratice.
Problema drepturilor fundamentale este prezentă şi în Moţiunea de la Blaj, care a constituit programul
revoluţiei din Transilvania.
Domnia lui Alexandru Ioan Cuza a adus o serie de reforme în Principatele Unite, inclusiv proclamări de
drepturi fundamentale.
37
Astfel, Legea din 14 august 1866 privind reforma agrară recunoaşte libertatea individuală şi libertatea
muncii.
Prima Constituţie Română, de la 1866, a proclamat drepturi şi libertăţi, toate având ca idee centrală
garantarea dreptului de proprietate, a proprietăţii private.
În noile condiţii istorice, după primul război mondial şi Marea Unire, s-a adoptat Constituţia din 1923,
care proclama în mod solemn largi drepturi tuturor cetăţenilor.
Anul 1938 marchează, însă, în dezvoltarea drepturilor fundamentale, începutul unei perioade de
dictatură, de înlăturare a unor drepturi, perioadă ce a continuat până la Revoluţia din Decembrie 1989,
cu toate că s-au adoptat, după cel de-al doilea război mondial, trei constituţii, în care s-au proclamat
drepturi şi libertăţi, dar care nu erau garantate şi, evident, nu erau respectate.
[paginile 195-197]
Clasificarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale

De regulă, drepturile fundamentale ale cetăţenilor au fost proclamate, enumerate prin declaraţii de
drepturi, şi mai ales prin constituţii, fără a se face însă o clasificare a lor. În literatura de specialitate au
existat însă asemenea preocupări.
În opinia noastră, pentru a clasifica drepturile fundamentale ale cetăţenilor, trebuie folosit drept criteriu
conţinutul drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti.
În raport de acest fapt, putem clasifica drepturile în următoarele categorii:
1. Inviolabilităţile: dreptul la viaţă, dreptul la integritate fizică şi psihică, la libertatea
individuală, dreptul la apărare, dreptul la libera circulaţie, dreptul la ocrotirea vieţii intime, familiale şi
private, precum şi inviolabilitatea domiciliului.
2. Drepturile şi libertăţile social-economice şi culturale: drepturi referitoare la
viaţa socială şi materială a persoanelor, în strânsă legătură cu drepturile privind educaţia, şi anume:
dreptul la învăţătură, acesul la cultura, la ocrotirea sănătăţii, dreptul la mediu sanatos, dreptul la muncă
şi protecţia socială a muncii, dreptul la grevă, dreptul la proprietate, dreptul la moştenire, libertatea
economica, dreptul la asigurarea unui nivel de trai decent, dreptul la căsătorie, dreptul copiilor şi
tinerilor la protecţie şi asistenţă, precum şi dreptul la protecţie specială al persoanelor cu handicap.
3. Drepturi exclusive politice: dreptul de a alege şi dreptul de a fi ales, dreptul de a
fi ales in Parlamentul European.
4. Drepturi şi libertăţi social-politice: libertatea conştiinţei, libertatea de exprimare,
dreptul la informaţie, libertatea întrunirilor, dreptul la asociere, secretul corespondenţei.
5. Drepturi garanţii: dreptul de petiţionare, dreptul persoanei vătămate de către o
autoritate publică.
[paginile 197-198]

 Definiti conceptul de drepturi fundamentale
 Definiti indatoririle fundamentale
 Clasificati drepturile si libertatile cetatenesti
APLICAŢII
38
1. Care este criteriul cel mai folosit, in literatura de specialitate, pentru clasificarea
drepturilor si libertarilor fundamentale:
a.) al obiectului de reglementare
b.) al continutului drepturilor si libertatilor fundamentale
c.) al posibilitatilor de realizare a acestor drepturi si libertati
d.) al modului de exercitare al acestora
e.) al naturii juridice a drepturilor si libertatilor fundamentale
A.) a
B.) b
C.) d
2 Care dintre urmatoarele elemente componente enumerate mai jos considerati ca fac
parte din conceptul de drepturi fundamentale?
a.) drepturile fundamentale sunt drepturi subiective
b.) drepturile fundamentale sunt esentiale pentru demnitatea omului, pentru libertatea si
dezvoltarea personalitatii, pentru conservarea drepturilor omului
c.) drepturile fundamentale nu sunt diferite prin natura juridica a acestora de celelalte
drepturi recunoscute cetatenilor
d.) drepturile si libertatile fundamentale sunt inscrise si garantate in Constitutie
e.) drepturile fundamentale se afla in stransa legatura cu celelalte drepturi si cu realitatile
economice, sociale, politice, culturale concrete din fiecare tara
A.) a, c, d, e
B.) b, c, d, e
C.) a, b, d ,e

 Principiile constitutionale aplicabile drepturilor, libertatilor si indatoririlor
fundamentale ale cetatenilor romani
 Cunoasterea regulilor fundamentale aplicabile tututor drepturilor, libertatilor si indatoririlor
fundamentale ale cetatenilor
Principiile constitutionale in domeniul drepturilor si indatoririlor fundamentale – reguli

fundamentale aplicabile tuturor drepturilor, libertatilor si indatoririlor fundamentale ale cetatenilor
prevazute in Constitutie.
Principiile constitutionale aplicabile drepturilor, libertatilor si indatoririlor fundamentale

Există anumite reguli fundamentale aplicabile tuturor drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale
ale cetăţenilor. Acestea rezultă din Capitolul I al titlului II al Constituţiei (art. 15-21), fie din coroborarea
dispoziţiilor din acest capitol cu dispoziţii din alte titluri sau capitole, fie din alte articole, precum art. 49.
1. Universalitatea drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale
39
Este îndeobşte admis şi recunoscut că drepturile şi libertăţile sunt universale şi indivizibile.
Universalitatea drepturilor şi libertăţilor se referă atât la sfera propriu-zisă a drepturilor, cât şi la titularii
acestora. Sub primul aspect, ea exprimă vocaţia omului, a cetăţeanului pe planul realităţilor juridice
interne ale fiecărei ţări, pentru toate drepturile şi libertăţile. Sub cel de-al doilea aspect, universalitatea
exprimă ideea că toţi cetăţenii unui stat se pot bucura de aceste drepturi şi libertăţi. Desigur, aceasta
este o posibilitate juridică, generală şi abstractă, recunoscută de către Constituţie fiecărui cetăţean.
Valorificarea concretă şi exerciţiul efectiv al drepturilor şi libertăţilor sunt, de asemenea, garantate de
Constituţie, dar aceasta nu poate fi interpretată decât în sensul că depinde de fiecare cetăţean, de
capacităţile şi eforturile sale, în condiţii conferite de către ordinea constituţională, aproprierea
rezultatelor exercitării acestor drepturi.
Universalitatea drepturilor implică şi universalitatea îndatoririlor. Este, de altfel, în firescul vieţii ca
cetăţeanul să aibă atât drepturi, cât şi obligaţii faţă de semenii săi şi faţă de societate. Această regulă
este explicit formulată şi în cele două Pacte internaţionale privitoare la drepturile omului.
Acest principiu exprimă pe fond legătura indisolubilă dintre drepturi, libertăţi şi îndatoriri,
intercondiţionarea lor.
Universalitatea, astfel cum este concepută prin art. 15 din Constituţie, priveşte drepturile, libertăţile şi
îndatoririle, fără deosebire de faptul reglementării lor prin chiar textul Constituţiei sau prin alte legi.
2. Neretroactivitatea legii
Constituţia consacră, în alin. 2 al art. 15, un principiu de drept de incontestabilă tradiţie, actualitate şi
justiţie, şi anume neretroactivitatea legii. Este, fără îndoială, recunoscut că o lege, odată adoptată,
produce şi trebuie să producă efecte juridice numai pentru viitor. Este absurd să se pretindă unui om,
în general unui subiect de drept să răspundă pentru o conduită pe care a avut-o anterior intrării în
vigoare a unei legi care reglementează această conduită. Subiectul de drept nu putea să prevadă ce
va reglementa legiuitorul, iar comportamentul său este normal şi firesc dacă se desfăşoară în cadrul
ordinii de drept în vigoare. Principiul neretroactivităţii legii este expres formulat în Codul Civil art. 1, în
sensul că „legea dispune numai pentru viitor, ea nu are putere retroactivă”, şi în Codul Penal, în art. 11,
în sensul că „legea penală nu se aplică faptelor care, la data când au fost săvârşite, nu erau prevăzute
ca infracţiuni”.
Faţă de principiul potrivit căruia legea produce efecte juridice numai pentru viitor, s-au impus în
practica juridică, şi desigur în legislaţie, două mari excepţii, şi anume cea privind aplicarea legii penale
mai blânde şi cea privind legile interpretative. Alineatul 2 al art. 15 prevede numai excepţia legii penale
mai favorabile. Cealaltă ipoteză rămâne valabilă, ea fiind însă la dispoziţia autorităţii statale, căreia îi
revine atribuţia interpretării general-obligatorii a legilor.
Această ipoteză însă nu este în fond o excepţie de la neretroactivitatea legii, întrucât interpretarea
general-obligatorie, ca orice interpretare de altfel, lămureşte înţelesul normei interpretate, dacă nici nu
adaugă şi nici nu modifică acest înţeles, ci îl clarifică, în funcţie de diversitatea situaţiilor pe care norma
interpretată le reglementează. Deci, prin interpretare se explicitează conţinutul pe care norma
interpretată l-a avut ab initio.
3. Egalitatea în drepturi a cetăţenilor
Egalitatea în drepturi a cetăţenilor este principiul constituţional potrivit căruia cetăţenii români, fără
deosebire de rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, opinie sau apartenenţă politică,
avere sau origine socială, se pot folosi, în mod egal, de toate drepturile prevăzute în Constituţie şi legi,
pot participa în egală măsură la viaţa politică, economică, socială şi culturală, fără privilegii şi fără
discriminări, sunt trataţi în mod egal atât de către autorităţile publice, cât şi de ceilalţi cetăţeni. Acest
principiu este consacrat prin art. 16 (1 şi 2), precum şi prin art. 4 (2) din Constituţie.
Dacă examinăm conţinutul acestui principiu, putem identifica trei aspecte:
40
a. Egalitatea în drepturi a femeilor cu bărbaţii exprimă realitatea că femeile reprezintă
jumătate din populaţia ţării şi că în toate împlinirile materiale şi spirituale este încorporată
şi munca lor.
b. Egalitatea în drepturi a cetăţenilor, fără deosebire de rasă, naţionalitate sau origine
etnică, limbă, avere sau origine socială, exprimă la nivelul acestei instituţii juridice, în
principal, realitatea că pe teritoriul României, în decursul dezvoltării istorice, s-au aşezat,
au locuit, au muncit şi au luptat cot la cot cu românii şi cetăţenii de altă naţionalitate
(minorităţi naţionale), precum maghiari, romi, germani, sârbi, turci, evrei, armeni etc. În
unitate cu românii, aceşti cetăţeni au luptat pentru dreptate socială, pentru libertate şi
democraţie, pentru cucerirea şi apărarea independenţei şi suveranităţii României. Toţi
aceşti cetăţeni se bucură în mod egal cu românii de toate drepturile şi libertăţile şi îşi
asumă, tot în mod egal, îndatoririle fundamentale. Cetăţenilor români de altă
naţionalitate li se asigură folosirea limbii materne, cărţi, ziare, reviste, teatre, în limba
maternă, acces egal cu românii la toate categoriile de munci şi funcţii. Potrivit art. 6 (1)
din Constituţie, statul recunoaşte şi garantează persoanelor aparţinând minorităţilor
naţionale dreptul la păstrarea, la dezvoltarea şi la exprimarea identităţilor etnice,
culturale, lingvistice şi religioase.
c. Egalitatea în drepturi a cetăţenilor, fără deosebire de religie, opinie sau apartenenţă
politică, este de fapt o prelungire a celorlalte două aspecte mai înainte explicate, aici
urmărindu-se ca opţiunile politice sau religioase ale oamenilor să nu fie speculate în
sensul discriminării în drepturi.
Funcţiile şi demnităţile publice pot fi ocupate de persoanele care au numai cetăţenia română şi
domiciliul în ţară.
Constituţia României stabileşte prin art. 16 (3) că funcţiile şi demnităţile publice, civile sau militare, pot fi
ocupate de persoanele care au numai cetăţenie română şi domiciliul în ţară.
Desigur, ocuparea unei funcţii sau demnităţi publice se poate face numai de către persoanele care
îndeplinesc toate condiţiile legale cerute (vârstă, capacitate etc.), la care Constituţia adaugă două
condiţii de maximă importanţă şi generalitate, şi anume: numai cetăţenia română şi domicilierea pe
teritoriul României.
În fine, condiţia de domiciliere pe teritoriul ţării este şi ea o condiţie firească. Ea se practică în mai toate
sistemele consti-tuţionale, domiciliul fiind, alături de cetăţenie, o garanţie a ataşa-mentului persoanei
faţă de ţara la guvernarea căreia participă ca demnitar sau ca funcţionar public.
4. Protecţia cetăţenilor români în străinătate şi obligaţiile lor

Acest principiu este prevăzut în art. 17 din Constituţie. El exprimă faptul că cetăţenia română este
legătura politică şi juridică dintre cetăţean şi stat, care, prin efectele sale, determină statutul juridic al
persoanei, oriunde s-ar afla ea, atât în interiorul, cât şi în afara frontierelor. În temeiul acesteia,
cetăţenii români care se află în străinătate au dreptul să apeleze la protecţia autorităţilor române, iar
acestea au obligaţia constituţională de a le acorda protecţia necesară. Bucurându-se de protecţia
statului român, cetăţeanul român care se află în afara frontierelor trebuie să-şi îndeplinească obligaţiile
ce-i revin potrivit Constituţiei şi legilor României.
5. Cetăţenii străini şi apatrizii se bucură în România de protecţie juridică.
Constituţia României cuprinde şi unele reglementări privind străinii şi apatrizii pe teritoriul României.
Astfel, în art. 18 se arată:
- Cetăţenii şi apatrizii care locuiesc în România se bucură de protecţia generală a persoanelor şi
a averilor, garantată de constituţie şi de alte legi.
- Dreptul de azil se acordă şi se retrage în condiţiile legii, cu respectarea tratatelor şi convenţiilor
internaţionale la care România este parte.
41
În reglementarea constituţională a statutului străinilor şi apatrizilor din România se au în vedere:
a)străinii şi apatrizii, în calitatea lor de oameni, au anumite drepturi naturale, inalienabile şi
imprescriptibile (la viaţă, la demnitate, la libertate, la conştiinţă);
b)din punct de vedere strict juridic, anumite drepturi pot aparţine numai cetăţenilor români, care,
prin cetăţenie, sunt ataşaţi destinelor statului român.;
c) în afara drepturilor naturale, care aparţin oricărei fiinţe umane, în calitatea sa de om, există şi
alte drepturi subiective a căror dobândire şi exercitare legea nu o condiţionează de calitatea de
cetăţean.
Asemenea drepturi trebuie acordate şi străinilor sau apatrizilor care domiciliază sau locuiesc în
România. Practic, şi străinii şi apatrizii din România se pot bucura de toate drepturile şi libertăţile, afară
de acelea pentru care Constituţia sau legea impun calitatea de cetăţean român.
În mod firesc, articolul 18 din Constituţie reglementează şi dreptul de azil, ştiut fiind faptul că azilul este
prin excelenţă un drept care aparţine străinilor şi apatrizilor.
Dreptul de azil cuprinde, de fapt, găzduirea şi protecţia statului român acordate acestor persoane,
deoarece în statul lor de origine sunt urmărite sau persecutate pentru activităţi desfăşurate în favoarea
umanităţii, progresului şi păcii.
6. Cetăţenii români nu pot fi extrădaţi sau expulzaţi din România.
Constituţia, prin art. 19, stabileşte că:
- cetăţeanul român nu poate fi extrădat sau expulzat din România;
- cetăţenii străini şi apatrizii pot fi extrădaţi numai pe baza unei convenţii internaţionale sau în
condiţii de reciprocitate;
- prin derogare de la prevederile alineatului (1), cetăţenii români pot fi extrădaţi în baza
convenţiilor internaţionale la care România este parte, în condiţiile legii şi pe bază de
reciprocitate;
- expulzarea sau extrădarea se hotărăşte de către justiţie. Extrădarea şi expulzarea sunt două
măsuri foarte grave care privesc prin excelenţă libertatea individuală şi dreptul la liberă
circulaţie. Expulzarea sau extrădarea propriului cetăţean ar fi o măsură contrară legăturii de
cetăţenie, care implică obligaţia de protecţie pe care statul trebuie să o asigure tuturor
cetăţenilor săi. În literatura juridică se menţionează un singur caz în care această regulă,
universală azi, nu este aplicabilă, şi anume între Anglia şi Statele Unite ale Americii, între care
extrădarea propriilor cetăţeni este admisă. Acest caz, cvasisingular, este desigur explicabil prin
istoria şi legăturile sociale şi politice deosebite dintre cele două state;
- pot fi extrădaţi sau expulzaţi numai cetăţenii străini şi apatrizi.
7. Prioritatea reglementărilor internaţionale
Constituţia României, prin art. 20, stabileşte un principiu de incontestabilă actualitate şi care exprimă
într-o viziune modernă corelaţia dintre dreptul internaţional şi dreptul intern, cu aplicaţia sa specifică în
domeniul drepturilor constituţionale.
În Constituţie este nominalizată Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, adoptată la 10 decembrie
1948, iar în ce priveşte celelalte documente internaţionale, se vorbeşte de pacte şi tratate, deşi, într-o
viziune largă, ştiinţifică, pactele sunt tratate. În ideea de a se marca ataşamentul şi respectul faţă de
cele două pacte, şi anume Pactul Internaţional relativ la drepturile economice, sociale şi culturale şi
Pactul relativ la drepturile civile şi politice (adoptate şi deschise semnării, ratificării şi adeziunii la 1
decembrie 1966, ratificate de către România în 1974 şi intrate în vigoare la 3 ianuarie 1976 şi,
respectiv, 23 martie 1976), în textul articolului 20 s-a menţionat şi cuvântul pactele.
42
Cea de-a doua regulă acordă prioritate reglementărilor internaţionale, desigur, celor cuprinse în
tratatele ratificate de România, în situaţia în care s-ar ivi anumite nepotriviri, conflicte, neconcordanţe
între ele şi reglementările interne.
Regula supremaţiei documentelor internaţionale are însă şi o limită, iar această limită se referă la cât
de favorabile sunt dispoziţiile constituţionale în comparaţie cu cele ale tratatelor.
8. Accesul liber la justiţie
Art. 21 din Constituţie prevede în primul alineat: „Orice persoană se poate adresa justiţiei pentru
apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime”.
În sistemul Constituţiei României, justiţia a devenit una din garanţiile exercitării efective a drepturilor şi
libertăţilor cetăţeneşti. Acest rol se motivează prin locul autorităţilor judecătoreşti în sistemul puterilor
statale şi prin funcţiile lor. Justiţia se înfăptuieşte, în numele legii, de către judecători, care sunt
independenţi şi se supun numai legii.
Potrivit acestui principiu, oricine are acces la justiţie: cetăţean român, cetăţean străin sau apatrid.
Principiul menţionat permite accesul la justiţie pentru apărarea oricărui drept sau oricărei libertăţi şi a
oricărui interes legitim, fără deosebire dacă acestea rezultă din Constituţie sau din alte legi (art. 21,
alin. 1).
Posibilitatea sesizării justiţiei pentru apărarea drepturilor, libertăţilor şi a intereselor legitime se poate
realiza fie pe calea acţiunii directe, fie pe orice altă cale procedurală, inclusiv pe calea excepţiei de
neconstituţionalitate menţionată de către art. 144 lit. c din Constituţie. Trebuie să adăugăm că, accesul
liber la justiţie fiind garantat chiar prin Constituţie, precizarea din art. 21 (2) din Constituţie în sensul că
nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept este firească.
9. Caracterul de excepţie al restrângerii exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi

Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cele două Pacte internaţionale privitoare la drepturile
omului, alte documente juridice internaţionale admit existenţa unor limitări, restrângeri, în legătură cu
exerciţiul drepturilor şi libertăţilor umane. Legitimitatea unor astfel de reguli constă chiar în conceptul de
libertate. In dreptul roman se spunea alterum non laedere, ceea ce înseamnă că oricine, trăind onest
şi dând fiecăruia ce i se cuvine, îşi putea exercita drepturile până la limita la care ar fi dăunat altuia.
De asemenea, din cele două Pacte internaţionale rezultă, pentru legislaţiile interne, posibilitatea limitării
sau restrângerii exerciţiului unor drepturi şi libertăţi. În Pacte, asemenea prevederi nu sunt grupate într-
un text unic. Ele se regăsesc formulate la anumite drepturi şi libertăţi, în funcţie de conţinutul acestora.
Din examinarea acestor prevederi rezultă că limitările şi restricţiile sunt posibile dacă: sunt expres
prevăzute de lege; sunt necesare într-o societate democratică pentru a proteja securitatea naţională,
ordinea publică, sănătatea sau morala publică, drepturile şi libertăţile celorlalţi etc., sunt proporţionale
cu cauza care le-a determinat.
Constituţia României, receptând aceste reglementări internaţionale, foloseşte un procedeu simplu şi
eficient, şi anume exprimarea tuturor acestora într-un unic articol.
Astfel, art. 53 permite restrângerea exerciţiului unor drepturi şi libertăţi cetăţeneşti, dar numai ca
excepţie şi, desigur, numai condiţionat. Potrivit textului menţionat, restrângerea se poate înfăptui numai
prin lege.
Altfel spus, Constituţia limitează chiar legea de restrângere doar la anumite situaţii clar definite şi de o
incontestabilă importanţă. Aceste situaţii nominalizate de către art. 53 implică apărarea unor valori
sociale şi umane care prin rolul lor pot legitima măsuri de natura celor menţionate. În fine, art. 53
impune încă două condiţii, care desigur sunt cumulative, şi anume ca restrângerea să fie proporţională
cu situaţia care a determinat-o şi să nu aducă atingere existenţei dreptului sau a libertăţii.
[paginile 199-217]
43
 Precizati in ce consta principiul neretroactivitatii legii
 Definiti principiul accesului liber la justitie
 Prioritatea reglementarilor internationale fata de reglementarile interne
 Egalitatea in drepturi a cetatenilor
APLICAŢII
1. Care din principiile enumerate mai jos considerati ca fac parte din categoria
principiilor constitutionale aplicabile drepturilor, libertatilor si indatoririlor
fundamentale ale cetatenilor romani?
a.) universalitatea drepturilor, libertatilor si indatoririlor fundamentale
b.) egalitatea in drepturi a cetatenilor romani
c.) accesul liber la justitie
d.) functiile si demnitatile publice pot fi ocupate de persoanele care au numai cetatenia
romana si domiciliul in tara
e.) restrangerea proportionala si subsidiara a exercitarii drepturilor si libertatilor
fundamentale
A.) a, c, d, e
B.) a, b, c, d
C.) b, c, d, e
2. Formulat simplu, prin art 53 din Constitutie, principiul restrangerii exercitarii

unor drepturi sau al unor libertati, are totusi un continut complex, plin de
semnificatii si aspecte juridice, printre care mentionam:
a. restrangerea se poate infaptui numai prin lege
b. legea poate face acest lucru numai daca se impune pentru apararea unor valori sociale
si umane care, prin functiile si importanta lor, pot legitima masurile restrictive
c. pentru ca restrangerea sa poata opera, ea trebuie sa fie necesara intr-o societate
democratica
d. existenta unei proportionalitati intre masura luata si cauza care a determinat-o
e. masura trebuie aplicata in mod nediscriminatoriu si fara a aduce atingere exsitentei
dreptului sau libertatii
A.) a, b, c, d
B.) b, c, d, e
C.) a, b, c, d, e

 Inviolabilitatile
- dreptul la viata si la integritate fizica si psihica
- libertatea individuala
- dreptul la aparare
- dreptul la libera circulatie
44
- dreptul la ocrotirea vietii intime, familiale si private
- inviolabilitatea domiciliului
 Drepturile si libertatile social-economice si culturale
- dreptul la invatatura
- accesul la cultura
- dreptul la ocrotirea sanatatii
- dreptul la mediu sanatos
- dreptul la munca si la protectia sociala a muncii
- dreptul la greva
- dreptul de proprietate
- dreptul de mostenire
- libertatea economica
- dreptul la un nivel de trai decent
- familia
- dreptul copiilor si tinerilor la protectie si asistenta
- protectia persoanelor cu handicap
 Cunoasterea drepturilor ce alcatuiesc inviolabilitatile
 Cunoasterea drepturilor si libertatilor social-economice si culturale
Inviolabilitatile – acele drepturi si libertati care, prin continutul lor, asigura viata, posibilitatea de
miscare libera, siguranta fizica si psihica, precum si siguranta domiciliului persoanei fizice.
Drepturile si libertatile social-economice si culturale – acele drepturi si libertati care, prin

continutul lor, asigura conditiile sociale si materiale de viata, educatia si posibilitatea protectiei
acestora.
Inviolabilităţile
1. Dreptul la viaţă şi la integritate fizică şi psihică
Aceste drepturi sunt reglementate de către Constituţie în acelaşi articol, şi anume art. 22. Dreptul la
viaţă este înscris printre drepturile esenţiale ale fiinţei umane, în Declaraţia Universală a Drepturilor
Omului, declaraţie preluată în constituţiile celor mai multe state.
Dreptul la viaţă este cel mai natural drept al omului. Declaraţia Universală a Drepturilor Omului
stabileşte în art. 3 că „Orice om are dreptul la viaţă libertate şi la inviolabilitatea persoanei”. Convenţia
europeană pentru protecţia drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale consacră în art. 2 că
„Dreptul oricărei persoane la viaţă este protejat prin lege. Moartea nu poate fi aplicată în mod
intenţionat, decât în executarea unei sentinţe capitale pronunţate de către un tribunal în cazul în care
infracţiunea este sancţionată de lege cu această pedeapsă”, iar Pactul privitor la drepturile civile şi
politice stabileşte, în art. 6 pct. 1, că „Dreptul la viaţă este inerent persoanei umane. Acest drept trebuie
ocrotit prin lege. Nimeni nu poate fi privat de viaţa sa în mod arbitrar”.
În această accepţiune largă, dreptul la viaţă este asigurat prin sistemul constituţional. Art. 22 din
Constituţie se referă la accepţiunea restrânsă a dreptului la viaţă, această soluţie fiind mai eficientă din
punct de vedere juridic. Având în vedere că acest drept fundamental implică, în primul rând, ca nimeni
să nu poată fi privat de viaţa sa în mod arbitrar, art. 22 (3) interzice pedeapsa cu moartea, ca fiind
contrară drepturilor naturale ale omului. Interdicţia prevăzută de art. 22 (3) este absolută, nici o
excepţie nefiind posibilă.
Într-o manieră asemănătoare cu dreptul la viaţă, dreptul la integritatea fizică este clar definit prin chiar
formularea constituţională. Dreptul la integritate fizică şi psihică a fost inspirat, de asemenea, de
45
Declaraţia Universală, care, în art. 5, proclamă că „nimeni nu va fi supus la tortură, nici la pedepse sau
tratamente crude inumane sau degradante”.
Respectul integrităţii fizice este garantat chiar prin Constituţie, rezultând astfel obligaţia autorităţilor
publice de a o asigura. Orice atingere adusă integrităţii fizice a persoanei va trebui sancţionată de către
lege, iar dacă ea se impune, totuşi, din considerente de ordin social, se poate face numai prin lege, în
condiţiile art. 53 din Constituţie.
Dreptul la integritate psihică este ocrotit şi considerat de valoare constituţională, omul fiind conceput –
sub aspect juridic – ca un complex de elemente în care psihicul şi fizicul nu pot fi despărţite. Mutilarea
uneia sau alteia dintre integrităţi este contrară drepturilor umane. Respectul vieţii, integrităţii fizice şi
integrităţii psihice explică în mod firesc interzicerea torturii, a pedepselor sau tratamentelor inumane ori
degradante, ceea ce face în mod expres art. 22 (2).
Drepturile prevăzute în art. 22 sunt ocrotite de Constituţie faţă de toate subiectele de drept, deci
atât faţă de autorităţile publice, cât şi faţă de cetăţeni.
2. Libertatea individuală
Constituţia României reglementează libertatea individuală în art. 23, un articol cu un conţinut complex.
Astfel, se precizează: „Libertatea individuală şi siguranţa persoanei sunt inviolabile. Percheziţionarea,
reţinerea sau arestarea unei persoane sunt permise numai în cazurile şi cu procedura prevăzute de
lege. Reţinerea nu poate depăşi 24 de ore. Arestarea preventivă se dispune de judecător şi numai în
cursul procesului penal. În cursul urmăririi penale arestarea preventivă se poate dispune pentru cel
mult 30 de zile şi se poate prelungi cu câte cel mult 30 de zile, fără ca durata totală să depăşească un
termen rezonabil, şi nu mai mult de 180 de zile. În faza de judecată, instanţa este obligată, în condiţiile
legii, să verifice periodic, şi nu mai târziu de 60 de zile, legalitatea şi temeinicia arestării preventive şi să
dispună, de îndată, punerea în libertate a inculpatului, dacă temeiurile care au determinat arestarea
preventivă au încetat sau dacă instanţa constată că nu există temeiuri noi care să justifice menţinerea
privării de libertate. Încheierile instanţei privind măsura arestării preventive sunt supuse căilor de atac
prevăzute de lege.
Celui reţinut sau arestat i se aduc de îndată la cunoştinţă, în limba pe care o înţelege, motivele reţinerii
sau ale arestării, iar învinuirea, în cel mai scurt termen; învinuirea se aduce la cunoştinţă numai în
prezenţa unui avocat, ales sau numit din oficiu. Punerea în libertate a celui reţinut sau arestat este
obligatorie, dacă motivele acestor măsuri au dispărut, precum şi în alte situaţii prevăzute de lege.
Persoana arestată preventiv are dreptul să ceară punerea sa în libertate provizorie, sub control judiciar
sau pe cauţiune. Până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de condamnare, persoana este
considerată nevinovată. Nici o pedeapsă nu poate fi stabilită sau aplicată decât în condiţiile şi în
temeiul legii. Sancţiunea privativă de libertate nu poate fi decât de natură penală”.
Libertatea individuală, în contextul art. 23 din Constituţie, priveşte libertatea fizică a persoanei, dreptul
său de a se putea comporta şi mişca liber, de a nu fi reţinut în sclavie sau în orice altă servitute, de a
nu fi reţinut, arestat sau deţinut decât în cazurile şi după formele expres prevăzute de constituţie şi legi.
Acţiunile autorităţilor publice de restabilire a ordinii de drept, de represiune (atunci când este cazul)
sunt şi trebuie să fie, la rândul lor, condiţionate şi clar delimitate, astfel încât libertatea individuală să fie
respectată şi nici o persoană inocentă să nu fie victima unor acţiuni abuzive sau determinate eventual
de raţiuni pur politice.
Intervine astfel noţiunea de siguranţă a persoanei, care exprimă ansamblul garanţiilor ce protejează
persoana în situaţiile în care autorităţile publice, în aplicarea constituţiei şi legilor, iau anumite măsuri
care privesc libertatea individuală, garanţii ce asigură ca aceste măsuri să nu fie ilegale.
Categoria libertatea individuală are o sferă de cuprindere şi o generalitate mai mari decât cele ale
siguranţei persoanei. Siguranţa persoanei poate fi văzută şi ca o garanţie a libertăţii individuale, ca
46
privind legalitatea măsurilor ce pot fi dispuse de către autorităţile publice, în cazurile şi în condiţiile
prevăzute de lege.
În fine, art. 23 din Constituţie stabileşte două reguli fundamentale de mare tradiţie în sistemele juridice
şi de incontestabilă actualitate şi spirit justiţiar, şi anume cea privind prezumţia de nevinovăţie şi cea
privind legalitatea pedepsei.
3. Dreptul la apărare
Dreptul la apărare este un drept fundamental cetăţenesc cu o îndelungată istorie în cadrul instituţiei
drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor. Constituţia îl reglementează distinct, pentru că, deşi este în strânsă
legătură îndeosebi cu libertatea individuală şi siguranţa persoanei, el prezintă un egal interes pentru
întreaga activitate judiciară, mai exact vorbind atât pentru procesele penale, cât şi pentru cele civile,
comerciale, de muncă, de contencios administrativ. Cele două alineate ale art. 24 surprind corect
conţinutul dreptului la apărare, sub cele două accepţiuni ale sale.
Dreptul la apărare, într-o accepţiune largă, cuprinde totalitatea drepturilor şi regulilor procedurale ce pot
fi folosite de o persoană pentru materializarea apărării contra învinuirilor şi acuzaţiilor ce i se aduc, a
tentativelor de încălcare a drepturilor, precum şi posibilitatea de a-şi valorifica cererile sau de a dovedi
netemeinicia ori nelegalitatea pretenţiilor adversarului.
În accepţiunea sa restrânsă, dreptul la apărare cuprinde doar posibilitatea folosirii unui avocat.
Accepţiunea restrânsă are însă o mare utilitate, iar alineatul (2) insistă asupra acestui aspect. Prima
regulă constituţională este în sensul că, în proces, părţile au dreptul la asistenţă din partea unui avocat.
Suntem deci în prezenţa unui drept al persoanei, pe care ea şi-l poate exercita sau nu, pe riscul său.
De aceea, textul vorbeşte şi de avocat ales, în sensul că partea în proces îşi alege ea apărătorul
calificat. Există însă procese pentru care asistenţa din partea unui avocat este obligatorie, adică legea
obligă autoritatea publică competentă să desemneze un avocat care să apere persoana în cauză.
Asemenea situaţii pot privi procesele penale în care învinuiţii sau inculpaţii sunt minori arestaţi sau în
care se judecă infracţiuni grave.
4. Dreptul la liberă circulaţie

Dreptul la liberă circulaţie este un drept care asigură libertatea de mişcare a cetăţeanului. Constituţia
reglementează ambele aspecte care formează conţinutul dreptului la circulaţie, şi anume: libera
circulaţie pe teritoriul României şi libera circulaţie în afara teritoriului. În acest sens se garantează
dreptul la liberă circulaţie în deplinătatea elementelor sale constitutive. Este firesc însă că libera
circulaţie nu poate fi absolută, ea trebuie să se desfăşoare potrivit unor reguli, cu îndeplinirea şi
respectarea unor condiţii stabilite de lege.
În legătură cu libera circulaţie pe teritoriul României, prin art. 25 din Constituţie se asigură posibilitatea
pentru orice cetăţean de a circula nestânjenit pe teritoriul statului nostru şi de a-şi stabili reşedinţa sau
domiciliul în orice localitate.
Cât priveşte libera circulaţie a cetăţenilor români în străinătate, ea este, de asemenea, garantată prin
permiterea emigrării şi revenirii în ţară. Constituţia valorifică o regulă ce rezultă din documentele
juridice internaţionale în materie, în sensul că orice persoană este liberă să părăsească orice ţară,
inclusiv propria ţară. De asemenea, orice om care se află în mod legal pe teritoriul unui stat are dreptul
de a circula liber şi de a-şi alege liber reşedinţa.
5. Dreptul la ocrotirea vieţii intime, familiale şi private

Convenţiile internaţionale şi Constituţia României impun autorităţilor publice obligaţia de a ocroti viaţa
intimă, familială şi privată, precum şi oricărei persoane, obligaţia de a respecta dreptul la viaţa intimă,
familială şi privată.
47
Conform articolului 26, „Autorităţile publice respectă şi ocrotesc viaţa intimă, familială şi privată.
Persoana fizică are dreptul să dispună de ea însăşi, dacă nu încalcă drepturile şi libertăţile altora,
ordinea publică sau bunele moravuri”.
Constituţia utilizează trei noţiuni – viaţă intimă, viaţă familială, viaţă privată – pe care în mod firesc nu le
defineşte. Apoi, aceste trei noţiuni, deşi sunt într-o corelaţie indisolubilă, deşi se explică unele prin
altele, într-o exprimare juridică riguroasă, nu se confundă totuşi, fapt pentru care a trebuit să fie
menţionate distinct, pentru ca ocrotirea lor să fie, pe cât posibil, din punct de vedere juridic,
ireproşabilă. Dacă prin viaţă familială se înţelege, privitor la familie (destinat familiei, aparţine familiei),
viaţa intimă şi viaţa privată sunt mai dificil de diferenţiat. Aceasta, pentru că viaţa intimă este prin ea
însăşi privată, iar viaţa privată poate fi prin ea însăşi intimă.
Intră, de asemenea, în dimensiunile vieţii intime, familiale şi private dreptul exclusiv al persoanei la
propria imagine. Dreptul la propria imagine şi respectul intimităţii sunt inseparabile. Este, de
asemenea, interzisă şi, desigur, sancţionată aducerea la cunoştinţa publică a aspectelor din viaţa
conjugală a persoanelor.
Dreptul persoanei de a dispune de ea însăşi cuprinde cel puţin două aspecte: numai persoana poate
dispune de fiinţa sa, de integritatea sa fizică şi de libertatea sa; prin exercitarea acestui drept, persoana
nu trebuie să încalce drepturile altora, ordinea publică şi bunele moravuri.
Respectul şi ocrotirea vieţii intime, familiale şi private consacrate prin art. 26 din Constituţie se
corelează cu dispoziţiile art. 17 din Pactul internaţional privitor la drepturile civile şi politice, care arată
că nimeni nu va putea fi obiectul imixtiunilor arbitrare sau ilegale în viaţa sa privată, în familia sa, în
domiciliul sau corespondenţa sa, sau al atingerilor ilegale în onoarea şi reputaţia sa. Orice persoană,
prevede art. 17, are dreptul la protecţia legii împotriva unor asemenea imixtiuni sau atingeri (atentate).
6. Inviolabilitatea domiciliului
În sensul actualei Constituţii, inviolabilitatea domiciliului reprezintă dreptul cetăţeanului de a nu i se
pătrunde în locuinţă fără încuviinţarea sa, decât în cazurile şi în condiţiile expres prevăzute de lege.
Inviolabilitatea domiciliului este prevăzută în art. 27 al Constituţiei care stabileşte că „Domiciliul şi
reşedinţa sunt inviolabile. Nimeni nu poate pătrunde sau rămâne în domiciliul ori în reşedinţa unei
persoane fără învoirea acesteia. De la prevederile alineatului (1) se poate deroga prin lege pentru
următoarele situaţii:
a) executarea unui mandat de arestare sau a unei hotărâri judecătoreşti;
b) înlăturarea unei primejdii privind viaţa, integritatea fizică sau bunurile unei persoane;
c) apărarea securităţii naţionale sau a ordinii publice;
d) prevenirea răspândirii unei epidemii.
Percheziţia se dispune de judecător şi se efectuează în condiţiile şi în formele prevăzute de lege.
Percheziţiile în timpul nopţii sunt interzise, în afară de cazul infracţiunilor flagrante”. Se constată că
noţiunea de domiciliu întrebuinţată de Constituţie, atunci când reglementează inviolabilitatea
domiciliului, are o accepţiune diferită faţă de cea din dreptul civil: potrivit art. 13 din Decretul
nr.31/1954, domiciliul unei persoane fizice este acolo unde ea îşi are locuinţa sa statornică sau
principală.
Din prevederile constituţionale rezultă că inviolabilitatea domiciliului se referă nu numai la domiciliu în
sensul dreptului civil, ci şi la reşedinţa persoanei.
[paginile 217-237]
Drepturile şi libertăţile social-economice şi culturale
1. Dreptul la învăţătură
48
Pentru o cât mai temeinică dezvoltare intelectuală, cetăţenii trebuie să beneficieze de dreptul la
învăţătură.
Conform articolului 32, Dreptul la învăţătură este asigurat prin învăţământul general obligatoriu, prin
învăţământul liceal şi prin cel profesional, prin învăţământul superior, precum şi prin alte forme de
instrucţie şi de perfecţionare. Învăţământul de toate gradele se desfăşoară în limba română. În
condiţiile legii, învăţământul se poate desfăşura şi într-o limbă de circulaţie internaţională. Dreptul
persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale de a învăţa limba lor maternă şi dreptul de a putea fi
instruite în această limbă sunt garantate; modalităţile de exercitare a acestor drepturi se stabilesc prin
lege. Învăţământul de stat este gratuit, potrivit legii. Statul acordă burse sociale de studii copiilor şi
tinerilor proveniţi din familii defavorizate şi celor instituţionalizaţi, în condiţiile legii. Învăţământul de toate
gradele se desfăşoară în unităţi de stat, particulare şi confesionale, în condiţiile legii. Autonomia
universitară este garantată. Statul asigură libertatea învăţământului religios, potrivit cerinţelor specifice
fiecărui cult. În şcolile de stat, învăţământul religios este organizat şi garantat prin lege.
În ce priveşte conţinutul, pot fi remarcate nu numai multitudinea elementelor componente, ci şi un
specific juridic rezultând din îmbinarea libertăţii cu obligaţia, pentru că dreptul la învăţătură este, în
acelaşi timp, şi o îndatorire, fapt ce explică obligativitatea unor forme de învăţământ (primar, general).
2. Accesul la cultura
Dreptul prevazut de art 33 din Constitutia Romaniei este un drept fundamental nou, introdus in urma
revizuirii Constitutiei din 2003, adevarat complement al dreptului la invatatura si, impreuna cu acesta,
este parte integranta a unui drept la educatie vazut intr-un sens mai larg.
Noua reglementare constitutionala pune accentul pe posibilitatea persoanei de a-si dezvolta
spiritualitatea, care nu trebuie sa fie ingradita de nimeni. Si acest drept are un continut normativ
complex, el fiind reglementat ca o obligatie de abtinere din partea statului de a duce vreo atingere
posibilitatii oricarei persoane de a accede la valorile culturii nationale, inclusiv cea a minoritatilor
nationale si la patrimoniul cultural universal, dar si ca obligatie pentru stat de a desfasura un amplu
efort, la nivel normativ, institutional si concret material pentru a asigura pastrarea identitatii spirituale a
oricarei persoane. Titularii acestui drept nu sunt doar cetatenii romani ci toate persoanele carora nu
trebuie sa le fie ingradit accesul la valorile culturale nationale si universale.
3. Dreptul la ocrotirea sănătăţii
Dreptul la ocrotirea sănătăţii este un drept fundamental cetăţenesc receptat în Constituţia României,
îndeosebi, din Pactul internaţional relativ la drepturile economice, sociale, culturale, sub denumirea de
drept la ocrotirea sănătăţii.
În articolul 34 se prevede că „Dreptul la ocrotirea sănătăţii este garantat. Statul este obligat să ia
măsuri pentru asigurarea igienei şi a sănătăţii publice. Organizarea asistenţei medicale şi a sistemului
de asigurări sociale pentru boală, accidente, maternitate şi recuperare, controlul exercitării profesiilor
medicale şi a activităţilor para-medicale, precum şi alte măsuri de protecţie a sănătăţii fizice şi mentale
a persoanei se stabilesc potrivit legii”.
4. Dreptul la mediu sanatos
Dreptul la mediu sanatos este prevazut de art 35 din Constitutie fiind o continuare fireasca a
prevederilor constitutionale referitoare la ocrotirea sanatatii. Titularii acestui drept nu sunt doar cetatenii
romani ci orice subiecte individuale de drept. Pentru a realiza acest obiectiv statul este tinut sa instituie
si sa asigure cadrul legislativ pentru exercitarea deplina a dreptului. Statul roman trebuie sa participe
activ la cooperarea internationala in acest domeniu, stiut fiind faptul ca problema protectiei mediului
mediului incojurator face tot mai des obiectul negocierilor politice si al documentelor internationale cu
caracter juridic. Dreptul la mediu sanatos are un continut normativ complex, el fiind un drept subiectiv,
dar in acelasi timp si o obligatie pentru orice subiect individual de drept.
5. Dreptul la muncă şi la protecţia socială a muncii
49
Dreptul la muncă şi la protecţia socială a muncii este un drept social-economic de tradiţie.
Reglementat prin Constituţie în art. 41, dreptul la muncă este un drept cu un conţinut juridic complex.
Conceput ca un drept cu un conţinut complex, dreptul la muncă include:
 libertatea alegerii profesiei şi a locului de muncă; cu alte cuvinte, cetăţeanul să poată
desfăşura, potrivit pregătirii şi aptitu-dinilor sale, o muncă liber aleasă în diferite domenii şi sectoare de
activitate;
 retribuirea corespunzătoare a muncii prestate, fără discrimi-nare pe criterii rasiale, naţionale,
de sex: la muncă egală retribuţie egală;
 asigurarea igienei şi securităţii muncii;
 măsuri specifice de ocrotire a muncii femeilor şi tinerilor.
Libertatea alegerii profesiei şi libertatea alegerii locului de muncă intră în conţinutul dreptului la muncă.
Acestea sunt libertăţi fundamentale, ele fiind, pe un plan mai general, expresii ale libertăţii persoanei,
ca drept natural. Constituţia, consacrând aceste libertăţi, oferă fiecărui om posibilitatea de a-şi alege el
profesia şi, desigur, de a-şi alege el locul de muncă. Asemenea alegeri sunt, în general, determinate
de aptitudini, dorinţe, anumite coordonate de ordin economic şi, desigur, de voinţa celor interesaţi.
Problema este, evident, mult mai complexă atât în teorie, cât şi în practică, toate aspectele fiind de
domeniul legii. Mai mult, într-o societate care funcţionează pe principii economice, sociale şi morale
sănătoase, ocuparea locurilor de muncă se face pe criteriul competenţei, acesta asigurând eficienţă şi
bunăstare.
Întrucât este posibil ca unele persoane să nu îşi găsească un loc de muncă, în legislaţia statelor au
fost introduse reglementări specifice privind protecţia socială.
Protecţia socială a muncii este, de asemenea, un domeniu complex şi de majoră importanţă. Este
exprimată aici corelaţia strânsă dintre dreptul la muncă şi asistenţa socială a muncii. Dreptul la
protecţia socială pe care-l au salariaţii include aspecte clar formulate în textul constituţional şi care vor
forma obiectul legilor din acest domeniu.
Componentele dreptului la protecţia socială sunt: securitatea şi igiena muncii, regimul de muncă al
femeilor şi al tinerilor, salariul minim pe economie, repausul săptămânal, concediul de odihnă plătit,
prestarea muncii în condiţii grele.
Durata zilei de lucru îşi găseşte şi ea reglementare sub trei exprimări ce presupun unele explicaţii, şi
anume: durata normală, în medie, cel mult 8 ore. În mod firesc, prin Constituţie trebuie stabilit timpul de
muncă, adică acea perioadă de timp dintr-o zi în care salariatul are îndatorirea să presteze munca la
care s-a angajat prin contractul de muncă.
Constituţia României a receptat dispoziţiile Pactului internaţional interzicând munca forţată, stabilind
totodată prin art. 42 ce nu constituie muncă forţată. Astfel, nu constituie muncă forţată serviciul cu
caracter militar sau activităţile desfăşurate în locul acestuia de cei care, potrivit legii, nu prestează
serviciul militar obligatoriu din motive religioase. Aceste prevederi constituţionale privesc libertatea de
conştiinţă.
6. Dreptul la grevă
Dreptul la grevă este prin natura sa atât un drept social-economic, cât şi un drept social-politic.
Constituţia României reglementează în art. 43 dreptul la grevă. Astfel „Salariaţii au dreptul la grevă
pentru apărarea intereselor profesionale, economice şi sociale. Legea stabileşte condiţiile şi limitele
exercitării acestui drept, precum şi garanţiile necesare asigurării serviciilor esenţiale pentru societate”.
Este îndeobşte admis că greva înseamnă încetarea colectivă şi voluntară a muncii de către salariaţii
unei întreprinderi, unui compartiment, sector de muncă, încetare prin care se urmăreşte obţinerea prin
constrângere (obligarea patronatului) a modificării condiţiilor de muncă şi de viaţă. Dreptul la grevă se
află într-o strânsă corelaţie cu alte drepturi şi libertăţi, precum libertatea întrunirilor, libertatea
negocierilor colective, dreptul la asociere şi, mai ales, cu asocierea în sindicate. De altfel, este uşor de
50
observat că potrivit art. 9 din Constituţie, sindicatele contribuie la apărarea drepturilor şi la promovarea
intereselor profesionale, economice şi sociale. Exercitarea dreptului la grevă intervine atunci când
celelalte mijloace de rezolvare a conflictului de muncă au eşuat, fiind astfel soluţia extremă prin care
patronatul trebuie convins să satisfacă revendicările salariaţilor.
Examinând art. 43 din Constituţie, putem formula câteva explicaţii. Mai întâi, că dreptul la grevă
aparţine numai salariaţilor. Ca atare, nu se încadrează în prevederile art. 44 şi nu beneficiază de
regimul juridic al grevelor diverse manifestări organizate de persoane care nu au calitatea de salariaţi,
chiar dacă aceste manifestări se autointitulează greviste. În ce priveşte scopul grevei, el este apărarea
intereselor profesionale, economice şi sociale. Aşa stând lucrurile, sunt licite numai grevele care-şi
propun şi afirmă asemenea interese. În general, sunt considerate ilicite grevele cu caracter politic sau
grevele politice, cum li se spune.
Un aspect teoretic important priveşte greva şi serviciile publice. Deseori, se consideră că greva
funcţionarilor publici este ilicită, pentru că ea vine în contradicţie cu noţiunea de serviciu public şi mai
ales cu principiul continuităţii serviciilor publice. Încetarea serviciilor publice, cum ar fi transporturile,
poşta, ordinea publică, sănătatea, creează neajunsuri prea mari celorlalţi, încât grevele în acest
domeniu cunosc deseori un regim juridic aparte.
Greva poate fi parţială, atunci când este declarată în anumite secţii ale unei întreprinderi ori în cadrul
unor întreprinderi dintr-o ramură sau în anumite ramuri de activitate.
Greva este generală atunci când este extinsă în toate domeniile şi sectoarele de activitate din
societate. Există şi greve de solidaritate, atunci când salariaţii din anumite întreprinderi declară grevă
spre a veni în sprijinul salariaţilor din alte întreprinderi sau instituţii pentru satisfacerea revendicărilor
acestora din urmă.
În ce priveşte Constituţia României, ea prevede obligaţia legii de a stabili garanţiile necesare asigurării
serviciilor esenţiale pentru societate. Sunt, deci, în competenţa legiuitorului identificarea şi
nominalizarea serviciilor esenţiale, care trebuie să funcţioneze în orice condiţii, şi de a stabili măsurile
ce se impun în acest sens.
7. Dreptul de proprietate
Dreptul la proprietate este un drept fundamental, de veche tradiţie în catalogul drepturilor şi libertăţilor
cetăţenilor. Dreptul de proprietate este garantat fiecărui cetăţean. Constituţia României, în art. 44,
garantează dreptul de proprietate, precum şi creanţele asupra statului, ocrotind în mod egal
proprietatea privată, indiferent de proprietar. Exprimând realitatea în sensul că nu există drepturi
absolute, Constituţia dă legii posibilitatea de a stabili conţinutul şi limitele drepturilor reglementate prin
art. 44. Astfel, „Dreptul de proprietate, precum şi creanţele asupra statului, sunt garantate. Conţinutul şi
limitele acestor drepturi sunt stabilite de lege. Proprietatea privată este garantată şi ocrotită în mod
egal de lege, indiferent de titular. Cetăţenii străini şi apatrizii pot dobândi dreptul de proprietate privată
asupra terenurilor numai în condiţiile rezultate din aderarea României la Uniunea Europeană şi din alte
tratate internaţionale la care România este parte, pe baza de reciprocitate, în condiţiile prevăzute prin
lege organică, precum şi prin moştenire legală. Nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauza de
utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreapta şi prealabila despăgubire. Sunt interzise naţionalizarea
sau orice alte măsuri de trecere silita în proprietate publica a unor bunuri pe baza apartenenţei sociale,
etnice, religioase, politice sau de altă natură discriminatorie a titularilor. Pentru lucrări de interes
general, autoritatea publică poate folosi subsolul oricărei proprietăţi imobiliare, cu obligaţia de a
despăgubi proprietarul pentru daunele aduse solului, plantaţiilor sau construcţiilor, precum şi pentru
alte daune imputabile autorităţii. Despăgubirile prevăzute în alineatele (3) şi (5) se stabilesc de comun
acord cu proprietarul sau, în caz de divergenţă, prin justiţie. Dreptul de proprietate obligă la
respectarea sarcinilor privind protecţia mediului şi asigurarea bunei vecinătăţi, precum şi, la
respectarea celorlalte sarcini care, potrivit legii sau obiceiului, revin proprietarului. Averea dobândită
licit nu poate fi confiscată. Caracterul licit al dobândirii se prezumă. Bunurile destinate, folosite sau
rezultate din infracţiuni ori contravenţii pot fi confiscate numai în condiţiile legii”.
51
8. Dreptul de moştenire
În mod firesc, dreptul de proprietate presupune şi dreptul de moştenire, drept în temeiul căruia o
persoană poate dobândi pe cale succesorală, în condiţiile legii, orice bun. Acest drept este
reglementat prin art. 46 din Constituţie, care stabileşte că „Dreptul la moştenire este garantat”. Dreptul
de moştenire constituie o întărire a întregului drept de proprietate, prin posibilitatea pe care o are orice
persoană de a dispune în mod liber şi deplin de bunurile asupra cărora are drept de proprietate, nu
numai prin acte între vii, ci şi prin testament.
9. Libertatea economica
Tine de esenta unei economii de piata si presupune posibilitatea oricarei persoane de a initia si
intreprinde o activitate cu scop lucrativ. A aparut o data cu cea de a doua generatie a drepturilor
omului, in legea noastra fundamentala fiind introdusa abia ca urmare a revizuirii Constitutiei din 2003,
desi despre dezideratul unei economii de piata se facea vorbire si anterior modificarii Constitutiei.
Art 45 din Constitutie reglementeaza acest drept ca pe o libertate din prima generatie, precizand ca
dreptul oricarei persoane de a desfasura o activitate economica este liber, statul garantand doar
accesul neingradit la libera initiativa precum si exercitarea acesteia.
10. Dreptul la un nivel de trai decent
Art. 47 din Constituţie consacră un drept fundamental cetăţenesc receptat mai târziu în catalogul
drepturilor şi libertăţilor umane: dreptul la un nivel de trai decent. Astfel, „Statul este obligat să ia măsuri
de dezvoltare economică şi de protecţie socială, de natură să asigure cetăţenilor un nivel de trai
decent. Cetăţenii au dreptul la pensie, la concediu de maternitate plătit, la asistenţă medicală în
unităţile sanitare de stat, la ajutor de şomaj şi la alte forme de asigurări sociale publice sau private,
prevăzute de lege. Cetăţenii au dreptul şi la măsuri de asistenţă socială, potrivit legii”.
Prin conţinutul său, dreptul la un nivel de trai decent include dreptul cetăţeanului la condiţii rezonabile
de viaţă care să-i asigure, lui şi familiei sale, un trai civilizat, decent. Ca şi în cazul altor drepturi, şi aici
suntem în prezenţa unui drept complex, care cuprinde îndeosebi: dreptul la condiţii rezonabile de
existenţă şi la ameliorarea lor continuă, dreptul la hrană, îmbrăcăminte şi locuinţă satisfăcătoare.
Desigur, traiul decent se realizează prioritar prin munca cetăţeanului şi a familiei sale, dar statul trebuie
să contribuie decisiv la ameliorarea condiţiilor de viaţă pentru a se realiza standardele civilizaţiei.
Complexitatea acestui drept, dificultăţile pe care statul le întâmpină fac ca efortul acestuia să nu fie
suficient, ceea ce implică rolul cooperării internaţionale, pentru a pune fiinţele umane la adăpost de
foame şi mizerie.
11. Familia
Un alt drept fundamental al fiinţei umane este acela de a se căsători şi de a-şi întemeia o familie. De
altfel, aşa cum arată chiar Pactul internaţional relativ la drepturile economice, sociale şi culturale (art.
10), familia este elementul natural şi fundamental al societăţii. Art. 48 al Constituţiei exprimă această
realitate prin garantarea libertăţii căsătoriei, a unei căsătorii liber consimţite. Dreptul la căsătorie revine
bărbatului şi femeii începând de la vârsta nubilă. Constituţia stabileşte marile reguli care conturează
conţinutul acestui drept. Astfel, Constituţia prevede: „Familia se întemeiază pe căsătoria liber
consimţită între soţi, pe egalitatea acestora şi pe dreptul şi îndatorirea părinţilor de a asigura creşterea,
educaţia şi instruirea copiilor. Condiţiile de încheiere, de desfacere şi de nulitate a căsătoriei se
stabilesc prin lege. Căsătoria religioasă poate fi celebrată numai după căsătoria civilă. Copiii din afara
căsătoriei sunt egali în faţa legii cu cei din căsătorie”.
Căsătoria este supusă sub aspect juridic unor reguli privind încheierea, desfacerea şi declararea
nulităţii, reguli ce au însă caracter legal şi de aceea se face trimitere la lege. Constituţia stabileşte o
singură regulă, şi anume cea privind succesiunea celebrării căsătoriei civile şi a căsătoriei religioase.
Desigur, celebrarea religioasă a căsătoriei este facultativă, dar atunci când se desfăşoară, ca un lucru
firesc în exercitarea libertăţii religioase, ea trebuie să fie precedată de celebrarea căsătoriei civile. De
52
aici rezultă o regulă foarte clară, care obligă autorităţile religioase să constate dacă cei care solicită
căsătoria religioasă au realizat mai întâi căsătoria civilă, potrivit legii.
12. Dreptul copiilor şi tinerilor la protecţie şi asistenţă
Art. 49 din Constituţie, prin conţinutul său, conturează un drept fundamental cetăţenesc, care poate fi
intitulat dreptul copiilor şi tinerilor la protecţie şi asistenţă. O precizare este importantă. Din lectura
întregului titlu II al Constituţiei, se poate lesne constata că multe drepturi şi libertăţi privesc tinerii direct,
uneori în exclusivitate. În această categorie pot fi menţionate dreptul la învăţătură, dreptul la muncă,
dreptul la căsătorie şi la întemeierea unei familii. Deci, multe articole care consacră drepturi şi libertăţi
cetăţeneşti nominalizează copiii şi tinerii. Art. 49 însă dă contur unui drept-sinteză, care valorifică
realitatea în sensul căreia copiii şi tinerii constituie marele potenţial uman, de azi, dar mai ales de
mâine al societăţii, că ei reprezintă continuitatea şi viitorul, perspectiva umană. Copiii şi tinerii se
bucură de un regim special de protecţie şi de asistenta în realizarea drepturilor lor. Statul acordă
alocaţii pentru copii şi ajutoare pentru îngrijirea copilului bolnav ori cu handicap. Alte forme de protecţie
socială a copiilor şi a tinerilor se stabilesc prin lege. Exploatarea minorilor, folosirea lor în activităţi care
le-ar dăuna sănătăţii, moralităţii sau care le-ar pune în primejdie viaţa ori dezvoltarea normală sunt
interzise. Minorii sub vârsta de 15 ani nu pot fi angajaţi ca salariaţi. Autorităţile publice au obligaţia să
con-tribuie la asigurarea condiţiilor pentru participarea liberă a tinerilor la viaţa politică, socială,
economică, culturală şi sportivă a ţării.
Acest potenţial uman are dreptul la o protecţie şi asistenţă aparte. Acestui drept îi corespunde obligaţia
statului de a asigura copiilor şi tinerilor condiţiile necesare dezvoltării armonioase a aptitudinilor lor
fizice şi intelectuale.
13. Dreptul persoanelor cu handicap la o protecţie specială
Este un drept fundamental aparte, prevăzut în art. 50 din Constituţie. Statul are obligaţia să asigure
realizarea unei politici naţionale de prevenire, de tratament, de readaptare, de învăţământ, de instruire
şi de integrare socială a handicapaţilor, respectând drepturile şi îndatoririle ce revin părinţilor şi tutorilor.
Declaraţia drepturilor persoanelor handicapate enumeră principalele drepturi ce revin acestor
persoane: respectul demnităţii umane; dreptul de a beneficia de aceleaşi drepturi civile şi politice, ca şi
alte fiinţe umane; măsuri speciale care să le permită cea mai largă autonomie posibilă; tratamente
medicale, psihologice şi funcţionale, ajutoare, educaţie şi readaptare; securitate economică şi socială
şi un nivel de viaţă decent; respectarea nevoilor lor în toate etapele planificării economice şi sociale;
dreptul de a trăi în cadrul familiei lor sau într-un cămin care să o înlocuiască; protecţia împotriva
oricărei exploatări, a oricărui tratament discriminatoriu, abuziv sau degradant, asistenţă legală
calificată.
[paginile 237-256 si Constitutia Romaniei]

 Libera circulatie a cetatenilor romani pe teritoriul Romaniei si libera circulatie in afara
teritoriului
 Dreptul la aparare
 Precizati in ce consta libertatea individuala reglementata de art 23 din Constitutie
 Dreptul la greva
 Componentele dreptului la protectie sociala
APLICAŢII
53
3. Dreptul la munca, conceput ca un drept social-economic de traditie, are
urmatoarele elemente de continut:
a. dreptul la munca este un drept cu un continut complex ce poate fi ingradit
b. libertatea alegerii profesiei, meseriei sau ocupatiei, precum si libertatea alegerii locului de
munca fac parte explicit din sfera conceptului de drept la munca
c. dreptul la negocieri colective in materie de munca si caracterul obligatoriu al conventiilor
colective sunt garantate
d. durata zilei de lucru isi gaseste si ea reglementare, fiind in medie de cel mult 8 ore
e. salariatii au dreptul la greva pentru apararea intereselor profesionale, economice si
sociale
A.) a, c, d
B.) b, c, d
C.) b, d, e
4. Constitutia Romaniei stabileste conditiile in care se pot realiza retineri si arestari.

In ce cazuri se pot realiza retineri si arestari?
a. retinerea sau arestarea unei persoane este permisa numai in cazurile si cu procedura
prevazute de lege
b. retinerea poate depasi 24 de ore
c. arestarea preventiva se dispune de judecator si numai in cursul procesului penal
d. in cursul urmaririi penale arestarea preventiva se poate dispune si pentru o perioada mai
mare de 30 de zile
e. in faza de judecata instanta este obligata sa verifice periodic si nu mai tarziu de 60 de
zile legalitatea si temeinicia arestarii preventive
A.) a, c, e
B.) b, c, d
C.) a, b, d
Răspuns corect:1-B; 2-A

 Drepturile exclusiv politice
- dreptul la vot
- dreptul de a fi ales
- dreptul de a fi ales in Parlamentul European
 Drepturile si libertatile social-politice
- Libertatea constiintei
- Libertatea de exprimare
- Dreptul la informatie
- Libertatea intrunirilor
- Dreptul de asociere
- Secretul corespondentei
 Drepturile garantii
- dreptul de petitionare
- dreptul persoanei vatamate de catre o autoritate publica
 Indatoririle fundamentale ale cetatenilor
- indatorirea de a respecta constitutia si legile
- indatorirea de fidelitate fata de tara
- indatorirea de aparare a patriei
- indatorirea de a contribui la cheltuielile publice
54
- indatorirea de exercitare cu buna credinta a drepturilor si libertatilor si de
respectare a drepturilor si libertatilor celorlalti
 Cunoasterea drepturilor exclusiv politice si social-politice
 Cunoasterea drepturilor garantii
 Cunoasterea indatoririlor fundamentale
Drepturile exclusiv politice – acele drepturi ale cetatenilor romani care au ca obiect
participarea cetatenilor la conducerea statului, la guvernare.
Drepturile social-politice – acele drepturi si libertati care, prin continutul lor, pot fi exercitate de
catre cetateni la alegere, fie pentru rezolvarea unor probleme sociale si spirituale, fie pentru
participarea la guvernare, care asigura posibilitatea de exprimare a gandurilor si opiniilor.
Drepturile garantii – acele drepturi care, prin continutul lor, joaca rolul de garantii
constitutionale.
Drepturile exclusiv politice

În această categorie se includ acele drepturi ale cetăţenilor români care au ca obiect participarea
cetăţenilor la conducerea statului, la guvernare. În această categorie, a drepturilor exclusiv politice se
încadrează drepturile electorale ale cetăţenilor.
Drepturile electorale sunt: dreptul la vot, prevăzut de art. 36 din Constituţie, dreptul de a fi ales,
prevăzut de art. 37 din Constituţie, si dreptul de a fi ales in Parlamentul European, prevazut de art 38
din Constitutie. Analiza conţinutului acestor drepturi fundamentale se face la sistemul electoral.
[paginile 256-257]
Drepturile şi libertăţile social-politice

1. Libertatea conştiinţei
Potrivit art. 29 din Constituţia României, libertatea gândirii şi a opiniilor, precum şi libertatea credinţelor
religioase nu pot fi îngrădite sub nici o formă. Într-o accepţiune largă, libertatea conştiinţei este
posibilitatea cetăţeanului de a avea şi de a exprima public o concepţie a sa despre lumea
înconjurătoare. Această libertate este reglementată prin art. 29 din Constituţie.
Libertatea conştiinţei este una dintre primele libertăţi înscrise în catalogul drepturilor umane, pentru că
mai ales libertatea religioasă – ca parte a acestei libertăţi – a avut o istorie a sa aparte, o istorie
îndelungată.
Din examinarea art. 29 din Constituţie, rezultă că libertatea conştiinţei este posibilitatea persoanei fizice
de a avea şi de a-şi exprima în particular sau în public o anumită concepţie despre lumea
înconjurătoare, de a împărtăşi sau nu o credinţă religioasă, de a aparţine sau nu unui cult religios, de a
îndeplini sau nu ritualul cerut de acea credinţă.
Libertatea conştiinţei ca libertate fundamentală cetăţenească are un conţinut complex. Libertatea
conştiinţei este o libertate esenţială, ea comandă existenţa şi conţinutul altor libertăţi, precum libertatea
cuvântului, libertatea presei, libertatea asocierii, pentru că, în fond, aceste libertăţi sunt mijloace de
exprimare a gândurilor, religiei, opiniilor.
55
Art. 29 din Constituţie dă dreptul fiecărei persoane de a avea o concepţie a sa despre lumea
înconjurătoare. În general, concepţiile despre lume sunt religioase sau laice. Orice constrângere este o
încălcare a acestui drept natural şi imprescriptibil, este o schilodire a spiritului uman. De aceea,
Constituţia stabileşte că nimeni nu poate fi constrâns să adopte o opinie ori să adere la o credinţă
religioasă, contra convingerilor sale.
Mai multe prevederi din Constituţie se referă la cultele religioase. Organizarea cultelor religioase este
liberă, ea concretizându-se prin statutele proprii. Dar, mai arată Constituţia, această libertate de
organizare se realizează în condiţiile legii.
Constituţia României, consacrând separarea statului de biserică, garantează autonomia cultelor
religioase, dar obligă statul să sprijine cultele, inclusiv prin înlesnirea asistenţei religioase în armată, în
spitale, în penitenciare, în azile şi orfelinate.
De aceea, garantând libertatea conştiinţei, Constituţia consacră egalitatea între credincioşi şi
necredincioşi şi impune cultivarea unui climat de toleranţă şi de respect reciproc între credincioşii
aparţinând diferitelor culte religioase, ca şi între credincioşi şi necredincioşi. Pentru a realiza liniştea şi
pacea între cultele religioase, Constituţia interzice în relaţiile dintre culte orice forme, mijloace, acte sau
acţiuni de învrăjbire religioasă.
2. Libertatea de exprimare
Gândurile, opiniile, credinţele şi creaţiile spirituale de orice fel pot fi cunoscute numai dacă sunt
exprimate.
Strâns legată de libertatea conştiinţei, libertatea de exprimare consacrată prin Constituţie în art. 30
este posibilitatea omului de a-şi exprima prin viu grai, prin imagini, prin scris, prin sunete sau alte
mijloace de comunicare în public, gândurile, opiniile, credinţele religioase şi creaţiile spirituale de orice
fel. Astfel cum este reglementată constituţional, libertatea de exprimare este o libertate cu un conţinut
complex. Văzută în complexitatea conţinutului său juridic, libertatea de exprimare este una din cele
mai vechi libertăţi cetăţeneşti.
În ce priveşte formele şi mijloacele de exprimare (cel de-al doilea aspect), formularea constituţională
este, de asemenea, cuprinzătoare, acestea fiind: viu grai, scrisul, imaginile, sunetele, alte mijloace de
comunicare în public.
Libera exprimare, ca libertate fundamentală cetăţenească, trebuie realizată în public. Exprimarea în
public este definitorie pentru conţinutul juridic al acestei libertăţi, termenul public fiind, desigur, cel
definit prin legi.
Constituţia României interzice cenzura de orice fel. Este o prevedere constituţională decisivă pentru
libertatea de exprimare. De asemenea, este interzisă suprimarea publicaţiilor. Libertatea de exprimare
are, aşa cum am mai arătat, un conţinut complex, care cuprinde, pe de o parte, un aspect spiritual şi,
pe de altă parte, un aspect material. Aspectul material, care priveşte de fapt toate libertăţile de opinie,
are o importanţă aparte pentru libertatea presei, ştiut fiind că aceasta nu se poate realiza în afara
existenţei unor tipografii, edituri, stocuri de hârtie, mijloace de difuzare. De aceea, Constituţia arată că
libertatea presei implică şi libertatea de a înfiinţa publicaţii. Această prevedere constituţională se
interpretează ca o garanţie a acestei libertăţi şi mai ales a responsabilităţii, atât de necesară în acest
domeniu.
Dar această libertate de exprimare nu poate fi absolută (o libertate absolută se transformă în contrariul
său) şi ca atare este supusă unor coordonate juridice (limite). Aceste coordonate juridice trebuie să fie
expres prevăzute de lege şi necesare ocrotirii unor valori politice, economice, sociale, umane.
Existenţa unor coordonate juridice înlăuntrul cărora trebuie să se exercite libertatea de exprimare
implică şi răspunderea juridică pentru depăşirea acestor limite, altfel spus, pentru abuzul în exercitarea
acestei libertăţi atât de importante.
56
De aceea, art. 30 stabileşte formele răspunderii şi subiectele răspunderii. Astfel, prin alin. 8, ca forme
ale răspunderii sunt stabilite explicit două, şi anume răspunderea civilă şi răspunderea penală.
3. Dreptul la informaţie
Art 31 din Constitutie reuşeşte să exprime juridic un conţinut complex şi dinamic, garantând accesul
persoanei la orice informaţie de interes public: „Dreptul persoanei de a avea acces la orice informaţie
de interes public nu poate fi îngrădit. Autorităţile publice, potrivit competenţelor ce le revin, sunt obligate
să asigure informarea corectă a cetăţenilor asupra treburilor publice şi asupra problemelor de interes
personal. Dreptul la informaţie nu trebuie să prejudicieze măsurile de protecţie a tinerilor sau
securitatea naţională. Mijloacele de informare în masă, publice şi private, sunt obligate să asigure
informarea corectă a opiniei publice. Serviciile publice de radio şi de televiziune sunt autonome. Ele
trebuie să garanteze grupurilor sociale şi politice importante exercitarea dreptului la antenă.
Organizarea acestor servicii şi controlul parlamentar asupra activităţii lor se reglementează prin lege
organică”.
Acest drept nu implică nici accesul la informaţii cu caracter secret, nici obligaţia autorităţilor publice de
a da asemenea informaţii. Anumite informaţii nu trebuie şi nu pot fi date, cum ar fi, de exemplu, unele
informaţii cu caracter judiciar sau privind anchetele parlamentare, informaţii privind apărarea naţională
sau siguranţa naţională.
Dreptul la informaţie, ca toate drepturile şi libertăţile de exprimare şi de răspândire a opiniilor,
credinţelor, ideilor, comportă anumite coordonate juridice, anumite limite.
Este şi motivul pentru care prin alineatul (3) se stabileşte că prin exercitarea acestui drept nu se poate
şi nu trebuie să se prejudicieze măsurile de protecţie a tinerilor sau siguranţa naţională. Cât priveşte
serviciile publice de radio şi televiziune, Constituţia impune adoptarea unei legi organice relative la
organizarea lor şi controlul parlamentar al activităţii lor.
4. Libertatea întrunirilor
Libertatea întrunirilor, a demonstraţiilor şi a mitingurilor exprimă dreptul cetăţenilor de a-şi exterioriza
public concepţiile şi opiniile, adunându-se în locuri publice sau manifestând pe drumurile publice, în
limitele prevăzute de lege.
Prin conţinutul său, această libertate se află într-o strânsă corelaţie cu libertatea conştiinţei, precum şi
cu libertatea de exprimare. Articolul 39 nu restrânge formele şi mijloacele de realizare a libertăţii
întrunirii numai la cele trei forme nominalizate. Cât priveşte înţelesul celor trei termeni – mitinguri,
demonstraţii, procesiuni –, el este cel din vocabularul curent, obişnuit, fiind şi în drept deseori greu de
realizat o diferenţiere prea strictă între ei.
Întrunirile pot fi de două categorii: publice şi private.
Articolul 39 din Constituţie stabileşte trei reguli mari în legătură cu întrunirile şi anume:
a)libertatea întrunirilor;
b)caracterul paşnic al întrunirilor;
c) interzicerea la întruniri, a oricărui fel de arme.
O problemă teoretică privind acest drept este aceea de a se face distincţia faţă de dreptul de asociere.
5. Dreptul de asociere
Acest drept cuprinde posibilitatea cetăţenilor români de a se asocia, în mod liber, în partide sau
formaţiuni politice, în sindicate sau în alte forme şi tipuri de organizaţii, ligi şi uniuni, cu scopul de a
57
participa la viaţa politică, ştiinţifică, socială şi culturală, de a-şi realiza o serie de interese legitime
comune.
Articolul 40 din Constituţie se referă la asociere ca rezultat al exercitării unei libertăţi fundamentale, o
asociaţie deci de drept constituţional. Aceste asociaţii sunt de drept public, temeiul lor fiind libertatea de
asociere, şi nu contractul, care este temeiul asociaţiilor şi societăţilor de drept privat.
Asociaţiile prevăzute în art. 40 nu au scopuri lucrative, nu urmăresc obţinerea sau împărţirea unor
beneficii, ele trebuie să aibă scopuri politice, religioase, culturale, scopuri care să exprime libertatea de
gândire şi de exprimare a gândurilor, opiniilor, credinţelor.
Dreptul de asociere nu poate fi însă un drept absolut. De aceea, în mod firesc, se stabilesc anumite
limite. Aceste limite constituţionale privesc trei mari aspecte:
a)scopurile şi activitatea;
b)membrii;
c) caracterul asociaţiei, rezultând practic din modul de comu-nicare.
În ce priveşte scopurile şi activitatea, prin alin (2) sunt considerate neconstituţionale partidele sau
organizaţiile care militează împotriva pluralismului politic, a principiilor statului de drept ori a
suveranităţii ţării.
Limitele privind membrii asociaţiilor privesc de fapt numai partidele politice, având în vedere rolul lor în
viaţa politică şi statală. În acest sens, potrivit alineatului (3), nu pot face parte din partidele politice
judecătorii Curţii Constituţionale, avocaţii poporului, magistraţii, membrii activi ai armatei, poliţiştii şi alte
categorii de funcţionari publici stabilite prin lege organică. Se poate observa că este vorba, practic,
numai de funcţionarii publici. Potrivit Constituţiei, sunt interzise asociaţiile cu caracter secret.
6. Secretul corespondenţei
Secretul corespondenţei şi al convorbirilor telefonice, ca drept fundamental, şi-a precizat conţinutul
mult mai târziu decât celelalte drepturi şi libertăţi, aceasta explicându-se prin faptul că telefonul şi
corespondenţa s-au dezvoltat mai târziu.
Secretul corespondenţei şi al convorbirilor telefonice, în sensul articolului 28 din Constituţia României,
este dreptul cetăţeanului de a-şi comunica şi prin telefon ideile şi gândurile altei persoane, fără a-i fi
cenzurate sau făcute publice, decât în cazurile şi în condiţiile expres prevăzute de lege. Astfel,
„Secretul scrisorilor, al telegra-melor, al altor trimiteri poştale, al convorbirilor telefonice şi al celorlalte
mijloace legale de comunicare este inviolabil”.
Din totdeauna s-a pus şi se pune problema dacă principiul inviolabilităţii poate cunoaşte vreo
restrângere. Atât legislaţia, cât şi practica juridică au evidenţiat că exerciţiul acestei libertăţi comportă o
restrângere necesară în interesul justiţiei, mai exact în interesul descoperirii infracţiunilor şi infractorilor.
Acest drept al magistraţilor de a obţine, reţine, citi şi folosi în proces corespondenţa care vine sau
pleacă de la persoane învinuite de săvârşirea unor fapte penale trebuie însă să fie prevăzut de lege,
realizat după o procedură strictă şi numai pe bază de ordonanţe scrise, cu respectarea celorlalte
drepturi ale persoanei, mai ales a dreptului la viaţa familială, intimă şi privată.
[paginile 257-274]
Drepturile garanţii
1. Dreptul de petiţionare
Dreptul de petiţionare este un drept cetăţenesc de tradiţie în sistemul juridic românesc. Exercitarea
dreptului de petiţionare este o modalitate eficientă de rezolvare a unor probleme personale sau care
privesc o colectivitate.
58
În condiţiile articolului 51 din Constituţie, dreptul de petiţionare poate fi exercitat fie individual, de către
cetăţean, fie de către un grup de cetăţeni, fie de către organizaţii legal constituite. Petiţiile adresate
autorităţilor publice şi care, deci, se bucură de regimul juridic stabilit prin art. 51 din Constituţie se fac
numai în numele petiţionarilor sau, în situaţia de la alineatul (2), în numele colectivelor pe care
organizaţiile petiţionare le reprezintă. De aici rezultă că orice petiţie trebuie semnată şi, deci, trebuie să
conţină datele de identificare a petiţionarului. Prin formularea sa clară, textul constituţional nu priveşte
şi, deci, nici nu protejează juridic petiţiile anonime.
Organizaţiile legal constituite au dreptul să adreseze petiţii exclusiv în numele colectivelor pe care le
reprezintă. Exercitarea dreptului de petiţionare este scutită de taxă.
Corelativ dreptului cetăţeanului de a petiţiona, articolul menţionat prevede obligaţia autorităţilor publice
de a examina şi răspunde la petiţii în termenele şi în condiţiile stabilite de lege.
2. Dreptul persoanei vătămate de către o autoritate publică

Persoana vătămată într-un drept al său se poate adresa, potrivit legii, diferitelor instanţe, după caz.
Astfel, cel vătămat într-un drept al său printr-o infracţiune se adresează organelor judiciare, care, în
conformitate cu procedura penală, iau măsuri de reparare, despă-gubire, pedepsire a celui vinovat etc.
De asemenea, celui vătămat într-un drept al său, printr-un act sau fapt juridic civil, i se face dreptate,
pe calea prevăzută de procedura civilă, de către o instanţă civilă.
Art. 52 din Constituţie este temeiul constituţional al răspunderii autorităţilor publice pentru vătămările
produse cetăţenilor prin încălcarea sau nesocotirea drepturilor şi libertăţilor acestora. Astfel, „Persoana
vătămată într-un drept al sau ori într-un interes legitim, de o autoritate publică, printr-un act
administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, este îndreptăţită să obţină
recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim, anularea actului şi repararea pagubei.
Condiţiile şi limitele exercitării acestui drept se stabilesc prin lege organică. Statul răspunde patrimonial
pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Răspunderea statului este stabilită în condiţiile legii şi
nu înlătură răspunderea magistraţilor care şi-au exercitat funcţia cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă”.
Cât priveşte categoria de acte la care se referă art. 48 din Constituţie, ea rezultă clar din text, fiind
vorba de actele administrative. Dar acest articol trebuie coroborat cu art. 21 din Constituţie. Aşa stând
lucrurile, urmează să observăm că în cazul în care legile nu dau soluţii sau proceduri sau aceste
proceduri sunt considerate nesatisfăcătoare, urmează a se aplica dispoziţiile art. 21 din Constituţie
privind accesul liber la justiţie.
[paginile 275-280]
Îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor
În afară de drepturi fundamentale, cetăţenii români au şi o serie de îndatoriri fundamentale.
1. Îndatorirea de a respecta Constituţia şi legile
Una din îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor este respectarea legilor şi a Constituţiei. Îndatorirea
de a respecta Constituţia şi legile revine în egală măsură tuturor cetăţenilor. Nu se face distincţie între
cetăţeni sub aspectul obligaţiei de respectare a legilor, toţi fiind datori a le respecta, indiferent de
poziţia pe care o ocupă în societate şi stat.
Art. 1 alin. 5 din Constituţie, care stabileşte această îndatorire fundamentală, obligă, de asemenea, la
respectarea supremaţiei Constituţiei. Ca atare, supremaţia Constituţiei este afirmată prin chiar legea
fundamentală.
2. Îndatorirea de fidelitate faţă de ţară
Această îndatorire, prevăzută prin art. 54 din Constituţie, este urmarea firească a cetăţeniei. Ea are
drept urmare obligaţia celor cărora le sunt încredinţate funcţii publice, precum şi a militarilor de a
îndeplini aceste funcţii cu credinţă şi de a depune jurământul cerut de lege. „Cetăţenii cărora le sunt
59
încredinţate funcţii publice, precum şi militarii, răspund de îndeplinirea cu credinţă a obligaţiilor ce le
revin şi, în acest scop, vor depune jurământul cerut de lege”.
3. Îndatorirea de apărare a patriei
Îndatorirea de apărare a patriei, prevăzută prin art. 55 din Constituţie, impune cetăţenilor să fie
întotdeauna pregătiţi pentru a da riposta cuvenită atât în cazul unei agresiuni armate, cât şi în cazul
altor acţiuni îndreptate împotriva ţării.
Această îndatorire aparţine tuturor cetăţenilor români, bărbaţi şi femei, fără deosebire de origine
naţională, religie, ocupaţie şi pregătire profesională.
Datorie sfântă a fiecărui cetăţean, apărarea patriei cere acestuia o conduită ireproşabilă şi fidelitate
faţă de poporul român. Încălcarea acestei îndatoriri este o faptă reprobabilă.
4. Îndatorirea de a contribui la cheltuielile publice
Art. 56 din Constituţie reglementează îndatorirea cetăţenilor de a contribui, prin impozite şi taxe, la
cheltuielile publice. „Cetăţenii au obligaţia să contribuie, prin impozite şi prin taxe, la cheltuielile publice.
Sistemul legal de impuneri trebuie să asigure aşezarea justă a sarcinilor fiscale. Orice alte prestaţii
sunt interzise, în afara celor stabilite prin lege, în situaţii excepţionale”.
5. Îndatorirea de exercitare cu bună-credinţă a drepturilor şi libertăţilor şi de respectare a
drepturilor şi libertăţilor celorlalţi
Art. 57 din Constituţie stabileşte o îndatorire ce incumbă tuturor locuitorilor României, cetăţeni, străini
sau apatrizi. Se observă clar că buna-credinţă, principiu tradiţional de drept civil, este considerată o
regulă constituţională. „Cetăţenii români, cetăţenii străini şi apatrizii trebuie să-şi exercite drepturile şi
libertăţile constituţionale cu bună-credinţă, fără să încalce drepturile şi libertăţile celorlalţi”.
În conţinutul îndatoririi fundamentale cuprinse în art.57 intră şi obligaţia de a nu încălca drepturile şi
libertăţile celorlalţi, obligaţie firească, ce ţine chiar de conceptele de drept şi de libertate.
[paginile 279-282]

 Libertatea constiintei
 Libertatea de exprimare
 Dreptul de asociere
 Indatoririle fundamentale ale cetatenilor
APLICAŢII
5. Libertatea intrunirilor este o libertate cu caracter social politic care cuprinde in

continutul sau constitutional urmatoarele:
a. consta in posibilitatea oamenilor de a se intruni in reuniuni publice si private pentru a-si
exprima gandurile, opiniile, credintele
b. aceatsa libertate se poate realiza prin mitinguri, demonstratii, procesiuni si orice alte
intruniri
c. libertatea intrunirilor presupune carcaterul pasnic al al organizarii si desfasurarii acestora
precum si interzicerea folosirii armelor
d. intrunirile presupun participanti care au calitatea de membrii permanenti intre care exista
relatii permanente
60
e. libertatea intrunirilor permite cetatenilor sa participe la viata politica, sociala si culturala,
manifestandu-si public opiniile, credintele si gandurile
A.) b, c, e
B.) a, d, e
C.) a, b, c
6. Art 52 din Constitutia Romaniei nominalizeaza pretentiile pe care le poate formula

o persoana vatamata intr-un drept al sau ori intr-un interes public de o autoritate
publica, acestea fiind:
a. recunoasterea dreptului
b. sa ceara raspunderea magistratilor
c. anularea actului
d. repararea pagubei
e. in vederea realizarii acestor pretentii cetateanul trebuie sa probeze culpa functionarului
public
A.) b, c, e
B.) a, d, e
C.) a, c, d
Răspuns corect: 1-C, 2-C
CURSUL 12 – Cetatenia romana

 Definitia cetateniei romane
 Natura juridica a cetateniei
 Reglementarea juridica a cetateniei romane si principiile ce se degaja din normele
juridice privitoare la cetatenie
 Dobandirea cetateniei romane
 Pierderea cetateniei romane
 Definirea conceptului de cetatenie romana
 Principiile cetateniei romane
 Modurile de dobandire si de pierdere a cetateniei romane
Cetatenia romana – acea calitate a persoanei fizice ce exprima relatiile permanente social-
economice, politice si juridice dintre persoana fizica si stat, dovedind apartenenta sa la statul
roman si atribuind persoanei fizice posibilitatea de a fi titularul tuturor drepturilor si indatoririlor
prevazute de constitutia si de legile Romaniei.
Cetăţenia română
Cetăţenia reprezintă un subiect de interes nu numai pentru dreptul constituţional, ci şi în egală măsură
şi pentru dreptul internaţional (public şi în mod deosebit cel privat), dreptul familiei. Constituţia şi legile
conferă cetăţenilor toate drepturile (inclusiv cele politice), în timp ce persoanelor care nu au această
calitate nu le conferă decât o parte din aceste drepturi.
61
Titlul de cetăţean dovedeşte apartenenţa cetăţeanului la statul român, stat în care suveranitatea
naţională aparţine poporului. Cetăţenii români se bucură de drepturi şi libertăţi democratice, drepturi
care nu sunt numai proclamate, ci şi garantate în exercitarea lor efectivă.
Beneficiari ai drepturilor şi libertăţilor, cetăţenii români sunt în acelaşi timp şi titularii unor îndatoriri.
Astfel, cetăţenia română trebuie considerată acea calitate a persoanei fizice ce exprimă relaţiile
permanente social-economice, politice şi juridice dintre persoana fizică şi stat, dovedind apartenenţa
sa la statul român şi atribuind persoanei fizice posibilitatea de a fi titularul tuturor drepturilor şi
îndatoririlor prevăzute de Constituţia şi de legile României.
[paginile 282-285]
Natura juridică a cetăţeniei

Una din cele mai controversate probleme referitoare la cetăţenie este natura juridică a acesteia,
exprimându-se mai multe opinii, dintre care menţionăm:
1. Teoria contractuală
Potrivit acestei teorii, fundamentul juridic al cetăţeniei s-ar afla în contractul intervenit între stat şi
persoana fizică, prin care se manifestă voinţa persoanei de a deveni cetăţean şi a statului de a fi de
acord cu aceasta.
Teoria contractuală nu poate fi acceptată deoarece contractul este un acord de voinţă; or, în cazul
dobândirii cetăţeniei prin naştere, voinţa celui născut nu se poate exprima în nici un fel.
2. Teoria voinţei unilaterale a statului
Această teorie este opusă teoriei contractuale, întrucât se apreciază că statul este acela care acordă
cetăţenia, fiind vorba astfel de un act unilateral de voinţă a statului.
Nici această teorie nu poate fi acceptată, deoarece ea este inaplicabilă în cazul dobândirii cetăţeniei la
cerere, situaţie în care statul nu-şi poate impune în mod unilateral voinţa cu privire la dobândirea
cetăţeniei de către o persoană fizică.
3. Teoria raportului juridic
Potrivit acestei teorii, cetăţenia este un raport juridic intervenit între stat şi o persoană fizică, un raport
juridic de drept constituţional, al cărui conţinut cuprinde drepturile şi obligaţiile reciproce dintre stat şi
persoana fizică. Teoria raportului juridic are în vedere numai îndatoririle cetăţeanului, ignorând
drepturile acestuia.
4. Teoria capacităţii juridice
Potrivit acestei teorii, cetăţenia este o parte a capacităţii juridice a unei persoane fizice, prin care
aceasta dobândeşte posibilitatea de a fi titularul tuturor drepturilor şi obligaţiilor prevăzute de constituţie
şi de legi.
Capacitatea juridică nu este altceva decât posibilitatea de a fi subiect de drept şi de a avea anumite
drepturi şi obligaţii. În dreptul constituţional se face, însă, distincţie între capacitatea juridică deplină şi
capacitatea juridică restrânsă.
Capacitate juridică deplină au numai cetăţenii, deoarece numai ei sunt titularii tuturor drepturilor şi
îndatoririlor prevăzute de legislaţia unei ţări.
Capacitate juridică restrânsă au străinii şi apatrizii, care nu pot avea decât o parte din drepturile şi
îndatoririle prevăzute de constituţie şi de celelalte legi ale statului respectiv.
În această ordine de idei, plecând, după cum am stabilit de altfel mai sus, de la categoria juridică
subiect de drept, considerăm că cetăţenia este un element, o parte componentă a capacităţii juridice.
62
[paginile 285-290]
Reglementarea juridică a cetăţeniei române şi principiile ce se degajă

din normele juridice privitoare la cetăţenie
Ca bază a organizării puterii de stat, populaţia interesează, cum este şi firesc, dreptul constituţional.
Aspectul sub care-şi găseşte reflectarea aceasta este cetăţenia. Plecând de aici, vom remarca faptul
că normele care reglementează cetăţenia sunt norme ale dreptului constituţional, ele formând o
instituţie a acestei ramuri de drept.
Aceasta impune ca normele care formează instituţia juridică a cetăţeniei să fie studiate, în primul rând,
de ştiinţa dreptului constituţional. În această ordine de idei, vom observa că norme privitoare la
cetăţenie se găsesc în Constituţie, care este izvorul principal al dreptului constituţional, în Legea
cetăţeniei române – Legea nr.21 din 6. 03. 1991. Desigur, la aceste reglementări trebuie adăugate
cele din Legea nr. 396/2002 privind ratificarea Convenţiei europene asupra cetăţeniei, adoptată la
Strasbourg, la 6 noiembrie 1997.
Analiza normelor juridice care formează instituţia juridică a cetăţeniei permite formularea unor principii
ce stau la baza cetăţeniei române.
1. Doar cetăţenii români sunt titularii tuturor drepturilor prevăzute de Constituţie şi legi.
Referitor la exprimarea acestui principiu, o considerăm a fi potrivită, deoarece sugerează că
persoanele care nu au calitatea de cetăţeni români nu se pot bucura – în condiţiile legii – decât de o
parte din drepturile şi îndatoririle prevăzute de Constituţia României şi legile ţării noastre.
Astfel, trebuie să precizăm că dintre drepturile înscrise în Constituţie şi legile ţării unele pot fi exercitate
numai de cetăţeni, străinii sau apatrizii neavând acces la ele. Există deci o diferenţă între sfera
drepturilor pe care le pot exercita cetăţenii români şi sfera drepturilor pe care le pot exercita persoanele
ce nu au această calitate, dar locuiesc pe teritoriul statului nostru. Aceste drepturi, care nu pot fi
exercitate şi de străini sau apatrizi, sunt atât drepturi fundamentale, cât şi drepturi subiective obişnuite.
În grupa acestor drepturi sunt incluse:
a)dreptul de a alege şi dreptul de a fi ales în organele reprezentative. Aceste drepturi, fiind prin
excelenţă drepturi politice, aparţin în exclusivitate numai cetăţenilor;
b)dreptul de a domicilia pe teritoriul României şi de a se deplasa nestânjenit pe acest teritoriu;
c) dreptul de a fi ales în orice funcţie pentru care îndeplineşte condiţiile cerute de legile ţării.
Trebuie arătat că, pentru anumite funcţii, legile cer în mod expres ca persoana să aibă calitatea de
cetăţean român. De exemplu, pentru ocuparea funcţiei de judecător;
d)dreptul de a nu fi extrădat sau expulzat din România. Cetăţeanul român nu poate fi extrădat la
cererea unui stat străin în vederea urmăririi sau judecării într-o cauză penală ori în vederea executării
pedepsei. De asemenea, el nu poate fi expulzat din România. Ca o derogare, în articolul 19 alineatul 2
din Constituţie se prevede că „Prin derogare de la prevederile alineatului (1), cetăţenii români pot fi
extrădaţi în baza convenţiilor internaţionale la care România este parte, în condiţiile legii şi pe bază de
reciprocitate”;
e)dreptul de a fi protejat diplomatic, atunci când se află în străinătate. Cetăţenia română implică
pentru statul român obligaţia de a-şi proteja cetăţenii săi atunci când aceştia, aflându-se în afara
graniţelor, vremelnic sau domiciliind, au nevoie de un asemenea ajutor împotriva încălcării drepturilor
lor.
2. Numai cetăţenii sunt ţinuţi a îndeplini toate obligaţiile stabilite prin Constituţie şi legile ţării.
Reţinând aceleaşi remarci pe care le-am făcut în legătură cu primul principiu, vom arăta că cetăţeanul
român, titular de drepturi şi libertăţi, este în acelaşi timp obligat să îndeplinească şi îndatoririle
63
prevăzute de Constituţia şi legile ţării. Aceasta cu atât mai mult, cu cât cetăţenia română presupune
responsabilitate civică.
Aceste obligaţii sunt următoarele:
a)obligaţia de fidelitate faţă de ţară;
b)apărarea ţării;
c) contribuţia financiară.
3. Cetăţenii români sunt egali în drepturi şi îndatoriri, fără deosebire de rasă, naţionalitate, origine
etnică, limbă, religie, sex, opinie, apartenenţă politică, avere sau origine socială şi indiferent de modul
în care au dobândit cetăţenia.
4. Cetăţenia este în exclusivitate o chestiune de stat. Acest principiu se desprinde cu deosebită
claritate din dispoziţiile constituţionale şi legale, conform cărora stabilirea drepturilor şi îndatoririlor
cetăţenilor români, a modurilor de dobândire şi de pierdere a cetăţeniei române, constituie un atribut
exclusiv al statului.
5. Căsătoria nu produce nici un efect juridic asupra cetăţeniei soţilor. Acest principiu se desprinde din
dispoziţiile exprese ale Legii cetăţeniei române, conform cărora încheierea căsătoriei între un cetăţean
român şi un străin nu produce nici un efect asupra cetăţeniei soţului care a dobândit cetăţenia română
în timpul căsătoriei. Schimbarea cetăţeniei unuia dintre soţi nu produce nici un efect asupra cetăţeniei
române a celuilalt soţ.
[paginile 291-294]
Dobândirea şi pierderea cetăţeniei române

Dobândirea cetăţeniei, în general, cunoaşte două sisteme, şi anume: sistemul care are la bază
principiul jus sangvinis (dreptul sângelui) şi sistemul care are la bază principiul jus soli sau loci (dreptul
locului, adică al teritoriului pe care s-a născut o persoană). Aceste două moduri de dobândire a
cetăţeniei, denumite şi originare, se regăsesc astăzi în lume, fiind aplicate de către state, sau
combinat, sau separat, explicaţiile alegerii unuia sau altuia dintre aceste două sisteme găsindu-se în
tradiţiile şi interesele concrete pe care le au naţiunile sau popoarele respective.
Conform sistemului jus sangvinis, copilul devine cetăţeanul unui stat dacă se naşte din părinţi care,
amândoi sau numai unul, au cetăţenia statului respectiv. Conform sistemului jus soli, copilul devine
cetăţeanul unui stat dacă se naşte pe teritoriul statului respectiv.
Moduri de dobandire a cetateniei romane:
1. Dobândirea cetăţeniei române prin naştere
Făcând aplicaţia sistemului jus sangvinis, Legea cetăţeniei române stabileşte că este cetăţean român
copilul care se naşte din părinţi cetăţeni români. De asemenea, este cetăţean român copilul născut
dintr-un părinte cetăţean român şi un părinte străin sau fără cetăţenie. În toate aceste cazuri, teritoriul
pe care s-a născut sau unde domiciliază unul sau ambii părinţi nu influenţează în nici un fel cetăţenia
copilului.
2. Dobândirea cetăţeniei române prin repatriere
Un alt mod de dobândire a cetăţeniei române prevăzut de lege este dobândirea prin repatriere. În
cazul repatrierii, este vorba de persoane care sunt legate de poporul român şi care, din diferite motive,
au întrerupt pentru anumite perioade de timp contactul lor cu societatea românească. Aşa se explică
de ce Legea consideră repatrierea ca un mod de dobândire a cetăţeniei române.
Prin acest mod de dobândire a cetăţeniei române, persoana care a pierdut cetăţenia română o
redobândeşte ca efect al repatrierii.
64
Plecând de la principiul că dobândirea cetăţeniei române de către unul din soţi nu are nici o consecinţă
asupra cetăţeniei celuilalt soţ, legea stabileşte că soţul cetăţean al altui stat poate cere dobândirea
cetăţeniei române în condiţiile legii.
Cât priveşte copilul repatriatului, legea prevede că părinţii hotărăsc pentru copiii lor minori cu privire la
cetăţenie şi că minorul care a împlinit vârsta de 14 ani trebuie să-şi exprime separat consimţământul.
Dacă părinţii nu cad de acord, va decide tribunalul de la domiciliul minorului, ţinând cont de interesele
acestuia. Cererile de repatriere se depun la Ministerul Justiţiei. Aprobarea acestor cereri revine
Guvernului la propunerea Ministerului Justiţiei.
3. Dobândirea cetăţeniei române prin adopţie
Un alt mod de dobândire a cetăţeniei române este adopţia. Aşa cum stabileşte legea, cetăţenia
română se dobândeşte de către copilul cetăţean străin sau fără cetăţenie, prin adopţie, dacă
adoptatorii sunt cetăţeni români sau, atunci când adopţia se face de o singură persoană, dacă aceasta
este cetăţean român, iar în toate cazurile, cel adoptat nu a împlinit 18 ani. În cazul în care, dintre cei
doi adoptatori, numai unul este cetăţean român, cetăţenia va fi hotărâtă, de comun acord de către ei,
iar în caz de dezacord va decide instanţa de judecată în funcţie de interesul adoptatului.
Desigur, copilului care a împlinit vârsta de 14 ani i se cere consimţământul.
În situaţia în care s-a dispus anularea adopţiei, copilul care nu a împlinit vârsta de 18 ani este
considerat că nu a fost niciodată cetăţean român, dacă domiciliază în străinătate, sau dacă părăseşte
ţara pentru a-şi stabili domiciliul în străinătate. Dacă minorul rămâne mai departe pe teritoriul statului
român, el îşi păstrează cetăţenia română dobândită prin adopţie.
4. Dobândirea (acordarea) cetăţeniei române la cerere
Cel de-al patrulea mod de dobândire a cetăţeniei române este acordarea la cerere. Acest mod de
dobândire a cetăţeniei priveşte pe cetăţenii străini sau persoanele fără cetăţenie care îşi manifestă
dorinţa de se integra în societatea românească.
Astfel, persoana care solicită acordarea cetăţeniei române trebuie să îndeplinească următoarele
condiţii:
a)s-a născut şi domiciliază la data cererii pe teritoriul României ori, deşi nu s-a născut pe acest
teritoriu, locuieşte în mod legal, continuu şi statornic pe teritoriul statului român de cel puţin 7 ani sau
de cel puţin 5 ani, în cazul în care este căsătorit cu un cetăţean român.
b)dovedeşte, prin comportarea şi atitudinea sa, loialitate faţă de statul şi poporul român;
c) a împlinit vârsta de 18 ani;
d)are asigurate mijloace legale de existenţă;
e)este cunoscut cu o bună comportare şi nu a fost condamnat în ţară sau în străinătate pentru o
infracţiune care îl face nedemn de a fi cetăţean român;
f) cunoaşte limba română şi posedă noţiuni elementare de cultură şi civilizaţie românească în
măsură suficientă pentru a se integra în viaţa socială;
g)cunoaşte prevederile Constituţiei României.
Cererea de acordare a cetăţeniei române se face personal sau prin mandatar cu procură specială şi
autentică şi se adresează Comisiei pentru constatarea condiţiilor de acordare a cetăţeniei de pe lângă
Ministerul Justiţiei.
Componenţa, împuternicirile şi procedura de lucru ale Comisiei sunt detaliat prevăzute prin lege.
Aprobarea cererilor de acordare a cetăţeniei române se face prin hotărâre a Guvernului, care
apreciază în acest sens propunerile ministrului justiţiei şi care se publică în „Monitorul Oficial”.
5. Cetăţenia copilului găsit pe teritoriul României
65
Potrivit legii române, copilul găsit pe teritoriul român este cetăţean român dacă nici unul din părinţi nu
este cunoscut. Această soluţie se întemeiază pe principiul jus sangvinis, prezumându-se că cel puţin
unul din părinţi a fost cetăţean român. În cazul în care filiaţia copilului găsit pe teritoriul României a fost
stabilită înainte ca acesta să împlinească vârsta de 18 ani, faţă de ambii părinţi, iar aceştia sunt de
cetăţenie străină, el pierde cetăţenia română. Acest lucru se întâmplă şi în cazul în care filiaţia copilului
găsit a fost stabilită numai faţă de un părinte cetăţean străin, iar celălalt părinte a rămas necunoscut.
6. Jurământul de credinţă faţă de România. Efecte juridice
Din examinarea Legii cetăţeniei române putem observa că, în cazul dobândirii cetăţeniei române la
cerere sau prin repatriere, se cere depunerea unui jurământ de credinţă faţă de România.
Jurământul de credinţă trebuie depus în termen de şase luni de la data comunicării hotărârii prin care
s-a acordat cetăţenia română.
Jurământul se depune în faţa ministrului justiţiei sau a secretarului de stat delegat anume în acest
scop. Jurământul de credinţă are ca efect juridic faptul că cetăţenia română se dobândeşte la data
depunerii sale.
[paginile 295-301]
Modurile de pierdere a cetăţeniei române

Cetăţenia română se poate pierde în următoarele situaţii:
1. Retragerea cetăţeniei române

Trebuie precizat încă de la început că retragerea cetăţeniei române apare ca o sancţiune. De
asemenea, potrivit art. 5 (2) din Constituţia României, cetăţenia română nu poate fi retrasă aceluia
care a dobândit-o prin naştere. Ca atare, dispoziţiile legii cetăţeniei nu privesc această categorie.
Se poate retrage cetăţenia română celui care:
a)aflându-se în străinătate, săvârşeşte fapte deosebit de grave, prin care vatămă interesele
statului român sau lezează prestigiul României;
b)aflându-se în străinătate, se înrolează în forţele armate ale unui stat cu care România a rupt
relaţiile diplomatice sau cu care este în stare de război;
c) a obţinut cetăţenia română în mod fraudulos.
2. Renunţarea la cetăţenia română
Legea reglementează în amănunt condiţiile în care se poate renunţa la cetăţenia română, organul
competent a aproba renunţarea. În această ordine de idei, Legea stabileşte că se poate aproba
renunţarea la cetăţenia română numai cetăţeanului român care a împlinit vârsta de 18 ani şi numai
pentru motive temeinice. Poate cere renunţarea la cetăţenia română cel care:
a)nu este învinuit sau inculpat într-o cauză penală ori nu are de executat o pedeapsă penală;
b)nu este urmărit pentru debite către stat sau faţă de persoane juridice ori fizice din ţară sau,
având asemenea debite, le achită ori prezintă garanţii corespunzătoare pentru achitarea lor;
c) a dobândit ori a solicitat şi are asigurarea că va dobândi o altă cetăţenie.
Aprobarea cererii de renunţare la cetăţenia română – cerere care trebuie să fie individuală – revine
Guvernului la propunerea ministrului justiţiei. Depunerea şi rezolvarea cererii sunt supuse aceloraşi
reguli ca şi cele stabilite pentru cererile de dobândire a cetăţeniei române.
Cetăţenia se pierde în acest caz pe data publicării în „Monitorul Oficial” a hotărârii de aprobare a
renunţării la cetăţenia română.
66
Cererea de renunţare la cetăţenia română, fiind o cerere individuală, nu produce efecte decât faţă de
cel ce o face, şi nu faţă de soţ sau copii, aşa cum, de altfel, am precizat şi în legătură cu principiile
cetăţeniei române.
3. Alte cazuri de pierdere a cetăţeniei române
În afara modurilor de pierdere a cetăţeniei române explicate mai înainte, legea română mai prevede
unele situaţii în care cetăţenia se pierde, situaţii care privesc însă numai copiii minori, copii care, de
regulă, urmează condiţia juridică a părinţilor. Din analiza dispoziţiilor Legii cetăţeniei române se
desprind trei asemenea cazuri de pierdere a cetăţeniei române.
• Adopţia unui copil minor, cetăţean român, de către cetăţeni străini.
• Stabilirea filiaţiei copilului găsit pe teritoriul României duce, de asemenea, la pierderea
cetăţeniei române, dacă părinţii sunt cetăţeni străini.
• Anularea, declararea nulităţii sau desfacerea adopţiei unui minor de către cetăţeni români.
[paginile 301-304]

 Principiile generale aplicabile cetaateniei romane
 Natura juridica a cetateniei romane
 Moduri de dobandire a cetateniei romane
 Moduri de pierdere a cetateniei romane
APLICAŢII
1. Care din urmatoarele principii reprezinta principii generale aplicabile cetateniei

romane sub regimul juridic al Constitutiei Romaniei in vigoare?
a.) cetatenia este in exclusivitate o chestiune de stat
b.) functiile si demnitatile politice, civile si militare pot fi ocupate in conditiile legii de
persoanele care au numai cetatenie romana si domiciliul in tara
c.) cetatenia romana nu poate fi retrasa aceluia care a dobandit-o prin nastere
d.) numai cetatenii romani sunt titularii tuturor drepturilor prevaute de constitutie si de legile
tarii
e.) casatoria nu produce nici un efect juridic asupra cetaniei sotilor
A.) a, c, d, e
B.) a, b, c, d
C.) b, c, d, e
2. Identificati modurile de dobandire a cetateniei romane sub regimul juridic al Legii

21/1990 modificata si completata ulterior:
a.) dobandirea cetateniei romane se poate realiza in conformitate cu doua mari principii: jus
sagvinis si jus loci
67
b.) prin adoptie
c.) prin repatriere
d.) la cerere
e.) prin casatorie
A.) a, c, e
B.) b, c, d
C.) a, b, d
Răspuns corect:1-A; 2-B
CURSUL 13 – Regimul constitutional al statului roman

 Caracterele statului roman
 Forma de guvernamant
 Structura de stat
 Organizarea administrativ-statala
 Definirea caracterelor statului roman
 Formele de guvernamant: monarhia si republica
 Structura si formele structurii de stat
 Notiunea si importanta organizarii administrative a teritoriului
 Organizarea administrativa actuala a teritoriului Romaniei
Caracterele statului roman – statul roman este carcaterizat ca fiind un stat national, suveran si
independent, unitar si indivizibil, stat de drept, democratic si social, organizat potrivit principiului
separatiei si echilibrului puterilor in cadrul democratiei constitutionale
Forma de guvernamant – modul in care sunt constituite si functioneaza organele supreme. Ea

este raportata la trasaturile definitorii ale sefului de stat si la raporturile sale cu puterea
legiuitoare.
Structura de stat – organizarea de ansamblu a puterii in raport cu teritoriul, in sensul daca

statul este constituit din unul sau mai multe state membre.
Organizarea administrativa a teritoriului – este delimitarea teritoriului unui stat in unitati

administrativ-teritoriale, delimitare facuta in scopul realizarii unitare a puterii.
Caracterele statului român

Trăsăturile statului român rezultă din dispoziţiile constitu-ţionale în vigoare. Astfel, în articolul 1 al
Constituţiei României, sta-tul român este caracterizat ca fiind un stat naţional, suveran şi inde-pendent,
unitar şi indivizibil, stat de drept, democratic şi social orga-nizat potrivit principiului separaţiei şi
echilibrului puterilor – legisla-tivă, executivă şi judecătorească – în cadrul democraţiei constituţionale.
România, stat suveran şi independent
Suveranitatea şi independenţa României îşi găsesc şi trebuie să îşi găsească garanţiile în economia
românească, în existenţa forţelor armate, în capacitatea de apărare a ţării. Totodată, se constituie în
puternice garanţii eficiente pentru suveranitatea şi independenţa statelor în general şi, prin urmare, şi
68
pentru România, climatul internaţional de destindere, cooperare, încredere şi securitate, organismele
internaţionale (O. N. U, organismele sale specializate, Consiliul Europei, alte organisme internaţionale)
la care participă şi ţara noastră.
Articolul 2 din Constituţia României arată că suveranitatea naţională aparţine poporului român, care o
exercită prin organele sale reprezentative şi prin referendum.
A declara că suveranitatea naţională aparţine poporului care o exercită prin reprezentanţii săi şi prin
referendum înseamnă a utiliza termenul de suveranitate în cel puţin două sensuri diferite. Prin faptul că
arată că titularul puterii supreme în stat este poporul, Constituţia nu instituie nimic, ci consacră doar
existenţa, printr-un act de recunoaştere, a poporului, de la care proced mai departe prin derivare
organele constituţionale pe care textul le instituie. Acest lucru nu are semnificaţia fundamentării
suveranităţii puterii de stat pe conceptul de suveranitate populară. Însă, în acelaşi timp, articolul
menţionat din Constituţie utilizează şi cel de-al doilea sens, cel de identificare a suveranităţii cu puterea
de stat însăşi, atunci când se vorbeşte despre suveranitatea naţională, pe care o analizează ca un
ansamblu de competenţe, de atribuţii juridice al căror titular este poporul. Prin urmare, suveranitatea
puterii de stat a României se fundamentează pe conceptul de suveranitate naţională, cu toate
consecinţele ce decurg din acest fapt.
După acum am arătat anterior, în principiu, suveranitatea naţională se exprimă la nivelul organelor
statului prin suveranitatea parlamentului; astfel fundamentată, a priori puterea de stat nu se poate
exercita direct de către popor, ci numai prin organele reprezentative. Iată însă că legea noastră
fundamentală a înţeles să combine regimul juridic al suveranităţii naţionale, exprimată în forma statală,
cu unele avantaje ale conceptului de suveranitate populară, mai precis cu exercitarea directă a puterii
de stat de către popor prin modalitatea referendumului.
România, stat de drept, democratic şi social
România este un stat de drept. Statul de drept, ca teorie şi realitate, s-a impus mult mai târziu în
istoria societăţii, în principiu atunci când s-a considerat că şi autorităţile publice, guvernanţii trebuie să
se supună unor reguli juridice. Este evident că statul de drept a apărut ca o replică dată statului
despotic. Spre sfârşitul secolului XVIII şi începutul secolului XIX, s-a formulat şi teoretizat ideea potrivit
căreia scopul fundamental al statului este de a asigura realizarea dreptului şi că oamenii care deţin
puterea sunt supuşi dreptului şi limitaţi prin drept.
Ca orice concept juridic, şi cel de stat de drept a cunoscut modificări şi perfecţionări. Făcându-se
cuvenitele diferenţieri între statul legiuitor, statul administrator şi statul judecător, trebuie să reţinem că
statul de drept nu se confundă cu principiul legalităţii, el este mai mult decât atât. Statul de drept
rămâne o simplă teorie dacă nu este constituit dintr-un sistem de garanţii (inclusiv juridice) care să
asigure reala încadrare a autorităţilor publice în coordonatele dreptului. Statul de drept trebuie efectiv
să se autolimiteze prin drept. , în toate cele trei ipostaze în care, aşa cum am văzut, poate apărea.
Statul de drept are un conţinut complex şi în acest sens se consideră că suntem în prezenţa unui stat
de drept acolo unde: domnia dreptului este evidentă; conţinutul acestui drept valorifică la dimensiunile
lor reale drepturile şi libertăţile cetăţeneşti; se realizează echilibrul, colaborarea şi controlul reciproc al
puterilor publice; se realizează accesul liber la justiţie.
România este un stat democratic. Democraţia poate fi examinată din multe unghiuri, şi de aici
multitudinea de definiţii, explicaţii. Caracterul democratic al statului trebuie să le înmănuncheze pe
toate. Caracterul democratic al statului înseamnă că autorităţile publice se întemeiază pe voinţa
poporului, exprimată prin alegeri libere şi corecte. De asemenea, implică proclamarea şi garantarea
libertăţilor publice. Totodată, democraţia implică: un sistem pluralist, responsabilitatea guvernanţilor,
obligaţia lor de a se conforma legilor, exercitarea imparţială a justiţiei de către judecători independenţi
şi inamovibili. Democraţia are ca fundament respectarea fiinţei umane şi a statului de drept. Caracterul
democratic al statului şi statul de drept se implică şi se presupun reciproc. Aceste trăsături se pot
regăsi acolo unde echilibrul puterilor este realizat, unde supremaţia constituţiei este asigurată. Pentru
că, în fond, democraţia poate fi definită şi ca domnia dreptului.
69
România este un stat social. Acest caracter rezultă atât din natura statului, cât şi mai ales din
funcţiile sale. Statul modern poate şi trebuie să imprime tuturor acţiunilor economice, politice, culturale,
un conţinut social fundamentat pe valori etice şi umane, care să creeze terenul fertil exprimării reale a
personalităţii cetăţenilor, a drepturilor şi libertăţilor lor, a şanselor egale. Statul social nu poate fi un
simplu partener de afaceri, un simplu observator, ci un participant care trebuie să intervină, trebuie să
aibă iniţiativă şi mai ales să ia măsuri care să asigure realizarea binelui comun. El trebuie să protejeze
pe cel slab, dezavantajat de destin şi şansă, trebuie să sprijine sectoarele economice aflate în criză,
dar care sunt indispensabile promovării unui trai civilizat, trebuie să asigure funcţionarea unor servicii
publice de protecţie şi intervenţie socială.
România, stat naţional, unitar şi indivizibil. Sub aspectul structurii de stat, România se prezintă ca
un stat unitar. În cadrul statului nostru vom identifica deci trăsăturile statului unitar. Astfel, pe teritoriul
României este organizată o singură formaţiune statală. De aici, drept consecinţă, existenţa unui singur
rând de autorităţi publice centrale. Astfel, în ţara noastră există un singur parlament. De asemenea,
există un singur guvern şi un singur for judecătoresc suprem.
Cetăţenii au o singură cetăţenie, cetăţenia română. Teritoriul ţării este organizat în unităţi administrativ-
teritoriale (judeţe, oraşe şi comune), iar autorităţile publice din aceste unităţi sunt subordonate uniform
faţă de cele centrale.
Întreaga organizare statală este stabilită prin Constituţie. Caracterul naţional al statului unitar român
exprimă unul din elemente constitutive ale acestuia, ştiut fiind că, în accepţiunea largă, statul este
constituit din 3 elemente, şi anume: teritoriu, populaţie (naţiunea) şi suveranitate (puterea organizată
statal). Se preferă însă, în contextul explicării caracteristicilor statului, termenul naţional, pentru că din
punct de vedere riguros ştiinţific naţiunea este elementul constitutiv al statului, ea putând fi definită ca
populaţia de ieri, de azi şi de mâine. Naţiunea exprimă istoria, continuitatea şi mai ales comunitatea
spirituală şi materială. În populaţie, de regulă, distingem trei categorii, şi anume cetăţenii, străinii şi
apatrizii, ori aceste două categorii de la urmă nu sunt încorporate în categoria naţiune.
[paginile 305-312]
Forma de guvernământ
Prin forma de guvernământ înţelegem în general modul în care sunt constituite şi funcţionează
organele supreme. Ea este raportată în principiu, la trăsăturile definitorii ale şefului de stat şi la
raporturile sale cu puterea legiuitoare.
Realizând o sinteză a formelor de guvernământ, vom reţine că cele mai utilizate au fost şi sunt
monarhia şi republica.
Monarhia
Ca formă de guvernământ, monarhia se caracterizează prin aceea că şeful statului este un monarh
(rege, domn, împărat, prinţ, emir), absolut sau nu, ereditar sau desemnat după proceduri specifice, în
funcţie de tradiţiile regimului constituţional.
Monarhia absolută, cea mai veche formă de monarhie, se caracterizează prin puterea discreţionară
în stat a monarhului. Această formă, specifică până la Revoluţia Franceză, a existat până aproape de
timpurile noastre, fiind de menţionat că la începutul secolului al XX-lea existau încă două imperii
absolute, şi anume Imperiul Rus şi Imperiul Otoman.
Monarhia limitată (constituţională), aşa cum o arată chiar denumirea, se caracterizează prin
limitarea puterilor monarhului prin legea fundamentală a statului (constituţia). Cu toate aceste limitări,
monarhul are un mare rol, atribuţiile parlamentului fiind reduse.
Monarhia parlamentară dualistă este o formă a monarhiei constituţionale, în care monarhul şi
parlamentul său stau, din punct de vedere legal, pe o poziţie egală.
70
Monarhia parlamentară contemporană, întâlnită astăzi în Marea Britanie, Belgia, Olanda, ţările
scandinave, ca o expresie a tradiţiei şi istoriei acestor ţări, are mai mult un caracter simbolic. Monarhul
păstrează unele prerogative, precum dreptul de a dizolva parlamentul, dreptul de numiri în funcţii
superioare, dreptul de a refuza semnarea unor legi.
Republica
Republica este acea formă de guvernământ în care cetăţenii se guvernează singuri, desemnându-şi
preşedintele sau alegând un şef de stat, denumit de regulă preşedinte.
În republică, guvernarea se înfăptuieşte prin reprezentanţi aleşi după proceduri electorale. Aici, şeful
de stat, preşedintele de republică sunt aleşi fie prin vot universal, fie de către Parlament, desemnare
ce determină clasificări ale acestei forme de guvernământ.
Republica parlamentară se caracterizează prin alegerea şefului de stat de către parlament, singur
sau completat cu delegaţi, în faţa căruia acesta de altfel răspunde, nuanţat desigur. Datorită acestui
lucru, poziţia legală a şefului de stat este inferioară parlamentului (Italia, Austria, Germania, Finlanda).
Republica prezidenţială se caracterizează prin alegerea şefului de stat de către cetăţeni, fie direct
prin vot universal, egal, secret şi liber exprimat, fie indirect prin intermediul colegiilor electorale (electori,
în S.U.A., de exemplu). Acest mod de desemnare a preşedintelui de republică îl situează, din punct de
vedere legal, pe o poziţie egală cu parlamentul. În republica prezidenţială, prerogativele şefului de stat
sunt puternice. În unele republici prezidenţiale, preşedintele de republică este şi şeful guvernului, în
altele există şi un şef al guvernului (Franţa, de exemplu). În forma de guvernământ republicană, funcţia
de şef de stat poate fi îndeplinită fie de către o singură persoană, fie de către un organ colegial (situaţie
des întâlnită în statele din Europa de Est în 1945-1990).
Forma de guvernământ a României
Evoluţia formei de guvernământ în România a reflectat întreaga evoluţie istorică, de la formarea
statului unitar român (1859) până în prezent. În acest sens vom aminti că, potrivit Statutului lui Cuza
(1864), puterile publice erau încredinţate „Domnului, unei Adunări ponderatice şi Adunării elective”,
domnia caracterizând deci instituţia de şef de stat. Constituţia din anul 1866, sub-secţiunea I „Despre
Domn”, reglementează monarhia ca formă de guvernământ, stabilind ereditatea în linie descendentă
directă. După proclamarea Regatului (1881), domnul „ia pentru sine şi moştenitorii săi, titlul de Rege al
României”. Monarhia este menţinută şi de constituţiile din 1923 şi 1938.
Forma monarhică a fost înlocuită cu forma republicană de guvernământ prin Legea 363 din 30
decembrie 1947. Republica a fost consacrată prin constituţiile din anii 1948, 1952, 1965.
După Revoluţia din Decembrie 1989, prin Decretul-Lege nr. 2 s-a reafirmat forma de guvernământ
republicană, iar potrivit legislaţiei, s-a instituit funcţia de Preşedinte al României. Constituţia actuală a
României, prin articolul 1, stabileşte că forma de guvernământ a statului român este republica.
Preşedintele României este ales prin vot universal şi nu este subordonat Parlamentului.
[paginile 312-314]
Structura de stat
Noţiunea şi formele structurii de stat

Prin structura de stat, ca noţiune, se înţelege organizarea de ansamblu a puterii în raport cu teritoriul,
în sensul dacă statul este constituit din unul sau mai multe state membre. Teritoriul este una dintre
bazele organizării puterii de stat ce interesează dreptul constituţional, în primul rând, sub aspectul
structurii de stat. Structura de stat nu este altceva decât organizarea de ansamblu a puterii în raport cu
teritoriul, ea indicându-ne dacă un stat este constituit din unul sau mai multe state membre.
Formele structurii de stat
71
În formele structurii de stat cuprindem statul unitar şi statul federativ. Statul unitar este denumit, în
literatura de specialitate, şi statul simplu, iar statul federativ mai este analizat şi sub denumirea de stat
compus sau complex, alături de asociaţiile de state.
a) Statul unitar sau simplu. Ca formă a structurii de stat, statul unitar se caracterizează prin existenţa
unor formaţiuni statale unice şi prin existenţa unui singur rând de organe centrale de stat (un singur
organ legiuitor, un singur guvern, un singur organ judecătoresc suprem). Cetăţenii statului unitar au o
singură cetăţenie, iar organizarea administrativă a teritoriului este astfel făcută, încât, de principiu,
organele de stat din unităţile administrativ-teritoriale se subordonează uniform faţă de organele de stat
centrale. O consecinţă importantă a acestor trăsături o reprezintă şi faptul că, în principiu, dreptul este
aplicat uniform pe întreg teritoriul statului unitar. Sunt state unitare România, Bulgaria, Suedia, Italia.
Unii autori merg mai departe în analiza statului unitar, identificând două categorii de state unitare, şi
anume statul unitar simplu şi statul unitar complex sau regional. De asemenea, în raport de
modalitatea concretă în care se exercită puterea de stat în cadrul statelor unitare, se poate vorbi
despre state unitare centralizate sau descentralizate. În statele centralizate, exercitarea puterii de
statale se realizează prin intermediul autorităţilor centrale, cele locale neavând decât rolul de a pune în
aplicare deciziile astfel adoptate. În statele descentralizate, autorităţile locale pot avea unele
componente decizionale proprii, distincte de cele ale autorităţilor centrale.
b) Statul federativ, compus sau regional. Spre deosebire de statul unitar, statul federativ este format
din două sau mai multe state membre, prin unirea cărora apare un nou stat, federaţia – ca subiect
unitar de drept. El se caracterizează prin existenţa a două rânduri de organe centrale de stat, şi anume
organele federaţiei (Parlament, Guvern, organ suprem judecătoresc) şi organele statelor membre, în
sensul că fiecare stat membru are un Parlament, un guvern şi un organ judecătoresc suprem proprii.
Rezultând din unirea statelor membre, care-şi menţin totuşi o anumită independenţă, federaţia se
caracterizează şi printr-o structură aparte a organelor de stat federative. Astfel, parlamentul federal
este un parlament bicameral, aici impunându-se cu necesitate existenţa unei a doua Camere, care să
reprezinte statele membre (Consiliul statelor în Elveţia, Senatul în S.U.A.). Desigur, sunt şi state
unitare în care parlamentul are o structură bicamerală, dar aici bicameralismul este justificat de
„oportunitatea politică şi ingeniozitatea constituţională” sau de nevoia realizării unui democratism şi a
unui echilibru în legiferare. Pentru statele federale însă, bicameralismul este o necesitate.
Raporturile dintre statele membre ale federaţiei sunt raporturi de drept intern, federaţia formând o
uniune de drept constituţional, spre deosebire de asociaţiile de state, care formează uniuni de drept
internaţional şi în care raporturile dintre state sunt raporturi de drept internaţional. De aceea, dacă
aceste raporturi sunt reglementate în primul caz prin constituţia federaţiei, ele sunt reglementate în
al doilea caz prin tratatele internaţionale. Trebuie menţionată, de asemenea, şi o altă caracteristică a
statului federal, şi anume existenţa a două cetăţenii, care însă se implică reciproc. Cetăţenii au
cetăţenia statului membru, precum şi cetăţenia statului federal, afară de cazul în care statele membre
ale federaţiei decid altfel.
Astăzi, forma de stat federală este regăsită în multe state. Pe continentul american au structură
federală Statele Unite, Canada, Mexicul, Brazilia, Argentina, Venezuela. În Europa, sunt state
federative Elveţia, Germania, iar în Asia şi Oceania, India, Australia.
Asociaţiile de state
În cadrul asociaţiilor de state sunt cercetate în mod obişnuit uniunea personală, uniunea reală şi
confederaţia. Asociaţiile de state nu constituie forme ale structurii de stat, ele nedând naştere la state
noi şi deci, implicit, la noi subiecte de drept. Ele sunt forme ale vieţii internaţionale, constituite şi
funcţionând pe baza tratatelor internaţionale, statele membre păstrându-şi independenţa.
a) Uniunea personală este o asociaţie de două sau mai multe state independente, care au comun
doar şeful statului. Ea nu poate fi formă a structurii de stat, deoarece nu este un stat nou. Uniunea
personală a fost consecinţa legilor de succesiune la tron sau a alegerii unui şef de stat comun.
72
b) Uniunea reală este o asociaţie de state în care, pe lângă şeful statului, există şi alte organe de stat
comune. In cazul uniunilor reale s-a putut vorbi într-adevăr de o formă a structurii de stat, nu numai
pentru că în general li s-a recunoscut dreptul de a acţiona în relaţiile internaţionale ca un singur stat,
dar şi ca o consecinţă a faptului că ele aveau şi alte organe comune decât şeful statului. Am adăuga la
acesata şi faptul că, în unele cazuri, uniunea reală a fost o etapă spre formarea statului unitar, ceea ce
pune într-o lumină specifică, proprie, raporturile dintre statele membre ale uniunii reale (de exemplu,
Principatele Unite). Uniuni reale cunoscute în istorie sunt: Principatele Unite între 24 ianuarie 1859 şi
24 ianuarie 1862; Austria şi Ungaria între anii 1867-1918; Norvegia şi Suedia între anii 1815-1905;
Danemarca şi Islanda între anii 1918-1944.
c) Confederaţia de state este o asociaţie de state independente determinată de considerente
economice şi politice atât de ordin intern, cât şi de ordin extern, care nu dă naştere unui stat nou, ca
subiect individualizat de drept. Statele care formează confederaţia urmăresc realizarea unor scopuri
comune economice, financiare, politice, de apărare. În vederea discutării şi hotărârii în probleme
comune, statele confederate îşi aleg un organism comun, denumit dietă sau congres, ale cărui hotărâri
sunt aprobate ulterior de către state. La baza confederaţiei stă tratatul internaţional. Exemple de
confederaţii de state: Confederaţiile statelor americane între anii 1778-1787; Confederaţia germanică
între 1815-1871; Confederaţia elveţiană între anii 1815-1848.
[paginile 314-321]
Organizarea administrativ-statală
Noţiunea şi importanţa organizării administrative a teritoriului

Teritoriul interesează dreptul constituţional sub două aspecte, şi anume structura de stat şi
organizarea administrativă a teritoriului. Fiind vorba de un factor comun – teritoriul –, apare evidentă
legătura ce există între noţiunea de organizare administrativă a teritoriului şi cea de structură de stat.
In literatura de specialitate exista două opinii care diferă între ele prin aceea că în timp ce unii autori
consideră organizarea administrativ-teritorială o delimitare a teritoriului şi populaţiei în unităţi
administrative, alţii o consideră ca delimitarea teritoriului în unităţi administrative.
In organizarea administrativă a teritoriului, elementul unic este teritoriul, deoarece el face obiectul
organizării în unităţi. Teritoriul fiind una din bazele organizării puterii de stat, definiţia trebuie să exprime
relaţia dintre teritoriu şi organizarea puterii de stat. Mai mult, populaţia nu constituie în totalitatea ei o
bază a organizării puterii de stat, deoarece nu toată populaţia participă la conducerea de stat, la
aceasta participând numai cetăţenii.
Consideraţiunile expuse nu pot duce însă la neglijarea rolului populaţiei în realizarea organizării
administrative a teritoriului. Dacă organizarea administrativă a teritoriului este delimitarea acestuia în
unităţi, populaţia constituie un criteriu ce este luat în seamă, alături de alte criterii (economic, naţional,
social, căi de comunicaţii). Delimitarea însă este teritorială, geografică şi pentru că populaţia este
factorul mobil, iar delimitările teritoriale sunt fixe.
Constituţiile României au stabilit expres că teritoriul ţării noastre este inalienabil şi indivizibil.
La sfârşitul acestor consideraţiuni, putem spune că organizarea administrativă a teritoriului este
delimitarea teritoriului unui stat în unităţi administrativ-teritoriale, delimitare făcută în scopul realizării
unitare a puterii. Vom adăuga la cele de mai sus că organizarea administrativă a teritoriului se face în
funcţie de anumite obiective şi criterii şi că realizarea unitară a puterii se înfăptuieşte prin organele de
stat aşezate în teritoriu.
Organizarea administrativă actuală a teritoriului României
In anul 1968, s-a adoptat Legea nr. 2/1968 privind organizarea administrativă a teritoriului. Teritoriul
ţării a fost organizat, în baza Constituţiei şi a noii legi, în judeţe, oraşe şi comune.
73
Unităţile administrativ-teritoriale
Constituţia actuală stabileşte, prin art. 3(3), că teritoriul este organizat, sub aspect administrativ, în
comune, oraşe şi judeţe. De asemenea, adaugă acelaşi articol, în condiţiile legii unele oraşe sunt
declarate municipii.
Judeţul. Judeţul este unitatea administrativ-teritorială care joacă rolul de verigă intermediară în cadrul
organizării administrative a teritoriului. Faţă de această situaţie, judeţul are trăsături şi funcţionalităţi
proprii, specifice. Judeţul este o unitate administrativ-teritorială complexă din punct de vedere
economic şi socio-cultural, o unitate de coordonare şi control din punct de vedere politico-administrativ.
Organele de stat din judeţe au legături nemijlocite cu organele centrale de stat. Judeţul cuprinde oraşe
şi comune. În stabilirea numărului judeţelor s-a urmărit ca acestea să fie echilibrate ca suprafaţă,
număr de locuitori şi potenţial economic, capabile să asigure valorificarea resurselor materiale de pe
întreg cuprinsul ţării. Există, astfel, în ţara noastră, un număr de 41 de judeţe. Populaţia unui judeţ este
în medie de peste 450.000 de locuitori.
Oraşele în care-şi au sediul autorităţile publice judeţene sunt oraşe reşedinţă. Oraşul reşedinţă este
stabilit în funcţie de importanţa sa economică, socială şi politică şi, eventual, de perspectivele sale de
dezvoltare. De asemenea, în stabilirea oraşului reşedinţă s-a urmărit ca acesta să ocupe o poziţie
geografică cât mai centrală, pentru a asigura legături rapide cu toate localităţile din cuprinsul judeţului.
Oraşul. Oraşul este o unitate administrativ-teritorială de bază în cadrul organizării administrative a
teritoriului. El este un centru de populaţie mai dezvoltat din punct de vedere economic, social-cultural şi
edilitar gospodăresc, având multiple legături cu zona înconjurătoare şi asupra căreia trebuie să
exercite o influenţă civilizatoare. Unele oraşe sunt declarate municipii. Municipiile au fost declarate
acele oraşe care au un număr mai mare de locuitori, o însemnătate deosebită în viaţa economică,
social-politică şi cultural-ştiinţifică a ţării, o îndelungată tradiţie istorică sau care au condiţii de
dezvoltare în aceste direcţii. Municipiul Bucureşti, faţă de importanţa sa economică, politică şi cultural-
ştiinţifică, faţă de faptul că este capitala ţării, are o organizare proprie, distinctă. Municipiul Bucureşti
este organizat pe şase sectoare, numerotate. Fiecare sector are organe proprii care se subordonează
organelor de stat ale Municipiului, iar acestea se subordonează organelor centrale de stat. Sub acest
aspect, Municipiul Bucureşti are un regim juridic şi politic asemănător cu cel al judeţului.
Comuna. Comuna, în sensul Legii nr. 2/1968, este unitatea administrativ-teritorială de bază care
cuprinde populaţia rurală unită prin comunitate de interese şi tradiţii, alcătuită din unul sau mai multe
sate, în funcţie de condiţiile economice, social-culturale, geografice şi demografice. Satele în care-şi au
sediile autorităţile publice comunale sunt sate reşedinţă.
Staţiunile balneo-climaterice. Trebuie să subliniem încă de la început că staţiunile balneo-climaterice
nu constituie unităţi administrativ-teritoriale distincte de cele menţionate până acum. Conform Legii
2/1968, oraşele şi comunele care, datorită condiţiilor climaterice, hidrografice sau aşezării lor, prezintă
importanţă pentru ocrotirea sănătăţii şi asigurarea odihnei cetăţenilor, sunt organizate ca staţiuni
balneo-climaterice.
Satele şi cătunele. Legea administraţiei publice locale stabileşte posibilitatea formării comunelor din
unul sau mai multe sate şi cătune.
[paginile 321-329]

 Definiti caracterele statului roman
 Formele de guvernamant
 Formele structurii de stat
 Organizarea administrativ teritoriala a Romaniei
74
APLICAŢII
1. Asociatiile de state cuprind:

a.) federatia de state
b.) uniunea personala
c.) regiunile autonome
d.) uniunea reala
e.) confederatia de state
A.) a, c, d
B.) a, b, c
C.) b, d, e
2. unitatile administrativ teritoriale din Romania sunt:

a.) orasul
b.) judetul
c.) comuna
d.) statiunile balneo-climaterice
e.) satele si catunele
A.) a, b, c, d
B.) b, c, d, e
C.) a, b, c, e
Răspuns corect:1-C; 2-C
CURSUL 14 – Organizarea puterilor in stat

 Puterea de stat, puterile publice
 Separatia puterilor, echilibrul puterilor, colaborarea puterilor
 Consacrarea separatiei puterilor in Constitutia Romaniei
 Definirea puterii de stat
 Trasaturile generale ale puterii organizate statal
 Teoria clasica a separatiei puterilor in stat
 Separatia puterilor in Constitutia Romaniei
Puterea de stat – forma de organizare statala a puterii poporului, organizare ce se realizeaza

prin mai multe grupe de organe de stat, cu functii si trasaturi clar definite si caracterizate prin
autonomie organizatorica si functionala, precum si prin echilibru reciproc si colaborare.
Teoria separatiei puterilor in stat – este o justificare ideologica a unui scop politic foarte
concret si anume slabirea puterii guvernantilor in ansamblu, limitandu-i pe unii prin altii.
Separatia comporta doua aspecte, si anume separatia parlamentului fata de guvern si separatia
jurisdictiilor in raport cu guvernantii, fapt ce permite controlul acestora prin judecatori
independenti.
75
Puterea de stat, puterile publice
Categoria cea mai des întâlnită în teoria şi practica sistemelor constituţionale este categoria de putere.
Ea apare în exprimări nuanţate, precum: puterea politică, putere de stat, puteri politice sau pur şi
simplu putere.
Uneori, categoria de putere este exprimată prin cea de suveranitate. Constituţia actuală a României,
prin art. 2, stabileşte că „Suveranitatea naţională aparţine poporului român, care o exercită prin
organele sale reprezentative şi prin referendum”.
Statul nu este altceva decât organizarea statală a puterii poporului, este instituţionalizarea acestei
puteri. Dacă vorbim despre stat sau putere (puteri) de stat, vorbim despre unul şi acelaşi lucru. De aici
identitatea între expresiile autorităţi statale şi autorităţi ale puterii sau funcţiile statului şi funcţiile puterii.
În legătură cu expresiile putere politică şi putere de stat, se impun, de asemenea, unele precizări. Ele
pot evoca aceleaşi noţiuni, dar pot fi folosite şi pentru a evoca noţiuni ce se află într-o strânsă legătură,
însă neconfundabile şi care privesc fenomenul general (complex) de putere. Astfel, dacă termenul
politic desemnează caracterul social al puterii, expresia putere politică desemnează puterea poporului,
a naţiunii. Termenul politic poate desemna caracterul puterii unor formaţiuni, asociaţii, al puterii
partidelor. Puterile statale au şi ele trăsături politice, iar termenul politic la rândul său este nuanţat
explicat. Pentru ca sistemul teoretic pe care-l construim să fie clar, vom folosi termenul putere politică
pentru a desemna puterea poporului, care are un conţinut mai larg decât organizarea sa statală, altfel
spus decât puterea (puterile) de stat. Puterea (puterile) de stat este partea instituţională a puterii
politice, dar nu-i epuizează sfera, găsindu-ne aici în relaţia de la întreg la parte. Într-o asemenea
viziune ştiinţifică, trăsăturile puterii politice se regăsesc în puterile statului, dar trăsăturile statului nu se
regăsesc în totalitate în ansamblul puterii politice.
Puterea statală, într-o explicaţie simplă, este forma de organizare statală a puterii poporului. Dacă
această organizare se realizează prin mai multe grupe (categorii, autorităţi, puteri) de organe de stat,
cu funcţii (împuterniciri) şi trăsături clar definite şi caracterizate prin autonomie organizatorică şi
funcţională, precum şi prin echilibru reciproc şi colaborare, suntem în prezenţa separaţiei, echilibrului
puterilor. Această stare este specifică sistemelor de guvernământ democratice.
Funcţia fundamentală a statului este de a exprima şi realiza, ca voinţă general obligatorie (voinţa de
stat), voinţa poporului.
Trăsăturile generale ale puterii organizate statal. Deosebirile de alte puteri
Înţelegem prin trăsături generale ale puterii de stat acele caractere esenţiale şi comune tuturor tipurilor
de putere de stat, care permit gruparea lor într-o noţiune generală şi care diferenţiază în acelaşi timp
puterea de stat de orice alt fenomen. Pot fi identificate următoarele trăsături generale ale puterii de
stat:
1) caracterul de putere;
2) putere de constrângere;
3) putere socială;
4) puterea de a exprima şi realiza voinţa ca voinţă de stat;
5) caracterul organizat;
6) suveranitatea.
[paginile 330-334]
Separaţia puterilor, echilibrul puterilor, colaborarea puterilor
76
Teoria separaţiei puterilor este o teorie celebră, de largă audienţă şi frecvent invocată. Sub numele de
teorie a separaţiei puterilor în stat se ascund, în realitate, mai multe teorii referitoare la puterea de stat,
care analizează diverse modalităţi de exercitare a acesteia.
Teoria separaţiei puterilor a avut un rol aparte, poate decisiv, în promovarea sistemului reprezentativ,
adică în valorificarea democratică a relaţiei dintre deţinătorul suveran al puterii (poporul, naţiunea) şi
organizarea statală a puterii politice, în căutarea, în chiar organizarea statală şi funcţionarea puterii, a
garanţiilor exercitării drepturilor omului şi cetăţeanului. Este o teorie care a stat la baza elaborării
constituţiilor, afirmaţiile din Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului (1789), Franţa, stând mărturie
în acest sens. Astfel, potrivit Declaraţiei menţionate, o societate în care garanţia drepturilor nu este
asigurată, şi nici separaţia puterilor nu este determinată, nu are o constituţie.
Enunţată de către John Locke (Traité du gouvernement civil, 1690), teoria separaţiei puterilor este
definitivată şi explicată pe larg de către Montesquieu (Charles-Louis de Secondat, baron de la Brede et
de Montesquieu, născut în 1689) în celebra lucrare Despre spiritul legilor (1784). Montesquieu a făcut
din separaţia puterilor un eficient instrument al siguranţei cetăţenilor.
Rezultă din celebra lucrare Despre spiritul legilor că totul ar fi pierdut „dacă acelaşi om sau acelaşi
corp de fruntaşi, fie al nobililor, fie al poporului, ar exercita aceste trei puteri: pe cea de a face legi, pe
cea de a aduce la îndeplinire hotărârile obşteşti şi pe cea de a judeca infracţiunile sau litigiile dintre
particulari”.
Teoria clasică a separaţiei puterilor în stat
Sintetizând teoria clasică a separaţiei puterilor, vom putea reţine mai multe idei. În orice societate
organizată în stat există trei funcţii: de edictare de reguli juridice sau funcţia legislativă; de executare a
acestor reguli sau funcţia executivă; de judecare a litigiilor sau funcţia jurisdicţională. Fiecare funcţie
este conferită unor organe distincte: puterea legislativă, adunărilor reprezentative; puterea executivă,
şefului statului, eventual şefului de guvern şi miniştrilor; puterea judecătorească, organelor judiciare.
La început, teoria separaţiei puterilor în stat interzicea doar ca cele trei funcţii să fie exercitate de acelaşi
organ. Pentru a înlătura pericolul despotismului, trebuia ca cele trei funcţii statale să fie divizate şi
distribuite între mai multe autorităţi, indiferent cum ar fi fost realizată această separaţie. Aceeaşi funcţie
putea fi exercitată de mai multe organe, important era însă ca acelaşi organ să nu poată exercita mai
multe funcţii.
Teoria separaţiei puterilor este în realitate o justificare ideologică a unui scop politic foarte concret:
slăbirea puterii guvernanţilor în ansamblu, limitându-i pe unii prin alţii. Se consideră că separaţia
puterilor comportă două aspecte bine conturate:
a)separaţia parlamentului vizavi de guvern;
b)separaţia jurisdicţiilor în raport cu guvernanţii, fapt ce permite controlul acestora prin judecători
independenţi.
Organizarea statală contemporană a puterii politice

Câteva consideraţii privind organizarea statală contemporană a puterii politice sunt importante. Două
constatări rezultă azi din teoria şi practica statală, şi anume: continuitatea unor structuri tradiţionale şi
transformarea funcţiilor acestora.
Cât priveşte menţinerea unor structuri tradiţionale, este simplu de observat că şi astăzi distincţia între
legislativ şi executiv rămâne o trăsătură fundamentală a regimurilor politice. Aceste structuri
tradiţionale au cunoscut şi cunosc o permanentă transformare. Aceste transformări s-au datorat
tendinţei de a se da executivului grija marilor decizii politice, Parlamentului rezervându-i-se rolul de
reflecţie şi de control al Guvernului. De asemenea, transformările se explică prin aceea că în fapt este
vorba de un echilibru al puterilor, şi nu de o separaţie care din start consideră potenţial antagoniste
parlamentul şi Guvernul.
77
[paginile 335-340]
Consacrarea separaţiei puterilor în stat în Constituţia României

Examinând dispoziţiile Constituţiei României, putem constata că ea consacră echilibrul puterilor în stat
în conţinutul şi semnificaţia sa ştiinţifică şi, desigur, modernă. Mai multe argumente sunt pertinente şi,
desigur, convingătoare.
a)Articolul 1, alineatul 4, prevede o separaţie clară a puterii: „Statul se organizează potrivit
principiului separaţiei şi echilibrului puterilor – legislativă, executivă şi judecătorească – în cadrul
democraţiei constituţionale”.
b)Cele trei puteri clasice se regăsesc exprimate în Constituţie: legislativul în normele privitoare la
Parlament (art. 61şi urm); executivul în normele privitoare la Preşedintele României şi Guvern (art. 80
şi, respectiv, 102); justiţia în normele privitoare la autoritatea judecătorească (art. 124 şi urm).
c) Ordinea reglementării în Constituţie a puterilor este ordinea clasică, firească. Constituţia dă
expresie juridică realităţilor şi activităţilor politice statale în succesiunea lor firească.
d)Având în vedere legitimitatea împuternicirilor Parlamentului, compoziţia sa numeroasă şi larg
reprezentativă, Constituţia asigură acestuia o anumită preeminenţă în raport cu celelalte autorităţi
statale. Astfel, Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a ţării (art. 61), el are funcţii de formare,
alegere, numire, învestire a altor autorităţi statale şi, desigur, funcţii de control. Fireşte, se poate
adăuga caracterizarea dată de art. 58, potrivit căreia Parlamentul este organul reprezentativ suprem al
poporului român, deşi utilizarea termenului suprem poate fi privită cu multe rezerve de ordin ştiinţific în
contextul teoriei separaţiei/echilibrului puterilor în stat. Trebuie să observăm că echilibrul puterilor îşi
găseşte semnificaţii şi în organizarea şi funcţionarea autorităţii legiuitoare. Chiar structura bicamerală a
Parlamentului exprimă echilibrul în exercitarea puterii legislative. De altfel, acesta este şi singurul
argument solid al bicameralismului Parlamentului faţă de faptul că România este un stat naţional
unitar.
e)Raporturile constituţionale dintre autorităţile publice se caracterizează prin implicări reciproce
ale unora în sfera de activitate a celorlalte, implicări ce semnifică echilibru prin colaborare şi control.
Ca o concluzie la cele precizate mai sus, se poate preciza ca ne aflam în prezenţa unei conlucrări a
structurilor statale în realizarea voinţei poporului. Această conlucrare presupune: competenţe clar
delimitate prin Constituţie, autonomie organizatorică şi funcţională, control reciproc fără imixtiune,
garanţii constituţionale ale îndeplinirii mandatului şi ale respectării drepturilor cetăţenilor.
[paginile 340-342]

 Puterea de stat, puterile publice
 Trasaturile generale ale puterii organizate statal
 Teoria separatiei puterilor in stat
 Consacrarea separatiei puterilor in stat in Constitutia Romaniei
APLICAŢII
1. Identificati trasaturile generale ale puterii organizate statal
78
a.) puterea de stat este o putere politica
b.) puterea de stat este o putere de constrangere
c.) puterea de stat este si exista numai ca putere organizata
d.) suprematia si independenta puterii in exprimarea si realizarea vointei guvernantilor ca
vointa de stat
e.) caracterul social al puterii statale
A.) a, c, d, e
B.) a, b, c, d
C.) b, c, d, e
2. Precizati prin ce se deosebeste puterea de stat fata de puterea politica

a. puterea de stat are uncontinut mai restrans decat puterea politica
b. puterea de stat este o parte institutionala a puterii politice
c. trasaturile statului nu se regasesc in totalitate in ansamblul puterii politice
d. puterea de stat este forma de organizare a puterii poporului
e. functia fundamentala a statului este de a exprima si de a realiza ca vointa generala
obligatorie vointa poporului
A.) a, b, e
B.) a, b, c
C.) a, c, d
Răspuns corect:1-C; 2-B
79

Constitutional Curs

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Constitutional Curs

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

CURSUL 1 – CONCEPTUL DE DREPT

Drept – ansamblul regulilor asigurate si garantate de stat care au ca scop organizarea si

Drept public – cand serveste societatii in ansamblu

Drept privat – cand serveste interesele individului in parte

Etimologic, termenul de administraţie derivă de la latinescul "directus", care înseamnă

În limbajul curent termenul “drept” este utilizat în mai multe sensuri:

• Stiinta dreptului, adica un ansamblu de idei, notiuni, concepte si principii care

• Dreptul este tehnica si arta in sensul ca organizeaza viata in comun, destinat sa

• Facultatea unui subiect de a-si valorifica si de a-si apara impotriva tertilor un

Aparitia si evolutia dreptului

Chiar si H. Kelsen recunoaste ca dreptul este un fenomen conditionat de timp si spatiu.

Dimensiunea sociala a dreptului

Esenta, continutul si forma dreptului

Continutul dreptului il constituie ansamblul elementelor, al laturilor si al conexiunilor care dau

Forma dreptului semnifica exprimarea organizarii interioare a structurii continutului, ea

Subiecte pentru pregătirea în vederea evaluării finale:

1. Care sunt elementele componente ce pot fi subsumate conceptului de drept?

Precizări privind cursul următor:

Cursul Nr. 2 conţine următoarele aspecte:

CURSUL 2 – DREPTUL CONSTITUTIONAL, RAMURA A SISTEMULUI DE DREPT

Drept constitutional – ramura fundamentala a sistemului de drept romanesc alcatuita din

Izvoarele dreptului constitutional – forme specifice, particulare, de exprimare a normelor

Obiectul dreptului constitutional – relatiile sociale care se nasc in activitatea de instaurare si

Raport de drept constitutional – relatiile sociale reglementate si sancctionate de o norma

Dreptul constitutional, ramura a sistemului de drept

In procesul aparitiei si dezvoltarii dreptului ramura dreptului constitutional se cristalizeaza mult

In literatura de specialitate s-au dat drepului constitutional mai multe definitii:

Locul dreptului constitutional in sistemul de drept

Dreptul constitutional este ramura principala in sistemul de drept romanesc intrucat, pe de o

Izvoarele dreptului constitutional

Raportul de drept constitutional

Subiectele raportului de drept constitutional

Subiectele raportului sunt:

Normele de drept constitutional

In explicarea specificului normelor de drept constitutional trebuie sa se plece de la teoria normei

Subiecte pentru pregătirea în vederea evaluării finale:

1. Sub ce denumire s-a predat si se preda in Romania si in lume disciplina dreptului

3. Care dintre urmatoarele entitati sunt subiectele raporturilor de drept constitutional?

Răspuns corect:1-A; 2-C; 2-B; 3-B

CURSUL 3 – TEORIA CONSTITUTIEI ( 1 )

Regim constitutional in sens material – un ansamblu de reguli care reglementeaza

Continutul constitutiei este unul de natura complexa, el cuprinzand principiile fundamentale

Notiunea de regim constitutional

Precizarile facute in legatura cu traditia cutumiara constitutionala si raporturile ei cu normele

Subiecte pentru pregătirea în vederea evaluării finale:

1. Identificati elementele componente ce pot face parte din continutul conceptului de

2. Definirea regimului constitutional din punct de vedere material se face:

Răspuns corect:1-C; 2-B

CURSUL 4 – TEORIA CONSTITUTIEI ( 2 )

Suspendarea constitutiei – In practicile constitutionale au fost cazuri cand constitutiile au fost

Suprematia constitutiei – este o notiune complexa care exprima pozitia supraordonata a

Adoptarea constitutiei este un proces complex cu profunde semnificatii politico-juridice, proces in

Dreptul de a revizui constitutia trebuie sa apartina aceluiasi organism care a adoptat-o.

Suspendarea si abrogarea constitutiei

O problema mai delicata a dreptului constitutional o reprezinta fundamentarea stiintifica a

Suprematia constitutiei este o notiune complexa in continutul careia se cuprind trasaturi si

Subiecte pentru pregătirea în vederea evaluării finale:

Răspuns corect:1-C; 2-B;

Controlul constitutionalitatii legilor – ca institutie juridica, cuprinde ansamblul dispozitiilor

Forme de control al constitutionalitatii legilor – modalitatile de exercitare a controlului

Notiunea de control al constitutionalitatii legilor

Controlul constitutionalitatii legilor, ca institutie juridica, cuprinde ansamblul dispozitiilor

Doctrina juridica include controlul constitutionalitatii legilor in principiul legalitatii ca parte