C1.

Egiptul antic şi dreptul egiptean

Obiectivele cursului: Babilonul şi dreptul babilonian
India antică şi dreptul indian
 Definirea noţiunii de drept; China antică şi dreptul său specific
 Înţelegerea problematicii normei juridice; Grecia antică şi dreptul său specific
 Definirea conceptului de normă juridică; Dreptul Roman
 Desprinderea trăsăturilor normei juridice;
 Definirea sistemului dreptului şi desprinderea criteriilor de structurare a acestui sistem;
 Prezentarea teoriilor referitoare la apariţia şi dezvoltarea acestor concepte;
Alegeţi varianta corectă!
 Identificarea etapelor evoluţiei dreptului;
 
 Analiza tipologiei sistemelor de drept; 1. Puterea judecătorească în statul geto-dac era încredinţată:
 Identificarea izvoarelor dreptului;  
 Însuşirea unor cunoştinţe referitoare la rolul şi locul dreptului în procesul apariţiei şi a. regelui;
evoluţiei lui istorice; b. nobilimii;
 Definirea conceptului de periodizare a istoriei dreptului şi identificarea etapelor evoluţiei c. preoţilor.
dreptului.  
 Definirea noţiunii de stat; 2. Cum au trăit geto-dacii până la formarea statului lor?
 Definirea puterii de stat, desprinderea trăsăturilor acesteia;  
a. în uniuni de triburi;
 Prezentarea teoriilor referitoare la apariţia şi dezvoltarea acestor concepte;
b. în comunităţi vicinale;
 Identificarea primelor formaţiuni statale; c. în regate.
 Însuşirea unor cunoştinţe referitoare la civilizaţia şi cultura de tip Oriental Antic;  
 Prezentarea activităţii juridico-legislative din Orientul Antic; 3. De către cine era deţinută puterea supremă în statul geto-dac până la cucerirea Daciei de
 Prezentarea unor teorii ale filosofilor greci în vederea unei mai bune înţelegeri a gândirii către romani?
juridice a acestora;  
 Definirea dreptului roman; a. vicerege;
 Analizarea importanţei dreptului roman; b. rege;
 Identificarea izvoarelor dreptului roman; c. preoţi.
 
 Identificarea categoriilor de locuitori ai Romei;
4. Regele Menes a fost cel care a unificat Egiptul de Jos şi Egiptul de Sus. În ce s-a transformat
 Prezentarea modului de viaţă în societatea antică;
statul egiptean în următoarele patru secole ?
 Identificarea elementelor definitorii ale statutului juridic al cetăţeanului roman;  
 Abordarea şi explicarea statutului cetăţeanului roman. a. despoţie orientală, în care conducerea aparţinea faraonului, ajutat de Consiliul de
guvernare ;
b. democraţie în care aristocraţia funciară şi cea oraşenească a fost adusă la ascultare de
OBIECTUL CURSULUI ISTORIA STATULUI SI DREPTULUI către puterea centrală;
c. teocraţie în care puterea sacerdotală deţinea puterea.
 
Dreptul şi accepţiunile sale
5. Cui a aparţinut conducerea statului babilonian?
Norma juridică  
Izvoarele dreptului a. administratorilor speciali denumiţi nubanda;
Tipologia sistemelor de drept b. funcţionarilor speciali desemnati denumiţi radianum;
Periodizarea istoriei dreptului c. despotului asemănător faraonului egiptean denumit Patesi-Lugal.
Periodizarea dreptului românesc  
 
STATUL ŞI DREPTUL ANTIC 6. Potrivit Codului lui Hamurabi, în ce condiţii era valabilă căsătoria?
 
a. acordul preoţilor;
b. acordul faraonului;
c. în baza unui contract încheiat expres între părţi.
OBIECTUL CURSULUI „ISTORIA STATULUI SI DREPTULUI ”
Dreptul şi accepţiunile sale
Etimologic, termenul drept derivă din latinescul directus, care privit în sens metaforic
semnifică drept – orizontal sau vertical – de-a dreptul, direct, direcţie, linie dreaptă. Cuvântul
drept este utilizat în mai multe accepţiuni. Romanii au conceput un corespondent semantic al
termenului drept, şi anume, termenul jus care la origini semnifica, a porunci, poruncă şi care,
în diferite asocieri cu alţi termeni, putea exprima distincte concepţii din sfera dreptului, ca de
exemplu : un ansamblu de norme sau legi dintr-un anumit domeniu – (jus publicae = drept
public, jus gentium = dreptul ginţilor sau jus privatum = dreptul privat); de asemenea, putea
reprezenta activitatea de înfăptuire a dreptului (justiţia, jurisprudentia etc.); sau, semnifica
denumirea unor instituţii sau persoane legate de interpretarea sau aplicarea dreptului –
justiţia, jurisconsult, juris etc.
Această noţiune este întalnită şi în alte limbi, având aceeaşi semnificaţie: droit, la francezi;
right, la englezi; recht, la germani; diritto, la italieni; derecho, la spanioli. Într-un prim sens,
cuvântul drept desemnează, ştiinţa dreptului, sau altfel spus ansamblul ideilor, noţiunilor,
conceptelor şi principiilor care explică dreptul şi prin a căror mijlocire dreptul poate fi gandit.
Ştiintă despre societate, dreptul este eo ipso ştiinţă social-umană, care studiază juridicul în
toate formele sale de manifestare, dar, în primul rând, ca o dimensiune inalienabilă a
existenţei umane în condiţii social-istorice determinate.
Ştiinţa dreptului studiază legile existenţei şi ale dezvoltării statului şi a dreptului, instituţiile
juridice şi politice, formele lor concret-istorice, relaţiunea cu celelalte părţi componente ale
sistemului social, modul în care instituţiile politico-juridice influenţează societatea şi suportă,
la rândul lor, influenţă socială.
Ştiinţa dreptului se individualizează, în special în funcţie de obiectul său de cercetare - adică
fenomenul juridic în totalitatea sa, în care nucleul central îl reprezintă ansamblul normelor
de drept (dreptul obiectiv).
Dreptul nu este numai ştiinţă, ci este, în egală măsură, tehnică şi artă.
Într-un alt sens, dreptul îmbină necesitatea şi libertatea. Necesitatea rezultă chiar din
obiectivele generale ale vieţii sociale, obiective (scopuri) prefigurate în ansamblul normelor
legale. Ansamblul acesta constituie dreptul obiectiv.
Dreptul obiectiv conţine norme juridice obligatorii ce se adresează tuturor oamenilor, astfel
încât societatea să fie apărată de excese. Prin conţinutul său expresia drept obiectiv cuprinde
două mari diviziuni ale dreptului desemnate prin termenii sau expresiile specifice de drept
public şi drept privat şi, respectiv, de drept intern şi drept internaţional.
Noţiunea de drept mai semnifică şi posiblitatea unui subiect de a îşi valorifica ori de a îşi
apăra împotriva terţilor un anumit interes, protejat din punct de vedere legal. Acesta este
dreptul subiectiv ce reclamă şi implică categoria de libertate. Drepturile subiective sunt
legate intrinsec de persoană, iar esenţa prerogativelor constă în a pretinde ceva de la
altcineva.
Georg Wilhelm Friedrich Hegel considera că ceea ce este drept în sine este pus în existenţa sa
obiectivă, adică este determinat de gând pentru conştiinţă şi este cunoscut ca fiind ce este
drept şi valabil, legea; în virtutea acestei determinări, dreptul este pozitiv în genere.
Dreptul pozitiv cuprinde totalitatea normelor juridice existente, la un moment dat, în vigoare
într-un stat. În concret, dreptul pozitiv este dreptul care se aplică imediat şi continuu,
obligatoriu şi susceptibil de a fi adus la îndeplinire, atunci cand este nesocotit, prin forţa de
coerciţie a statului.
Termenul drept mai este utilizat, ca adjectiv, în anumite aprecieri de natură morală (de
exemplu, om drept, pedeapsă dreaptă etc.).
În afara termenului de drept, se uzitează şi termenul de juridic. Juridicul este un fenomen
complex care activează obiectiv pe un fond social, reprezentând unul din modalităţile de
reflectare în plan social a existenţei umane. Juridicul are un caracter unitar, deşi prezintă o
compunere complexă. Unicitatea fenomenului juridic determină unicitatea ştiinţei dreptului
care este o ştiinţă explicativ-normativă, ce nu se limitează la descrierea şi explicarea
funcţionării unor elemente de tehnicitate şi construcţii logice, ci se referă la caracterul
operaţional al conceptelor prin intermediul cărora se fundamentează ontologia, gnoseologia,
axiologia şi metodologia juridică.
În concluzie, în ştiinţa juridică, cuvântul drept cunoaşte următoarele accepţiuni esenţiale:
 în primul rând exprimă facultatea unei persoane (subiect) de a săvârşi un act care să fie
recunoscut sau să nu fie interzis de lege. De aceea, cu acest sens, se numeşte drept subiectiv.
În acest caz, legea ocroteşte actul împotriva acelora care se opun exercitării lui prin sancţiuni
externe şi reale;
 al doilea sens exprimă totalitatea regulilor juridice care asigură exerciţiul drepturilor
subiective. În acest înţeles, dreptul este definit ca ansamblul legislaţiei şi se numeşte drept
obiectiv (general), structurat pe categorii şi diviziuni: civil, penal, comercial etc;
 cel de-al treilea sens desemnează dreptul pozitiv, alcătuit din totalitatea normelor juridice
în vigoare într-un stat;
 un alt patrulea sens priveşte ştiinţa dreptului, respectiv ansamblul de noţiuni, idei, principii
şi concepte care explică dreptul şi prin mijlocirea cărora dreptul poate fi gandit;
 din vechime, dreptul a fost socotit o artă, o adevărată vocaţie. În sensul său de artă, dreptul
desemnează ansamblul de mijloace pe care le întrebuinţează organele şi persoanele care
creează dreptul sau care îl aplică.
Norma juridică
Norma juridică este o regulă de conduită ce are caracter general, impersonal şi obligatoriu,
emisă de organele de stat competente şi având ca scop asigurarea ordinii şi coeziunii sociale,
regulă ce poate fi adusă la îndeplinire pe cale statală, şi la nevoie, prin forţa de constrângere
a statului.
Normele juridice reglementează relaţiile sociale care vizează buna desfăşurare a raporturilor
interumane şi care reprezintă fundamentul întregii ordini sociale şi tocmai de aceea
beneficiază de un întreg sistem de forme şi mijloace de aplicare şi de asigurare a transpunerii
lor în practică nemaiîntâlnite la nici o altă categorie de norme sociale. Din acest punct de
vedere, scopul normei juridice este acela de a asigura convieţuirea socială dirijând
comportamentul uman, în direcţia promovării şi consolidării relaţiilor sociale, corespunzător
idealurilor şi valorilor care guvernează societatea respectivă.
Eficienţa normelor juridice este asigurată prin sancţiunile juridice pe când încălcarea
normelor morale este sancţionată prin oprobriul public. Normele juridice sunt supuse unui
proces reglementat strict cu privire la intrarea lor în vigoare, principiile activităţii lor,
momentul intrării şi ieşirii din vigoare, publicarea etc.
Edward A. Ross, în a sa lucrare Social control. A Survey of the Foundation of Order, susţine că
eficienţa normelor juridice depinde de nivelul cunoaşterii şi de gradul de acceptare de către
grupurile sociale.
Izvoarele dreptului
Teoreticienii acestei ştiinţe au identificat ca izvoare principale: obiceiul, legea, doctrina şi
jurisprudenţa.
Obiceiurile sunt modele de conduită care exprimă necesităţi ale grupurilor sociale fiind legate
de valorile specifice grupului. Ca norme sociale, obiceiurile preced dreptul, fapt pentru care
reprezintă cel mai vechi izvor de drept.
Din punct de vedere istoric, dreptul cutumiar a constituit prima formă a dreptului pozitiv.
Dreptul cutumiar constă într-o sumă de reguli de conduită nescrise, create prin îndelungata
repetare a unor practici generale, regionale sau locale.
Trei condiţii sunt necesare pentru ca un obicei să devină juridic, deci să se constituie într-un
izvor de drept:
 o condiţie obiectivă, ce constă într-o practică veche şi incontestabilă, consecință a
experienţei de viaţă a unei comunităţi;
 o condiţie subiectivă, potrivit căreia practica respectivă are caracter obligatoriu, caracter ce
se poate revendica sub sancţiune juridică;
 a treia condiţie priveşte caracterul precis sau într-o oarecare măsură precizabil al regulii de
conduită impusă prin repetare.
Legea este izvorul de drept creat de organe ale autorităţii publice, investite cu competenţe
normative, după o anumită procedură reglementată legal. Totalitatea actelor normative
alcătuiesc dreptul scris. Sistemul actelor normative este alcătuit din: legi, hotărâri şi
ordonanţe ale Guvernului, decrete, regulamente şi ordine ale ministerelor, decizii ale
organelor administrative locale. Poziţia centrală în sistemul actelor normative îl ocupă legile.
Conceptul de lege prezintă două accepţiuni:
 în sens larg, legea reprezintă orice act normativ emis de un organ de stat împuternicit să
emită astfel de acte, conform unei proceduri prestabilite;
 în sens strict, prin lege trebuie înţelese doar actele normative emise, după o procedură
specifică, de către Parlament.
În cadrul legilor, cea mai mare importanţă o au Constituţia şi legile constituţionale.
Constituţia este legea fundamentală a unui stat, care fixează regulile esenţiale de organizare
şi funcţionare a ordinii din statul respectiv şi consacră majoritatea principiilor fundamentale
politico-juridice.
Jurisprudenţa şi doctrina sunt considerate ca izvoare indirecte ale dreptului, întrucât ele nu
acţionează direct asupra reglementării raporturilor sociale, ci au o influenţă indirectă asupra
acestora, prin intermediul normelor cuprinse în actele normative care receptează mesajele
transmise de ele.
Doctrina reprezintă ansamblul analizelor, investigaţiilor, interpretărilor pe care autorii de
specialitate le dau fenomenului juridic. Doctrina se creează prin lucrările autorilor (iluştri
jurişti) care explică şi comentează regulile juridice, expun teoriile dreptului şi aplicării
principiilor sale în practică arătând totodată opiniile lor cu privire la problemele juridice
supuse controversei.
Jurisprudenţa sau practica judecătorească reprezintă totalitatea soluţiilor date de instanţele
judecătoreşti de toate gradele în speţele judecate. Menirea jurisprudenţei este de a
interpreta şi aplica la cazuri concrete legea.
Tipologia sistemelor de drept

Dreptul este un fenomen de o extremă complexitate aflat într-un proces evolutiv care implică
permanente transformări în conţinutul său normativ, modificări de ordin cantitativ în
conţinutul şi structura instituţiilor şi ramurilor de drept.
În dreptul modern este unanim acceptată ideea că nu poate exista o legislaţie veşnică, un
drept imuabil, dat odată pentru totdeauna.
În cercetarea sistemelor de drept ştiinţa dreptului utilizează metoda tipologică, care implică
neluarea în considerare a diferenţelor individuale nesemnificative.
Tipologia dreptului ia în considerare apartenenţa la un bazin de civilizaţie juridică şi
dependenţa de tipul sistemelor de organizare economico-socială. Plecând de la această
dependenţă a dreptului de tipul sistemelor de organizare economico-socială, sistemele de
drept se clasifică în:
 drept sclavagist;
 drept feudal;
 drept burghez;
 drept socialist.
Luând în considerare criteriul apartenenţei drepturilor la un bazin de civilizaţie juridică, în
dreptul comparat s-a mai realizat tipologie – familia de drept. În acest sens, René David
supune atenţiei următoarele familii de drept: romano-germanică, anglo-saxonă (common
law), dreptul socialist, sistemele religioase şi tradiţionale (dreptul musulman, hindus, chinez,
japonez şi dreptul Africii negre şi al Madagascarului).
Pornindu-se de la criteriul evoluţiei istorice a dreptului s-ar putea distinge ca tipuri istorice de
drept: dreptul incipient; dreptul antic; dreptul medieval; dreptul modern; dreptul
contemporan.
O altă clasificare a societăţii omeneşti distinge societatea arhaică (holistică), preindustrială,
industrială şi postindustrială, fără ca aceste tipuri de societăţi să fie omogene, pure, cu
rupturi definitive.
Dupa criteriul formelor de integrare economico-socială la nivelul continentului european a
rezultat dreptul comunităţilor europene, un drept instituţional şi substanţial comunitar.
Periodizarea istoriei dreptului
Periodizarea constă în împărţirea timpului istoric în intervale delimitate de anumite
evenimente semnificative şi caracterizate prin anumite trăsături politice, economice,
culturale şi sociale specifice. Organizarea politică şi instituţiile juridice au determinat
periodizarea istoriei dreptului astfel:
 Istoria dreptului antic (Egipt, Babilon, India, China, Grecia, Roma);
 Istoria dreptului medieval: sec. al V-lea – 1789;
 Istoria dreptului modern: 1789-1918;
 Istoria dreptului contemporan: 1918- până în prezent.
Periodizarea dreptului românesc
Etapele dezvoltării statului şi dreptului românesc nu coincid totdeauna cu etapele utilizate în
periodizarea tradiţională a istoriei româneşti. De multe ori, momente esenţiale pentru
evoluţia juridică prefaţează evenimente însemnate ale istoriei românilor. Alteori, etape
juridice importante sunt parcurse între două mari evenimente istorice.
Aşadar, putem distinge urmatoarele perioade:
1. Dreptul monarhiei dacice: perioada delimitată de formarea statului geto-dac centralizat şi
cucerirea de către romani a Daciei în anul 106.
2. Dualismul juridic al Daciei, provincie romană (106-271/274).
3. Dreptul feudal: a) etapa făramiţării feudale, delimitată de retragerea aureliană şi formarea
statelor româneşti centralizate, în care s-a derulat procesul de formare a Legii Ţării; b) etapa
monarhiei centralizate, delimitată de formarea statelor româneşti şi Revoluţia din anul 1821,
în care se finalizează dreptul cutumiar roman (Ius Valachicum) şi apar primele legi scrise.
4. Dreptul capitalist, care cuprinde perioada revoluţiilor burgheze din anii 1821 şi 1848,
formarea statului modern român, statului naţional unitar român, perioada interbelică şi cea
postbelică până în anul 1947.
5. Dreptul socialist (dictatura comunistă), care cuprinde perioada 30 decembrie 1947 – 22
decembrie 1989.
6. Dreptul în perioada de tranziţie, după 22 decembrie 1989 – octombrie 2003 (revizuirea
Constituţiei adoptate la 8 decembrie 1991).
STATUL ŞI DREPTUL ANTIC
Statul constituie un ansamblu de instituţii politice al căror specific este dat de organizarea în
numele interesului comun a puterii centrale, pe un teritoriu delimitat, unde îşi exercită
prerogativa de a elabora şi aplica dreptul.
Apariţia statului a avut loc într-un anumit moment al dezvoltării societăţii cand evoluţia vieţii
materiale a cerut o formă superioară de organizare socială, având drept criterii constitutive
teritoriul, populaţia şi puterea de stat.
Primele organizări statale s-au constituit în Orientul Antic, în urmă cu aproape 6 milenii
(Egipt, Babilon, China, India, Persia).
Zona geografică imensă, numită convenţional Orientul Antic, se întinde din vest spre est de la
Tunisia contemporană, unde s-a aflat Cartagina, până la China, Japonia şi Indonezia de astăzi,
iar din sud spre nord - de la Etiopia de astăzi până la munţii Caucaz şi ţărmurile de sud ale
Mării Aral. Aici existau în antichitate numeroase state, care au jucat un rol semnificativ în
istorie: marele Regat al Egiptului Antic, Statul Babilonian, statele din Podişul Iranian, inclusiv
monarhia persană mondială, în componenţa cărei intrau teritoriile Orientului Apropiat şi
aproape toate ale întregului Orient Mijlociu, formaţiunile statale din Asia Centrală, statele de
pe teritoriile Industanului, Chinei, Coreii şi Asiei de Sud-Est.
Printre organele conducerii de stat existente în ţările Orientului Antic putem menţiona:
împăratul, marii dregători şi aparatul funcţionăresc.
Statele medievale aveau ca formă de conducere preferabilă monarhia absolută.
Conţinutul puterii, structura internă şi externă au determinat forma statului: forma de
guvernământ, structura de stat şi regimul politic. Ca formă de guvernământ, structură de stat
şi regim politic, statul a reprezentat tot timpul voinţa puterii politice. Dreptul s-a manifestat
ca expresie a puterii politice având garanţia forţei statului.
Puterea de stat se înfăţişează acum ca o componentă esenţială a conţinutului statului, fiind
definită de o serie de prerogative printre care suveranitatea guvernează întregul angrenaj
social, politic şi economic. Expresii ale manifestării suveranităţii poporului sunt funcţia
legislativă, funcţia executivă şi administrativă, funcţia jurisdicţională şi funcţia externă.
Egiptul antic şi dreptul egiptean
În regiunea văii Nilului prin contopirea nomelor (formaţiuni prestatale) au luat fiinţă în
mileniul al IV-lea, statul egiptean de nord (Egiptul de Jos) şi statul egiptean de sud (Egiptul de
Sus). În statul egiptean de nord regalitatea a înfrânt rezistenţa aristocraţiei gentilico-tribale şi
a nomelor, în timp ce în statul egiptean de sus regalitatea a avut nevoie, pentru a se impune,
de sprijinul dinastiei din nord. Frământările interne şi invaziile din răsărit au dus la prăbuşirea
statului egiptean de nord în timp ce Egiptul de Sus a reuşit să-i învingă pe invadatori, iar
regele Menes (3000 î. Chr.) să unifice cele două regate. Următoarele patru secole au
transformat statul egiptean centralizat într-o despoţie orientală în cadrul căreia conducerea
revenea faraonului, ajutat de un consiliu de guvernare; administraţia statului era organizată
pe mari diviziuni administrative corespunzând celor 42 de provincii, fiecare conduse de
reprezentanţi ai regelui, de funcţionari, supuşi unei severe discipline, de o justiţie care era
prezidată de guvernator (cel mai înalt dregător), asistat de notabilităţi.
Din păcate, ştiinţa nu deţine publicaţii esenţiale a legislaţiei Egiptului Antic. Ceea ce
cunoaştem despre codificările egiptene s-a stabilit pe baza fragmentelor păstrate în lucrările
autorilor antici egipteni.
Primele scrieri literar-morale, au fost: Profeţiile lui Ipuwer şi Învăţături pentru Regele
Merikare, apărute în jurul anului 2000 î.e.n.
Herodot din Halicarnassus între anii 454-450 î.e.n. a cercetat cauzele războaielor dintre greci
şi perşi dedicând Egiptului cea de-a doua carte din opera Historiai.
În Egipt au pătruns foarte mulţi greci după cucerirea lui Alexandru Macedon, din anul 322
î.e.n. istoriografia ajungând la mare cinste la curtea Ptolomeilor. În acea perioadă, cel mai
important dintre istoriografii Egiptului a fost Manethon care a întocmit după sursele
hieroglifice Egiptica, încercând să redea evenimentele istorice, tradiţiile religioase, politicile şi
moravurile patriei sale.
Începuturile civilizaţiei egiptene, documentate arheologic, se grupează în trei faze: regatul
vechi, regatul mijlociu şi regatul nou. Diodor din Sicilia ne prezintă un tablou al istoriei
universale, în lucrarea sa Biblioteca istorică în referirile sale asupra Egiptului intervine cu date
valoroase în legătură cu structura de stat a despotismului oriental antic, organizarea
administrativă, referindu-se şi la primii legislatori egipteni: Menes, Sasykis, Ramses al II-lea şi
Boccharis.
De la începutul mileniului IV-lea î.Hr., societatea egipteană era organizată în mici comunităţi
agrare, conduse de un sfat de bătrâni având funcţii administrative, fiscale şi judecătoreşti,
funcţii care ulterior au fost preluate de organe de stat specializate, recrutate din rândul
scribilor.
Faraonul Narmer numit de greci Menes (primul legiuitor care a încurajat scrierea şi
consemnarea evenimentelor semnificative) îşi extinde puterea, la începutul mileniului III-lea
î.Hr., pe tot teritoriul punând bazele primei dinastii (din cele 30 care s-au succedat).
Clasele sociale în statul egiptean clasic erau:
 stăpânii de sclavi;
 ţăranii;
 orăşenii;
 sclavii.
Şase centre de judecată şi un Tribunal suprem existau în epoca Regatului vechi. Judecătorii
erau înalţi funcţionari ai ţării. Procedura judiciară urma calea unor norme riguroase, precise
dar şi surprinzător de moderne. Reclamaţiile era înaintate în scris şi erau înregistrate de
grefier iar arhivarii ţineau evidenţa actelor. Judecătorii soluţionau cauzele pe baza actelor
scrise, a dovezilor şi a depoziţiilor martorilor. Mersul instrucţiunii era consemnat în scris.
Tribunalul hotăra dacă mai era cazul ca o cauză să mai fie cercetată sau dacă mai era cazul ca
martorii să presteze un jurământ. Probaţiunea se făcea prin martori, prin acte scrise şi prin
jurămînt. Hotărîrea, însă, era luată de judecător fără a fi motivată. Exista şi un reprezentant al
Ministerului Public. Speţele de importanţă minoră se puteau judeca şi la faţa locului în afara
tribunalelor. În ceea ce priveşte corupţia judecătorilor, aceasta se pedepsea cu moartea, prin
sinucidere impusă. Pedepsele erau extrem de severe. Decapitarea sau arderea reprezentau
modalităţile obişnuite de pedeapsă capitală.
Existau următoarele forme de proprietate:
 Proprietatea statului - având rolul de a asigura rezerva de stat pentru situaţiile
excepţionale, în caz de calamitate, de secetă, război, incendii, dezastre etc.;
 Proprietatea exclusivă a regelui, a caselor sale regale;
 Averea şi gospodăria marilor demnitari şi a nomarhilor. Averea acestora s-a format din
donaţiile regale devenind proprietate personală;
 Posesiunea templelor s-au constituit tot din donaţiile casei regale;
 Gospodăriile obişnuite ale oamenilor de rând care stăpîneau pămînturile în obşte.
În epoca tardivă se încheia un fel de contract care legitima căsătoria între ambii soţi, în cele
mai multe cazuri, egiptenii căutau să aibă copii, căci lipsa acestora era considerată ruşinoasă
constituind o dovadă de egoism.
Dreptul egiptean cunoştea moştenirea legală şi testamentară. Moştenitori legitimi erau copiii
de ambele sexe, moştenirea împărţindu-se în mod egal între fii şi fiice, dar fiul mai mare avea
o cotă mai mare fiind în schimb obligat să se ocupe de funeraliile tatălui. Câteodată fratele
mai mic devenea administratorul sau slujitorul fratelui mai mare.
În timpul lui Ramses al II-lea (în jurul anilor 1285 î.e.n) a avut loc o activitate legislativă
intensă. Aceasta a urmărit întărirea armatei, întărirea organizaţiei de castă şi birocratizarea
aparatului de stat. În jurul anilor 720-715 î.e.n. apare un mare cod de legi elaborat de
Boccharis, care a adus unele schimbări în ordinea de drept statornicită de până atunci.
Potrivit acesteia, li se îngăduia ţăranilor înstrăinarea şi amanetarea loturilor de pământ, se
interzicea transformarea debitorilor în sclavi iar pedeapsa cu moartea a fost înlocuită cu
sclavia.
Statul şi dreptul egiptean prin modul de organizare şi funcţionare şi-a pus amprenta pe
gândirea juridică a lui Solon şi pe gândirea politică a lui Platon. Aristotel susţinea că
organizarea statului şi legile scrise au fost create de egipteni.
Babilonul şi dreptul babilonian
În zonele fertile ale Mesopotamiei, între fluviile Tigru şi Eufrat s-a construit cea mai mare
civilizaţie a antichităţii ce însuma contribuţiile civilizatoare şi culturale a trei popoare
distincte: sumerienii, akkadienii şi asirienii de-a lungul a trei milenii. Un moment semnificativ
în civilizaţia şi cultura mesopotamiană l-a constituit oraşul-stat akkadian din centrul
Mesopotamiei care, timp de aproape două milenii a constituit cel mai important centru
economic, politic şi cultural din întregul Orient apropiat: Babilonul. Reprezentantul cel mai
ilustru a acestui oraş-stat a fost regele Hammurabi (1728-1686 î.e.n.). Domnia acestuia se
caracterizează printr-o înţeleaptă operă de organizare internă pe toate planurile, activitate
care a culminat prin cea mai semnificativă operă juridico-administrativă a Orientului Antic,
prin codul de legi care îi poartă numele.
Conducerea statului babilonian a aparţinut lui Patesi-Lugal, despot asemănător faraonului
egiptean. El era considerat zeu, conducător al celor patru ţări şi al suveranilor lumii. Acesta
avea un sfetnic principal numit nubanda, administratori speciali desemnaţi pentru teritoriile
cucerite, un aparat de stat alcătuit din oameni din diferite profesiuni (preoţi, scribi,
judecători etc.), funcţionari special desemnaţi pentru oraşe şi unităţi teritoriale mai mici
numiţi radianum.
Dreptul de proprietate avea la început în Babilon doi proprietari: regele despot şi
comunitatea sătească. Bunurile Ilku pe care regele le acorda militarilor (soldaţi sau ofiţeri) ca
răsplată pentru serviciile militare prestate aveau un regim juridic special.
Una dintre cele mai importante realizări a lui Hammurabi (1792-1750 î. de Cr.) a constituit-o
tentativa de unificare a jurisdicţiei mesopotamiene prin redactarea unuia dintre cele mai
vechi coduri de legi din istorie. Codul lui Hammurabi a fost din punct de vedere legislativ cel
mai celebru din antichitatea orientală. Descoperirea sa în 1901-1902 de către o expediţie
arheologică franceză condusă de cercetătorul J. de Morgan, în Susa, urmată aproape imediat
de publicarea cercetărilor sale, datorită preotului Vincent Scheil, marchează o dată de
referinţă în ştiinţa istoriei dreptului.
În anul 1170 î.e.n., regele elamit Sutruk-Nahunt, cucerind Babilonul, duce în capitala sa, Susa,
Codul lui Hammurabi, unde a fost regăsit după secole.
Codul cuprinde un prolog, aproximativ 280 de articole de dispoziţii şi un epilog. Prologul şi
epilogul consacră sursa divină a inspiraţiei hammurabiene, căutând să statornicească
respectarea legii prin mijlocirea binecuvântării adresate urmaşilor care o vor respecta şi a
blestemului, adresat celor care nu o vor respecta.
Codul lui Hamurabi a acordat atenţie şi dreptului familiei. Astfel căsătoria se considera
valabilă numai în baza unui contract încheiat expres între părţi. Relaţiile dintre soţi aveau ca
fundament dominaţia soţului asupra soţiei şi copiilor. În virtutea acestei supremaţii a
bărbatului, divorţul era lăsat la aprecierea soţului; uneori, şi soţia putea intenta acţiunea de
divorţ (dacă soţul părăsise casa şi localitatea, dacă acesta îşi încălcase obligaţia de fidelitate
conjugală sau dacă femeia fusese învinuită pe nedrept de adulter). De principiu, căsătoria era
monogamă, dar Codul încuviinţa şi a doua căsătorie.
În materia succesiunii, soţia supravieţuitoare nu moştenea averea soţului, dar avea dreptul să
rămână în casa familială şi să trăiască din veniturile sale dotale. Averea tatălui, era împărţită
în mod egal între copiii naturali. La moartea mamei, zestrea urma să fie moştenită de copiii
săi, tatăl ei neavând dreptul de a înainta pretenţii faţă de dotă.
În ceea ce priveşte dreptul penal, Codul lui Hamurabi se distinge prin eliminarea pedepsei
talionului (aplicabil numai pentru oamenii aflaţi pe aceeaşi scară socială) şi prin introducerea
sistemului despăgubirii.
Codul Hammurabi divide infracţiunile în cinci categorii:
 Infracţiuni împotriva persoanei;
 Infracţiuni împotriva proprietăţii;
 Infracţiuni împotriva familiei;
 Infracţiuni împotriva justiţiei;
 Infracţiuni militare.
Infracţiunile îndreptate împotriva statului erau considerate cele mai grave, fiind sancţionate
cu moartea. Cu acelaşi grad de severitate erau sancţionate furturile de animale sau de bunuri
aparţinând statului sau templului.
Codul legilor lui Hammurabi a avut ca scop uşurarea situaţiei ţăranilor liberi, oprirea
procesului de pauperizare al ţăranilor şi meşteşugarilor, temperarea lăcomiei cămătarilor şi
prin toate aceste măsuri întărirea orânduirii sociale în Babilon. Totodată, se prevăd măsuri
severe pentru apărarea proprietăţii asupra sclavilor.
Marele preot al Sumerului era, în acelaşi timp, şi marele judecător. Acesta îşi transfera apoi
autoritatea judecătorească supremă unui alt judecător laic sau unui colegiu de judecători,
aleşi dintre bărbaţii cei mai respectaţi ai statului. Dacă nu exista plângere nu exista judecată.
Principiul probaţiunii era aplicat cu maximă rigurozitate.
Un loc semnificativ în cadrul codului îl ocupă reglementarea proprietăţii. Erau totodată
reglementate şi infracţiunile îndreptate împotriva persoanei. Ultima parte a codului este
consacrată raporturilor de muncă; aici se cuprind dispoziţii privind remunerarea medicilor,
reglementarea muncii lucrătorilor agricoli, transportul maritim, munca sclavilor.
Aşadar, codul (redactat în akkadiană) constituie o culegere de decizii, conţinând cazuri alese,
iar întocmirea normativă hammurabiană a fost făcută în vederea unificării dreptului din cele
două porţiuni ale imperiului: Akkad şi Sumer.
India antică şi dreptul indian
Dată fiind structura sa geografică, India antică prezenta aspectul unui amalgam de popoare şi
grupări etnice, cu tradiţii şi forme de organizare social-politice independente. Fiecare castă,
sectă sau grupare etnică avea tradiţia sa independentă, în raport cu stadiul dezvoltării sociale
şi culturale în care se afla.
Se regăsesc o serie cutume şi de culegeri de legi, cum au fost: Codul legilor lui Manu,
Gautama, Apostamba, Narada, aceste culegeri reprezentând creaţia diferitelor şcoli
brahmane. Cele mai reprezentative pentru studiul dreptului sunt Codul legilor lui Manu.
Acesta reprezintă o bogată culegere de norme religioase, etice şi juridice, făcând parte din
categoria scrierilor sacre ale Indiei antice. Nu se cunoaşte cu exactitate data întocmirii sale
dar unii cercetători o plasează undeva între secolele XIII-VI î.e.n. Cartea Legii lui Manu
(Manava-Dharma-Sastra) este scrisă în versuri şi cuprinde 12 cărţi iar ultima carte era
dedicată transmigraţiei sufletelor şi dobândirii beatitudinii eterne.
Dispoziţiile Codului legilor lui Manu se grupează în trei categorii:
 dispoziţii care reglementează organizarea puterii de stat şi corelaţia ei cu cetăţenii;
 dispoziţii care se referă la unele fapte civile penale;
 dispoziţii de ordin religios ale brahmanilor.
Codul legilor lui Manu reglementează aproape toate aspectele vieţii indiene. Membrii
castelor superioare erau pedepsiţi mai sever decât cei ce aparţineau castelor inferioare.
Principiul respectat în Legile lui Manu este deosebit de modern: pedeapsa constituia ultima
măsură la care se putea recurge şi foarte rar cu cruzime.
În Codul legilor lui Manu sunt prevăzute şapte moduri legale de dobândire a averii:
 Moştenirea;
 Dăruirea;
 Schimbul;
 Cumpărarea (atât schimbul cât şi cumpărarea erau permise tuturor castelor);
 Cucerirea pentru casta militară;
 Împrumutarea cu dobândă, comerţul şi plugăria, pentru casta negustorilor;
 Darurile primite de la oameni vrednici de cinste, pentru brahmani.
Importanţa deosebită atribuită de indieni instituţiei căsătoriei rezidă şi din faptul că bărbatul
necăsătorit era dispreţuit de toţi, situându-se singur în afara societăţii. Pentru a se putea
oficia ceremonia căsătorii, tinerii trebuiau să atingă o anumită vârstă. Vârsta legală de
căsătorie, pentru tinere era de opt ani. Tatăl, însă, putea căsători fiica chiar dacă ea nu
împlinise încă vârsta de opt ani. Tânăra, care împlinea vârsta de opt ani şi nu era căsătorită
de tatăl ei, trebuia să aştepte trei ani şi după aceasta putea ea singură să-şi caute soţ.
Căsătoria era precedată de logodnă.
Budismul născut în sec. VI–V î.e.n. devine în timpul regelui Aşoka, religie de stat.
Brahmanismul a cedat în faţa strânsei uniuni dintre budism şi stat însă nu fără o puternică
încercare de împotrivire. Însăşi editarea Codului de legi al lui Manu a reprezentat tocmai una
dintre formele de împotrivire ale brahmanilor.
Narada reprezintă o altă culegere de legi indiene fiind întocmită mult mai târziu decât Legile
lui Manu. Această culegere aduce mai mult cu un tratat de drept decât cu un cod. Narada
conţine în mod amănunţit mecanismul judecăţii şi descrierea procedurii judiciare. Alături de
această descriere întâlnim multe norme ale dreptului penal şi civil care cuprind semne ale
viitoarei societăţi feudale.
În afara colecţiilor de legi, un important izvor pentru studiul vechiului indian îl constituie o
serie de tratate politice, economice şi juridice. Unul din aceste tratate este Arthasastra
(Ştiinţa despre politică). Acesta cuprinde probleme referitoare la structura de stat, la
procesul de judecată, precum şi la dreptul penal şi civil.
Justiţia era aplicată de capul familiei, de căpetenia satului, de şeful castei respective, de
guvernatorul provinciei, de ministru de justiţie al regatului iar în cazurile mai grave personal
de rege. Regele delega magistraţii care trebuiau să cunoască aproximativ 8000 de articole şi
dispoziţii judiciare de drept cutumiar, secondaţi de un grefier, un scrib şi un portărel.
Cauzele penale erau judecate de brahmani, iar cele civile de magistraţi laici.
Organele judiciare stabil constituite erau tribunale rurale şi Înaltele Curţi judecătoreşti de la
oraşe. Pedeapsa era considerată o creaţie a divinităţii.
China antică şi dreptul său specific
Civilizaţia chineză, s-a dezvoltat independent de lumea europeană. Ea a rămas în afara
acestei influenţe, cunoscând doar ceea ce i-a fost transmis prin intermediul populaţiei scito-
siberiene care se afla din vechi timpuri, în relaţii comerciale cu vechii chinezi. Civilizaţia
chineză se întindea din Pacific până în regiunea masivilor muntoşi, şi a unor largi platouri care
se deschid din masivul tibetan spre est până la mare.
Prima epocă din istoria Chinei, despre care există informaţii este legată de numele dinastiei
Xia (2205-1766 î.e.n.). Pe de altă parte, dinastia Shang (1523 – 1028 î.e.n.) a rămas în istorie
ca fiind prima dinastie a cărei existenţă este atestată nu doar de vestigii arheologice bogate,
ci şi de documente scrise. Această dinastie marchează intrarea Chinei în faza culturii
superioare formându-se în timpul ei prima organizare statală cu o trăsături politice şi
culturale bine definite, în care regele deţinea funcţiile militare, politice, administrative,
economice şi religioase supreme. În această perioadă regele îşi exercita puterea prin
intermediul nobilimii de clan.
Instituţiile politice şi sociale ale Chinei au luat o formă precisă încă de la începutul perioadei
dinastiei Chou. În 1027 î.Hr. dinastia Shang a fost detronată de dinastia Chou, aflată la putere
până în 256 î.Hr. Conform tradiţiei, noii conducatori susţineau că dinastia Shang îşi pierduse
mandatul cerului (autorizţia divină pentru a conduce), care trecuse în posesia noii dinastii.
China sub această dinastie s-a divizat pentru o perioadă de secole în numeroase state
independente „de mijloc” (zung-guo), din care mai târziu, a luat naştere numele oficial al
statului: imperiul de mijloc.
În perioada acestei dinastii s-a născut regele Mu. Acesta era un erou cântat de poeţi, fiind
protagonistul unui Cod penal compus din 3000 de articole. Cartea pedepselor apare în jurul
anilor 536 î.Hr., fiind cea dintâi culegere de texte din China. Aceasta limita mijloacele de a
pedepsi persoana vinovată de o crimă gravă, prevedea tatuajul, tăierea nasului, tăierea
picioarelor şi moartea.
Şcoala filosofico–juridică, denumită şcoală a legiştilor ia naştere în secolele V–IV î.e.n.
Reprezentanţii acestei şcoli aveau o credinţă oarbă în faţa dispoziţiilor emise de stat, pe care
s-au străduit să le extindă la toate cazurile vieţii. Ei erau partizanii unei proprietăţi de stat
nelimitate, susţineau necesitatea codificării legilor şi ideea unui stat centralizat. Şcoala
legiştilor a sprijinit dezvoltarea şi perfecţionarea dreptului chinez, jucând în acest sens rol
progresist.
Primul cod imperial ce reglementa furtul, tâlhăria, închisoarea, arestarea şi regulile generale
ale dreptului, a fost elaborat în jurul anului 350 î. Hr. de către Li-Kui, unul dintre
reprezentanţii şcolii legiştilor. Acesta a adunat şi a ordonat legile tuturor dinastiilor până la el
scriind Codul chinezesc a lui Li`vei (Li Kui), cod ce avea să servească ca model pentru Codul
Tang (din anul 653).
În perioada dinastiilor Qin (246 - 221 î.e.n.) şi a dinastiei Han (prima domnie:207 î.e.n.–9 e.n.,
iar a doua domnie: 23 e.n.–220 e.n.) s-a remarcat o intensă activitate legislativă. Culegerea
de ordonanţe şi statute, elaborate în perioada dinastiei Qin, numite: Ta-Tin Lu-Li are o valore
deosebită pentru cunoaşterea şi înţelegerea dreptului chinez. Întocmită în mai multe etape,
această culegere reglementează intervenţia statului în unele relaţii sociale, cuprinzând mai
multe norme din domeniul dreptului public; normele din domeniul relaţiilor civile se judecau
după norme extrem de variate şi de arbitrare, luându-se în considerare obiceiurile locale,
deci pe baza unor principii tradiţionale de drept cutumiar.
Principalul izvor al dreptului penal, alături de cutumă, este Codul Ta-Tsing-Lu-Li din secolul VI
î.e.n. Acest cod oferea o rezolvare suficient de exactă diverselor instituţii juridice de drept
penal: instigare, ajutor, complicitate, tentativă, favorizare, etc. Un mare preţ se punea pe
auto-denunţare, auto-denunţătorul primind o pedeapsă mai blândă. Pedepsele erau dintre
cele mai severe. Persoanelor de rang înalt, condamnate la moarte, li se acorda favoarea de a
se sinucide. În mod deosebit de aspru erau sancţionate infracţiunile împotriva împăratului,
înalta trădare era pedepsită cu moartea şi, totodată, era pedepsită şi familia delicventului;
cine ar fi tăiat doar un copac din jurul mormântului împăratului era pedepsit cu decapitarea.
Pedepsele erau extinse asupra întregii familii a vinovatului şi chiar asupra vecinilor săi.
Această măsură era în concordanţă cu ideea de solidaritate şi de responsabilitate comună pe
care se baza structura familială chineză, idee care aproape anula noţiunea de personalitate şi
care în mod evident limita libertatea de acţiune a individului.
Cu toate că au fost redactate mai multe coduri, respectul pentru legea scrisă nu s-a putut
impune în China. Dreptul cutumiar a stat mereu deasupra legii scrise. Copii deveneau majori
la 20 de ani (băieţii) şu fetele la 15 ani.
Familia era alcătuită pe baze patriarhale; încă din epoca veche apare cuvântul ti care
înseamnă şi sclavă şi concubină. Familia chineză se caracteriza prin atotputernicia bărbatului
şi a tatălui, înrobirea femeii, poligamia şi nu în ultimul rând, printr-un cult exagerat al
strămoşilor. Copii deveneau majori la 20 de ani (băieţii) şu fetele la 15 ani.
În materia succesiunii, dreptul chinez cunoaştea numai succesiunile descendenţilor; dacă nu
erau descendenţi se facea o adopţiune, dar trebuia să se aleagă cineva care purta acelaşi
nume de familie (de exemplu fiul fratelui). Dacă cineva murea fără copii legitimi sau adoptaţi,
avea loc o adopţiune post-mortem: Consiliul familial îi oferea ca moştenitor, de obicei, o rudă
apropiată.
În fruntea administraţiei centrale, în calitate de cel mai înalt demnitar se găsea un dregător
numit suan. Majoritatea cauzelor se judecau de către şeful administrativ al oraşului, care
pronunţa inclusiv pedeapsa cu moartea. În cazurile care nu îi erau suficient de clare, el
trebuia să prezinte cazurile în speţă unor instanţe superioare. Mai exista un fel de judecată
familială. Şeful familiei avea dreptul să judece pe rudele aflate sub puterea să (soţie, copii) şi
pe slugile din gospodăria lui. În cazul săvârşirii de către aceştia a unor infracţiuni mai grave
avea posibilitatea să-i omoare sau să-i determine să se sinucidă.
Teritoriul care astăzi este China era ocupat de mici regate feudale. În anul 221 regele de
„Ch’în” înfrângea regii din alte şase regate şi unifica China. La 400 de ani de la unificare,
Imperiul a dezvoltat un cod de legi numit Codul Tang (anul 653) care a revizuit toate codurile
anterioare, unificând totodată procedurile. Astfel, nu au mai existat decât două moduri de a
aplica pedeapsa capitală: decapitarea sau moartea prin spânzurătoare.
Grecia antică şi dreptul său specific
În abordarea problemelor privitoare la dreptul şi statul Greciei Antice, două polisuri (state -
cetăţi) prezintă o relevantă deosebită. Acestea sunt Sparta şi Atena. Deosebirea de bază
dintre aceste două polisuri rezidă în regimurile politice diferite existente în ele. În Sparta a
existat dea-lungul secolelor un regim politic autoritar, pe când în Atena, a fost instituit un
regim politic democratic care a fost supus unor continue reformări, ajungând în sec. V î.e.n. la
varianta sa optimală, clasică.
Organizarea polis-ului grecesc (oraşul-stat) pe baze democratice directe, având ca model
Atena, a permis nemaiîntâlnita afirmare a filosofiei, doctrinei, jurisprudenţei şi instituţiilor
judiciare.
Din diferenţa regimurilor politice dintre aceste două polisuri decurge firesc diferenţa de
sisteme politice şi sisteme de drept. În Sparta organele publice erau:
 Regalitatea - formată din doi regi;
 Sfatul bătrânilor (Gherusia);
 Adunarea Poporului (Apella)
 Eforii - în număr de cinci;
 Armata.
În Atena exista o pluralitate de organe publice, şi anume: Adunarea populară, Consiliul celor
500, Colegiul Arhonţilor, Colegiul Strategilor, Helia, Areopagul, Judecata eforilor etc.
Reformele înfăptuite de-a lungul câtorva secole au permis trecerea de la atotputernicia
statului aristocratic spre libertatea individuală, prin intermediul dreptului bazat pe norme
morale şi pe raţiune.
Chiar şi în Sparta legislatorii au impus măsuri de natură să lărgească drepturile cetăţenilor.
Un astfel de model a fost Lycurg (secolul VIII î.Hr.), care, prin reformele sale, a limitat puterea
regilor ca stăpâni absoluţi şi a realizat, prin instituţiile nou create – Senatul şi Corpul Eforilor,
un echilibru al puterilor între regalitate şi popor.
În domeniul dreptului, eforii erau cei care judecau în materie civilă, iar Senatul judeca
crimele, nedând astfel regilor dreptul de a împărţi discreţionar dreptatea.
Reformele din domeniul social, din domeniul moral, reglementarea relaţiilor de familie erau
destinate ca, împreună, să întărească cetatea, capacitatea ei de apărare, prin subordonarea
individualităţii interesului colectiv.
Atenianul Solon (secolul VII î.Hr ) este socotit unul din cei şapte înţelepţi ai Greciei antice.
Desemnat arhonte (magistrat suprem al republicii) cu puteri extraordinare, a reformat statul,
dând prima Constituţie democratică a Atenei. În acea vreme, cetatea era sfâşiată de grave
contradicţii între stările sociale. Fiind înglodaţi în datorii, mii de oameni liberi au fost
transformaţi în sclavi şi vânduţi în afara cetăţii.
Solon a creat un sistem instituţional echilibrat instituind în justiţie, pe lângă magistraţi, corpul
de juraţi desemnaţi prin tragere la sorţi, la care aveau acces toţi cetăţenii.
O importanţă majoră au avut-o legile care hotărau retrocedarea pământurilor celor
deposedaţi abuziv de patriciat, eliberarea celor vânduţi ca sclavi pentru datorii şi readucerea
lor în cetate, limitarea puterii părinteşti asupra copiilor, fiul major devenind egal în faţa
autorităţii cu tatăl său. Efectul final a fost îngrădirea puterii oligarhiei şi consolidarea
sistemului democratic de guvernare.
Clistene (secolul VI î. Hr.) a fost om politic şi reformator al statului sclavagist atenian iar
măsurile întreprinse de el au reprezentat episodul final al luptei dintre aristocraţia gentilică şi
demos.
Clistene a introdus ostracismul sau judecata cioburilor care consta în votul secret al
cetăţenilor ce înscriau pe un ciob numele persoanei considerată primejdioasă pentru ordinea
democratică. În baza verdictului popular, aceasta putea fi exilată din cetate timp de 10 ani,
dar fără a i se confisca averea.
O aprigă controversă a avut loc în gândirea vechilor greci cu privire la raportul dintre legile
normative instituite de oameni şi legile naturale imuabile. Curentul de gândire al sofiştilor a
repus în discuţie existenţa dreptului natural (în concordanţă cu natura lucrurilor şi a
oamenilor), opus de ei dreptului pozitiv (totalitatea legilor în vigoare), creat în interesul şi
prin arbitrariul oamenilor, aflat în opoziţie cu natura. Protagoras a fost un reprezentant de
seamă al acestui curent, el afirmând că natura nu cunoaşte norme, omul fiind măsura tuturor
lucrurilor. Angajat în dezbaterea asupra raportului dintre legea naturală şi cea raţională,
Sofocle (secolul V î.Hr.) a afirmat valabilitatea amândurora. Acesta este motivul pentru care,
în opinia sofiştilor, dreptul pozitiv trebuia să revină la dreptul natural egalitar căci, prin
natura lor, toţi oamenii sunt egali (Divinitatea i-a făcut pe toţi ca oameni liberi; pe nimeni
natura nu l-a făcut sclav), concluzia fiind că dreptatea şi libertatea sunt naturale. Pericle,
conducător al democraţiei ateniene din secolul V î.Hr, afirma că dreptatea este egalitatea în
faţa legii. Acest mare învăţat al Antichităţii concilia, într-o logică impecabilă, ideea de drept
natural şi drept pozitiv, în sensul că egalitatea naturală trebuia să se regăsească în lege.
Sistemul desemnării în funcţiile de stat prin tragere la sorţi, şi nu prin vot, introdus de el, a
permis oricărui cetăţean să exercite aproape orice demnitate publică, iar retribuirea funcţiei
a îngăduit şi celor de condiţie materială inferioară să se poată ocupa de treburile cetăţii. Şi
totuşi, controversa nu era încheiată, poetul Pindar susţinând că peste tot în natură funcţiona
legea după care cel puternic domina pe cel slab.
Trebuie menţionată aici şi viziunea filosofului Democrit (secolele V-IV î. Hr.), o viziune
apropiată de cea modernă, potrivit căreia esenţa legii pozitive era principiul ce impunea
fiecăruia, sub sancţiunea constrângerii, de a nu prejudicia pe celălalt.
Gândirea juridică a fost influenţată şi de viziunea asupra dreptului a celui mai de seamă
discipol al lui Socrate, marele gânditor al antichităţii, Platon. Acesta a suţinut în celebrele sale
dialoguri din Legile şi Republica, ideea supremaţiei legilor întemeiate pe conceptul binelui şi
dreptăţii, dar concepţia sa despre legile pozitive a cunoscut şi aspecte contradictorii. Astfel
că, iniţial, Platon şi-a manifestat ostilitatea faţă de dreptul scris considerat formalist şi rigid,
ca mai apoi să se pronunţe pentru supremaţia legii. Platon a fost primul mare gânditor care a
formulat teoria prevenţiei generale şi particulare, cât şi a caracterului expiatoriu al pedepsei.
Aristotel a fost elevul lui Platon. Spre deosebire de acesta însă, la care noţiunea de drept
apare nediferenţiată de morală, Aristotel a dat un înţeles mult mai precis celui dintâi
concept, susţinând că ceea ce este drept este şi just. Dat fiind faptul că cel ce încalcă legile
este un om nedrept şi cel ce le respectă este drept, filosoful concluzionează că toate
dispoziţiile legale sunt drepte şi, întrucât tot ceea ce se stabileşte prin legislaţie este legal,
fiecare dintre aceste prescripţii este dreaptă.
Opinia lui Aristotel referitoare la raportul dintre dreptul comun şi dreptul privat are o valoare
deosebită. În acest sens, Aristotel susţinea că dreptul comun este chiar dreptul natural, fiind
valabil pentru orice cetate unde acţionează, deci, legea comună, care nu are nevoie de
recunoaştere, pe când legea privată este cea convenită între oameni. În viziunea sa între
dreptul natural şi dreptul pozitiv nu există opoziţie; dimpotrivă, legile statului completează
dreptul natural. Aşadar, Aristotel a fost un susţinător declarat al legilor pozitive; legile au
autoritate, spunea el, pentru că se întemeiază pe ştiinţa dreptului natural acesta fiind şi
motivul pentru care legea trebuia să fie suverană. Totodată, Aristotel a susţinut primatul
Constituţiei, ca lege fundamentală, cea care determină în stat organizarea sistematică a
puterilor, dar mai ales a puterii suverane. Aşa a luat naştere ideea de constituţionalitate a
legilor.
Dreptul Roman
Dreptul roman cuprinde totalitatea normelor de conduită, instituite sau sancţionate de statul
roman, constituite într-un sistem extrem de vast şi complex, format din numeroase ramuri şi
instituţii juridice.
Odată cu epoca romană putem vorbi despre legi şi despre drept în sens modern.
Specialiştii împart istoria dreptului roman în patru periode:
 de la fondarea Romei până la Legea celor XII Table
 de la Legea celor XII Table până la Cicero
 de la Cicero până la Septimiu Sever
 de la Septimiu Sever până la moartea lui Iustinian.
La baza ordinii juridice romane a stat Legea celor XII Table, pe care Cicero o considera ca fiind
obârşia universală a dreptului.
Începuturi dreptului roman se situează în epoca de formare a cetăţii Roma (mijlocul secolului
VIII î.Hr.) şi se încheie la moartea împăratului Iustinian (565 d.Hr.).
Dreptul roman a avut o influenţă covârşitoare asupra evoluţiei generale a instituţiilor
juridice, adaptat fiind la realităţile societăţii medievale pentru ca, ulterior, să constituie
principalul izvor de inspiraţie în procesul elaborării codurilor moderne. Concepţia juridică a
romanilor a fost puternic influenţată de gânditorii greci: Platon, stoicii şi, în special, Aristotel,
în materie de dreptate, lege, echitate, drept natural.
Unul din meritele dreptului roman constă în faptul că a creat o terminologie juridică  plebeii - populaţiile vecine supuse romanilor la care, treptat, se adaugă şi comercianţii şi
exprimată într-un limbaj juridic de o excepţională precizie şi rigoare, simetria construcţiilor meseriaşii primitivi veniţi la Roma.
juridice permiţând sistematizarea întregului drept intrat în universalitate.
Au existat trei factori de conducere socială în epoca prestatală:
Odată cu Roma se poate discuta cu adevărat despre dreptul privat, în care sunt circumscrise
drepturile şi obligaţiile părţilor. La romani s-a înlocuit constrângerea fizică a debitorului prin  Comitia curiata;
constrângerea juridică. Reguli noi au vizat şi procedura. S-a introdus buna credinţă în opoziţie  Regele;
cu acţiunea dreptului scris. Bona fides este adevărata revoluţie în sistemul procedural.
Totodată, dreptul roman a consacrat principiul echităţii (aequitas), îndemnând la  Senatul.
interpretarea legii în litera şi spiritul ei (ratio legis).
Adunarea patricienilor, numită Comitia curiata avea ca atribuţii:

 alegerea regelui;
Diviziunile dreptului roman
 soluţionarea problemelor majore ale cetăţii;

 judecarea celor vinovaţi de crime grave.

Dreptul roman se divide în:
a) Dreptul public („ius publicum”) – având ca principale ramuri dreptul administrativ şi
dreptul penal şi având ca obiect delictele publice, judecate după normele procedurii penale
de instanţe speciale, distincte de cele civile.
b) Dreptul privat având ca subdiviziuni:
 ius naturale, însemnând legile naturale;
 ius gentium, consacrând reguli ce guvernau viaţa naţiunilor;
 ius civile sau dreptul quiritar, cuprinzând normele pozitive în vigoare, drept privat
aparţinând exclusiv romanilor (ius proprium civium Romanorum), dominat, până către
sfârşitul Republicii, de un formalism rigid şi de ritualuri, menit să-l facă inaccesibil străinilor.
Conducerea cetăţii era asigurată de un rege ales de Adunarea Patricienilor. Regele era
conducătorul militar şi civil al cetăţii, judecătorul suprem şi totodată şeful ei religios.
Senatul era format din şefii ginţilor (300 de senatori) şi era privit ca deţinător al tradiţiilor,
fiind convocat să-l sfătuiască pe rege şi să confirme hotărârile Adunării patricienilor.
Totodată, Senatul deţinea puterea pe perioada când, prin decesul regelui, funcţia regală
devenea vacantă.
În ceea ce priveşte regalitatea în forma statală, din punct de vedere politic Roma a fost
condusă de trei factori constituţionali:
 Adunările poporului;
 regele;

Instituţiile juridice romane au dăinuit peste 19 secole şi au cunoscut următoarele perioade,  Senatul.
reflectând fazele distincte ale statalităţii: Regalitatea, Republica, Imperiul (Principatul şi
Dominatul). Adunările poporului erau:

 Comitia centuriata creată prin reforma lui Servius Tullius;

Regalitatea  Comitia curiata, care a supravieţuit şi după fondarea statului.

Comitia centuriata avea cele mai importante prerogative. Exercita atribuţiuni de ordin
legislativ, electiv şi judecătoresc.
Roma a fost fondată la jumătatea secolului VIII î.Hr. de trei triburi, numite şi triburi
fondatoare: latinii, sabinii şi etruscii (ramnes, tities, luceres). Comitia centuriata avea următoarele atribuţii:

Din punct de vedere etnic populaţia Romei era eterogenă dar din punct de vedere al poziţiei  hotăra asupra celor mai importante probleme care priveau viaţa cetăţii;
în această societate, populaţia era împărţită în două stări sociale:  declara război;
 patricienii (populus romanus) – castă socială dominantă, fondatoare a statului;  încheia pacea;
 acorda cetăţenia romană;
Regalitatea, ca formă a statului roman a durat până în anul 509 î. e. n. când ultimul rege din
cei şapte, câţi a numărat tradiţia, este izgonit şi se proclamă Republica.
Republica romană (509-27 î.Hr.)
Roma a ajuns un imens imperiu tricontinental, cel mai puternic stat al antichităţii în secolul I
d. Hr., fiind la acea vreme organizat ca o Republică, iniţial aristocratică, urmând ca în secolul
III î.Hr. să devină o republică democratică. În această moment al dezvoltării sale, a dispărut
distincţia dintre patricieni şi plebei; sclavia, la început patriarhală căpătând acum un caracter
clasic.
Principalele instituţii ale statului au fost:
 Adunările poporului roman (patru la număr), care adoptau hotărâri cu caracter legislativ;
 Senatul, care confirma legile votate de Adunare;
 magistraţii aleşi - înalţi funcţionari de stat cu atribuţii administrative şi jurisdicţionale;
 doi consuli care exercitau jurisdicţiunea (competenţa de a judeca) civilă şi penală;
 pretorii, învestiţi cu judecarea proceselor private.
Legea celor XII Table
Dat fiind faptul că, la origine, obiceiurile juridice erau ţinute în secret de pontifi şi, deoarece,
fiind nescrise, legile puteau fi interpretate, adesea în mod arbitrar de consuli, plebea a cerut
cu obstinaţie ca ele să fie codificate şi publicate în Forum pentru a fi cunoscute de popor.
Urmare a acestui demers, o comisie (decemviri legibus scribundis) trimisă în Grecia să
studieze opera lui Solon a redactat legile sub forma a zece table de lemn, care au fost apoi
expuse în Forum.
Aşadar, Legea celor XII Table reprezintă rezultatul luptei susţinute a plebeilor pentru
divulgarea dreptului.
Legea celor XII Table cuprindea codificarea vechiului drept cutumiar sau altfel spus,
cuprindea întreaga materie a dreptului public şi privat. În domeniul dreptului privat un loc
important îl ocupau dispoziţiile privitoare la proprietate (punând accent pe regimul
proprietăţii quiritare), succesiuni şi organizarea familiei (tablele 5-6).
Tablele 9 şi 10 tratau chestiuni de drept public şi drept sacru.
În materia obligaţiilor, Legea celor XII Table cuprinde puţine reglementări, menţionând un
singur contract – sponsio.
Totodată, dispoziţiile Legii celor XII Table interziceau căsătoriile dintre patricieni şi plebei.
În materie penală, se introduceau împăciuirea şi acordul prin bună înţelegere. Procedura de
judecată (tablele 1-2) rămânea primitivă şi brutală.
Legea celor XII Table nu a fost niciodată abrogată, fiind în vigoare vreme de 11 secole.
Spre sfârşitul Republicii şi începutul Imperiului dispoziţiile sale au devenit însă inaplicabile.
Principatul (de la Augustus – 27 î.Hr. la Diocleţian – 284 d.Hr.)
Prin efectul războaielor civile s-a ajuns la instaurarea imperiului în anul 27 î. e. n. În acest an,
Octavianus primeşte titulatura sacrală de Augustus şi funcţia de Imperator cu el începând în
istoria Romei epoca Principatului, formă constituţională deghizată a monarhiei.
Treptat, împăratul va cumula puterea administrativă, militară, religioasă şi juridică.
Are loc adâncirea stratificării sociale. Clasa superioară era structurată în ordinul senatorial,
ecvestru (cavalerii) şi al decurionilor; plebea rurală şi urbană trăia la limita subzistenţei;
colonii, oameni liberi ce arendau pământ, erau legaţi în final de solul pe care-l munceau.
Sclavia, în declin, a făcut loc categoriei liberţilor, asimilaţi şi ei colonilor.
Au loc transformări semnificative în organizarea de stat. Senatul îşi mai menţine un timp o
parte din atribuţiuni: continuă să judece procesele penale şi adoptă acte normative (senatus
consulte) pentru a părăsi în cele din urmă prim-planul vieţii politice. Se menţin şi
magistraturile, dar cu atribuţiuni diminuate.
Dominatul (de la Diocleţian la căderea Romei – 476 d.Hr.)
Dominatul constituie perioada de declin al Imperiului Roman. Monarhia capătă un caracter
accentuat sacru devenind o monarhie absolută de drept divin. În această perioadă împaratul
este numit Dominus et Deus ( stapân şi zeu) fiind un monarh cu puteri absolute, ce dispunea
după voie de viaţa şi de avutul supuşilor. Putem spune că în perioada Dominatului relaţiile
dintre împărat şi supuşi erau similare cu cele dintre stăpâni şi sclavi.
Statul înfăţişează imaginea unui uriaş aparat birocratic, riguros ierarhizat şi militarizat. În
ultima parte a existenţei Dominatului, împăratul devenise un autocrat, care exercita singur
puterea, fiind socotit mai presus de lege.
În anul 330, Constantin cel Mare a întemeiat cea de-a doua capitală la Constantinopol, oraş
care îi poartă numele. După moartea lui Teodosiu I (395 e. n.), Imperiul Roman se împarte în
Imperiul Roman de Răsărit şi Imperiul Roman de Apus. Imperiul Roman de Răsărit a existat
până în anul 565 e.n. când se transformă în Imperiul Bizantin, în care instituţiile politice şi
juridice de tip sclavagist au fost înlocuite cu unele de tip feudal, iar limba latină a fost
înlocuită cu limba greacă.
Imperiul Roman de Apus a dăinuit până în anul 476 e. n., prilej cu care ultimul său
conducător, Romulus Augustulus, a fost înlăturat de pe tron de către Odoacru, conducătorul
triburilor de heruli.
În opoziţie cu atmosfera generală de decadenţă, gândirea juridică a rămas ascuţită ajungând
la maturitatea sa. Un exemplu în acest sens este opera lui Cicero (106-42 d.Hr.), celebru om
politic, orator şi filosof, autorul unor memorabile discursuri politice şi pledoarii juridice. În
principalele sale lucrări Despre stat şi Despre legi, Cicero a abordat problema principiilor
dreptului, printre care conceptul de justiţie. El a pus la baza politicului şi juridicului morala, a
cărei esenţă era binele comun, iar la temelia statului – justiţia. Statul era definit ca o
comunitate unită într-un sistem juridic, întemeiat pe un acord în scopul realizării binelui
comun.
Iustinian (527-565 d.Hr.). Corpus Iuris Civilis
Căderea Romei sub barbari va face ca împăraţii răsăriteni să continue tradiţiile Romei,
inclusiv în domeniul dreptului. În această perioadă, izvorul principal de drept era reprezentat
de Constituţiile imperiale.
Opera legislativă a lui Iustinian este formată din 4 lucrări:
 Codul (codex) cuprindea toate Constituţiile imperiale adoptate din epoca lui Hadrian şi
până în 534 d. Chr., atât în materia dreptului public cât şi în materia dreptului privat.
 Digestele(digesta) reprezintă o culegere de fragmente extrase din operele jurisconsulţilor
dar adaptate la noile condiţii ale vremii. Operele clasice nu numai că au fost modificate dar
au fost şi completate cu 50 de constituţiuni.
 Institutele (institutiones) cuprindeau extrase din Institutele clasice şi se adresau studenţilor
fiind totodată obligatorii.
 Novelele (novelae) au fost realizate după moartea lui Iustinian şi cuprindeau constituţiile
publicate după anul 534 d. Chr.
Împreună, cele patru lucrări sus menţionate, care formau un tot unitar, vor fi cunoscute din
secolul al XII-lea sub denumirea de Corpus Iuris Civilis - Colecţia dreptului civil.
Izvoarele dreptului roman
Izvoarele dreptului roman au fost obiceiul, legea, edictele magistraţilor, jurisprudenţa,
senatus-consultele şi constituţiile imperiale.
Obiceiul (dreptul consuetudinar – consuetudo) a fost, inclusiv o vreme şi în timpul Republicii,
unicul izvor de drept privat. Definit ca fiind voinţa poporului exprimată prin lucruri şi fapte,
obiceiul îmbracă forma unor reguli străvechi care reglementau nu numai relaţiile dintre
oameni ci şi dintre aceştia şi divinitate.
Legea. Existenţa legilor a fost îndoielnică în timpul Regalităţii, devenind certă în vremea
Republicii, atunci când a devenit cel mai important izvor de drept.
În dreptul roman existau trei categorii de legi:
 legi aprobate de adunările populare (leges publicae romani);
 reglementări cu caracter administrativ date de către magistraţi (leges datae);
 clauze introduse în actele juridice (leges privatae).
Jurisprudenţa este ştiinţa dreptului creată de jurisconsulţi prin interpretarea dispoziţiilor
cuprinse în legi. Interpretarea legilor (interpretatio) a constituit activitatea jurisconsulţilor şi a
reprezentat un important izvor de drept în timpul Republicii. Începând cu perioada
Principatului, rolul jurisconsulţilor a fost din ce în ce mai şters.
Lucrările jurisconsulţilor clasici erau:
 Institutiones - manuale elementare de drept în cuprinsul cărora erau expuse instituţiile
dreptului civil şi pretorian;
 Questiones – culegeri de speţe imaginare destinate studiului didactic;
 Sententiae – speţe reale comentate ce erau utilizate atât în învăţământ cât şi în practică;
 Comentariile ad edictum – cercetau edictul pretorului sau al edililor curuli;
 Digestele – lucrări cu caracter enciclopedic ce cuprindeau dreptul civil şi pretorian.
În timpul domniei împăratului Hadrian, jurisconsulţii ataşaţi puterii imperiale dobândesc ius
publice respondendi.
Edictele magistraţilor. Edictum (ex sau e dicere- a anunţa, a proclama) reprezenta programul
de guvernare al magistratului ales pe timpul mandatului său, în temeiul dreptului de a
legifera acordat de către cetăţeni; edictul nu avea caracterul imperativ.
Senatus-consultele reprezentau hotărârile Senatului; în timpul Republicii aveau numai un rol
de interpretare a dreptului; în epoca Principatului, au căpătat putere de lege devenind astfel
izvor de drept.
Constituţiile imperiale (Constitutionis principis) reprezentau hotărârile împăratului; au
căpătat putere de lege în timpul Principatului şi, mai ales, al Dominatului. Fiind elaborate de
jurisconsulţi, acestea se clasificau în:
 edicte – dispoziţii cu caracter general date de împărat în calitate de magistrat suprem al
statului, calitate pe care o exercita ca orice magistrat superior, având dreptul de a edicta (ius
edicendi);
 decrete – hotărâri judecătoreşti pronunţate de împărat în virtutea competenţei sale de a
judeca diverse pricini;
 mandate – instrucţiuni, norme, dispoziţii obligatorii pentru anumite categorii de persoane,
în special în domeniul administrativ;
 rescripte – consultaţii juridice date la solicitarea magistraţilor sau a unor particulari.
Dreptul privat roman
Din punct de vedere istoric, noţiunile fundamentale de drept civil îşi au radăcinile în dreptul
privat roman.
În materia contractelor, în dreptul roman au apărut succesiv trei categorii tradiţionale de
contracte şi anume:
 Contracte formale - se încheiau prin săvârşirea de forme prestabilite;
 Contracte reale – se încheiau prin simpla predare a lucrurilor;
 Contracte consensuale- se încheiau prin simplul acord de vointă al părţilor.
Elementele esenţiale ale contractelor erau în număr de trei:
 obiectul;
 consimţămnântul;
 capacitatea.
Contractele formale (denumite şi contracte solemne) reprezintă cea mai veche categorie de
contracte. În această categorie de contracte erau incluse:
 contractele în formă religioasă: sponsio religiosa şi iusiurandum liberti (jurământul
dezrobitului);
 contractele în formă verbală: sponsio laica, stipulaţiunea, dotis dictio;
 contractele în formă autentică (nexum);
 contractele în formă scrisă (litteris).
Sponsio religiosa reprezintă cel mai vechi contract roman format prin întrebare şi răspuns
presupunând existenţa unui jurământ în formă religioasă, de natură a atrage graţia zeilor
pentru aceia care îşi respectau promisiunea şi mânia zeilor pentru aceia care nu-şi respectau
cuvântul dat.
Iusiurandum liberti îmbraca forma a două jurăminte succesive, prin intermediul cărora
sclavul îşi asuma obligaţia de a presta pentru patronul său operae fabriles (servicii calificate).
Sponsio laica reprezenta un contract încheiat prin întrebare şi răspuns, care nu mai
presupunea şi forma unui jurământ religios. La acest contract aveau acces numai cetăţenii
romani, deoarece verbul spondeo putea fi pronunţat numai de către cetăţenii romani.
Stipulaţiunea era contractul încheiat în formă verbală prin întrebare şi răspuns la care aveau
acces şi peregrinii.
Dotis dictio reprezenta modalitatea de constituire a dotei viitoarei soţii. Această constituire
de dotă îmbraca forma unei declaraţii solemne făcută de către viitoarea soţie, ori de către
debitorul ei, la ordinul acesteia sau de către ascendenţii săi pe linie paternă.
Nexum era un contract solemn în formă autentică prin intermediul căruia s-a realizat în
epoca foarte veche aservirea de fapt a cetăţenilor romani chiar în sânul cetăţii. Dacă
cetăţeanul roman se ştia debitor insolvabil, nu mai aştepta să fie chemat în justiţie şi
condamnat, fiindcă după condamnare urma să fie vândut ca sclav. De aceea, debitorul căuta
să ajungă la o înţelegere cu creditorul, prin care îi promitea să muncească un număr de zile în
contul datoriei. Această simplă convenţie a îmbrăcat forma solemnă a unui proces simulat, în
cadrul căruia părţile se prezentau în faţa magistratului. În acest proces, având rolul de
reclamant, creditorul pronunţa formula: “Afirm că serviciile acestui om îmi sunt aservite
pentru suma de ….. până la data ….”. Luând act de tăcerea debitorului, magistratul ratifica
declaraţia verbală a creditorului prin pronunţarea expresiei addico. Urma ca în acel interval
de timp, debitorul să-şi păstreze formal calitatea de om liber, deşi, în fapt, era tratat ca un
sclav.
Contractul litteris a luat naştere în legătură cu practica bancherilor romani, ca şi a celor
moderni, de a ţine anumite registre ale încasărilor şi plăţilor.
Toate contractele solemne erau:
 de drept strict (stricti iuris) - adică de o riguroasă interpretare;
 unilaterale - generau obligaţii numai în sarcina uneia dintre părţile contractuale;
 orale - cu excepţia contractului litteris.
Contractele reale se formau printr-o convenţie însoţită de remiterea materială a lucrului şi
cuprindeau:
 Mutuum - contractul prin care debitorul se obliga să transmită creditorului său lucruri de
acelaşi fel, de aceeaşi calitate şi în aceeaşi cantitate cu cele pe care le-a primit în vederea
consumaţiunii; în scopul transmiterii proprietăţii era utilizată tradiţiunea; era un contract
real, nesolemn, unilateral, de drept strict, de drept al ginţilor (putea fi folosit şi în raporturile
dintre cetăţeni şi peregrini) şi nu în ultimul rând era menit să dea formă juridică
împrumutului gratuit.
 Împrumutul cu dobândă era folosit pentru împrumutul unor sume de bani.
 Fiducia era contractul real care se năştea prin transmiterea proprietăţii prin mancipaţiune
sau prin in iure cessio, transmitere ce era însoţită de o convenţie prin care dobânditorul
promitea să retransmită proprietatea asupra lucrului celui de la care l-a primit.
 Gajul se forma prin transmiterea posesiunii unui lucru de către debitor creditorului său prin
tradiţiune, transmitere ce era însoţită de o convenţie prin care creditorul se obliga să
retransmită posesiunea lucrului după ce debitorul îşi va fi plătit datoria.
 Comodatul reprezenta contractul prin care o persoană, numită comodant, împrumuta cu
titlu de folosinţă gratuită un lucru, unei persoane, numită comodatar. Comodatul se forma
prin transmiterea detenţiunii unui lucru prin tradiţiune de către creditor, adică de către
comodant, debitorului său (comodatarul) în vederea folosinţei, transmitere ce era însoţită de
o convenţie prin care comodatarul promitea să restituie lucrul la termen.
 Depozitul (depositum) constituia contractul prin care o persoană, numită deponent, dădea
în păstrare unei alte persoane, numită depozitar, un lucru, cu obligaţia în sarcina acesteia din
urmă de a-l restitui celei dintâi la cerere. Formarea acestui contract necesita transmiterea
detenţiunii lucrului prin tradiţiune de către deponent depozitarului, transmitere însoţită de o
convenţie prin care depozitarul promitea să păstreze lucrul şi să-l restituie la cererea
deponentului. Obiectul contractului de depozit este un lucru mobil individual determinat.
Depozitarul nu putea folosi lucrul primit în păstrare, deoarece folosirea lucrului altuia fără
drept era calificată în epoca Principatului ca faptă delictuală în speţă, furt de folosinţă
(furtum usus).
Contractele consensuale se formau prin simplul acord de voinţă al părţilor. Erau contracte
consensuale: vânzarea, locţiunea, societatea şi mandatul.
Vânzarea constituie contractul prin care o parte, numită vânzător, se obligă să transmită
posesiunea linistită a unui lucru celeilalte părţi, numită cumpărător, în schimbul preţului, pe
care cumpărătorul se obligă să îl plătească.
În dreptului roman se cunosc trei forme distincte prin care s-a realizat operaţiunea juridică a
vânzării:
 Vânzarea realizată prin mancipţiune - formarea actului coincidea cu executarea sa, aceasta
fiindcă transmiterea lucrului şi plata preţului erau condiţii de formă ale mancipaţiunii.
Mancipaţiunea se forma valabil doar dacă cumpărătorul plătea preţul în momentul încheierii
actului;
 Vânzarea prin stipulaţiuni – oferea cumpărătorului posibilitatea de a plăti preţul la un alt
moment decât cel al formării vânzării;
 Vânzarea consensuală - simpla convenţie genera obligaţii atât pentru vânzător, cât şi
pentru cumpărător.
Locaţiunea reprezenta contractul prin care o parte se obliga să procure folosinţa unui lucru
sau îşi oferea serviciile sale ori se obliga să execute o lucrare determinată, în schimbul unui
preţ, pe care cealaltă parte se obliga să-l plătească. Locaţiunea putea fi de trei tipuri:
 locatio rei (locaţiunea unui lucru) - consta în transmiterea folosinţei unui lucru mobil sau
imobil de către proprietarul său unei persoane, în schimbul preţului pe care aceasta din urmă
se obliga să îl plătească;
 locatio operarum (locaţiunea de servicii) - contractul prin care un om liber îşi oferea
serviciile sale;
 locatio operis faciendi (locaţiunea pentru executarea unei lucrări), adică contractul prin
care o persoană se obliga să execute o anumită lucrare în schimbul unui preţ.
Societatea reprezenta contractul consensual prin care două sau mai multe persoane puneau
în comun activitatea lor sau anumite bunuri în vederea realizării unui câstig. Societatea era
un contract de bună credinţă, sinalagmatic şi consensual. Societatea era de patru feluri:
 societatea ce avea ca obiect un singur fel de afaceri (societas alicuius negotiationis);
 societatea tuturor bunurilor prezente şi viitoare (societas omnium bonorum);
 societatea în care se punea în comun un singur lucru (societas unius rei);
 societatea cu privire la venituri (societas quaestus).
Mandatul reprezenta contractul consensual prin care o persoană, numită mandant, însărcina
pe o altă persoană, numită mandatar, să facă ceva în mod gratuit în folosul său, al
mandantului.
În materia persoanelor, oamenii liberi se împărţeau în două categorii:
 cetăţenii;
 necetăţenii.
Cetăţenia romană se dobândea prin naştere, prin naturalizare (prin lege), prin beneficiul legii
şi prin efectul dezrobirii.
Cetăţenia putea fi pierdută prin pierderea libertăţii, prin efectul exilului sau în cazul în care
un cetăţean era predat altui stat pentru ca acel stat să-şi exercite dreptul de răzbunare
asupra cetăţeanului, iar statul respectiv nu-l primea şi nu-şi exercita dreptul de răzbunare;
odată cu întoarcerea la Roma acea persoană pierdea automat cetăţenia.
Drepturile cetăţeanului roman erau următoarele:
 ius commercii (commercium) – dreptul de a încheia acte juridice în conformitate cu dreptul
civil roman;
 ius connubii (connubium) – dreptul de a încheia o căsătorie civilă romană;
 ius militiae – dreptul cetăţeanului de a face parte din legiunile romane;
 ius sufragii (sufragium) – dreptul de vot (dreptul de a alege);
 ius honorum – dreptul de a candida şi de a fi ales magistrat.
Cetăţeanul roman se individualiza în raport cu alte categorii de persoane prin numele său
care era format din:
 tria nomina;
 indicaţiunea filiaţiunii;
 indicaţiunea tribală.
Tria nomina se compunea din:
 prenomen, adică determinativul prin care cetăţeanul era individualizat în societate;
 nomen gentilicium, prin care se indica ginta căreia îi aparţinea cetăţeanul;
 cognomen sau porecla, prin care cetăţeanul era individualizat în familie.
Atât cetăţenii cât şi necetăţenii puteau fi:
 ingenui adică cei care s-au născut din părinţi care au fost întotdeauna liberi, precum şi din
părinţi care au fost cândva sclavi, dar apoi au fost dezrobiţi;
 dezrobiţi adică sclavii eliberaţi de către stăpânii lor.
Necetăţenii puteau fi:
 latini;
 peregrini.
La zona de interferenţă dintre libertate şi sclavie se aflau oamenii semi-liberi, care se
clasificau, de asemenea, în două categorii:
 colonii;
 oamenii liberi cu o condiţie juridică specială.
Latinii se împărţeau în patru categorii:
 latinii veteres (latinii vechi) sau priscus; vechii locuitori ai Latiumului (regiune din jurul
Romei), rude de sânge cu romanii; se bucurau de: ius commercii, ius connubii şi ius suffragii;
 latinii coloniari erau locuitorii cetăţilor fondate în Italia după anul 268 î. e. n.; se bucurau
numai de ius commercii;
 latinii iuniani erau sclavii dezrobiţi fără respectarea formelor solemne;
 latinii fictivi erau locuitorii liberi din provincii, care se bucurau doar de ius commercii.
Peregrinii se împărţeau în două categorii:
 peregrini obişnuiţi;
 peregrini deditici.
Peregrinii obişnuiţi erau locuitorii cetăţilor care încheiaseră un tratat de alianţă cu Roma (în
fapt, de subordonare). Aceşti locuitori puteau încheia acte juridice între ei conform cutumei
locale, iar cu cetăţenii romani puteau încheia acte juridice conform dreptului ginţilor.
Peregrinii deditici erau locuitorii acelor cetăţi care s-au opus prin luptă pretenţiilor de
dominaţie ale Romei; erau oameni liberi care nu aparţineau vreunei cetăţi, care nu aveau
cetate; nu puteau dobândi cetăţenia romană, nefiindu-le permis nici să vină la Roma, pentru
că ar fi căzut în sclavie.
Dezrobiţii erau sclavii eliberaţi de către stăpânii lor prin utilizarea anumitor forme. Sclavii
eliberaţi se numeau liberţi (libertus), iar fostii stăpâni se numeau patroni. Dezrobiţii aveau
capacitate juridică în relaţiile cu terţii în funcţie de statutul lor juridic.
Dezrobirea se putea realiza numai prin utilizarea unor forme solemne şi anume:
 vindicta;
 censu;
 testamento.
Dezrobirea vindicta se făcea printr-o declaraţie solemnă a stăpânului în faţa magistratului:
hunc hominem liberum esse volo (vreau ca acest sclav să fie liber). Magistratul aproba prin
pronunţarea cuvântului addico.
Dezrobirea censu se realiza din 5 în 5 ani cu ocazia recensământului persoanelor şi bunurilor.
Dezrobirea testamento se făcea printr-o clauză inclusă în testament şi era de 2 feluri:
 dezrobirea testamento directă;
 dezrobirea testamento indirectă.
Obligaţiile dezrobitului erau desemnate prin:
 bona - dreptul pe care patronul îl are asupra bunurilor dezrobitului;
 obsequium - respectul pe care dezrobitul îl datora patronului;
 operae - serviciile pe care dezrobitul le datora patronului.
În privinţa oamenilor liberi cu o condiţie juridică specială, aceştia îşi păstrau în sens formal
libertatea, dar, în fapt, se aflau într-o stare de servitute; erau de mai multe feluri:
 persoane in mancipio - fiii de familie vânduţi de către pater familias;
 auctorati - oamenii liberi ce-şi ofereau serviciile ca gladiatori;
 addicti - debitorii insolvabili atribuiţi de către magistrat creditorilor lor;
 redempti ad hostibus – erau cei răscumpăraţi de la dusmani;
 liber homo bona fides serviens - (om liber sclav de bunăvoie) erau acele persoane care nu
aveau ştiinţă că sunt libere şi acceptau să fie tratate potrivit regimului sclavilor.
Noţiunea de familie romană desemnează un grup de persoane sau o masă de bunuri aflate
sub puterea aceluiaşi pater familias.
Puterea unitară care era exercitată de către pater familias era desemnată prin cuvântul
manus, care, cu timpul, se împarte în mai multe puteri distincte:
 în faza evoluată a dreptului vechi, în Legea celor XII Table, cuvântul manus este utilizat
pentru a desemna puterea bărbatului asupra femeii;
 puterea asupra descendenţilor era desemnată prin sintagma patria potestas;
 puterea asupra sclavilor era desemnată prin sintagma dominica potestas;
 puterea asupra altor bunuri decât sclavii era desemnată prin cuvântul dominium;
 puterea exercitată asupra fiului de familie cumpărat se numea mancipium.
Vechea familie romană a fost întemeiată pe ideea de putere exercitată de către şeful familiei
numit pater familias. Faţă de această formă de organizare, existau două categorii de
persoane:
 persoane sui iuris - acele persoane ce nu se aflau sub puterea cuiva; în mod concret
persoană sui iuris era doar pater familias.
 persoane alieni iuris - persoanele care se aflau sub puterea lui pater familias, adică soţia,
copiii şi nepoţii din fii. La moartea lui pater familias, soţia şi copiii deveneau persoane sui
iuris.
Puterea lui pater familias asupra descendenţilor era desemnată prin sintagma de patria
potestas şi se exercita asupra fiilor, fiicelor şi nepoţilor din fii. Patria potestas nu se exercită
asupra nepoţilor din fiice, pentru că aceştia se vor afla sub puterea tatălui lor.
Patria potestas a avut două caractere definitorii:
 caracter perpetuu - se exercita până în momentul morţii lui pater familias;
 caracter nelimitat sau absolut - pater familias putea să exercite puterea nelimitată asupra
persoanelor şi bunurilor.
Pater familias avea asupra descendenţilor:
 ius vitae necisque (dreptul de viaţă şi de moarte);
 dreptul de abandon;
 dreptul de vânzare, care se exercita în conformitate cu Legea celor XII Table
Rudenia era de 3 feluri:
 agnaţiunea (rudenia civilă) - se întemeia pe ideea de putere, pe care pater familias o
exercita asupra unui grup de persoane; dădea dreptul la succesiune fiind rudenia în linie
masculină; îi reunea pe toţi care se aflau sub puterea aceluiaşi pater familias dar şi pe cei
care se aflaseră sau ar fi putut să se afle;
 gentilitatea - formă a rudeniei civile care îi reunea, în linie masculină, pe toţi membrii
aceleiaşi ginţi care nu puteau dovedi cu certitudine că se trag din acelaşi pater familias, deşi
existau anumite indicii în acest sens. În lipsa rudelor agnate, gentilii se moşteneau între ei;
 cognaţiunea – rudenia de sânge sau legătura dintre toţi cei care aveau un autor comun
indiferent de linia masculină sau feminină.
În materia căsătoriei, erau cunoscute două forme de căsătorie:
 cu manus - femeia măritată trecea sub puterea bărbatului.
 fără manus - femeia rămânea sub puterea lui pater familias din familia de origine.
Căsătoria cu manus se realiza sub trei forme:
 confarreatio – se realiza în faţa preotului, în prezenţa a 10 martori, având acces la acest tip
de căsătorie numai patricienii;
 usus - consta din coabitarea vreme de un an a viitorilor soţi, iar, după expirarea termenului
de un an, femeia trecea automat sub puterea bărbatului; mai era numită şi căsătoria de
probă;
 coemptio se realiza printr-o autovânzare fictivă a viitoarei soţii către viitorul soţ.
Căsătoria fără manus nu presupunea forme solemne, se realiza prin instalarea femeii în casa
bărbatului (deductio mulieris in domum mariti), prilej cu care se organiza o petrecere.
Condiţiile de fond ale căsătoriei (comune pentru ambele forme ale mariajului) erau:
 connubium;
 consimţământul;
 vârsta - bărbaţii se puteau căsători la 14 ani, iar fetele la 12 ani.
Erau piedici la căsătorie: Din punct de vedere al constituirii, tutela este de trei feluri:

 rudenia;  tutela legitimă, care a fost creată prin dispoziţiile Legii celor XII Table;

 alianţa;  tutela testamentară, care se constituia printr-o clauză inclusă în testament;

 condiţia socială.  tutela dativă era deferită de către pretor în situaţiile în care incapabilul nu avea agnaţi şi
nici nu i se numise un tutore prin testament.
Adopţiunea reprezenta actul prin care un fiu de familie trecea de sub puterea lui pater
familias sub puterea altui pater familias. Tutela era administrată prin două forme:

Puterea părintească se stingea prin:  Negotiorum gestio - procedeul ce se aplica în cazul lui infans, adică copilul mai mic de şapte
ani, care nu se poate exprima clar;
 moartea lui pater familias;
 Auctoritatis interpositio - procedeul care se aplica copilului mai mare de şapte ani, dar mai
 prin aplicarea textului din Legea celor XII Table cu privire la vânzarea fiului de familie. mic de 14 ani, precum şi în cazul femeii.
Adopţiunea cerea îndeplinirea următoarelor condiţii de fond: Curatela asigura şi protecţia celor loviţi de incapacităţi accidentale.
 era necesar consimţământul celor doi pater familias; După persoanele puse sub protecţie, numim:
 era necesară o diferenţă de vârstă de cel puţin 18 ani,  curatela nebunului (furiosului);
Legitimarea reprezenta actul juridic prin efectul căruia copilul natural era asimilat celui  curatela risipitorului (prodigului);
legitim.
 curatela minorului de 25 de ani.
Legitimarea se realiza prin trei forme
Curatela putea fi instituită prin lege şi prin ordinul pretorului (dativă). Nu exista curatelă
 prin oblaţiune la curie; testamentară. Curatela era administrată prin negotiorum gestio.
 prin căsătoria subsecventă; Aptitudinea persoanelor de a participa la viaţa juridică se numeste personalitate sau
 prin rescript imperial. capacitate juridică şi este desemnată în terminologia romană prin “caput”.

Tutela şi curatela erau procedee juridice prin care se asigura protecţia incapabililor de fapt. Pentru ca personalitatea să fie completă trebuiau a fi îndeplinite trei condiţii:

Incapacităţile erau împărţite în două categorii:  status libertatis - calitatea de om liber;

 incapacităţi naturale, firesti;  status civitatis - calitatea de cetăţean roman;

 incapacităţi cu caracter accidental.  status familiae - calitatea de şef al unei familii civile romane.

Erau consideraţi incapabili de fapt impuberii (copiii sub 14 ani) şi femeile; chiar dacă aceştia
erau persoane sui iuris, urmau să fie puşi sub tutelă. Sufereau de incapacităţi accidentale
nebunii şi prodigii (risipitorii). Cei loviţi de incapacităţi naturale erau pusi sub curatelă.
Aşadar, din punct de vedere al persoanelor puse sub protecţie, tutela era de 2 feluri:
 tutela impuberului sui iuris;
 tutela femeii sui iuris.
Aveau capacitate completă numai cetăţenii romani care erau şefi de familie. Personalitatea
începea în momentul naşterii; exista o excepţie de la această regulă potrivit căreia “infans
conceptus pro nato habetur quotiens de commodis eius agitur” (în traducere, copilul
conceput se consideră a fi născut ori de câte ori este vorba de interesele sale). În virtutea
acestei excepţii, copilul care se năştea după moartea tatălui său venea la moştenirea
acestuia. Personalitatea lua sfârşit odată cu moartea. Şi de la această regulă există o excepţie
conform căreia hereditas iacens sustinet personam defuncti (moştenirea deschisă, dar
neacceptată încă, prelungeşte personalitatea defunctului).

Desfiinţarea personalităţii pe cale juridică se numea în dreptul roman capitis deminutio.

Copilul care nu avea 14 ani şi care era persoană sui iuris era pus sub tutelă şi se numea pubil.
Capitis deminutio era de trei feluri:  donaţiunea între vii obişnuită - era aceea prin care donatorul suferea o sărăcire actuală şi
ireversibilă în profitul donatarului;
 capitis deminutio maxima - pierderea tuturor elementelor personalităţii (de exemplu cazul
cetăţeanului roman care îşi pierdea libertatea);  donaţiunea între soţi - – se putea realiza numai în cazul căsătoriei fără manus;

 capitis deminutio media - pierderea cetăţeniei romane;  dota- era formată din bunurile pe care femeia le aducea cu ocazia căsătoriei; atunci când
dota era constituită prin stipulaţiune, aceasta purta numele de promissio dotis;
 capitis deminutio minima consta din pierderea dreptului de familie, cu precizarea că în
acest caz se pierdeau anumite drepturi de familie, dar se dobândeau altele.  donaţiunea ante nuptias - era donaţiunea făcută de logodnic sau în numele lui, viitoarei
soţii.
Capitis deminutio nu înseamnă neapărat micşorarea personalităţii, deoarece au existat cazuri
în care capitus deminutus (cel care a suferit o capitis deminutio) şi-a sporit capacitatea (cazul Donaţiunea mortis causa era acea donaţiune făcută sub condiţia ca donatorul să moară
adoptatului sau emancipatului). înaintea donatarului; putea fi revocată oricând şi se desfiinţa de drept dacă donatarul murea
înaintea donatorului.
În materia succesiunii, de-a lungul evoluţiei dreptului roman s-au reliefat trei sisteme
sucesorale: Procedura civilă romană cuprinde totalitatea normelor juridice care guvernează desfăşurarea
proceselor private, adică a acelor procese care au un obiect patrimonial.
 moştenirea ab intestat (conform legii);
De-a lungul evoluţiei dreptului roman s-au succedat trei sisteme procedurale:
 moştenirea testamentară;
 Procedura legisacţiunilor – epoca veche;
 moştenirea deferită contra testamentului, care era o variantă a moştenirii testamentare.
 Procedura formulară – epoca clasică;
Vechiul drept roman a cunoscut trei forme de testament:
 Procedura extraordinară – epoca postclasică.
 calatis comitiis;
Legisacţiunile de judecată erau:
 in procinctu;
 sacramentum – prin jurământ, pariu;
 per aes et libram.
 iudicis arbitrive postulatio – cerere de judecător sau de arbitru;
În dreptul clasic roman, au apărut noi forme de testament:
 condictio – prin somaţie.
 testamentul nuncupativ - se făcea sub forma unei declaraţii orale în faţa a şapte martori;
Legisacţiunile de executare erau:
 testamentul pretorian - se redacta în formă scrisă şi purta sigiliile a şapte martori;
 manus iniectio – punerea mâinii;
 testamentul militar - nu presupunea condiţii de formă dar era necesar ca voinţa
testatorului să fie clar exprimată.  pignoris capio – luare de gaj.

Donaţiunea era actul prin care o persoană, numită donator, suferea o diminuare a În procedura legisacţiunilor procesul se desfăşura în două faze:
patrimoniului său în favoarea unei alte persoane, numită donatar, în scopul de a o îmbogăţi
pe aceasta din urmă; se manifesta fie prin transferul proprietăţii unui lucru către donatar fie  faza in iure – se desfăşura în faţa magistratului;
prin ştergerea unei datorii.  faza in iudicio – se desfăşura în faţa judecătorului.
Donaţiunea era de două feluri: Prima regulă în faza in iure era aceea că procesul avea un caracter consensual, ceea ce
 donaţiunea între vii; însemna că era obligatorie prezenţa ambelor părţi în faţa magistratului pentru ca procesul să
poată începe.
 donaţiunea mortis causa.
Citarea pârâtului în faţa magistratului trebuia făcută chiar de către reclamant, statul neavând
Donaţiunea între vii putea fi: nici o atribuţie în această privinţă.
Reclamantul putea utiliza unul din următoarele trei procedee de citare:
 in ius vocatio- chemarea în faţa magistratului a pârâtului, prin pronunţarea următoarelor
cuvinte solemne: in ius te voco;
 vadimonium extrajudiciar – reprezenta o convenţie prin care părţile se înţelegeau să se
prezinte la o anumită dată în faţa magistratului;
 condictio - reprezenta somaţia prin care reclamantul îl chema în faţa magistratului pe
pârâtul peregrin.
În faţa magistratului reclamantul arăta, prin cuvinte solemne, care sunt pretenţiile sale. Faţă
de pretenţiile reclamantului, pârâtul putea adopta trei atitudini:
 să recunoască pretenţiile reclamantului;
 să nege pretenţiile reclamantului;
 să nu se apere în mod corespunzător.
În funcţie de legisacţiunea care se organiza şi de obiectul procesului, magistratul pronunţa
unul dintre următoarele cuvinte: do, dico sau addico. Prin cuvântul do magistratul confirma
judecătorul ales de către părţi. Prin cuvântul dico magistratul atribuia obiectul litigios, cu titlu
provizoriu, uneia dintre părţi. Prin cuvântul addico magistratul ratifica declaraţia unei părţi.
Pretorul avea posibilitatea soluţionării anumitor litigii fără să mai trimită părţile în faţa
judecătorului. În acest scop, pretorul putea utiliza următoarele mijloace procedurale:
 Stipulaţiunile pretoriene (stipulationes praetoriae) - contracte verbale încheiate din ordinul
pretorului prin întrebare şi răspuns. Se deosebeau de stipulaţiunile obişnuite, care se
încheiau din iniţiativa părţilor.
 Missio in possessionem - trimiterea reclamantului în detenţiunea bunurilor pârâtului,
pentru a-l convinge pe pârât să adopte o anumită atitudine.
 Interdicta (intedictele) - ordinele adresate de către pretor fie uneia dintre părţi, fie ambelor
părţi în vederea întocmirii unui act juridic sau să nu facă un anumit act.
 Restitutio in integrum (repunerea în situaţia anterioară) - ordinul prin care pretorul
desfiinţează actul păgubitor pentru reclamant, repunând părţile în situaţia anterioară
încheierii acelui act.
În faţa judecătorului, părţile se exprimau în limbajul comun. Puteau fi aduse probe scrise şi
orale. Întrucât în procedura legisacţiunilor nu exista o ierarhiei a probelor, un înscris putea fi
combătut prin proba cu martori.
Prima fază a procesului, care se desfăşura în faţa magistratului, avea un caracter consensual,
întrucât era necesară prezenţa ambelor părţi. Dar în faza in iudicio procesul se putea
desfăşura şi în lipsa unei singure părţi.
În procedura formulară, pentru valorificarea fiecărui drept subiectiv exista o acţiune
distinctă, fiecare acţiune având o formulă proprie.
Cele patru părţi principale ale formulei erau:
 intentio (intenţia) - se precizau pretenţiile reclamantului.
 demonstratio (demonstraţia) - partea principală a formulei în care se preciza care este actul
juridic din care izvorau pretenţiile reclamantului
 adiudicatio (adjudecarea) - partea formulei prin care magistratul îl învestea pe judecător să
pronunţe ieşirea din indiviziune, atribuind celor aflaţi în proces dreptul de proprietate asupra
părţii ce le revenea.
 condemnatio (condamnarea) - parte a formulei prin care magistratul îl învestea pe
judecător cu dreptul de a pronunţa o sentinţă de absolvire sau de condamnare.
Erau părţi accesorii ale formulei:
 prescriptiones (prescripţiuinile)- anumite precizări făcute în fruntea formulei, precizări prin
care se venea fie în sprijinul reclamantului, fie în sprijinul pârâtului.
 exceptiones (excepţiunile) - mijloace de apărare puse la îndemâna pârâtului, mijloace prin
care pârâtul nu nega pretenţiile reclamantului, dar invoca anumite fapte de natură a paraliza
acele pretenţii.
În sistemul procedurii formulare procesul continua să se desfăşoare în două faze: faza in iure
şi faza in iudicio. Caracterul consensual al procesului se păstra, în sensul că era necesar ca
ambele părţi să fie prezente în faţa magistratului. După redactarea formulei, avea loc ultimul
act în faţa magistratului, numit litis contestatio adică remiterea unei copii de pe formulă sau
dictarea ei de către reclamant pârâtului.
În faţa judecătorului procesul se desfăşura, în mare, după principiile cunoscute din procedura
legisacţiunilor. În procedura formulară, spre deosebire de vechea procedură a legisacţiunilor,
s-a introdus reprezentarea în justiţie.
În procedura formulară sentinţa purta în mod invariabil asupra unei sume de bani;
reclamantul avea calitatea de creditor, iar pârâtul pe cea de debitor. Forţa executorie a
sentinţei era asigurată prin actio iudicati, pe care reclamantul o intenta împotriva pârâtului
pentru a-l constrânge să execute sentinţa. Prin forţa juridică a sentinţei romanii înţelegeau
ceea ce modernii numesc autoritatea lucrului judecat.
Procedura extraordinară s-a aplicat în epoca postclasică. Se numeşte aşa de la extraordinem
(în afara lui ordo). Procedura cu ordo era procedura cu două faze distincte. Procesul în afara
lui ordo era procesul care se desfăşura într-o singură fază. Citarea a dobândit un caracter
oficial sau semi-oficial. Procesul se desfăşura într-o clădire, în prezenţa părţilor ori a
reprezentanţilor şi a avocaţilor, nu în Forum. Părţile se exprimau în limbajul obişnuit. Începe
o ierarhizare a probelor, în sensul că înscrisurile, cele oficiale, dobândesc o forţă probantă
mai mare decât probele orale. Sentinţa se pronunţa ad ipsam rem (în natură), purta asupra
lucrului. Executarea sentinţei se asigura prin forţa de constrângere a statului (manu militari).
În materia delictelor, se face distincţie între delicte private vechi prevăzute de Legea celor XII
Table şi delictele private noi create ulterior de pretor.
Erau delicte private vechi: furtul, iniuria şi damnum iniuria datum (paguba cauzată pe
nedrept).
Legea celor XII Table cunoaste două tipuri de furt: furtum manifestum şi furtum nec
manifestum.
Furtum manifestum avea loc numai atunci când hoţul era prins asupra faptului. Sancţiunea
era diferenţiată după cum hoţul este un om liber sau un sclav. Dacă făptuitorul este un om
liber, urma a fi bătut cu nuiele şi atribuit de către magistrat victimei având totuşi posibilitatea
de a se întelege cu victima asupra plăţii unei sume de bani sau asupra unui numar de zile de
muncă în folosul victimei. Dacă autorul furtului era un sclav, acesta era pedepsit cu moartea
prin aruncarea de pe stancă.
Furtum nec manifestum era acel furt când hoţul nu a fost prins asupra faptului şi era
pedepsit cu o amendă egală cu îndoitul pagubei suferite de victimă.
Termenul iniuria cunoaşte două sensuri: în sens general, iniuria însemna, în epoca veche,
delictul de vătămare corporală; în sens special, iniuria înseamnă delictul de lovire simplă.
Legea celor XII Table cunoaşte următoarele cazuri de iniuria: membrum ruptum, os fractum şi
iniuria.
Damnum iniuria datum reprezenta o pagubă materială cauzată cuiva.
Pretorul a creat delicte noi, sau altfel spus, a sancţionat şi alte fapte care până atunci nu
fuseseră pedepsite. Acestea sunt: metus, dolus, rapina şi fraus creditorum.
Metus (violenţa) era de două feluri: fizică şi morală (psihică). Violenţa fizică în materia
contractelor ducea la nulitatea contractului încheiat sub imperiul violenţei fizice. Violenţa
morală reprezenta ameninţarea de natură a determina o parte contractantă să încheie un act
contrar voinţei sale şi a fost sancţionată ca faptă delictuală spre sfârşitul Republicii, atunci
când pretorul a pus la dispoziţia victimei ameninţării o acţiune – actio metus. De asemenea,
victima avea la îndemână şi o excepţiune (exceptio metus), ca mijloc de apărare împotriva
acţiunii intentate de către autorul violenţei morale, prin care acesta cerea executarea
obligaţiei de către victimă; se mai acordă victimei o restitutio in integrum propter metum,
prin care actul păgubitor este desfiinţat.
Dolus (dolul) desemna mijloacele viclene prin care o parte determina pe cealaltă să încheie
un act juridic contrar voinţei sale. Se făcea distincţie între dolus bonus (dolul bun) şi dolus
malus (dolul rău). Dolus bonus nu a fost sancţionat, întrucât nu dădea naştere unor
consecinţe grave. Ulpian definea dolul malus ca fiind o manoperă întrebuinţată pentru a
înşela pe cineva când se pare a face un lucru şi în realitate se face altul. Dolul a fost
sancţionat spre sfârşitul Republicii când au fost create actio de dolo şi exceptio doli. Actio de
dolo era o acţiune arbitrară în virtutea căreia judecătorul, în calitate de arbitru, ordona
pârâtului (delincventului) să restituie ceea ce a primit prin dol. Dacă nu executa ordinul
pronunţat de către arbitru, delincventul era condamnat la plata unei sume de bani
reprezentând echivalentul pagubei cauzate. Exceptio doli a fost pusă la dispoziţia victimei
dolului pentru a se apăra împotriva pretenţiilor formulate de către delincvent. Victima
dolului putea cere pretorului şi o restitutio in integrum ob dolum, prin care actul păgubitor
era desfiinţat.
Rapina reprezenta furtul cu violenţă (tâlhăria) comis fie de bande înarmate, fie de către o
singură persoană. Spre sfârşitul Republicii, în condiţiile războaielor civile, când faptele de jaf
şi banditism deveniseră frecvente, iar legislaţia în vigoare nu mai era satisfăcătoare pretorul a
sancţionat delictul de tâlhărie. Acesta a creat o acţiune specială numită vi bonorum raptorum
(cu privire la lucrurile luate prin violenţă), prin intermediul căreia furtul comis prin violenţă a
fost sancţionat cu împătritul prejudiciului cauzat.
Fraus creditorum reprezenta paguba realizată de către debitorul care, pentru a îşi crea sau
mări insolvabilitatea, a înstrăinat bunurile sale astfel încât creditorii să nu mai poată avea
posibilitatea de a îşi valorifica creanţele. Pretorul a intervenit împotriva acestor practici
sancţionând delictul printr-o restitutio in integrum ob fraudem creditorum care presupunea
desfiinţarea actelor prin care debitorii îşi înstrăinau bunurile în defavoarea creditorilor.
C2.
Obiectivele cursului:
 Prezentarea organizării politico-sociale a dacilor;
 Prezentarea unor informaţii esenţiale despre Decebal ca erou al dacilor;
 Identificarea etapelor evoluţiei statului daco-geţilor;
 Înţelegerea genezei şi evoluţiei statului daco-geţilor;
 Explicarea şi interpretarea instituţiilor juridice corespunzatoare dreptului geto-dac;
 Reliefarea rolului cunoaşterii istoriei statului şi dreptului geto-dac;
 Identificarea conceptelor, teoriilor şi instituţiilor specifice istoriei statului şi dreptului
geto-dac.
 Prezentarea organizării de drept a Daciei Romane;
 Explicarea organizării administrative, fiscale, militare şi religioase a Daciei Romane;
 Detalierea vieţii economice, sociale şi a dreptului de proprietate din Dacia Romană;
 Prezentarea şi explicarea sistemelor de drept din Dacia Romană;
 Identificarea conceptelor, teoriilor şi instituţiilor specifice istoriei statului şi dreptului
geto-dac.
STATUL ŞI DREPTUL GETO-DAC
 
Statul daco-geţilor în perioada de maximă dezvoltare
Organizarea statului dac  
Instituţiile juridice la geto-daci a. provinciali,obişnuiţi;
  b. obişnuiţi, deditici;
  c. provinciali, deditici.
DUALISMUL JURIDIC ÎN DACIA – PROVINCIE ROMANĂ  
  6. Cui revenea cea mai mare competenţă, după împărat, în Dacia romană?
 
Organizarea de drept a Daciei Romane
a. Concilium-ului Provinciae Daciarum Trium;
-Organizarea administrativă
b. Preotului cultului imperial din provincie (preot al altarului lui Augustus);
-Organizarea fiscală c. guvernatorului provinciei (legatus augusti praetore).
-Organizarea militară  
-Organizarea religioasă STATUL ŞI DREPTUL GETO-DAC
Sisteme de drept în Dacia Romană
-Dreptul roman pe teritoriul Daciei şi izvoarele sale Părintele istoriei, Herodot, afirma în cartea a cincea a Istoriilor că neamul tracilor era, după
-Instituţiile de drept cel al indienilor, cel mai mare dintre toate şi că dacă ar fi avut un singur domnitor şi ar fi fost
uniţi, ar fi de neînvins şi cu mult mai puternici decât toate popoarele. Zona de extindere a
acestei etnii ajungea, în nord, până la mlaştinile Pripetului (în Polonia de astăzi), în sud, până
Alegeţi varianta corectă! la Marea Egee, în vest, până la Dunărea panonică ( în Ungaria de astăzi), iar în est până la
  fluviul Bug.
1. Puterea judecătorească în statul geto-dac era încredinţată: Geto-dacii s-au făcut remarcaţi prin semnificative realizări pe plan politic, economic, cultural,
  prezenţa statornică a geto-dacilor în spaţiul carpato-danubiano-pontic fiind atestată din
a. regelui; prima jumătate a mileniului I î.e.n. Istoriografii greci îi desemnau pe strămoşii noştri prin
b. nobilimii; termenul de geţi, iar istorigrafii romani le spuneau daci. Există voci care susţin că dacii trăiau
c. preoţilor. în zona intracarpatică, iar geţii în zona extracarpatică. În realitate era vorba despre acelaşi
  popor, istoricul Strabo afirmând în Geografia că geţii şi dacii vorbesc aceeaşi limbă şi sunt
2. Cum au trăit geto-dacii până la formarea statului lor?
acelaşi popor, că ei sunt constituiţi într-un mare număr de triburi, ocupând un enorm
 
perimetru cuprins între Tisa, Dunăre, Marea Neagră şi Nistru, cu depăşirea acestor repere
a. în uniuni de triburi;
b. în comunităţi vicinale; înspre Balcani, Bug şi Câmpia Panonică.
c. în regate.
  Statul daco-geţilor în perioada de maximă dezvoltare (sec. I î.Chr. – sec. I d. Chr.)
3. De către cine era deţinută puterea supremă în statul geto-dac până la cucerirea Daciei de
către romani? Dovezile arheologice cele mai vechi ale existenţei şi activităţii omului în spaţiul carpato-
  danubian datează din epoca paleoliticului. Primele subdiviziuni ale timpului istoric le-au
a. vicerege; constituit paleoliticul şi mezoliticul.
b. rege; În cadrul acestora s-au constituit primele comunităţi umane în care şi-au făcut apariţia
c. preoţi. manifestările spirituale numite ulterior magie şi religie. În această perioadă a avut loc
  procesul de transformare a comunităţilor de consumatori semi-nomazi, în comunităţi
4. Care este semnificaţia termenului canabae? sedentare, producătoare de hrană, făuritoare de unelte de muncă.
 
Din punct de vedere al organizării sociale, trecerea de la paleolitic la neolitic a însemnat
a. aşezări civile cu statut quasi-urban întemeiate în jurul castrelor de către meşteşugari,
structurarea cetei primitive şi constituirea gintei matriarhale ce reprezenta o unitate cu
negustori, bancheri, veterani;
b. aşezări rurale de tip roman constituite pe teritoriul unei colonii, fiind conduse de unul sau caracter personal şi nu teritorial, în fruntea ei aflându-se femeia cea mai în vârstă, celelalte
doi magistraţi ori de praefectus; femei vârstnice alcătuind sfatul ginţii, deşi organul suprem era o adunare democratică
c. comune rurale mai mici cu pământuri, fonduri şi magistraţi proprii, depinzând de unitatea alcătuită din toţi bărbaţii şi femeile ginţii, toţi având drept de vot egal. Ulterior, 2-4 ginţi
administrativă pe al cărei teritoriu era situată. matriarhale s-au grupat şi au format o fratrie, mai multe fratrii unite formând un trib. În timp
  s-a produs specializarea triburilor. Contactele, relaţionarea şi influenţările reciproce cu
5. Peregrinii se împărţeau în două categorii: civilizaţiile elenă, romană, Orientul mijlociu etc. au sporit tezaurul cultural al strămoşilor
nostri.
Civilizaţia bronzului (circa 2500 î.Hr.– secolul XII î.Hr.) s-a caracterizat prin dezvoltarea unitară
a grupului etno-cultural tracic în spaţiul carpato-balcanic. În epoca bronzului alături de
păstorit şi de meşteşugurile casnice s-a dezvoltat şi agricultura cu plugul de lemn ceea ce a
făcut posibilă cultivarea unor suprafeţe mai întinse. Agricultura şi păstoritul, fiind practicate
prioritar de către bărbaţi, a dus la trecerea acestora pe primul plan social, comunitatea
începând să se organizeze pe temeiul patriarhatului. Marea familie patriarhală a devenit în
cadrul ginţii şi al tribului, nucleul economic principal al societăţii.
Totalitatea familiilor patriarhale formau ginta patriarhală, ce avea în stăpânire comună o
parte din teritoriul tribului şi era condusă de şeful familiei celei mai vechi, şefii celorlalte
familii alcătuind sfatul ginţii. Mai multe ginţi alcătuiau fratria patriarhală, aceste fratrii
alcătuiau tribul patriarhal condus de cel mai experimentat şef de gintă. Uniunea de triburi
patriarhale se baza pe rudenia de sânge, deplina egalitate între membrii constituind
fundamentul acesteia. În cadrul tribului, puterea supremă aparţinea „sfatului”, format din
căpeteniile ginţilor şi şefii religioşi. Societatea era organizată sub forma democraţiei militare,
în cadrul căreia s-a format aristocraţia gentilico-tribală şi proprietatea privată incipientă. În
spaţiul carpato-dunăreano-pontic a avut loc, spre sfârşitul sec. al XIII-lea î. Chr., o mare
migraţie. Prin schimbările demografice de la sfârşitul mileniului II i. Chr. s-a consemnat
maxima extindere teritorială a tracilor (spaţiul delimitat de Dunărea mijlocie, zona unde
Marea Neagră comunică cu Marea de Azov, nordul Munţilor Carpaţi, litoralul estic al Mării
Egee).
Civilizaţia fierului corespunde civilizaţiei geto-dacice confirmată prin descoperirile
arheologice şi prin texte literare. Caracterul unitar al civilizaţiei fierului este reliefat de
cultura Basarabi, care datează din Hallstatt-ul mijlociu care a durat până în secolul al Vl-lea
î.e.n. şi care s-a caracterizat printr-o dezvoltare rapidă şi unitară a grupului etnic al tracilor de
pe teritoriul carpato-balcanic. Pe plan spiritual, tracii nordici se vor individualiza atât
economic, cât şi politic şi religios, făcându-se cunoscuţi în lumea antică sub numele de geto-
daci. Potrivit izvoarelor narative ulterioare, geto-dacii au creat un sistem spiritual original
care îl avea în centrul său pe Zalmoxis, eroul civilizator de tradiţie orfică, zeificat de geto-daci.
Geţii şi dacii au constituit unul şi acelaşi popor, având aceeaşi origine tracică şi vorbind
aceeaşi limbă. Trogus Pompeius subliniază că dacii sunt de acelaşi neam cu geţii, fiind o
mlădiţă a celor dintai. Strabon relata că dacii vorbeau aceeaşi limbă ca şi geţii, iar Pliniu cel
Bătran vorbea de geţii pe care romanii îi numeau daci. Noţiunea de daci o întalnim într-o
primă consemnare la Iulius Caesar în De bello Gallico, iar pe aceea de Dacia, ca noţiune
etnică şi geografică, la Tacit şi Agrippa.
Democraţia militară, ce se caracteriza prin faptul că toate hotărârile cu privire la destinul
comunităţii erau adoptate de poporul înarmat, conţinea câteva elemente fundamentale care
se găsesc şi în societatea geto-dacă: existenţa unor instituţii speciale ale conducerii tribului
(regii, sfatul tribului şi adunarea generală a tribului), stratificarea socială, diminuarea
democraţismului gentilic şi transformarea lui într-un democraţism militar etc. Trecerea la stat
de la democraţia militară, a fost determinată de profunde transformări economice şi sociale.
Geto-dacii trăiau organizaţi în uniuni de triburi. Acestea reprezentau organizaţii cu caracter
militar, în fruntea cărora se găsea o căpetenie, un şef militar care, de obicei, împărţea
puterea politică cu o căpetenie religioasă.
Dromichete este considerat cel dintai monarh însemnat al geţilor. Conflictul cu regele
Macedoniei, Lisimah (292 i. Chr.) a izbucnit ca urmare a pretenţiilor regelui trac de a-şi
extinde stăpânirea asupra teritoriilor şi cetăţilor de pe malul stâng al Dunării, cuprinse în
regatul get. Acest conflict s-a finalizat prin victoria geţilor şi a demonstrat evoluţia economică
şi militară a geţilor din nordul Istrosului. Au urmat, în spaţiul carpato-danubiano-pontic, regi
precum Oroles, Rhemaxos, Zalmodegikos, Rubobostes (menţionat de istoricul Pompeius
Trogus) etc. care au incercat să unifice triburile geto-dace. Sub aspect politic, statul dac s-a
realizat prin unificarea triburilor geto-dacilor de către regele Burebista (82-44 i. Chr.).
Originea etnică, unitatea lingvistică şi spirituală, dinamica demografică, diferenţierea
populaţiei în clase şi grupuri sociale datorită progresului economic, calităţile politice,
organizatorice, militare şi diplomatice ale regelui Burebista, precum şi existenţa unei
conjuncturi externe favorabile (slăbirea forţei celţilor, ilirilor şi tracilor datorită conflictelor cu
romanii) au facilitat puterea statului geto-dac care s-a întins din Carpaţii Păduroşi până în
Balcani (Munţii Haemus), de la confluenţa raului Marus cu Dunărea mijlocie până la gura
Bugului şi Marea Neagră.
Moartea lui Burebista a întrerupt unitatea statului geto-dac, care s-a împărţit în mai multe
formaţiuni. Nucleul statal de la Sarmisegetusa dacică a rămas în atenţia autorilor antici care îi
consemnează pe Deceneu (rege, mare preot şi judecător), Comosicus (rege, mare preot şi
judecător), Corylos (rege care domneste la Sarmisegetusa Basileion timp de 40 de ani), Duras
şi Decebal. În perioada de referinţă, o serie de teritorii sud-dunărene şi nord-dunărene au
fost înglobate Imperiului roman, declanşându-se oficial începutul romanizării la Dunărea de
Jos.
Începând cu 85-87 d. Chr., în jurul nucleului politic şi spiritual din Munţii Sureanu s-a
constituit acţiunea de reunificare statală, grăbită de cuceririle romane. Astfel, Dacia s-a
integrat, din punct de vedere cultural, în orbis Romanus (lumea romană). Duras a lăsat tronul
biruitorului, Diurpaneus, supranumit Decebal (cel puternic, cel viteaz) după înfrângerea lui
Fuscus din anul 87. Acesta va fi recunoscut unic conducător de către toţi geto-dacii liberi.
Statul condus de Decebal a fost rezultatul unei noi etape de dezvoltare a societăţii geto-dace
în împrejurările complexe ale extinderii puterii romane în sud-estul Europei.
Organizarea statului dac
Statul dac s-a format şi s-a consolidat într-o atmosferă relativ calmă sub lunga domnie a lui
Burebista. Referindu-se la atmosfera acelor vremuri istoricul Strabo, afirma că Burebista,
luând conducerea poporului său, a ridicat pe oamenii aceia înrăiţi de nesfârşitele războaie şi
i-a îndreptat prin abstinenţă şi sobrietate şi ascultare de porunci, aşa încât, în câţiva ani, a
întemeiat o mare stăpânire şi a supus geţilor aproape pe toţi vecinii. Ba era de mare
primejdie şi pentru romani, pentru că trecea Dunărea fără să îi pese de nimeni şi prăda Tracia
până în Macedonia şi în Iliria, iar pe celţi, cei ce se amestecaseră cu tracii şi cu ilirii, i-a pustiit
cu totul şi pe boyi care ascultau de regele Critasiros, dar şi pe teurisci i-a şters de pe faţa
pământului.
Burebista a fost organizatorul unei monarhii cu caracter militar. Monarhia politico-militară
dacică a avut o identitate proprie, ea neputand fi încadrată în cadrul monarhiilor sclavagiste
clasice. Burebista a introdus un sistem de legi pe care Strabon ni-l semnalează afirmând că
acesta a ridicat neamul său şi prin supunerea faţă de porunci.
Organizarea centrala a statului dac, vizeaza în primul rând puterea supremă deţinută de rege,
în calitatea sa de vârf al nobilimii sclavagiste şi al ierarhiei aparatului de stat.
Instituţia regalităţii tinde să devină ereditară, atata vreme cât Burebista şi Decebal au fost fii
de regi. Cu toate acestea, succesiunea le chemă în egală măsură şi pe alte rude ale regelui
sau chiar pe marele preot. Lui Scorillo i-a urmat la tron fratele sau, Diurpaneus, iar pe acesta
la urmat nepotul sau de frate Decebal, în vreme ce după moartea lui Burebista puterea a
revenit marelui preot Deceneu. Până la Burebista, regalitatea a avut mai mult o funcţie
militară şi religioasă.
Trăsăturile specifice monarhiei dacice sunt:
 regele este vârful nobilimii sclavagiste şi al ierarhiei aparatului de stat dar are în continuare
importante prerogative militare;
 altă trasatură specifică monarhiei dace o constituie exercitarea puterii laice şi religioase fie
de o singura persoană, fie de către persoane diferite; în timpul lui Burebista puterea
religioasă era deţinută de Deceneu, iar în vremea lui Decebal de Vesinas; atât Deceneu cât şi
Comosycus au fost totodata regi şi mari preoti.
 regele deţinea monopolul asupra minelor de aur.
Regele era înconjurat de o curte formată din sfetnici şi executanţi ai voinţei sale. Rolul cel mai
important îi revenea marelui preot, care, în conformitate cu organizarea statală din timpul lui
Burebista, exercita atribuţiunile unui veritabil vicerege. Importanţa şi puterea autorităţii
religioase a marelui preot s-a explicat prin faptul că, în viziunea timpului, legile erau de
origine divină. Având în vedere faptul că interpretarea legilor era făcută de către preoţi în
calitatea lor şi de judecători, aceştia erau consideraţi că reprezintă legatura cu divinitaţile şi
voinţa lor, pe care doar ei erau abilitaţi să o aducă la cunoştinţa oamenilor. Şi având în
vedere faptul că în statul dac puterea se sprijinea pe lege, iar legea era impusă de cler,
simbioza între rege ca exponent al puterii şi a marelui preot ca vârf al clerului, a constituit
principalul factor prin intermediul căruia a fost elaborat şi s-a impus sistemul de drept geto-
dac.
În afară de marii preoti, în sistemul puterii centrale existau şi alţi înalţi demnitari cu diferite
atribuţiuni, în virtutea cărora titularii lor se bucurau de stabilitate şi continuitate. În acest
sens, o figură importantă a fost Acornion, care, potrivit inscripţiei de la Dionsiopolis s-a
bucurat la curtea lui Burebista fiind un prim sfetnic de cea dintâi şi cea mai mare cinste.
Dacia dispunea de un vast sistem de apărare, în centrul cărora se aflau cetăţile, construite pe
întreg teritoriu statului. Grupate în jurul capitalei Sarmisegetusa (Costeşti, Piatra Roşie,
Blidaru) dacii au construit un mare număr de cetăţi în Transilvania (Băniţa, Căpâlna şi Surduc)
în Moldova (Bâtca Doamnei) şi în Oltenia (Deniţa şi Polovragi).
Organizarea locală a statului dac a fost surprinsă în izvoare istorice, dintre care de mare
importanţă sunt menţiunile făcute de Suidas. Potrivit acestuia, înainte de ocupaţia romană,
în Dacia erau unii puşi mai mari peste treburile agricole şi altii, din jurul regelui, erau împărţiţi
la paza cetăţilor. De aici rezultă că existau minim două categorii de atribuţii ale dregătorilor
locali şi anume de ordin administrativ şi militar. La curtea regelui, se aflau viceregele,
consilieri regali, comandanţi militari, şefi de fortificaţii, soli pentru diverse misiuni. Armata
constituia unul dintre elementele esenţiale ale monarhiei dacice, Burebista dispunând de o
armată puternică care potrivit lui Strabon, număra 200.000 de oameni.
Statul geto-dac a continuat să existe ca instituţie şi după moartea lui Burebista deşi fiind slab
centralizat s-a dezmembrat rapid în patru, apoi cinci, organizări politice. Decebal (87-106 d.
Chr.) a fost cel care a unificat din nou pe geto-daci. Statul lui Decebal era mai mic ca întindere
geografică decât cel al lui Burebista dar era mai unitar, mai centralizat, mai puternic. În urma
războaielor din anii 101-102 şi 105-106, statul dac a fost cucerit de armatele romane, o parte
a teritoriului său devenind provincie romană (diploma militară din 11 august 106).
Instituţiile juridice la geto-daci
În epoca prestatală, relaţiile sociale ale geto-dacilor erau reglementate prin norme de
conduită fără caracter juridic, norme aplicate şi respectate de bună voie de membrii
societăţii şi care aveau un pronunţat caracter religios.
Normele de drept ale tribului aveau o sarcină dublă:
 prevenirea oricărei încălcări prin mijloace pasive, prin simpla prezenţă;
 intervenţia activă, atunci când normele erau încălcate, atunci când unul sau mai mulţi
indivizi puneau în pericol siguranţa tuturor.
Trecerea de la societatea gentilică la organizarea politică, încheiată în vremea lui Burebista, a
reprezentat un salt calitativ ce a determinat profunde transformări economice, sociale,
organizatorice, politice.
Teritoriul era împărţit în unităţi administrative, cetăţile fiind cele mai importante.
Administraţia locală era condusă de:
 dregători însărcinaţi cu organizarea şi controlul activităţilor economice şi fiscale;
 dregători militari, însărcinaţi cu realizarea şi supravegherea sistemului de apărare.
Statul geto-dac a avut un sistem legislativ alcătuit din legi scrise, elaborate de autoritatea
centrală a statului, respectiv de rege (care susţinea că i-au fost inspirate de către zei), legi
care purtau atât pecetea regelui, cât şi a marelui preot. Astfel, legile erau întărite de
autoritatea de stat propriu-zisă şi de către autoritatea religiei, iar sentimentul de temere faţă
de zei asigura respectarea legilor.
Inegalitatea de avere, proprietatea privată au generat stratificarea socială, care la rândul ei a
determinat apariţia şi componenţa instituţiilor juridice.
Instituţiile juridice mai bine cunoscute pentru această perioadă sunt: proprietatea, familia,
precum şi normele penale care le apărau.
Cea mai importantă instituţie a dreptului geto-dac este cea a proprietăţii. Geto-dacii au
cunoscut doua forme de proprietate: privată şi comună devalmaşă a obştilor săteşti sau
teritoriale.
În cadrul obştei, pământul era împărţit în loturi care erau atribuite în folosinţă individuală
fiecărei familii, pe termen de un an, urmând ca în anul următor să fie redistribuite, prin
sistemul tragerii la sorţi. În domeniul privat, marii proprietari erau nobilii daci (tarabostes),
care deţineau atât mari proprietăţi de pământ, cât şi mine de aur, argint sau sare.
Capacitatea juridică a persoanelor era diferenţiată în raport cu poziţia socială a acestora.
Nobilii se bucurau de o capacitate juridică deplină, putând deveni chiar regi şi preoţi, în timp
ce populaţia de rând avea o capacitate juridică mai restransă. Referitor la situaţia sclavilor
(confirmaţi de Strabon în Geografia), aceştia erau lipsiţi de drepturi civile şi politice.
În privinţa dreptului geto-dac în materia obligaţiilor şi contractelor, dat fiind faptul că nu s-au
păstrat textele vechilor legi, nu există nici o informaţie cu privire la instituţiile juridice.
În materia familiei informaţiile sunt contradictorii de aceea se consideră că dacii au cunoscut
cele două forme de căsătorie: poligamia şi monogamia, cetăţenii înstăriţi practicând
poligamia, iar cei de rând monogamia.
Pe măsura accentuării diferenţierilor sociale, din necesitatea transmiterii succesiunii fără
pericolul divizării excesive şi a continuităţii valorificării patrimoniului familiei de către urmaşii
direcţi, s-a generalizat monogamia.
Căsătoria se încheia prin cumpărarea femeii de către bărbat de la părinţii acesteia.
Cumpărarea este menţionată într-un text de Pomponius Mela, care preciza că fetele trace
erau fie scoase la licitaţie publică, fie vândute. Preţul varia după cinstea şi frumuseţea lor,
căci, în caz contrar, bărbaţii erau cumpăraţi de fete. Textele din Horaţiu, informează că,
uneori, la încheierea căsătoriei, soţia era înzestrată în vederea susţinerii sarcinilor
matrimoniale termenul de zestre având origine geto-dacă bine stabilită dar principala zestre
a femeii consta în virtute. Adulterul femeii se pedepsea cu moartea.
Descendenţa copiilor s-a stabilit în primul rând după tată, familia fiind patriliniară şi
patrilocală. Puterea tatălui asupra copiilor avea caracteristicile unui drept de proprietate,
acesta putând să-i vandă ca sclavi. După decesul mamei, copiii rămaneau în familia tatălui,
fiind îngrijiţi de mama vitregă.
Puterea judecătorească aparţinea preoţilor. Şefii supremi ai justiţiei erau regii, aceştia
îmbinând atât activitatea politică cât şi cea juridică cu activitatea religioasă. După moartea lui
Burebista, marele preot Deceneu, cu care acesta împărţise puterea, devine rege. Istoricul
Iordanes, referindu-se la regele Comosycus, arată că acesta s-a ocupat îndeaproape de
organizarea şi judecarea proceselor.
Dreptul penal cuprindea norme de o deosebită asprime, având rolul de a veghea la apărarea
statului şi a proprietăţii private. Erau pedepsite cu moartea, fiind considerate infracţiuni
deosebit de grave, încălcarea interdicţiilor religioase (sacrilegiile), a celor stabilite de
autoritatea centrală, consumul de vin şi carne (care erau interzise de cler). Sistemul judiciar
mai păstra elemente specifice organizării gentilice: răzbunarea sângelui (în cazurile de
vătămare corporală) şi duelul judiciar, ca modalitate de rezolvare a litigiilor. Duelul judiciar
era folosit şi în caz de recăsătorire a văduvelor, cei care doreau să le ia de soţie chemând la
luptă sufletul celui mort.
DUALISMUL JURIDIC ÎN DACIA – PROVINCIE ROMANĂ
Înfruntarea militară dintre daci şi romani a durat vreme de două secole şi a constituit o vie
expresie a tendinţelor expansioniste ale Romei, dar şi a hotărârii dacilor de a-şi menţine
independenţa.
Cucerirea romană a Daciei, realizată în urma celor două războaie daco-romane (101-102 şi
105-106), a întrerupt evoluţia firească a civilizaţiei şi instituţiilor politico-juridice geto-dace,
schimbând tot ceea ce nu era potrivit aşezămintelor şi spiritului Romei. Cucerirea Daciei de
către romani şi transformarea ei în provincie, nu s-a realizat într-un singur moment. Lunga
durată a acestui proces şi succesele schimbătoare de o parte şi de cealaltă au depins de locul
pe care acest colţ de civilizaţie îl poseda în ansamblul politicii romane, de gradul de
organizare şi de împotrivire a dacilor, de mijloacele materiale şi umane de care dispunea
Imperiul. În temeiul unei „constitutia imperiale” (lex provinciae), provincia imperială Dacia
Traiană cuprindea în hotarele sale spaţiul intercarpatic până pe cursul superior al Someşului
Mare, Banatul şi Oltenia până la Jiu. Nu au intrat în cadrul noii provincii Crişana,
Maramureşul, depresiunea Ciucului, Moldova şi Muntenia până la linia fortificată
transalutană. În noua provincie, romanizarea a fost intensă, ea bazându-se pe o colonizare
sistematică şi masivă, pe întemeierea unor oraşe, castre sub forma de municipii şi colonii, pe
construirea unor drumuri, pe impunerea limbii, obiceiurilor şi credinţelor cuceritorilor
romani. Noua provincie Dacia era condusă de un legatus Augusti pro praetore ajutat de un
aparat administrativ, militar şi politic.
Provincia romană Dacia a fost reorganizată de mai multe ori. În anul 119 a fost creată
provincia Dacia Superior, care cuprindea cea mai mare parte a Transilvaniei, Banatul şi vestul
Olteniei, cu resedinţa la Apulum şi Dacia Inferior, care cuprindea estul Olteniei şi sud-estul
Transilvaniei, cu resedinţa la Romula.
Dacia Superior era condusă tot de un legatus Augusti pro praetore, ajutat de un procurator
Augusti ce conducea Dacia Inferior. Aceştia aveau atribuţii financiare şi militare şi erau
subordonaţi împăratului Hadrian care a reorganizat întreg aparatul administrativ al provinciei
în anul 123 sau 124, cu ocazia unei vizite la nordul Dunării (a format provincia Dacia
Porolissensis), acordând atenţie deosebită vieţii civile. Unele oraşe au fost ridicate la rangul
de municipiu, iar centrul politic şi-a adăugat numele capitalei regilor daci, Colonia Ulpia
Traiana Augusta Dacica Sarmisegetusa.
Ultima reorganizare a provinciei e realizata de împăratul Marcus Aurelius, între 168-169.
Astfel, Marcus Aurelius uneşte Dacia Superioară cu Dacia Inferioară, formând Dacia Apulensis
şi desprinde apoi Banatul, formând Dacia Malvensis. Porolisensis e ţinută în graniţele sale
existente înainte de aceasta reorganizare.
Organizarea administrativ-militară pusă la punct în timpul împăratului Marcus Aurelius s-a
menţinut până la părăsirea Daciei de către armata şi administraţia romană, în anul 275 d. Hr.
Cele trei Dacii romane au fost puse sub comanda unui guvernator general cu titlul de legatus
Augusti pro praetore trium Daciarum, numit dintre foştii consuli. În subordinea acestuia se
aflau comandanţii celor două legiuni care staţionau în Dacia, precum şi procuratorii celor trei
provincii. Cea mai importantă era Dacia Apulensis cu resedinţa la Apulum, condusă de un
legatus (Sarmisegetusa-Metropolis a rămas capitala unde se găsea guvernatorul suprem al
celor trei Dacii şi adunarea provincială - concilium provinciae, Dacia constituind o singură
provincie cu grad imperial, împărţită însă în trei subdiviziuni). Primul guvernator, atestat
documentar, în anul 110 a fost Terentius Scandinavu (Scandinavius).
Atacurile carpilor şi a primului val al populaţiilor migratoare au decis retragerea aureliană. O
parte semnificativă a populaţiei romanizate a rămas în fosta provincie, Aurelian creând însă
în sudul Dunării Dacia Mediterranea şi Dacia Ripensis.
Organizarea de drept a Daciei Romane
Organizarea administrativă
În planul administraţiei centrale, guvernatorul provinciei (legatus Augusti pro praetore)
deţinea atribuţii de ordin politic, administrativ, judecătoresc etc., având cea mai mare
competenţă după împărat (imperium maius). Guvernatorul avea şi ius edicendi, adică deţinea
dreptul de a da edicte, iar competenţa sa jurisdicţională era identică cu cea a consulilor,
pretorilor, prefectului oraşului şi a pretorului în Roma.
Guvernatorul era ajutat de adunarea provincială (concilium provinciae Daciarum trium),
formată din delegaţi ai oraşelor, care se întrunea o dată pe an la Sarmisegetusa. În fruntea
adunării se afla preotul cultului imperial din provincie, principala atribuţie a acestui Concilium
fiind întreţinerea cultului împăratului care simboliza statul roman în întregul său.
În provincia Dacia existau trei tipuri de aşezări:
 municipii;
 colonii (aşezări urbane);
 sate (aşezări rurale).
Cu excepţia metropolei Ulpiei Traiana Sarmisegetusa, care avea un statut aparte fiind iniţial
colonie devenind ulterior sediul administraţiei centrale a provinciei, toate oraşele dacice au
dobândit mai întai rangul de municipiu, multe dintre ele devenind ulterior şi colonii.
Municipiile erau aşezări urbane cu o poziţie inferioară coloniilor, locuitorii lor bucurându-se
de un statut juridic intermediar între peregrini şi colonişti. Unele puteau fi municipii cu drept
de cetăţenie romană, altele, cu statut juridic latin.
Coloniile erau centre urbane locuite de cetăţeni romani, având un important rol în
romanizarea populaţiei autohtone. Cetăţenii locuitori ai coloniilor se bucurau de toate
drepturile publice şi private. Unele colonii aveau dreptul de cetăţenie romană, altele
beneficiau doar de ius Latii, un statut intermediar între cel de cetăţean roman şi cel de
peregrin. Exista şi o categorie privilegiată de colonii care erau considerate ca făcând parte din
Italia, cetăţenii lor bucurându-se de ius italicum, care conferea privilegiul de a deţine teren în
proprietate privată şi de a nu plăti impozitul funciar (impozitul pe pământ) şi capitaţia
(impozitul personal).
Coloniile şi municipiile erau conduse de un consiliu municipal (ordo decuriorum) alcătuit din
20 de consilieri sau decurioni. Aceştia erau aleşi din cinci în cinci ani de către magistraţii
numiţi quin-quennales, dintre foştii demnitari ai oraşului, demnitarii în funcţie şi fruntaşii
vieţii publice şi economice, cu condiţia de a fi fost născuţi liberi, de a prezenta încredere din
punct de vedere politic şi de a dispune de o avere de 100.000 de sesterţi. Calitatea de
decurion era de obicei acordată pe viaţă şi moştenită din tată în fiu. Consiliul municipal era
similar senatului roman, având dreptul de a emite hotărâri, acorda titluri, onoruri sau
imunităţi, reprezenta oraşul în faţa guvernatorului provinciei, trimite delegaţi la Roma pentru
a transmite felicitări şi urări împăratului, atribui terenuri, coordona activităţile administrative
şi fiscale, soluţiona probleme edilitare, organiza jocuri publice etc.
Hotărârile consiliului decurionilor erau aduse la îndeplinire de doi duumviri iure dicundo în
colonii şi de patru quattumviri în municipii. Aceştia erau cei mai înalţi dregători ai oraşelor,
răspunzând de întreaga conducere a oraşului şi având şi dreptul de a judeca litigii mai mici,
cele importante intrând în competenţa guvernatorului provinciei şi instanţelor lui speciale.
Magistraţii oraşelor erau aleşi anual, având ca principale atribuţii alegerea şi completarea
oastei decurionilor, recensământul populaţiei, stabilirea impozitelor, alcătuirea bugetului pe
cinci ani, acordarea unor bunuri şi drepturi ale coloniei etc.
Edilii erau dregători însărcinaţi cu îngrijirea clădirilor publice, organizarea lucrărilor publice,
poliţia oraşului, aprovizionarea pieţelor, organizarea spectacolelor, iar questorii administrau
bunurile şi finanţele orăşeneşti şi aveau în grijă arhiva ordinului decurionilor.
Atât calitatea de decurion cât şi dregătoriile erau onorifice, posesorii lor fiind obligaţi să facă
danii în bani sau alimente şi să-şi arate generozitatea prin organizarea de jocuri şi spectacole
şi prin ridicarea de construcţii publice. Mandatul dregătorilor era de un an putând fi reînnoit.
Aşezările rurale se clasificau în mai multe categorii:
 pagus;
 vicus;
 categorii speciale de aşezări rurale cuprinzând canabae şi stationes.
Aşadar, satele erau locuite de majoritatea populaţiei autohtone, fiind organizate fie după
model roman (pagus şi vicus), fie după modelul tradiţional al obştilor teritoriale. Satele erau
conduse de magistraţi şi chestori, ajutaţi în problemele administrative de un consiliu comunal
(ordo).
Canabae erau aşezări civile cu un statut quasi-urban, întemeiate în jurul castrelor de către
meşteşugarii, negustorii sau bancherii care însoţeau trupele romane, precum şi de veterani
sau membrii familiilor soldaţilor.
Pagus era o aşezare rurală de tip roman, constituită pe teritoriul unei colonii, condusă de
unul sau doi magistraţi ori de un praefectus (care era şi decurion al coloniei tutelare) şi
locuită în majoritate de către cetăţeni romani.
Vicus era o comună rurală mai mică, cu pământuri, fonduri şi magistraţi proprii, depinzând de
unitatea administrativă pe teritoriul căreia era situată; era locuită în majoritate de către
necetăţeni, latini şi peregrini.
Stationes reprezentau puncte vamale, poştale, de pază şi control unde se încasa impozitul de
2,5% pe circulatia bunurilor şi persoanelor.
Un ordin distinct erau colegiile, constituite pe criterii etnice, profesionale (fierari, corăbieri,
luntraşi, aurari, negustori) sau religioase, conduse de un praefectus sau magister.
Cea mai înaltă magistratură sacerdotală era cea de pontifex maximus.
Organizarea fiscală
Administrarea finanţelor provinciei Dacia se realiza de către un procurator financiar cu sediul
la Colonia Ulpia Traiana, acolo unde se centralizau toate datele privind impozitele şi celelalte
venituri ale provinciei. Procuratorul financiar era subordonat legatului imperial al Daciei, fiind
recrutat dintre membrii ordinului ecvestru, şi având în subordinea sa un întreg aparat fiscal
alcătuit din funcţionari inferiori. S-a menţinut această situaţie şi după prima reorganizare în
Dacia Superioară, iar după a doua reorganizare şi în Dacia Apulensis.
În cazul în care postul regatului imperial era vacant, conducerea interimară era atribuită
procuratorului financiar, în calitatea sa de vice guvernator.
În Dacia inferioară, Dacia Porolisensis şi Dacia Malvensis, atribuţiile financiare erau exercitate
de procuratorii prezidiali ai acestor provincii, iar în Dacia Porolisensis, după ce atribuţiile
guvernatorului au fost preluate de comandantul legiunii a-V-a Macedonica, activitatea
financiară a fost încredinţată unui procurator financiar special.
În scopul stabilirii impozitelor, din 5 în 5 ani se realiza un recensământ al bunurilor şi
persoanelor, de către magistraţi specializaţi, denumiţi Dumviri Cvint Venales. Impozitele erau
de 2 feluri:
 Directe – tributa;
 Indirecte – vectigalia.
Impozite directe: capitaţia (impozit personal, plătit de toţi locuitorii), censul (impozit pe
pământ, plătit de toţi cei care deţineau un teren în proprietate, cu excepţia veteranilor
împroprietăriţi care participaseră la războaiele dacice şi care beneficiau de ius italicum;
valoarea acestui impozit varia în funcţie de natura terenului – ogor, păşune sau pădure - şi
reprezenta 1% din valoarea acestuia);
Impozitele indirecte:
 5% pe moşteniri, eliberări de sclavi;
 4% pe vânzările de sclavi;
 1% vânzările altor bunuri;
 2,5% pe circulaţia bunurilor şi persoanelor.
Ultimul impozit era perceput în cadrul unor oficii vamale denumite stationes, amplasate la
graniţa provinciei şi în interiorul acesteia, şi care erau conduse la început de nişte sclavi
imperiali. Ulterior această activitate a fost arendată unui conductores, şi mai târziu a fost
încredinţată unor procuratori vamali recrutaţi dintre membrii ordinului ecvestru.
Organizarea militară
Dintre toate trupele angrenate în scopul cuceririi Daciei lui Decebal, au mai rămas în
perioada stăpânirii romane doar două legiuni (Legiunea a XIII-a Gemina şi Legiunea a V-a
Macedonica), fiecare numărând aproximativ 6.000 de ostaşi care proveneau din diferite părţi
sau provincii ale imperiului.
Comandantul superior al armatei era un legatus imperial, iar după împăratul Gallienus un
praefectus legiones. Prefecţii erau numiţi dintre militarii de profesie iar legaţii erau numiţi
dintre membrii ordinului senatorial. Comandanţii legiunilor erau ajutaţi de ofiţeri care
răspundeau de disciplina militară şi de capacitatea de acţiune a legiunii. Numai prefecţii şi
ofiţerii aveau cetăţenia romană, în timp ce soldaţii o dobândeau abia la sfârşitul serviciului
militar care dura 25 de ani, câteodată chiar mai mult.
Armata era alcătuită din trupe regulate şi trupe provizorii.
Erau trupe regulate:
 legiones (legiuni);
 cohortes (pedestraşi);
 alae (călăreţi).
Erau trupe provizorii:
 numeri - formate din barari care luptau după tradiţiile şi cu armele lor naţionale;
 vexillationes - detaşamente provizorii, cu organizare romană.
Sistemul de apărare a provinciei Dacia cuprindea trei feluri de construcţii militare: valuri,
castre şi castele.
Organizarea religioasă
În Dacia se disting următoarele forme de cult:
 privat, în jurul divinităţilor aparţinând altarului casei şi care implicau ceremonialul la
naştere, căsătorie, moarte;
 popular, în jurul divinităţilor comune unor părţi sau grupuri mai largi de populaţii;
 public, privind cultul împăratului divinizat.
Toate aceste culte aveau ca oficianţi: capul familiei, colegiile, corporaţiile, sacerdotul suprem
al celor trei Dacii de la Sarmizegetusa.
Sisteme de drept în Dacia Romană
Dreptul roman pe teritoriul Daciei şi izvoarele sale
În Dacia, provincie a Imperiului Roman s-a aplicat dreptul roman, dreptul autohton şi ius
gentium care reglementa raporturile dintre peregrini şi cetăţeni.
Aveau prioritate pentru cetăţenii romani rezidenţi normele dreptului aplicabile pe tot
teritoriul imperiului; pentru celelalte categorii de locuitori ai Daciei constituţiile imperiale şi
edictele guvernatorilor erau cele mai importante izvoare de drept.
Edictele guvernatorilor reprezentau o soluţie de aplicare a normelor juridice romane în
condiţiile adaptării lor la necesităţile locale şi imediate. Edictul era compus din două părţi:
 dispoziţiile privitoare la dreptul roman aplicabil cetăţenilor romani rezidenţi în provincie;
 edictul provincial.
Constituţiile imperiale puteau fi de două feluri:
 edicte imperiale;
 mandate.
Cu toate că organizarea Daciei s-a realizat sub o formă tipică de provincie romană, totuşi
dreptul roman s-a aplicat în mod diferenţiat, concomitent cu dreptul autohton (existent
anterior cuceririi romane) şi cu ius gentium (care poate fi considerat o ramură a dreptului
roman).
Alături de dreptul roman, se mai aplica în provincie şi dreptul local, geto-dacic, folosit
concomitent cu normele sale ce nu veneau în contradicţie cu normele de drept romane.
Constituţia din anul 224 preciza necesitatea respectării în aşezările urbane provinciale a
obiceiurilor locale, cu condiţia de a nu contraveni dispoziţiilor de ordine publică romană.
Diferenţierea s-a făcut în raport cu statutul juridic al locuitorilor din provincie, majoritatea lor
fiind totuşi, băştinaşii, cu toată colonizarea făcută ex toto orge romano (din tot imperiul).
Dreptul roman a avut aplicabilitate în raporturile dintre cetăţenii, în mare parte însă, s-au
elaborat şi emis noi norme juridice prin intermediul edictelor guvernatorilor din provincie,
care stabileau condiţiile în care va fi condusă provincia, ţinându-se cont de constituţiile
imperiale valabile pentru tot imperiul şi de mandatele imperiale, în care erau stipulate
instrucţiuni pentru guvernatorii provinciali.
În raporturile dintre băştinaşi, a avut aplicabilitate dreptul autohton, însă numai în măsura în
care nu contravenea principiilor generale ale dreptului roman.
Instituţiile de drept
În privinţa capacităţii juridice a persoanelor, înainte de edictul împăratului Caracalla (212
d.Hr.), locuitorii liberi din provincia Dacia erau împărţiţi în:
 cetăţenii romani;
 latinii;
 peregrinii.
Cetăţenii romani locuiau în majoritate la oraşe, se bucurau de aceleaşi drepturi ca şi cetăţenii
rezidenţi din Roma având drepturi civile şi politice (ius civile, ius comercii, ius connubii, ius
militiae, ius suffragii);
Latinii reprezentau majoritatea populaţiei colonizate în Dacia. Beneficiau de dreptul latin,
aveau aceleaşi drepturi patrimoniale ca şi romanii ( ius comercii). Nu se bucurau de ius
conubii- dreptul de a se căsători după legile civile romane - şi nu aveau drepturi politice. Prin
statutul lor de latinitate, având un fel de cetăţenie romană inferioară, aveau o poziţie
intermediară între cetăţenii romani şi peregrini.
Peregrinii constituiau marea masă a populaţiei libere. Situaţia lor era reglementată prin legea
de organizare a provinciei ( lex Provinciae) şi prin edictele guvernatorilor.
Existau două categorii de peregrini:
 peregrini obişnuiţi;
 peregrini dediticii.
Sclavii erau de două feluri: sclavi privaţi, aparţinând particularilor (cetăţeni romani sau
peregrini) şi sclavi publici, aflaţi în proprietatea statului (aparţinând familiei imperiale, unor
oraşe, colegii sau temple). Aceştia proveneau din randul populaţiei autohtone sau erau aduşi
din celelalte provincii ale imperiului.
Pentru cetăţenii romani stabiliţi în Dacia-romană se aplicau regulile dreptului roman.
În epoca clasică, familia romană, având baze patriarhale se axa în jurul puterii lui pater
familias. Mai apoi, odată cu diminuarea puterii lui pater familias, în schimbul rudeniei
agnatice, se impune definitiv rudenia de sânge (cognatio) atât pe linie masculină, cât şi pe
linie feminină. Încă din anul 118, pe timpul lui Hadrian se recunoaşte dreptul de moştenire
între mamă şi copil.
În privinţa căsătoriei, dacă la început a fost cunoscută doar căsătoria sine manu, ulterior,
după războaiele punice, s-a impus şi căsătoria cum manu (fără putere părintească) soţia
păstrându-şi legăturile de rudenie cu vechea familie, singura condiţie a încheierii ei fiind
afectatio matrimonii (dorinţa de a se căsători) şi honor matrimonii (convieţuirea
matrimonială).
Peregrinii obişnuiţi, neavând de principiu ius conubii, nu puteau să încheie o căsătorie.
Puteau însă să se căsătorească potrivit dreptului lor autohton (secundum lege moresque
peregrinorum), fără însă a produce efecte sub aspectul legislaţiei romane. Şi aceasta numai
dacă nu făceau parte din categoria peregrinilor deditici, pentru că acestora, le era permis să
se căsătorească numai după dreptul popoarelor (ius gentium).
O căsătorie romană se putea realiza şi între un cetăţean roman şi o peregrină, dar numai
dacă aceasta primise ius conubii, în caz contrar, căsătoria nu era recunoscută, iar copii nu
primeau cetăţenie romană, neintrând sub puterea părintească în sensul legii romane. Aşadar,
copiii urmau situaţia juridică a mamei peregrine. Aceeaşi situaţie era valabilă şi în cazul unei
femei latine.
În materia proprietăţii, întreaga Dacie cucerită a devenit proprietatea deplină a împăratului
(dominium), transformată în ager publicus, ca toate provinciile ocupate în acelaşi mod (a
avut loc o confiscare efectivă a teritoriilor ocupate).
Proprietatea privată cuprindea:
 Proprietatea provincială, exercitată de locuitorii liberi, care aveau asupra pământului doar
dreptul de posesiune şi de uzufruct, adevăratul proprietar al acestor terenuri fiind împăratul.
Proprietarul, care era în realitate un posesor, putea transmite posesiunea prin acte specifice
dreptului ginţilor. La moartea acestuia, pământul revenea urmaşilor.
 Proprietatea quiritară (romană) aparţinea cetăţenilor romani, cu condiţia ca aceştia să
dispună de ius italicum.
 Proprietatea peregrină consta în proprietatea peregrinilor asupra altor bunuri decât
pământul. Peregrinii din Dacia nu puteau avea o proprietate decât dacă aveau ius comercii.
Ca mijloace de dobândire a proprietăţii de către peregrini se utilizau ocupaţiunea şi
tradiţiunea. Proprietatea peregrină era insuficient apărată în cazul în care ea provenea de la
o persoană ce nu avea calitatea de proprietar.
Dreptul de proprietate, în toată deplinătatea lui, se caracterizează prin cele trei atribute: ius
utendi (dreptul de a folosi), ius fruendi (de a culege fructe) şi ius abutendi (dreptul de a
dispune).
Obligaţia este definită ca un raport juridic, în care o parte numită creditor poate să ceară unei
alte persoane numită debitor, să dea, să facă sau să nu facă ceva, sub sancţiunea
constrângerii statale.
În minele de aur de lângă Alburus Maior (Roşia Montană) au fost descoperite un număr de 25
tăbliţe, cunoscute sub numele de "tăbliţele cerate" sau Tripticele din Transilvania
(descoperite între anii 1786-1855). Primul care a făcut o interpretare a tripticelor a fost
savantul german Th.Mommsen în Corpus Inscriptionum Latinarum. Dintre aceste 25 de
tăbliţe cerate, 14 au valoare documentară, textul putând fi inteligibil. Pentru istoria dreptului
o valoare semnificativă au doar 12. Tripticele din Transilvania oferă o imagine cuprinzătoare
asupra dreptului contractual, 4 dintre ele referindu-se la contractele de vânzare-cumpărare,
3 la contractele de locaţiune, 3 la contractele de împrumut, un contract de depozit, un
contract de societate, un proces-verbal prin care se constată desfiinţarea unei asociaţii
funerare, un inventar al cheltuielilor efectuate pentru organizarea unui banchet. Forma,
elementele şi efectele acestor contracte reflectă caracterul special al dreptului aplicat în
Dacia romană.
Contractele de vânzare-cumpărare erau încheiate fie de cetăţeni romani, fie de peregrini,
fiind însoţite de o mancipaţiune. Actul de mancipaţiune nu era valabil pentru peregrinii ce nu
deţineau ius commercii.
Contractele de locaţiune consemnate de tăbliţe aveau ca obiect forţa de muncă şi dovedesc
că erau accesibile şi peregrinilor.
C3.
Obiectivele cursului:
 
 Explicarea prezenţelor şi interferenţelor militare, economice şi culturale în spaţiul
românesc, cu accent pe ideile de continuitate şi inovare;
 Prezentarea şi explicarea sistemului normativ vicinal;
 Identificarea principalelor caracteristici ale obştilor săteşti;
 Explicarea organizării obştilor săteşti;
 Identificarea conceptelor şi teoriilor specifice etnogenezei poporului român;
 Explicarea conceptelor de lege şi dreptate;
 Prezentarea instituţiilor Legii Ţării în domeniul dreptului privat;
 Prezentarea dispoziţiilor Legii Ţării cu privire la dreptul penal şi procesual;
 Identificarea caracteristicilor Legii Ţării.
 Prezentarea organizării politico-sociale a epocii medievale;
 Oferirea unei imagini de ansamblu asupra istoriei medievale;
 Analiza spaţiului european în perioada Evului Mediu;
 Explicarea şi interpretarea instituţiilor juridice corespunzatoare epocii medievale;
 Reliefarea rolului cunoaşterii istoriei statului şi dreptului medieval; c. de către oricare dintre soţi.
 Identificarea conceptelor, teoriilor şi instituţiilor specifice epocii medievale.  

Alegeţi varianta corectă! APARIŢIA ŞI FORMAREA DREPTULUI ROMÂNESC

   
1. În Evul Mediu, în ţările occidentale, documentele consemneaza acţiuni judiciare ciudate, Sistemul normativ vicinal
desfăşurate după reguli stricte de procedură. Care sunt acestea? Legea Ţării ( Ius Valachicum)
 
-Conceptul de lege şi dreptate
a. procesele intentate copiilor;
-Instituţiile Legii Ţării în domeniul dreptului privat
b. procesele intentate animalelor;
-Dispoziţiile Legii Ţării în domeniul dreptului penal şi procesual
c. procesele intentate vrăjitoarelor.
  -Caracteristicile lui Ius Valachicum
2. Nomocanonul lui Manuil Malaxos a fost considerat o compilaţie juridico filosofico-  
religioasă care a circulat în toate teritoriile bizantine. Unde se regăsesc receptate o serie STATUL ŞI DREPTUL MEDIEVAL
dintre dispoziţiile sale?  
  Evul Mediu
a. Pravila lui Matei Basarab (Îndreptarea legii) din anul 1652; Dreptul medieval şi organizarea justiţiei medievale
b. Sintagma lui Matei Vlastarie redactata în anul 1335; Imperiul Roman de Răsărit (Bizanţul)
c. Ecloga (Extrase de legi), cea mai importanta opera de codificare a împăratului Leon al III- Regatul Francilor
lea. Franţa
  Germania
3. În Regatul francilor, Curia Regis, instalata chiar în palatul regal, avea atribuţii judecătoreşti.
Anglia
Cu ce echivala ea?
Statul şi dreptul kievean
 
a. Parlament;
b. Curte de Apel;
c. Parlament şi Curte de Apel. APARIŢIA ŞI FORMAREA DREPTULUI ROMÂNESC
 
4. Care erau trăsăturile Legii Ţării? Retragerea aureliană (271 – 2715 d.Hr.) ce a însemnat retragerea aparatului administrativ
  superior roman, a armatei romane şi a marilor stăpâni de latifundii şi sclavi, a dus la încetarea
a. unitară din punct de vedere geografic, completă şi trainică;
dominaţiei romane asupra Daciei dar doar din punct de vedere formal. Marea majoritate a
b. unitară din punct de vedere geografic, unitară din punct de vedere social, completă,
populaţiei daco-romane a rămas pe loc, iar teritoriul fostei Dacii Romane, ca de altfel şi
receptivă, originară şi trainică;
zonele locuite anterior de dacii liberi, au rămas în continuare în sfera de influenţă romană,
c. unitară din punct de vedere geografic, unitară din punct de vedere social, completă,
receptivă, originală şi trainică. Imperiul Roman continuând să manifeste un interes deosebit pentru fostele sale posesiuni de
  la nordul Dunării, considerate o zona de protecţie a limesului roman. Influenţa Romei asupra
5. Legea Ţării a preluat anumite dispoziţii din dreptul daco-roman în privinţa contractelor, Daciei chiar şi după retragerea aureliană nu s-a limitat doar la aspectul militar, ci a avut în
aducând însă şi elemente noi. Care a fost contractul care a cunoscut cea mai amănunţită vedere şi relaţii de natură economică, influenţa culturală, toate acestea făcându-i pe unii
reglementare? autori să vorbească despre o aşa-numită recucerire a Daciei.
  Aproape 1000 de ani, începând cu retragerea romană din Dacia şi până la formarea statelor
a. contractul de împrumut; feudale româneşti, poporul daco-roman s-a format şi transformat într-un proces complex de
b. zălogul; etnogeneză, sub presiunea popoarelor migratoare, în popor român.
c. contractul de vânzare-cumpărare. În privinţa popoarelor migratoare care au traversat spaţiul carpato-danubiano-pontic,
  acestea au exercitat asupra acestui teritoriu o influenţă pur nominală, deoarece din punct de
6. În cadrul comunităţilor vicinale româneşti, căsătoria se încheia prin liberul consimţământ
vedere al evoluţiei sociale, migratorii se aflau ei înşişi în stadiul democraţiei militare sfârşind
al ambilor soţi. De către cine putea fi cerut divorţul?
prin a fi asimilaţi de autohtoni care le erau superiori nu numai din punct de vedere
 
a. de către părinţii oricăruia dintre soţi în caz de adulter sau rele tratamente dovedite; democratic, ci şi sub aspectul gradului de civilizaţie.
b. de către parinţii soţului;
Sistemul normativ vicinal
Constituită în obşti teritoriale vicinale sau săteşti, populaţia autohtonă, romanizată în plin
proces de formare al poporului şi al limbii române şi-a consolidat existenţa socială bazându-
se pe un sistem normativ elementar. La baza lui, în absenţa unei autorităţi statale care să
edicteze norme juridice şi care să garanteze aplicarea lor, a stat obiceiul juridic (cutuma),
format din vechile norme geto-dacice şi din normele dreptului roman vulgar.
Aşadar, lipsa unui organism statal organizat în faza iniţială a migraţiilor a făcut ca distribuirea
judicioasă a dreptăţii să fie asigurată prin forţa de constrângere nu a statului, ci a obştei,
transformându-se astfel în norme juridice cutumiare.
Poziţia socială a fiecărui individ în cadrul comunităţilor săteşti era determinată de un statut
personal bine pus la punct. Pe lângă rudenia de sange şi rudenia prin alianţă, credinţa
creştină a consacrat rudenia spirituală, iar cele păgane au introdus frăţia de sange, frăţia de
lapte, infrăţirea lunaticilor etc.
Familia era organizată după un sistem patrilineal şi patrilocal. Căsătoria se făcea în ordinea
vârstei, mirele fiind, de regulă, mai în vârstă decât mireasa. Căsătoria se încheia prin liberul
consimţământ al viitorilor soţi. Sub influenţa religiei creştine, a ortodoxiei în speţă, căsătoria
se încheia după un ritual bisericesc care reprezenta una dintre cele mai mari taine ale
creştinismului. Divorţul putea fi cerut de către oricare dintre soţi. Bunurile erau împărţite
copiilor în principal la căsătorie, apoi restul la moartea părinţilor. În materie succesorală,
descendenţii aveau capacitatea succesorală egală între ei, aceeaşi capacitate fiindu-i
recunoscută şi soţului supravieţuitor. Fetele aveau vocaţie succesorală după reducţiunea
zestrei.
În materia obligaţiilor, membrii obştei aveau deplină capacitate da a încheia convenţii şi
învoieli libere de forme, cea mai răspândită fiind vânzarea, care evoluase sub influenţa
bizantină devenind consensuală translativă de proprietate. O alta convenţie larg răspândită
era schimbul, dat fiind caracterul natural al economiei.
Bunurile se clasificau în bunuri mişcătoare (mobile) şi nemişcătoare (imobile).
În cadrul obştilor săteşti, proprietatea asupra pământului se împărţea în: proprietate
individuală asupra terenurilor de cultură şi proprietate devălmaşă, comună asupra celorlalte
terenuri.
În proprietatea devălmaşă se aflau pădurile, apele, păşunile, subsolul din care erau extrase
diferite minereuri, fondul de rezervă pentru anii cu recoltă slabă, moara comună.
Contractele cele mai răspandite erau cele de vânzare-cumpărare care impuneau anumite
forme de publicitate, iar în cazul în care obiect al vânzării îl constituiau bunuri imobiliare,
opera dreptul de preemţiune. Arvuna se dădea uneori într-o proporţie prestabilită (1/4, 1/3)
din preţ, alteori se stabilea prin învoiala părţilor. După plata preţului se bea adălmaşul
(constând într-o anumită cantitate de vin), pentru publicitate fiind necesar să fie de faţă cel
ce tăia mâna.
Munca agricolă în comun era reglementată de norme speciale referitoare la repartiţia
câmpurilor de cultură pentru membrii obştii, stabilirea felului culturii pe fiecare câmp, timpul
de efectuare a arăturilor, împărţirea produselor pentru consumul personal al membrilor
obştii şi pentru fondul de rezervă. Alte norme priveau creşterea în comun a vitelor (pornirea
turmelor pentru păstoritul comun, stabilirea locurilor şi a perioadelor de păşunat, împărţirea
produselor turmelor comune) şi vanătoarea în comun (pornirea cetelor de vânători).
Răspunderea membrilor obştei pentru faptele ilicite cauzatoare de prejudicii precum şi
soluţionarea diferendelor dintre membrii obştei se realizau pe baza sistemului solidarităţii
rudelor, a legii talionului şi a compoziţiunii. Concepţia despre răspundere a fost semnificativ
influenţată de normele bisericii creştine, care nu admitea prejudicierea aproapelui şi nu
accepta să lase nepedepsite faptele care atentau la morala creştină.
Obştea vicinală răspundea în solidar atât pentru infracţiunile săvârşite pe teritoriul ei cât şi
pentru daunele cauzate obştilor învecinate. În ceea ce priveşte pedepsele, pedeapsa maximă
era izgonirea vinovatului. Furtul se pedepsea prin purtarea hoţului prin sat, împreună cu
bunul furat, pedeapsă ce atrăgea oprobriul public, echivalând cu moartea civilă.
Instanţele de judecată erau aceleaşi pentru cauze civile sau penale. Puterea judecătorească
era exercitată de judele sătesc şi de sfatul oamenilor buni şi bătrâni.
În materie de probe, pentru soluţionarea diferendelor referitoare la hotare se foloseau
jurământul cu brazda pe cap şi conjurătorii. Majoritatea litigiilor se refereau la întinderea
unor suprafeţe de pământ, de unde vine şi denumirea de hotărâre, derivată de la noţiunea
de hotar.
Legea Ţării ( Ius Valachicum)
Conceptul de lege şi dreptate
Prezenţa obştilor în cadrul ţărilor a determinat şi menţinerea normelor tradiţionale după care
ele se ghidau şi funcţionau, întărite prin autoritatea aparatului politic, acestea devenind
treptat, norme juridice. Ulterior, acestea au fost completate cu noi norme juridice.
Constantin Noica susţinea că normele acestea au fost denumite de români lege cu înţelesul
de norme nescrise, provenind din latinescul re-ligio, adică a lega pe interior, prin credinţă şi
conştiinţă, ceea ce la romani era mos (obicei). Această trăsătură a legii româneşti s-a
conturat în timpul îndelungat, timp în care normele formate în cadrul obştei săteşti au fost
respectate datorită consensului unanim din cadrul colectivităţii.
La romani lex desemna numai legea scrisă, derivând de la latinescul legere( a citi). Legea era
impusă printr-o constrângere exterioară colectivităţii, şi anume a aparatului politic.
Odată cu apariţia pravilelor-coduri de lege (sec.XVII), legea scrisă a început să fie denumită
lege.
Un alt sens al legii este acela de credinţă religioasă, creştină, ortodoxă. Legea creştină a
influenţat esenţa morală a conştiinţei românilor încă din perioada etnogenezei. Aşadar,
atunci când şi-au făcut apariţia legile bisericeşti, nomocanoanele, românii le-au dat
denumirea de lege dumnezeiască sau lege a lui Dumnezeu.
Noţiunea de dreptate era unită cu cea de lege. Un decret din anul 1094 al împăratului Alexios
I al Bizanţului, în legătură cu unii valahi din sudul Dunării, menţionează că pentru plata
datorată în schimbul păşunilor folosite de turmele lor, să fie judecaţi după lege şi dreptate.
Această formulă are o veche tradiţie în practica judiciară a poporului român.
Expresia romană ars boni et equi, are în vedere binele social şi apărarea principalelor valori
sociale ale echităţii. Oamenii buni şi bătrâni erau cei care, dată fiind probitatea lor morală,
erau chemaţi să judece comportamentul şi faptele celorlalţi.
Instituţiile Legii Ţării în domeniul dreptului privat

În societatea feudală capacitatea persoanelor era reglementată printr-un sistem al castelor
de tip feudal, caste care reprezentau categorii sociale închise şi ereditare şi care aveau un
statut juridic de sine stătător.
Legea Ţării a statuat inegalităţile de avere prevăzând cinci asemenea caste:
 boierii;
 ţăranii liberi;
 ţăranii aserviţi;
 orăşenii;
 robii.
Clasa socială superioară, nobilimea este de două feluri: laică şi ecleziastică.
Nobilimea laică era reprezentată de cnezi, voievozi, juzi, jupani, boieri. Legea Ţării făcea
distincţie între marea şi mica boierime, precum şi între boierii de ţară, provenind din
rândurile conducătorilor de ţări, care au renunţat la atribuţiile lor politice atunci cand l-au
ales pe domn şi au întemeiat statul feudal, şi boierii de slujbe, care au intrat în aparatul de
stat, devenind dregători. În documentele vremii redactate în slavonă, în Ţara Românească
boierii erau denumiţi jupani, pe când în Moldova erau numiţi pani.
Nobilimea ecleziastică, reprezentată de cler, se bucura de un statut privilegiat. În practica
feudală s-a constatat că numai boierii s-au bucurat de plenitudinea drepturilor politice şi
civile, celelalte categorii sociale având un statut juridic inferior.
Marea masă a societăţii era alcătuită din ţăranii liberi. Ţăranii liberi trăiau fie în obşti săteşti
libere, fie în afara obştilor săteşti. Cei ce trăiau în afara obştilor se numeau cnezi sau judeci.
În pivinţa ţăranilor aserviţi (dependenţi), Legea Ţării a consacrat, până în sec. al XVI-lea,
numai obligaţia de ascultare a acestora, pentru ca ulterior să fie introdusă şi legarea de
pământ. Ţăranii aserviţi erau denumiţi rumâni în Ţara Românească, vecini în Moldova şi
iobagi în Transilvania.
O altă clasă socială era reprezentată de orăşeni care se împărţeau în trei categorii:
 patriciatul oraşelor, care era format din privilegiaţii care exercitau conducerea oraşelor;
 negustorii şi meşteşugarii;
 agricultorii, care lucrau terenurile aflate în hotarul oraşului putând fi liberi sau aserviţi.
Începând cu sec. al XI-lea îşi fac apariţia robii, provenind în special din rândurile ţiganilor şi
tătarilor. Din punct de vedere juridic, robul nu era considerat a fi persoană, nu avea
capacitate juridică, nu era considerat subiect de drept, fiind asimilat bunurilor. Totuşi, spre
deosebire de sclav, care putea fi ucis, robul nu putea fi ucis de către stăpânul său fără ca
acesta din urmă să suporte rigorile legii.
Legea Ţării consacra ca izvor al obligaţiilor, contractele şi delictele, cu tendinţa spre
răspunderea personală, după cum arată cronicarul Miron Costin: pre lege dreaptă nici fecior
pentru fapta tătane-său nici părintele pentru fapta fecioru-I de vârstă nu-i platnic.
Totuşi, tradiţionala solidaritate a obştei săteşti şi anumite interese ale statului feudal au făcut
posibilă şi existenţa unor forme de răspundere pentru fapta altuia, răspundere colectivă în
materie fiscală, penală şi de comerţ internaţional.
În privinta contractelor, Legea Ţării a preluat anumite dispoziţii din dreptul daco-roman,
aducând totodată şi elemente noi. Cea mai amănunţită reglementare a cunoscut-o contractul
de vânzare-cumpărare. Încheierea unui contract de vânzare-cumpărare presupunea,
întrunirea a trei elemente esenţiale şi anume consimţământul, obiectul şi preţul.
Consimţământul era conceput ca fiind manifestarea de voinţă a vânzătorului în sensul dorit
de către cumpărător. Consimţământul era necesar să fie liber, neviciat şi irevocabil. Legea
Ţării considera nul contractul în care consimţământul era viciat prin silă (impresurare, val,
cotropire), de exemplu sub forma aruncării preţului sau lepădării preţului de către un boier,
împotriva refuzului ţăranului de a-şi vinde pământul. Motivele pentru care vânzătorul a fost
nevoit să-şi vândă pământul - foamete, robie, plata birului sau a unor amenzi penale,
pribegie, lipsuri materiale - nu reprezentau vicii de consimţământ. Forma publicitară cu
prezenţa martorilor excludea viciile de dol şi eroare. Atunci când obiect al contractului de
vânzare-cumpărare erau anumite bunuri - ocine, robi, pe lângă consimţământul părţilor, era
necesar şi consimţământul altor persoane - rude, vecini, care îşi exercitau în acest mod
dreptul de protimis. În cazul vânzării ocinelor, era necesară şi confirmarea domnului, în
calitatea sa de titular al lui dominium eminens. Robii puteau face obiectul vânzării, putând fi
vânduţi separat de moşie, fiind asimilaţi lucrurilor. Spre deosebire de robi, ţăranii aserviţi
puteau fi vânduţi numai împreună cu moşia. Contractul de vânzare-cumpărare putea avea ca
obiect libertatea, ţăranii liberi putând deveni rumâni prin vânzarea libertăţii lor.
Preţul putea să fie constituit nu numai din bani, ci şi din lucruri sau din bani şi lucruri, de
aceea nu exista o distincţie clară între contractul de vânzare-cumpărare şi cel de schimb.
Preţul se plătea integral în momentul convenţiei, dar uneori şi parţial, cand se fixa un termen
pentru plata preţului restant, sub sancţiunea rezilierii în caz de neplată. Rezilierea vânzării
putea fi prevăzută în contract sub forma unui pact comisoriu. Întoarcerea preţului putea avea
loc şi în caz de evicţiune când se prevedea în actul de vânzare constituirea de garanţii
personale - chezaşi - care se angajează că, dacă cumpărătorul va avea val "să avem noi a da
seamă". Rezilierea se putea obţine şi pe cale judecătorească, în caz de evicţiune, atunci cand
bunul a fost de la un neproprietar.
În contractul de vânzare-cumpărare puteau fi menţionaţi şi martorii care asistaseră la
încheierea contractului, precum şi aldămăşarii care erau adevăraţi martori preconstituiţi şi
care, cu ocazia încheierii contractului, închinau un pahar de băutură cu părţile. În actul scris
care se încheia erau menţionate atât numele martorilor cât şi numele părţii care a plătit
adălmaşul. În caz de litigiu, părţile se prezentau în faţa judecătrului pentru a arăta care a fost
conţinutul convenţiei atunci când s-a băut adălmaşul.
Contractul de vânzare-cumpărare se realiza fie în formă scrisă (“zapis”), fie verbal.
Contractul de împrumut de consumaţiune (mutuum) se încheia prin convenţia părţilor
însoţită de remiterea materială a lucrului, putând duce chiar şi la aservirea debitorului dacă
acesta nu-şi putea executa obligaţia la scadenţă. De regulă, asemenea împrumuturi aveau ca
obiect sume băneşti. Asemenea datorii erau garantate prin zălog sau prin chezăşie.
În ceea ce priveşte contractul de donaţie, acesta îmbraca forma unei simple convenţii, ce se
putea încheia fie între domn şi vasalii săi, fie între persoane fizice, fie între persoane fizice şi
mănăstiri. Cele mai frecvente erau donaţiile făcute de domn vasalilor săi, în consideraţia
serviciilor aduse de aceştia, motiv pentru care donaţia cuprindea şi un element de drept
public. Donaţiile către biserică se făceau sub condiţia ca bunurile donate să nu fie înstrăinate;
deseori, ele se realizau în prezenţa domnului. Ca şi în cazul contractului de vânzare-
cumpărare, obiectul donaţiei putea fi şi persoana umană.
Zălogul reprezenta garanţia reală ce se forma prin transmiterea unui lucru cu titlu de
posesiune de către debitor, creditorului său, transmitere ce era însoţită de o convenţie prin
care creditorul promitea ca va retransmite lucrul dacă debitorul îşi plătea datoria la scadenţă.
Zălogul consta din bunuri mobile şi imobile, mai ales pământ, precum şi iobagi cu delniţele
lor. Îndeplinirea la termen a obligaţiei garantate atrăgea răscumpărarea zălogului. Cand
zălogirea se făcea fără termen, creditorul era îndreptăţit să stăpânească şi să folosească
bunurile zălogite până la achitarea datoriei în cazul împrumutului bănesc sau până la
înapoierea vitelor împrumutate pentru comodat. În ceea ce priveşte zălogul cu termen, actul
încheiat putea prevede ca, în caz de nerespectare a termenului, bunurile zălogite să fie
pieitoare, prăpădite, pierdute, adică să fie luate pe seama d-sale (a creditorului). În absenţa
unei asemenea clauze, şi întrucât valoarea zălogului era de obicei mai mare decât a obligaţiei
garantate, se proceda la preţuirea bunurilor şi la vânzarea lor de către o persoană străină sau
chiar de către creditor, reţinându-se din preţul obţinut valoarea garantată, iar diferenţa era
oferită debitorului.
Regimul proprietăţii era similar celui existent în Dacia romană, locul statului roman, ca
proprietar al lui ager publicus, fiind luat de obştea sătească, reprezentată de adunarea
megieşilor. Obştea sătească deţinea proprietatea asupra pământului, având un drept
superior de decizie asupra întregii moşii, în timp ce sătenii aveau doar un drept de folosinţă
individuală asupra vetrei satului şi asupra terenurilor arabile. Dreptul de protimis reprezenta
un nou instrument juridic în virtutea căruia, în cazul înstrăinării unor părţi din pământul
obştei, rudele celui care înstrăina precum şi ceilalţi membri ai obştei aveau preferinţă la
cumpărare.
După destrămarea obştilor săteşti, locul adunării megieşilor a fost luat de marele proprietar
de pământ (jude, cneaz), membrii obştei transformandu-se în ţărani aserviţi. Odată cu
întemeierea statului feudal de sine-stătător, cnezii şi juzii au transmis principalele atribute
ale suveranităţii lor domnului, inclusiv dreptul de proprietate supremă, reţinând pentru ei
doar o proprietate efectivă, subordonată (dominium utile). Aceeaşi relaţie de subordonare
privind dreptul de proprietate se manifesta şi în relaţia dintre domn şi ţăranii liberi.
Imunităţile feudale pe care domnul le acorda boierilor şi în virtutea cărora aceştia puteau
exercita pe domeniile lor atribuţii de ordin administrativ, judiciar şi militar reprezintă o altă
instituţie specifică Legii Ţării.
În privinţa căsătoriei, existau numeroase obiceiuri fără caracter juridic cu privire la
cunoaşterea viitorilor soţi, peţitul, constituirea zestrei, binecuvântarea părinţilor. Din punct
de vedere al formei juridice, căsătoria se încheia prin binecuvântarea religioasă, care avea loc
în biserică, dar obiceiul impunea şi necesitatea binecuvântării prealabile a părinţilor. Spre
deosebire de geto-daci, zestrea se constituia din bunuri provenite de la părinţii ambilor soţi,
precum şi din darurile făcute de săteni cu ocazia nunţii. O altă formă de căsătorie admisă de
Legea Ţării era căsătoria cu fuga, care reprezenta un simulacru de răpire a fetei de către
viitorul soţ căci, făcându-se cu consimţământul fetei, avea drept scop obţinerea
consimţământului părinţilor.
Legea Ţării consacra relaţii de egalitate între membrii familiei, drepturi egale ale părinţilor
asupra copiilor, obligaţia reciprocă de întreţinere, vocaţia succesorală a descendenţilor. Ius
Valachicum recunoştea mai multe categorii de copii: copii legitimi, copii naturali, copii
adoptaţi, copii vitregi şi copii dobândiţi prin efectul înfrăţirii. Potrivit dispoziţiilor Legii Ţării,
rudenia era de trei feluri: de sânge, prin alianţă şi duhovnicească (spirituală).
Rudenia de sange, fie în linie directă, fie în linie colaterală, genera efecte juridice
patrimoniale, dând naştere obligaţiilor reciproce de întreţinere şi dreptului de succesiune.
Rudenia duhovnicească sau spirituală izvora din tainele botezului şi ale cununiei producând
atât efecte morale cât şi juridice.
Legea Ţării prevedea şi alte forme de rudenie, precum rudenia derivată din înfrăţire şi
rudenia derivată din înfiere.
Legea Ţării cunoştea două forme de moştenire: moştenirea legală şi moştenirea
testamentară.
Moştenirea legală a avut un regim diferit în Ţara Românească şi Moldova. În Ţara
Românească se aplica privilegiul masculinităţii, în timp ce, în Moldova, fiii şi fiicele aveau
vocaţie succesorală egală. În conformitate cu privilegiul masculinităţii, proprietatea funciară
revenea fiilor, fiicele putând dobândi numai pământuri de cumpărătură şi bunuri mobile.
Legea Ţării a creat instituţia înfrăţirii cu efecte patrimoniale a fiicelor cu fii, având ca efect
faptul că şi fetele puteau dobândi drepturi succesorale asupra proprietăţii funciare ereditare.
Moştenitorilor li se transmiteau atât bunurile succesorale, cât şi drepturile de creanţă
precum şi datoriile defunctului. Moştenitorii răspundeau pentru datoriile succesorale intra
vires hereditatis (în limitele activului succesoral).
Succesiunea testamentară se baza pe existenţa a două forme de testament: testamentul în
formă scrisă (diata) şi testamentul oral (testamentul cu limbă de moarte). Testamentul cu
limbă de moarte consta dintr-o declaraţie verbală, făcută în prezenţa martorilor. Adesea
testamentul oral îmbrăca forma hrisovului domnesc. Potrivit Legii Ţării părinţii aveau
posibilitatea să dezmoştenească pe fiii răufăcători sau pe fiii lipsiţi de respect. Condiţiile de
valabilitate ale testamentului scris erau mult mai simple decât cele impuse de dreptul roman,
Legea Ţării impunând numai condiţia scrierii, datării şi semnării de către testator, nu şi de
către alţi martori.
Dispoziţiile Legii Ţării în domeniul dreptului penal şi procesual
Dispoziţiile Legii Ţării în materie penală aveau un caracter discriminatoriu, aceleaşi fapte fiind
pedepsite diferit, în funcţie de categoria socială din care făcea parte infractorul.
Legea Ţării a menţinut sistemul răzbunării sângelui, paralel cu compoziţiunea legală, conform
căreia infracţiunile puteau fi răscumpărate prin plata unor sume de bani fixate de stat şi
percepute în folosul statului. Chiar şi cei pedepsiţi cu moartea puteau să-şi răscumpere fapta.
Legea talionului era permisă în situaţia infracţiunilor de omucidere sau de denunţare
calomnioasă, rolul statului limitându-se la pedepsirea prin amenzi a celor care încercau să
recurgă la legea talionului în cazuri care nu erau permise de Legea Ţării.
Legea Ţării a adus o reglementare amănunţită a infracţiunilor (vini sau fapte), clasificate în
vini mari şi vini mici. Cele mai grave infracţiuni erau considerate infracţiunile împotriva
statului, proprietăţii şi persoanei. Hiclenia era cea mai gravă infracţiune, fiind pedepsită cu
moartea şi confiscarea totală a averii; nu putea fi răscumpărată în nici un caz. În cazuri
excepţionale, boierii vinovaţi de hiclenie erau pedepsiţi chiar de domn. Intrau în sfera de
cuprindere a hicleniei:
 ridicarea împotriva domnului pentru a-l detrona, a-i lua locul sau pentru a instala un alt
domn în locul lui;
 însuşirea pe nedrept a banilor vistieriei, a birului sau a haraciului;
 fuga în ţară străină fără încuviinţarea domnului;
 sustragerea sau distrugerea bunurilor domneşti.
Foarte apropiată de infracţiunea de hiclenie era infracţiunea de neascultare (osluh) care,
dacă era comisă de boieri, se pedepsea cu moartea, iar dacă era săvârşită de ţăranii aserviţi,
cu bătaia sau gloaba. Tot cu moartea era pedepsit şi furtul flagrant sau furtul comis cu
violenţă, pedeapsa putând fi executată chiar la locul faptei.
În privinţa organizării instanţelor judecătoreşti, nu exista o delimitare strictă în Legea Ţării
între activitatea administrativă şi cea juridică sau între procesele civile şi cele penale, ele fiind
judecate de aceleaşi instanţe, după aceleaşi obiceiuri juridice. O instanţă moştenită din
vechime era cea a oamenilor buni şi bătrâni, competentă să judece pricini mărunte din
dreptul civil, în timp ce în domeniul dreptului penal, competenţa sa se limita la prinderea
infractorilor.
În temeiul imunităţilor feudale acordate de domn, boierii de ţară exercitau anumite atribuţii
judiciare pe domeniile lor. Dregătorii de la oraşe, sate şi din ţinuturi aveau atribuţii judiciare
conferite de autonomia de care se bucurau înainte de consolidarea aparatului central de stat.
Cu ocazia consolidării statului feudal, s-au constituit instanţe judiciare integrate în aparatul
de stat: marii dregători, în frunte cu marii vornici în Moldova, marele vornic şi marele ban în
Ţara Românească, aceştia putând pronunţa şi pedeapsa cu moartea. Atribuţiile judiciare în
ţinuturi şi oraşe au fost preluate începând cu sec. al XVI-lea de reprezentanţii domniei.
Instanţa supremă era sfatul domnesc, care judeca procesele cele mai importante, precum şi
plangerile formulate de părţi faţă de hotărârile pronunţate de alte instanţe judecătoreşti. În
ultimul caz, sfatul domnesc acţiona ca o instanţă de apel (deşi Legea Ţării nu cunoştea
instituţia apelului), putând modifica hotărârea judecătorească dacă o considera nedreaptă.
Organizarea instanţei de judecată în Legea Ţării era asemănătoare celei din dreptul roman
clasic, judecătorul fiind ales de părţile aflate în litigiu dintre boierii ce compuneau sfatul
domnesc, care puteau exercita o competenţă judiciară generală.
Odată cu accentuarea absolutismului, Legea Ţării a consacrat teoria potrivit căreia atribuţiile
judiciare provin de la domn, acesta fiind şi judecătorul suprem, având dreptul să judece orice
proces, inclusiv reclamaţiile împotriva hotărârilor pronunţate de alte instanţe. De regulă,
domnul judeca pricinile împreună cu sfatul domnesc, însă pronunţa hotărârile în nume
propriu. Puterea domnului fiind absolută, Legea Ţării nu putea admite autoritatea de lucru
judecat, domnul putând judeca de mai multe ori acelaşi proces, ceea ce conducea, invariabil,
la sentinţe contradictorii.
Legea Ţării a clasificat probele în două categorii: orale şi scrise. Probele orale erau
predominante. Potrivit Legii Ţării, orice pretenţie formulată în justiţie putea fi dovedită prin
probe orale. În funcţie de obiceiurile geto-dace din care îşi trăgeau originea, probele orale se
împărţeau în: ordalii, jurători (forme speciale de mărturie) şi jurământul obişnuit.
Ordaliile constau în invocarea divinităţii pentru ca puterea divină să arate de partea cui este
dreptatea. Legea Ţării a consacrat ordalia pământului sau jurământul cu brazda.
Sub influenţa credinţei creştine această probă a evoluat, cel care era supus probei
pronunţand un jurământ creştinesc şi în locul pământului purta o carte de blestem.
Proba cu jurători putea răsturna orice altă probă recunoscută de Legea Ţării, inclusiv probele
scrise. În cadrul acestei probe, membrii comunităţii, având acelaşi statut social, interveneau
în proces şi jurau că una dintre părţile implicate în proces era demnă de crezare. Această
probă putea fi contracarată prin aducerea unui număr dublu de jurători, castigând în final cel
care adusese cei mai mulţi jurători. Proba era acordată de însuşi domnul Ţării, jurământul se
pronunţa în faţa reprezentanţilor domniei, iar la final se întocmea carte de jurământ, în
funcţie de care se pronunţa hotărârea. Şi această probă a evoluat în sensul indicării nominale
a jurătorilor (jurători pe răvaşe). Încă din faza acordării probei, domnul putea acorda uneia
dintre părţi un număr de 48 de jurători, fapt ce punea partea adversă în imposibilitatea de a
răsturna proba prin aducerea unui număr dublu de jurători.
Legea Ţării a admis ca probă şi jurământul obişnuit (mărturia propriu-zisă); în acest caz
jurământul era depus în biserică, iar martorul relata despre fapte constatate prin propriile
simţuri.
Caracteristicile lui Ius Valachicum
Legea Ţării are următoarele trăsături:
 este unitară din punct de vedere geografic, fiind comună tuturor românilor;
 este unitară din punct de vedere social: în trecutul nostru nu au existat un drept ţărănesc,
cu caracter colectivist, şi un drept nou, cu caracter individualist;
 este, în mod special,, un drept cu caracter rural, un drept agrar al oamenilor legaţi de
pământ, de hotar, de moşie;
 este completă, izbutind să reglementeze principalele relaţii sociale statornicite la nivelul
societăţii. Dreptul obişnuielnic era compus dintr-un sistem de norme de conduită şi
convieţuire socială, cuprinzând atât norme de drept public, referitoare la organizarea
societăţii şi conducerea acesteia în general, cât şi norme de drept privat, referitoare la
proprietate, moştenire, familie etc.;
 este elastică şi receptivă la cerinţele realităţii, ale condiţiilor economico-sociale, deşi
obştea continuă să-şi păstreze dreptul ei superior de proprietate (proprietate devălmaşă); iau
naştere instituţii noi care privesc posibilitatea ieşirii din indiviziune prin respectarea dreptului
de protimis. În funcţie de avere se diferenţiază statutul juridic al persoanelor; oficializarea
justiţiei are loc ca rezultantă a dezvoltării statelor feudale româneşti;
 din modul de viaţă al strămoşilor noştri, organizaţi în obşti teritoriale, în formaţiuni politice
cu caracter prestatal, reiese originalitatea vechiului drept românesc.
trăinicia şi rezistenţa obiceiului pământului sunt similare trăiniciei şi rezistenţei instituţiilor
politico-juridice româneşti (cnezate, voievodate, scaune).
STATUL ŞI DREPTUL MEDIEVAL
Evul Mediu constituie o sinteză între antichitate şi creştinism reprezentând o perioadă de
mari transformări în plan politic, economic, cultural şi social. Acest interval de timp este
caracterizat de migraţia popoarelor, de etnogeneza popoarelor europene şi, în fine, de
constituirea statelor feudale, care stau la baza Europei moderne.
Evul Mediu este perioada istorică în care, atât pentru ţările din Europa cât şi pentru
majoritatea ţărilor din Asia şi din Africa de Nord, feudalismul a constituit baza structurii
economico-sociale şi a regimului politic. Limitele cronologice ale acestei etape a dezvoltării
umane au variat de la o ţară la alta, în funcţie de condiţiile istorice specifice, între sec. III-VII
şi sec. XVII-XIX.
Evul Mediu
Termenii de feudalism, feudal derivă din termenul feud, prin care, în Evul Mediu, se desemna
posesiunea funciară condiţionată pe care un vasal o deţinea de la un senior în schimbul
îndeplinirii unor servicii vasalice. Termenul de feud derivă din cuvântul franc fehu-od, care
iniţial însemna vite, iar ulterior, prin extindere, avere, răsplată, remunerare a unor slujbe.
Prin termenii de feud, feudalism, se indicau iniţial raporturile de vasalitate din interiorul
clasei dominante occidentale. Ulterior termenii au căpătat o conotaţie mai largă, definind
structura socială şi regimul social-politic din Evul Mediu.
Regimul feudal era bazat pe o strânsă legătură de loialitate mutuală, în care vasalul îşi servea
seniorul său cu consilium et auxilium. Seniorul era obligat să ofere vasalului protecţie
economică, politică şi militară. De obicei această relaţie bilaterală se stabilea pe viaţă,
încetând doar în caz de trădare sau deces. De regulă, seniorul atribuia vasalului o bucată de
pământ. De aceea, specificul sistemului feudal era dat de regimul proprietăţii.
Exploatarea feudală se realiza prin renta feudală. Aceasta a cunoscut trei forme:
 renta în muncă – claca;
 renta în produse – dijma;
 renta în bani – censul.
Istoria Evului Mediu a fost divizată în trei etape:
 feudalismul timpuriu care a apărut în China (sec. III-IV), în Imperiul Roman de Apus şi de
Răsărit (sec V-VI), şi ulterior în centrul, estul, sud-estul Europei şi Orientul apropiat (sec. VI-
VIII);
 feudalismul dezvoltat care a apărut în China (sec. VIII-IX), în Europa apuseană şi centrală
(sec. XI-XII) şi în Europa de est şi sud-est (sec. XI-XIII);
 feudalismul târziu care a apărut în Europa apuseană şi centrală (sec. XVI-XVII), în Europa de
est şi de sud-est (sec. XVII-XVIII) şi ulterior în Asia şi Africa (sec. XVIII-XIX).
Declinul relaţiilor feudale târzii şi deci sfârşitul Evului Mediu coincide cu procesul formării şi
extinderii relaţiilor capitaliste.
Dreptul medieval şi organizarea justiţiei medievale
Forma cea mai tipică şi în acelaşi timp abuzivă, dar relevantă pentru forţa morală şi materială
pe care o poseda autoritatea ecleziastică în mentalitatea, în societatea, în cadrul instituţiilor
Evului Mediu, inclusiv a celor juridice îşi găseşte expresia în cadrul Inchiziţiei.
În august 1233, papa Grigore al IX-lea (1227 – 1241) a instituit în mod oficial Inchiziţia, ca un
aparat de represiune, cu propria sa poliţie secretă şi propriile sale tribunale a căror menire
era de a distruge ereziile şi practicile vrăjitoreşti. După consolidarea puterii în Evul Mediu a
romano-catolicismului, cetăţenii cu vederi liberale, care nu se aliniau cu dorinţele, nu
întotdeauna biblice, ale Bisericii oficiale, au început a fi priviţi ca eretici, ca inamici ai
societăţii. După doi ani de la masacrarea ereticilor albigenzi, Papa Grigore IX publică
documentul apostolic Excommunicamus (20 aprilie 1231) prin care se anunţa înfiinţarea unui
tribunal supranaţional care să judece cazurile de erezie. Intenţia Papei Grigore IX stabilea ca
obligatorie efectuarea unei anchete care să confirme sau să infirme temeinicia acuzaţiei de
erezie. Acest tribunal a primit numele de inchiziţie (lat. inquisitio = cercetare, ancheta).
Inchiziţia a funcţionat mai mult în ţările din sudul şi vestul Europei, în special în Spania şi a
început a judeca pe toţi aceia care au încercat să răspândească printre credincioşi învaţături
aşa-zise false în materie religioasă, în dauna credinţei. Aşadar, Tribunalul Inchiziţiei privit ca
instituţie juridică urma să fixeze anumite norme, să stabilească o procedură legală, care să
înceapă prin efectuarea unei anchete (inquisito -cercetare, urmărire, anchetare). Inchiziţia a
jucat un rol important mai ales în istoria Evului Mediu. Condamnările care s-au facut se
datorează principiilor considerate optime pentru a apăra ordinea publică lezată prin
învaţăturile eretice.
Când era semnalată prezenţa ereziei într-o regiune, se anunţa o anchetă: fie se deplasa
tribunalul la faţa locului, fie erau convocaţi suspecţii, in corpore, la centru. Când era vorba de
cazuri particulare, celui în cauza i se trimitea o citaţie prin parohia teritorială. Neprezentarea
la locul stabilit în termen de 30 de zile atrăgea dupa sine excomunicarea, fapt care reducea
sansele la proces. Adus în faţa Tribunalului, suspectul era pus să jure că va spune adevărul,
dupa care era interogat, un notar consemnând întrebarile şi răspunsurile. Mijloacele dure de
constrângere fizică erau folosite în cazul în care cel anchetat refuza să raspundă la întrebari.
Aşa-numitul eretic care îşi retracta erorile primea o sancţiune ispăşitoare, dupa gravitatea
constatată în mod absolut arbitrar. Unică prin ţelurile urmărite şi prin mijloacele utilizate,
Inchiziţia a cunoscut de-a lungul timpului trei forme principale:
 Inchiziţia medievală;
 Inchiziţia spaniolă;
 Inchiziţia romană.
Erau pedepse date de Inchiziţie inculpaţilor:
 participarea la celebrări liturgice comunitare stând într-un colţ al bisericii, desculţ având o
lumânare aprinsă în mână;
 purtarea unui semn distinctiv, cusut pe haine, ori purtarea unor veşminte de culoare
specială;
 posturi îndelungate, opere de binefacere, zidirea unei biserici, pelerinaje la locurile sfinte;
 amenzi, confiscarea bunurilor, interdicţia îndeplinirii anumitor funcţii publice.
 închisoarea pe un timp determinat sau pe viaţă;
 condamnarea la moarte.
Persoanele care aveau legături cu diferite secte ori cu eretici erau excomunicaţi. Atunci când
un eretic refuza să retracteze sau când recidiva, Tribunalul inchizitorial îl încredinţa
judecatorului civil, care, de regula, îi pregatea rugul.
Din Evul Mediu şi până în epoca modernă, în ţările occidentale, documentele consemnează
sau comentează despre nenumărate acţiuni judiciare stranii, desfăşurate după reguli stricte
de procedură: procesele intentate animalelor. Procedura judiciară era cu atât mai ridicolă cu
cât era riguros efectuată după toate normele unui proces penal: citaţie în faţa instanţei,
complet de judecată, dovezi, martori, interogatoriu, apărător, acuzator, aplicarea torturii,
formularea sentinţei şi consemnarea ei în scris.
Imperiul Roman de Răsărit (Bizanţul)
Imperiul Roman de Răsărit, Imperiul Bizantin sau Bizanţul sunt noţiuni folosite, în mod
convenţional, pentru a numi Imperiul Roman din Evul Mediu având capitala la
Constantinopol.
Bizanţul a apărut ca moştenitor, continuator al lumii romane. O lungă perioadă a fost un stat
care s-a întins pe trei continente, în Europa, Asia şi Africa. Bizanţul şi-a încetat existenţa la
mijlocul secolului al XV-lea, fiind înlocuit din punct de vedere politic cu Imperiul Otoman.
Nu există punct de vedere unitar referitor la data de început a perioadei bizantine. Unii
autori o plasează în timpul domniei lui Diocleţian (284-305), graţie reformelor administrative
pe care el le-a introdus, divizând imperiul în pars Occidentis și pars Orientis.
Alţii plasează acest eveniment în timpul domniei lui Teodosiu I (379-395) și a victoriei
creștinismului împotriva păgânismului, sau, după moartea sa din 395, în momentul divizării
Imperiului Roman în jumătăţile de apus și de răsărit.
Alţii plasează această dată mult mai târziu, în 476, când Romulus Augustus, ultimul împărat
apusean, a fost nevoit să abdice, lăsându-l astfel pe împăratul din răsăritul elenizat ca singur
împărat roman. Schimbarea a fost graduală, treptată și, până în 330, când împăratul
Constantin I și-a inaugurat noua capitală, procesul de elenizare și creștinare erau deja în curs.
Cei mai mulți istorici au considerat schimbarea din timpul domniei lui Heraclius I (care a
elenizat imperiul aproximativ pe la 640, prin adoptarea limbii grecești ca limbă oficială) ca
punctul de ruptură cu trecutul roman al Bizanţului și obișnuiesc să numească imperiul ca
Bizantin, în loc de Roman de Răsărit, după această dată.
De-a lungul secolului al V-lea, diverși invadatori au cucerit partea de vest a imperiului, dar în
răsărit au reușit cel mult să obţină un tribut. Teodosius II a extins zidurile orașului
Constantinopol, transformând orașul într-o fortăreaţă de nestrăpuns. Împăratul Zenon a fost
conducătorul părţii răsăritene a Imperiului Roman în momentul în care vestul (Roma) s-a
prăbușit (476). Zenon a negociat cu goţii, reușind să îndepărteze pericolul unei invazii,
lăsându-le însă controlul asupra jumătăţii de vest.
În timpul împăratului Iustinian I și a genialului său general Belisarius, Imperiul Roman de
Răsărit a recucerit, temporar, unele dintre provinciile pierdute din Occident, cea mai mare
parte a Italiei, nordul Africii și sudul Spaniei.
Iustinian a modernizat anticul cod legislativ roman, dând noul Corpus Juris Civilis, deși este de
notat că aceste legi erau încă scrise în limba latină, o limbă care devenise învechită și puţin
înţeleasă chiar și de cei care scriseseră noul cod de legi. În timpul domniei lui Iustinian, în
anul 537 a fost construită Catedrala Sfânta Sofia, care avea să devină centrul vieţii religioase
creștine bizantine și centrul creștinismului ortodox. Secolul al VI-lea a fost și o perioadă de
prosperitate culturală, (deși Iustinian a închis Universitatea din Atena), în care s-au creat
artiști precum poetul epic Nonnus, poetul liric Paul Taciturnul, istoricul Procopius din
Cezareea și filosoful Ioan Philoponos.
Iustinian le-a lăsat urmașilor o visterie goală, în plus aceștia nu au reuşit să facă faţă
atacurilor noilor valuri de invadatori migratori asiatici sau europeni. Lombarzii (longobarzi) au
invadat și au cucerit cea mai mare parte a Italiei, avarii și, mai târziu, bulgarii au cucerit cea
mai mare parte a Balcanilor iar la începutul secolului al VII-lea, perșii au invadat și au cucerit
Egiptul, Palestina, Siria și Armenia. Perșii au fost învinși și teritoriile cotropite de ei au fost
recucerite de împăratul Heraclius cel Tânăr în 627. Dar apariţia neașteptată a triburilor unite
de arabi, proaspăt convertiți la Islam, i-au luat prin surprindere pe bizantini, care erau
epuizaţi de eforturile uriașe făcute în războaiele cu perșii. Arabii au cucerit toate provinciile
sudice bizantine. Cea mai usturătoare înfrângere a bizantinilor a fost în Siria, la Yarmuk.
Heraclius și guvernatorul militar al Siriei au răspuns greoi noii ameninţări, astfel
Mesopotamia bizantină, Siria, Egiptul și Exarhatul Africa au fost încorporate definitiv în
posesiunile musulmane, un proces care s-a terminat cu cucerirea Cartaginei în 698.
Frederic Barbarossa a încercat să cucerească Imperiul Bizantin în timpul celei de-a treia
Cruciade, dar efectul cel mai devastator l-a avut a patra Cruciadă. Deși scopul declarat a
acestei cruciade era cucerirea Egiptului, veneţienii au preluat controlul expediţiei și, datorită
influenţei lor, cruciaţii au cucerit Constantinopolul, în 1204. Unul din conducătorii cruciadei,
Baldovin de Flandra, a fost numit împărat al Imperiului Latin de Constantinopol, un regat
feudal efemer, dar care a slăbit grav Imperiul Bizantin. În tot acest timp, Regatul Sârb a
devenit din ce în ce mai puternic, reușind să cucerească noi teritorii și formând Imperiul Sârb
în 1346.
Pentru un timp, imperiul a supravieţuit numai datorită faptului că musulmanii erau prea
divizaţi pentru a organiza un atac cu şanse de izbândă. Atunci când acest lucru s-a schimbat,
Imperiul Otoman a cucerit tot teritoriul bizantin, cu excepția unui număr de orașe portuare.
Dreptul bizantin a fost moştenitorul dreptului roman clasic.
În anul 726 a fost elaborată Ecloga, cea mai importantă operă de codificare a împăratului
Leon al III- lea, cuprinzând dispoziţii de drept penal, civil şi procesual.
Legea Militară elaborată în anul 741, cuprindea reglementări de drept penal extrase din
diverse izvoare care sancţionau delictele comise de militari: răzvrătirile, nesupunerea, fuga,
dezertarea, distrugerea de bunuri etc.
Prohironul este primul cod de legi elaborat din porunca împăratului Vasile Macedoneanul
(870-878), denumit şi Manualul de legi fiind alcătuit dintr-un ansamblu de prevederi de drept
civil, penal, procesual şi drept canonic.
În dreptul bizantin, Epanagoga, elaborată între anii 884-886, a completat dispoziţiile
Prohironului cu precizări detaliate despre lege şi drept, despre regulile şi procedurile de
judecată, despre drepturile şi obligaţiile demnitarilor din ierarhia civilă şi ecleziastică
(împărat, prefect, chestor, magistrat, patriarh, episcop, preot).
Basilicalele (legi imperiale) constituie cel mai important monument juridic bizantin, fiind
elaborate în perioada 886-892, în timpul domniei împăratului Leon al VI-lea, fiul lui Vasile I.
Cele 60 de cărţi cuprindeau, practic, întreg dreptul romano-bizantin în vigoare la data
redactării sale. Ordinea în care sunt prezentate instituţiile juridice este: dreptul bisericesc,
normele de procedură, regulile de drept civil, dreptul familiei, succesiunea, proprietatea şi
modurile de dobândire a acesteia, instituţiile dreptului public, modul de aplicare a
pedepselor. Dat fiind faptul că, prin dimensiunile sale, noua legiuire s-a dovedit greu de
utilizat, în secolele X-XII au apărut rezumate ale Basilicalelor, mai uşor de mânuit de către
magistraţi şi teoreticieni.
Hexabilul (Manualul de legi) structurat în 6 cărţi a fost întocmit de Constantin Armenopol în
anul 1345 şi cuprinde cele mai importante reglementări de drept civil precum şi o serie de
dispoziţii speciale de drept maritim şi fiscal.
Nomocanoanele adunau la un loc normele de drept laic (nomoi politikoi) cu cele de drept
bisericesc (kanones), prezente în Codul şi în Novellele împăratului reformator. Cele mai
importante nomocanoane care au influenţat dreptul românesc scris au fost:
 Sintagma lui Matei Vlastarie redactată în 1335 care conţine reglementări de drept civil,
dreptul familiei şi drept penal.
 Nomocanonul lui Manuil Malaxos a fost întocmit în perioada 1561-1562, fiind considerat o
compilaţie juridico-filosofico-religioasă, care a circulat în toate teritoriile bizantine. O serie
dintre dispoziţiile sale au fost receptate în Pravila lui Matei Basarab (Îndreptarea legii) din
anul 1652.
Regatul Francilor
Francii erau un popor germanic din vest (în traducere cei liberi sau cei curajoși). Fiind
cunoscuţi relativ recent sub acest nume comun, francii erau constituiţi din mai multe ramuri:
 Francii de sud (salieri);
 Ripuaren (francii de pe Rin);
 Chamaven;
 Sugambren, (sigambren);
 Brukteren;
 Uspiten;
 Ampsiavaren;
 Chatten azi Hessen.
Triburile vest-germane situate în nordul Imperiului Roman au început aproximativ din anul
200 să se unifice; la început doar Usipiten, Tecteren, Sugamren și Bructeren care au fost
numiţi și cei curajoși sau franci. Francii sunt amintiţi în sursele romane pentru prima oară prin
anii 250 cu prilejul incursiunilor de pradă pe care le făceau în Provincia Galia. În timpul
migrării popoarelor, teritoriul socotit ca aparţinând francilor erau Bavaria de nord,
Württemberg de nord, sudul Thuringiei, Hessen, Nord-Baden, Renania-Palatinat, nordul
Alsaciei, Lorena, Saarland, Luxemburg, regiunea Rinului - partea Belgiei unde se vorbește
germană, Limburg, Olanda, Zeelanda, Brabant și Flandra.
Din secolul V, centrul regiunii ocupată de franci era Kölnul. În 420 (surse nesigure) aceştia
traversează Rinul spre vest, prinţul Pharamond creând despărţirea francilor în francii de est
(francii de pe Rin) și în vest salfrancii. Izvoarele arheolgice atestă faptul că francii ar fi fost
acceptați pașnic în Galia romană unde s-au așezat ca laeti (aliaţi fără civitas, fără cetățenie
romană). Migrarea francilor spre sud probabil a influenţat migrarea saxonilor spre Anglia și
coasta olandeză, care a dus ulterior la conflictele dintre franci și sași (saxoni).
Francii devin o putere militară în timpul Merovingianului Clovis I. (cca. 500 e.n.) care învinge
în Galia de Nord pe alemani (popor germanic) și pe goţii de vest, ajungând până la Munții
Pirinei. Clovis și o parte a francilor trec la catolicism. Fiii lui Clovis I continuă politica de
expansiune alipind regatului franc Burgundia, Turingia și regiuni ce azi aparţin Germaniei de
vest, statelor Benelux și Franţei de azi.
Clotaire I (498-561) fiul cel mai tânăr a lui Clovis unește regatul franc, care va fi împărţit mai
târziu între fii săi în Austrasia și Neustria. O perioadă de ascensiune a imperiului franc începe
în timpul lui Pippin cel Scurt culminat cu cea a fiului său Carol cel Mare, după care urmează o
împărţire ce va fi continuată prin Tratatul de la Verdun (843) care duce mai târziu la formarea
statelor Franţa și Germania. Pentru ultima oară regatul franc este din nou unit sub regele
Carol al III-lea (cel Gros) (882-887) după care vor rămâne separate. Ideea unirii a celor patru
părţi regatului franc a apărut din nou în timpul cruciadelor (1000-1111) dar n-a mai fost
realizată. Prezenţa francilor, care alcătuiau o entitate, este amintită și în analele musulmane,
aceștia fiind numiţi de arabi, fraeng sau farandshi.
Franţa
La sfârşitul secolului al X-lea, la venirea dinastiei capeţiene, Franţa era un stat reprezentant
tipic al fărâmiţării feudale, fiind împărţit în aproximativ 15 principate teritoriale ale căror
stăpânitori îşi exercitau atributele suveranităţii şi recunoşteau regelui o autoritate nominală,
nu reală. Peste cinci veacuri, la sfârşitul secolului al XV-lea, Franţa era statul cel mai bine
unificat şi centralizat din Europa.
Curia Regis, instalată chiar în palatul regal francez, avea atribuţii judecătoreşti şi legişti de
profesie, însă era în acelaşi timp un Parlament şi o Curte de Apel care decidea asupra
hotărârilor seniorilor feudali. Dispar vechile probe judiciare (ordaliile, duelul judiciar), lăsând
loc anchetelor.
În Franţa medievală, Ordonanţa din 1254 stabilea în termeni fermi jurisdicţia parlamentelor
(a celui principal, din Paris şi a celor din provincie) şi funcţia bailivilor (funcţionari regali cu
atribuţii în materie administrativă, financiară, militară şi în special juridică), indicându-le
procedura de urmat în faza instructorie, de urmărire şi cercetare a cauzelor penale.
În timpul domniei lui Ludovic al XIV-lea, când absolutismul a atins apogeul, Consiliul de Stat
numit şi Consiliul afacerilor străine, reprezenta organul în care se dezbăteau probleme
precum pacea, războiul, tratate şi tratative cu alte state.
Germania
Germania a devenit Sfântul Imperiu Romano-German la sfârşitul sec. al X-lea. În Germania,
deşi împăraţii se socoteau stăpâni ai lumii, niciuna dintre dinastii nu a reuşit să se impună.
Tronul era electiv. Congresul feudalilor, Congresul restrâns (Hoftag) s-au transformat, treptat,
în organisme reprezentative ale clerului, feudalilor şi orăsenilor. Aşa a luat fiinţă Reichstag-ul.
În Germania medievală a funcţionat, până la mijlocul secolului al XVI-lea, una dintre cele mai
stranii instituţii, numită Tribunalul Vehmic (termenul derivă semnificativ pentru sensul
emotiv, de frică şi de groază pe care tribunalul îl inspira – din expresia eliptică latină vae
mihi). Apariţia sa este incertă, între secolele al X-lea şi al XIIlea, într-o perioadă dominată de
cea mai dezolantă anarhie, de crime ale bandelor de răufăcători, de abuzuri brutale ale
micilor tirani locali. Acest tribunal acţiona îndeosebi în zona Westfaliei. Judecata şi
condamnarea se făceau în secret, iar executarea sentinţei era imediată. Forţa sa teribilă
derivă chiar din profundul mister în care îi erau învăluite legile, regulile şi faptele.
Anglia
Wilhelm Cuceritorul a schimbat organizarea în statul anglo-saxon. Cucerirea normadă (1066)
a pus capăt rămăşiţelor tribale, instituind statul centralizat condus de o monarhie feudală.
Spre deosebire de Franţa, Germania sau Italia, în Anglia regalitatea s-a proclamat stăpână a
întregului fond funciar cucerit. Baronii au primit proprietăţi mici dispersate în diferite regiuni
ale regatului în scopul de a nu fi constituite mari feude. La Congresul feudalilor de la
Salisburry, Wilhelm a impus baronilor să presteze jurământ, stabilind că dreptul de
proprietate asupra pământurilor aparţinea, în exclusivitate coroanei, ceilalţi nefiind decât
posesori. Feudalii normanzi s-au reunit în jurul regalităţii în timp ce ţăranii anglo-saxoni au
fost reuniţi în manuare (pământuri şi loturi ţărănesti).
Aşadar, după cucerire în Anglia s-a format o monarhie puternică, cea mai puternică
autoritate laică ce exista la vremea aceea în Europa apuseană. Explicaţia se regăseşte în baza
materială şi socială solidă pe care dinastia normandă a ştiut să şi-o creeze. Coroana engleză,
din momentul cuceririi, a beneficiat de mari întinderi de pământ provenind din posesiunile
de pe continent, al căror număr a crescut, precum şi din domeniile confiscate de la anglo-
saxoni, domenii din care regele şi-a rezervat o şeptime.
Evoluţia relativ lentă a domeniului feudal din Anglia şi sistemul de împroprietărire practicat
de Wilhelm au împiedicat crearea de principate teritoriale, iar puterea marii feudalităţi a fost
astfel limitată. Regele a păstrat sistemul de recrutare a oastei mari şi a creat instituţii
centralizatoare de guvernare. A păstrat unitatea administrativă - shire, pe care a asimilat-o
comitatului de pe continent, iar curia regală (curtea, sfatul regal) a rezultat din împletirea
sfatului înţelepţilor cu consiliul ducal normand. Fiscalitatea a fost organizată pe principii noi,
din curia regis desprinzându-se o secţie specială, Camera Eşichierului, însărcinată cu
centralizarea veniturilor statului, care de la început s-au separat de tezaurul regelui. Pentru a
cunoaşte numărul contribuabililor şi situaţia lor materială, în anul 1086 Wilhelm a procedat la
realizarea unui amplu recensământ consemnat sub numele de Cartea Judecăţii de Apoi. În
cursul înregistrării, toţi ţăranii dependenţi au fost înscrişi sub numele de şerbi.
Treptat, în Anglia medievală s-a format un nou drept care s-a dorit a fi uniform şi comun
întregii Anglii: Common Law (dreptul comun). După cucerire, vechile country-courts
(Adunarea oamenilor liberi) au fost înlocuite treptat prin jurisdicţii senioriale denumite
Courts-Baron, Manorial-Courts, care aplicau dreptul local. Ulterior au apărut şi jurisdicţiile
ecleziastice care aplicau dreptul canonic.
Statul şi dreptul kievean
Statul kievean a apărut la sfârşitul secolului al IX-lea, primul său conducător, Oleg, purtând o
campanie reuşită în 907 împotriva Bizanţului. Fiul său, Igor, a continuat politica de ofensivă,
reuşind să alipească noi teritorii. Asemenea tatălui, acesta a semnat o serie de tratate de
pace cu bizantinii. Sviatoslav a fost conducătorul care şi-a condus armata în marea aventură
ce a extins statul kievean definitiv în câmpia est-europeană. Sviatoslav a unificat slavii estici
în jurul Kievului punând sub control rusesc întreg curs al fluviului Volga. După o serie de
lupte, a semnat un tratat de pace cu Bizanţul fiind nevoit să părăsească Balcanii, Crimeea şi
să promită că nu îşi va mai ataca adversarul.
În perioada statului kievean, principalul izvor de drept, a fost obiceiul – cutuma. În timpul
domniei lui Vladimir Sviatoslavici s-a reafirmat autoritatea autoritatea Kievului iar ruşii s-au
creştinat. Tot în această perioadă au început să apară legi menite să înlocuiască dreptul
obişnuielnic. Ulterior, normele de drept au fost sistematizate şi codificate. Pravila rusă
reprezintă culegerea documentelor de drept vechi kievean. Cea mai veche pravilă de legi este
Pravila lui Iaroslav, la baza căreia se află dreptul obişnuielnic. În statul kievean au apărut
traduceri de legi bizantine denumite nomocanoane. Au fost traduse şi apoi alcătuite cărţi de
judecată, legi agrare, legi despre sancţiuni, legi pentru martori, Legea pentru judecarea
oamenilor.
C4.
Obiectivele cursului:
 Prezentarea statului şi a principalelor sale instituţii în etapa monarhiei
centralizate;
 Identificarea principalelor repere ale dreptului în etapa monarhiei centralizate;
 Prezentarea unor informaţii esenţiale despre feudalismul în ascensiune şi rolul
sau în evoluţia dreptului românesc;
 Explicarea şi interpretarea instituţiilor juridice corespunzatoare perioadei
feudalismului în ascensiune;
 Reliefarea rolului cunoaşterii istoriei statului şi dreptului din perioada
monarhiei centralizate;
 Prezentarea organizării de stat în Ţara Românească, Moldova şi Transilvania;
 Prezentarea şi explicarea dreptului românesc medieval.
 Prezentarea organizării politico-sociale a regimului fanariot;
 Oferirea unei imagini de ansamblu asupra regimului fanariot;
 Explicarea şi interpretarea instituţiilor juridice corespunzătoare regimului
fanariot;
 Identificarea caracteristicilor dreptului românesc din perioada regimului
fanariot;
 Reliefarea rolului cunoaşterii istoriei statului şi dreptului fanariot;
 Identificarea conceptelor, teoriilor şi instituţiilor specifice regimului fanariot.
Alegeţi varianta corectă!
 
1. Care erau instanţele judecătoreşti în perioada feudalismului, în Ţara Românească şi
Moldova ?
a. instanţe supreme, instanţe locale;
b. Domnul şi Sfatul domnesc;
c. instanţa sătească, instanţa senatorială.
 
2. În perioada feudală, în Ţările Române, căsătoria nu se încheia printr-un act scris. De ce era
precedată aceasta?
 
a. logodnă contractată, de obicei, cu prilejul peţitului;
b. ceremonialul de nuntă;
c. cununia religioasă, ocazie cu care tinerii jurau credinţă.
3. Ce forme îmbraca rudenia în perioada feudală, în Ţările Române ?
a. rudenia după mama, rudenia după căsătorie;
b. rudenia naturală (de sânge), rudenia prin alianţă (căsătorie), rudenia spirituală (prin
botez), rudenia prin înfrăţire şi înfiere;
c. rudenia prin adopţiune fără consimţământul părinţilor, rudenia între naşi şi fini.
4. În perioada fanariotă, armata a constituit o forţă simbolică, fiind alcătuită din:
a. infanterie şi artilerie; Dreptul românesc în epoca fanariotă
b. garda personala de arnăuţi, oastea dinăuntru, oastea dinafară; -Instituţiile dreptului privat
c. ienicerii şi spahii. -Dreptul penal
  -Procedura de judecată
5. Prin reforma administrativă a lui Constantin Mavrocordat, în Ţara Românească, alaturi de Declinul dreptului cutumiar şi progresele dreptului scris
judeţe au fost introduse noi diviziuni administrative: STATUL ŞI DREPTUL ROMÂNESC ÎN ETAPA MONARHIEI CENTRALIZATE (FEUDALISM ÎN
 
ASCENSIUNE)
a. ocoalele şi plaiurile;
b. plasele şi ocoalele;
c. plasele (la câmpie şi deal) şi plaiurile (în zonele de munte). Formarea statelor feudale româneşti a constituit dovada evoluţiei societăţii româneşti din
  punct de vedere politic, economic, social, cultural şi militar reprezentând un moment de
6. În perioada regimului fanariot, domnii Ţărilor Române erau numiţi: importanţă majoră atât în istoria României, cât şi în istoria europeană.
  Procesul de etnogeneză a românilor încheiat, în linii mari, în sec. al XVIII-lea a continuat să se
a. direct de către Poartă din rândul familiilor influente româneşti sau greceşti; desfăşoare pe parcursul a încă 4-5 secole, prin asimilarea noilor valuri de migratori (slavi,
b. direct de către Poartă numai din rândul familiilor greceşti; pecenegi, cumani, tătari), ale căror obiceiuri, limbă şi civilizaţie nu vor schimba însă structura
c. direct de către Sfatul de obşte al Moldovei şi Ţării Româneşti. latină de bază a limbii române şi nici evoluţia proprie a societăţii româneşti.
  Sfârşitul secolului al XIII-lea a marcat momentul în care a triumfat statalitatea românească.
Criza dinastică din Ungaria de la începutul secolului al XIV-lea – constând în stingerea vechii
dinastii arpadiene şi înlocuirea sa cu noua dinastie de Anjou în Apusul spaţiului românesc,
STATUL ŞI DREPTUL ROMÂNESC ÎN ETAPA MONARHIEI CENTRALIZATE (FEUDALISM ÎN
precum şi slăbirea Hoardei de Aur a tătarilor, în Răsăritul acestui spaţiu, au conferit
ASCENSIUNE)
voievodatelor româneşti cadrul prielnic pentru a înlătura dominaţia mongolilor şi a se
 
concentra asupra desfacerii legăturilor de vasalitate faţă de Regatul Ungar.
Statul şi principalele sale instituţii. Organizarea de stat
În Ţările Române, în perioada medievală, au existat două forme de guvernământ ale
-Ţara Românească şi Moldova
monarhiei reprezentative pe stări:
-Transilvania
 regimul domnesc (voievodal), în Ţara Românească şi Moldova;
-Organizarea administrativ-teritorială
 regimul nobiliar, în Transilvania.
-Organizarea armatei
Documentele istorice atestă faptul că, Basarab I a unificat în jurul anului 1330 voievodatele
-Organizarea bisericească
existente pe teritoriul fostei provincii romane Dacia Malvensis şi a întemeiat statul feudal
-Organizarea fiscală
Ţara Românească. Actul de naştere a statului Ţării Româneşti de sine stătătoare îl reprezintă
-Organizarea judecătorească
victoria obţinută la Posada în 1330 de Basarab I împotriva lui Carol Robert, regele Ungariei.
Dreptul românesc în perioada medievală
Întemeierea Ţării Româneşti (1330) şi a Moldovei (istoricii numesc datele 1359-1362-1363)
-Instituţiile dreptului privat
ca state româneşti independente a impus formarea unor instituţii politice şi juridice care să le
-Dreptul penal medieval
asigure o bună funcţionare.
-Procedura de judecată
În vederea apărării interesele generale ale societăţii, statele medievale românesti şi-au creat
-Procedura penală
un aparat administrativ care, în timp, s-a dezvoltat ca dimensiune şi s-a diversificat din punct
Primele codificări ale unor norme de drept
de vedere funcţional. Administraţia centrală cuprindea totalitatea organelor cu atribuţii
 
administrative care aveau dreptul de a decide cum trebuiau să fie urmărite şi realizate
STATUL ŞI DREPTUL ROMÂNESC ÎN PERIOADA REGIMULUI FANARIOT (1711/1716-1821)
interesele publice.
 
Erau instituţii ale aparatului administrativ central:
Instaurarea regimului fanariot
Organizarea de stat  Domnia;
-Domnia şi instituţiile statului  Sfatul domnesc;
-Organizarea administrativă  Adunările de stări;
-Organizarea armatei  corpul marilor dregătorilor, aflaţi în slujba Domnului sau a ţării.
-Organizarea bisericii Statul şi principalele sale instituţii. Organizarea de stat
-Sistemul financiar-fiscal
-Organizarea judecătorească Ţara Românească şi Moldova

Statele româneşti s-au cristalizat în jurul unor familii de voievozi puternici, care au unit, în
jurul voievodatelor lor, toate formaţiunile politice, luându-şi titlul de voievod întemeietor,
apoi mare voievod şi domn.
Principala instituţie a aparatului administrativ central a fost Domnia care asigura conducerea
întregii administraţii a ţării, astfel cum o arată chiar titlurile purtate în epocă de titularii săi:
domn (din lat. dominus = stăpân), cu semnificaţia de stăpân absolut al ţării; mare voievod
(din slav. voina = război), cu înţelesul de căpetenie militară; şi Io (din grec. ioanes = cel ales de
Dumnezeu), având menirea de a sublinia caracterul charismatic al puterii domneşti.
Domnia concentra în mâinile sale:
 puterea legislativă
 puterea executivă
 puterea judecatorească
La baza funcţionării acestei instituţii se afla o concepţie teocratică, potrivit căreia titularul
tronului exercita puterea în virtutea voinţei lui Dumnezeu. Acesta este şi motivul pentru care,
alături de învestitura laică, domnul beneficia şi de o învestire mistică ce consta în ungerea cu
mir de către patriarhul de la Constantinopol sau de către mitropolitul ţării, urmată de
rugăciunea de încoronare a împăraţilor bizantini şi depunerea unui jurământ pe Evanghelie.
Încoronarea domnului s-a realizat până în secolul al XVI-lea, atunci când cuca a înlocuit
coroana, dar ceremonialul s-a păstrat.
Sunt caracteristici ale domniei:
 în Ţările Române domnia a fost absolutistă dar nu despotică;
 puterea pe care domnul o exercita a fost indivizibilă, personală şi netransmisibilă în
totalitatea sa;
 vasalitatea era nominală; Ţările Române nu au devenit ţări vasale de drept nici atunci când
au devenit vasale prin omagiile şi fidelităţile manifestate faţă de puterile mai mari;
Domnul era organul suprem al puterii de stat şi vârful ierarhiei feudale în cadru sistemului
relaţiilor feudale de vasalitate.
Atribuţiile domnului vizau toate sectoarele vieţii de stat a ţărilor române: politic, militar,
judecătoresc, executiv, financiar, bisericesc.
Din punct de vedere politico-administrativ, domnul era cel care stabilea organizarea
administrativ-teritorială a ţării, numea şi revoca dragătorii, acorda privilegii şi ranguri
nobiliare, batea moneda, exercita tutela asupra bisericii, având dreptul de a-i confirma pe
mitropoliţi, episcopi şi ecumeni, instituia sistemul de impozite, întemeia aşezări orăşeneşti,
executa deciziile judiciare.
Pe plan militar, comanda armata în calitate de conducator suprem, inclusiv steagurile marilor
boieri. Domnul numea pe comandanţii armatei ţării, aceştia din urmă depunând jurământ în
faţa sa la înscăunare şi înainte de fiecare expediţie. De asemenea, Domnul avea dreptul de a
recruta trupe şi de declanşa mobilizarea oastei ţării.
Pe plan judecătoresc, domnul era judecătorul suprem al tuturor locuitorilor, putând
pronunţa inclusiv pedeapsa cu moartea şi confiscarea averii, putând delega o parte din
atribuţiile sale dragatorilor şi putând să confere dreptul de jurisdictie boierilor şi mănăstirilor
investite cu imunităţi pe domeniile acestora. Hotărârile judecătoreşti ale domnului se
bucurau de autoritate de lucru judecat, de fortă juridică, numai pe timpul domniei acestuia.
În calitatea sa de judecător suprem, domnul reprezenta instanţa supremă de apel atunci
când nu judeca în prima instanţă, iar hotărârile sale erau definitive, nefiind supuse căilor de
atac. Domnul putea să revină asupra hotărârilor sale cum de alfel şi urmaşii săi la domnie
puteau relua judecarea unei cauze care, astfel, se putea prelungi pentru mai multe generaţii.
De regulă, domnul judeca procesele, împreună cu sfatul domnesc, apelând în acest fel, la
obligaţia de concilium, pe care boierii o aveau în cadrul sistemului relaţiilor feudale de
vasalitate.
Pe plan legislativ domnul era unicul legiuitor, întruparea terestră a voinţei divine, prerogativa
sa legiuitoare exercitându-se direct, prin emiterea de hrisoave, acte normative prin care se
stabilea, în special, dreptul de proprietate. În actul de legiferare, domnul consulta, de regulă,
Sfatul domnesc şi chiar Adunarea Stărilor. El putea hotărî însă şi singur în privinţa normelor
de drept, schimbând atât obiceiul pământului, cât şi pravilele deja existente, tot astfel cum
putea dispune preluarea unor acte normative străine, în special bizantine.
Pe plan extern, domnul reprezenta ţara în relaţiile externe, având dreptul de a încheia
tratate, de a declara război şi de a încheia pace, de a primi şi a trimite soli, de a-şi sprijini
diplomatic supuşii. Prerogativele acestea au fost restrânse de Imperiul Otoman începând cu
jumătatea secolului al XVI-lea. Pe parcursul secolelor următoare, domnia a fost lipsită de
dreptul de a declara război, de a încheia pace, alianţe şi de a avea reprezentanţi diplomatici.
Cu toate acestea, puterile europene vor recunoaste pe mai departe autonomia ţărilor
române şi vor întreţine raporturi diplomatice directe cu conducătorii români.
Cadrul legal al succesiunii la domnie a fost fixat de dreptul obişnuielnic care a consacrat
sistemul electiv-ereditar, sistem specific românesc care a dăinuit de la întemeierea domniilor
Ţării Româneşti şi Moldovei, până în sec. al XVII-lea. Domnii erau aleşi pe viaţă de către boieri
şi de către adunarea stărilor dintre pretendenţii din os domnesc sau din sămanţă de domn.
Pretendentul la domnie trebuia să îndeplinească următoarele condiţii:
 să provină dintr-o familie domnitoare;
 să fie de sex masculin;
 să fie român ortodox;
 să nu fie "însemnat", adică să nu fie infirm sau să fi suferit vreo mutilare ca pedeapsă
pentru încercarea de uzurpare a tronului.
Desemnarea domnului se făcea la sugestia vechiului domnitor sau, dacă acest lucru nu era
posibil, la sugestia episcopului bisericii. Alegerea se putea face şi în lipsa viitorului domn.
Domnul era ales pe viaţă. Începând cu sec. al XVI-lea, domnul trebuia să fie "întărit" de
Poartă din 3 în 3 ani, iar din sec. al XVII-lea, în fiecare an.
Treptat, sistemul electiv-ereditar a început să fie încălcat, accesul la tron fiindu-i permis
oricărui mare boier pentru ca, în final, să fie desfiinţat în întregime în anul 1711 în Moldova,
respectiv în 1716 în Ţara Românească, odată cu hotărârea Porţii ca domnii să fie numiţi direct
de către sultan.
Asocierea la domnie reprezenta un instrument legal prin care domnul în viaţă desemna un
asociat la domnie (dintre fiii sau fraţii săi) care la moartea sa avea să-i urmeze pe tron. Acest
procedeu avea drept scop restrângerea cercului de pretendenţi la domnie, prevenirea
declanşării rivalităţilor dintre pretendenţi şi a luptelor interne pentru putere. Un rol deosebit
de important l-a jucat biserica căreia domnul îi cerea consimţământul privind desemnarea
asociatului la tron şi recunoaşterea urmaşului la tron, desemnat prin asociere. Asocierea la
domnie era practicată şi de bulgari, unguri, ruşi, iar în Ţările Române a dăinuit până în veacul
al XVI-lea.
Regenţa, ca de altfel şi domnia, a funcţionat după reguli de drept consuetudinar. Regenţa era
utilizată atunci când domnul era minor, bolnav, în imposibilitatea de a conduce ţara, lipsea
din ţară, în caz de fugă a domnului sau de mazilire. Potrivit obiceiului, în lipsa domnitorilor
(bolnavi sau plecaţi în călătorie ori la oaste), doamnele, soţiile voievozilor, exercitau
conducerea treburilor publice, înlocuindu-şi soţii ori tutelând pe fiii lor minori. Doamna lua
hotărâri şi împărţea dreptate, sfătuindu-se cu marii dregători, până la întoarcerea
domnitorului. Chiar şi atunci cand domnul desemnase un locţiitor (ispravnic de scaun), tot
doamna era aceea care avea împuternicirea conducerii. În cazul în care domnul era minor, de
regulă, regenţa era atribuită mamei domnitorului, care o exercita până la majoratul acestuia
(15 ani); de multe ori, ea continua şi după această dată.
În Ţara Românească a fost instituită regenţa în cazul lui: Teodosie, fiul lui Neagoe Basarab,
regentă fiind mama sa, Despina şi unchiul Preda Craiovescu (1521-1522), Petru cel tânăr,
regentă fiind Doamna Chiajna (l559-1568), Mihnea Turcitul, regentă fiind mama sa, Ecaterina
Solvaresso (l577-1583).
În Moldova, cazurile în care a fost instituită regenţa au fost ceva mai numeroase decât în
Ţara Românească şi dăm ca exemplu cazul lui: Alexăndrel Vodă (1449), care a domnit de trei
ori sub regenţa mamei sale, Marinca; Stefăniţă Vodă (1517-1527), care a domnit sub regenţa
lui Luca Arbore; Bogdan Lăpuşneanu (1568-l572), care a domnit sub regenţa mamei sale,
Ruxandra etc.
Începând cu a doua jumătate a sec. al XVI-lea, locotenenţa domnească a înlocuit regenţa. Ea
se instituia în aceleaşi cazuri ca şi regenţa, cele mai frecvente fiind fuga domnului sau
mazilirea acestuia de către turci. Locotenenţa domnească era alcătuită iniţial din ispravnicii
scaunului, ulterior fiind alcătuită din caimacani.
Locţiitorii domneşti aveau dreptul să exercite toate prerogativele domnului, cu excepţia celor
personale (ex: danii), limitate fiind în timp sau de anumite instrucţiuni domneşti. Atribuţiile
principale ale locţiitorilor domneşti erau cele privind apărarea tronului de uzurpatori,
preluarea şi sigilarea vistieriei domnului mazilit, strângerea dărilor şi nu în ultimul rând
trimiterea haraciului puterii suzerane.
Sfatul domnesc constituia cel de-al doilea organ cu rol fundamental în organizarea şi
funcţionarea statelor medievale românesti fiind alcătuit marii boieri pe care Domnul îi
consulta în problemele curente legate de conducerea statului.
Sfatul domnesc avea ca atribuţii principale:
 întărirea alături de domn a tuturor actelor juridice privind transferul proprietăţii feudale,
daniile domneşti şi acordarea de imunităţi dând garanţia sfatului privind respectarea
drepturilor şi executarea obligaţiilor izvorâte şi asumate prin acele acte;
 elabora, alături de domn, politica externă garantând împreună cu domnul, respectarea
actelor externe, în special a tratatelor de vasalitate;
 participa la judecarea proceselor civile şi penale;
 sfătuia domnul în probleme de stat, probleme fiscale, militare şi religioase.
Domnul era obligat să consulte Sfatul domnesc în problemele judiciare, în problemele
militare importante, în cele privind biserica (alegerea ierarhilor bisericii, înfiinţarea unei
eparhii, mutarea unei mitropolii sau episcopii de la o resedinţă la alta), ca şi în cele de ordin
fiscal (înfiinţarea unor dări noi). Sfatul domnesc nu a constituit o instanţă de judecată, având
doar un rol consultativ. Sedinţele Sfatului domnesc erau solemne şi, în funcţie de problemele
dezbătute, puteau fi secrete sau publice. Numărul membrilor Sfatului domnesc a variat, de-a
lungul timpului, fiind cuprins între 12, la început, ulterior ajungând până la 25 de membri.
Adunarea stărilor privilegiate (sobor, mare sobor, sfat de obşte, adunare obştească) era
compusă din reprezentanţi ai păturilor sociale privilegiate - nobilimea, clerul, orăsenii, rareori
ţăranii liberi – fiind convocată de Sfatul domnesc pentru soluţionarea unor probleme
considerate de importanţă majoră: alegerea domnului, rezolvarea unor nemulţumiri ale
ţărănimii, soluţionarea unor probleme de politică externă sau a unor probleme referitoare la
administrarea bisericii. Această instituţie a avut un rol preponderent politic, principala sa
prerogativă fiind alegerea domnului de către stările privilegiate, cu excluderea ţărănimii
aservite şi chiar a celei libere.
Adunarea Ţării era convocată periodic în secolele XV-XVI având ca atribuţii alegerea
domnilor, aprobarea politicii fiscale şi aprobarea tratatelor.
Dregătoriile centrale şi locale formau aparatul de stat al Moldovei cristalizate începând cu
domnia lui Alexandru cel Bun şi Ţării Româneşti, începând cu domnia lui Mircea cel Bătrân.
Dregătorii formau două clase distincte: dregătorii centrali, care îşi îndeplineau atribuţiile la
curtea domnească, şi dregătorii de judeţe sau ţinuturi, care îşi desfăşurau activitatea în
oraşele resedinţă de judeţ sau de ţinut. Dregătorii se împărţeau în funcţie de atribuţiile ce le
erau încredinţate în:
 dregători civili;
 dregători militari;
 dregători judiciari;
 dregători financiari.
După gradul de însemnătate al dregătoriei pe care o exercitau, dregătorii se împărţeau în:
dregători mici şi dregători mari; în funcţie de dreptul de a participa la sfatul restrâns al
domnului, erau boieri de sfat şi boieri de divan.
Dregătorii erau numiţi şi revocaţi de către domn căruia, la numire sau confirmare, îi
depuneau un jurământ solemn de credinţă. Până la reforma lui Constantin Mavrocordat,
dregătorii nu primeau leafă fiind răsplătiţi din mila domnească.
Principalii dregători civili de sfat erau:
 logofătul, considerat cel mai înalt dregător, era şeful cancelariei domneşti, purtătorul
marelui sigiliu domnesc cu care pecetluia actele domneşti pe care le redacta şi le semna;
avea şi unele atribuţii judiciare în unele pricini privind proprietatea asupra pământului şi
hotărnicii;
 vornicul conducea întregul aparat administrativ al curţii domneşti, având şi unele atribuţii
judecătoreşti şi militare;
 postelnicul răspundea de relaţiile externe, introducându-i la domn pe trimişii statelor
străine şi servind ca translator al domnului; avea grijă de patul şi de camera de culcare a
domnitorului; avea dreptul de a judeca întreaga curte domnească;
 vistiernicul, ministrul de finanţe al acelor vremuri, îndeplinea atribuţii de ordin fiscal, fiind
însărcinat cu strangerea şi centralizarea veniturilor ţării, contabilitatea vistieriei, asigurarea
resurselor necesare pentru întreţinerea curţii şi a armatei regulate, judecarea tuturor
pricinilor în legătură cu fixarea şi perceperea dărilor, procurarea şi păstrarea obiectelor de lux
vestimentar ale domnului;
 portarul, avea în Ţara Românească din secolul al XV-lea atribuţia de primire a turcilor şi a
unor oameni de seamă la curtea domnească. În Moldova, aceleaşi atribuţiile le avea uşarul,
obligat în plus să cunoască limba turcă;
 vătaful de aprozi era şeful slujitorilor domneşti, aprozii având atribuţii de curieri, iar mai
târziu de agenţi judecătoreşti.
O dregătorie specifică Ţării Româneşti a fost Bănia Craiovei, banul fiind considerat cel mai
important dregător cu atribuţii administrative şi judecătoreşti din Ţara Românească,
demonstrând poziţia specială pe care o deţinea provincia Olteniei. Instituţia băniei va intra în
declin odată cu instaurarea dominaţiei austriece.
Cei mai importanţi dregători militari de sfat erau:
 spătarul era păstrătorul spadei domneşti şi comandantul armatei (ulterior, al cavaleriei);
avea şi atribuţii judecătoreşti, judecându-şi subalternii potrivit dreptului ostăşesc bizantin şi
obiceiului;
 hatmanul îndeplinea atribuţii militare privind organizarea şi comanda forţelor armate, dar
avea şi atribuţii administrative şi judecătoreşti;
 armaşul avea ca atribuţie principală, urmărirea executării penale, prinderea, cercetarea şi
întemniţarea celor vinovaţi de crime precum şi executarea hotărârilor domneşti, în special a
celor de condamnare la moarte. El condamna artileria în timpul razboiului şi veghea ca ostaşii
să nu fugă de la oaste. În Moldova avea în grija sa inclusiv muzica militară;
 parcălabul era în Moldova comandant al cetăţilor având sarcina de a le apara; judeca
pricini civile şi penale avand dreptul de a pronunta pedeapsa cu moartea;
 aga era în Ţara Românească comandantul dorobanţilor, iar in Moldova al pedestrimii. Pe
timp de pace el era şeful poliţiei, asigurând ordinea internă în capitală şi în capitalele de
judeţ;
 şătrarul avea în grija sa corturile domneşti şi taberele în care era încărtiruită armata.
Dregătorii de curte erau în acelaşi timp şi dregătorii personali ai domnului din rândul acestora
facând parte:
 paharnicul administra pivniţele şi viile domneşti şi răspundea de organizarea protocolului
domnesc;
 stolnicul administra cămările, grădinile şi pescăriile domneşti;
 comisul administra grajdurile domneşti;
 medelnicerul îi turna domnului apa cand se spăla pe mâini la masă;
 clucerul asigura aprovizionarea curţii cu alimentele necesare domnului şi strângea zeciuiala
cuvenită domnului din grâu;
 slugerul aproviziona curtea cu carne, ţinea evidenţa consumului şi păstra prisosul în
magaziile slugeriei;
 pitarul aproviziona curtea cu pâine;
 jitnicerul strângea grânele cuvenite domnului şi le depozita în magazia domneasca (jitniţa);
 căminarul aduna dijmele de ceară cuvenite domnului, dările pe cârciumi, prăvălii şi
cazanele de ţuică.
Transilvania
În perioada cât s-a aflat sub stăpânirea Ungariei conducerea politică centrală a Transilvaniei
s-a realizat prin intermediul instituţiei voievodale.
Numit de regele Ungariei, voievodul nu exercita decât o parte din prerogativele suzeranităţii
regale. Principalele sale atribuţii erau de ordin administrativ, judiciar şi militar. Voievodul
convoca congregaţiile generale, conducea armata Transilvaniei, se bucura de întinse privilegii
judiciare, administra veniturile regale din care îşi oprea 1/3.
Începând cu secolul al XIII-lea, voievozii au încercat să transforme instituţia voievodală într-
una cu caracter ereditar, tendinţă ce s-a menţinut până în secolul al XV-lea.
Cel dintâi conducător al Transilvaniei menţionat cu numele de voievod a fost Eustaţiu în anul
1176 (Leustachius, Voivoda Transilvaniae).
Voievodul Transilvaniei exercita prerogative similare domnului din celelalte ţări româneşti.
Voievodul numea pe vicevoievod şi pe comiţi, prezida congregaţiile nobiliare, dar
competenţa sa administrativă era limitată de autonomia comitatelor şi a scaunelor, de
privilegiile bisericii catolice şi nu în ultimul rând de subordonarea faţă de regele Ungariei.
După 1541, când, ulterior transformării Ungariei centrale în paşalâc, Transilvania a devenit
principat autonom sub suzeranitatea Porţii, principele era ales de Dietă şi confirmat de
sultan. Primul principe ales a fost Ioan Sigismund, în 1541.
Principele avea următoarele atribuţii:
 pe plan extern: hotăra în problemele de politică externă, declarând război şi încheind pace,
aproba numirea trimişilor diplomatici în misiuni, primea trimişii diplomatici sosiţi în ţară.
 pe plan intern, principele era comandantul suprem al oştirii, era judecătorul suprem al
ţării, convoca dietele, numea în funcţii politice, conferea titluri de nobleţe, hotăra în
problemele religioase.
 pe plan legislativ, avea dreptul de a aproba sau respinge hotărârile Dietei; era judecător
suprem atât în procesele civile, cât şi în cele penale; avea dreptul de a graţia sau de a comuta
pedepsele.
Disputat vreme de mai bine de un secol între Imperiul Otoman şi Imperiul Habsburgic,
principatul Transilvaniei a ajuns în cele din urmă sub dominaţia acestuia din urmă. În această
perioadă a trecerii Transilvaniei sub stăpânire habsburgică, împăratul Leopold al II-lea a dat în
anul 1691 o nouă constituţie, numită Diploma Leopoldină. Potrivit acesteia, conducerea
Transilvaniei o avea împăratul, care este şi principe şi care numeşte un guvernator (Supremus
Status Director) ales pe termen nedeterminat dintre nobili. Guvernatorul şi locţiitorul său
trebuiau să aibă una dintre religiile recepte, excluzând pe ortodocşi.
Guvernatorul administra provincia cu ajutorul guberniului, sub îndrumarea şi supravegherea
Curţii vieneze. Adunarea generală a nobililor avea atribuţii judecătoreşti; la început
cuprindea şi reprezentanţi ai românilor; calitatea de nobil era condiţionată de apartenenţa la
catolicism; după Bobâlna (1437) apar congregaţiile generale ale nobilimii şi congregaţiile
scaunelor săseşti şi secuieşti. Guvernatorul era sfătuit de un Concilium Intimum şi era
retribuit potrivit cu veniturile vistieriei regale şi cu veniturile din taxe.
Dieta s-a constituit începând cu anul 1541, cand Transilvania a devenit principat autonom sub
suzeranitatea Imperiului otoman; era o adunare deliberativă supremă pentru probleme de
legiferare, justiţie şi administraţie. Hotărârile sale aveau putere de lege şi au fost
sistematizate în Approbatae Constitutiones şi Compilatae Constitutiones.
Consiliul Principelui era alcătuit din principalii dregători – prefectul curţii, spătarul, logofătul,
vistiernicul, postelnicul, vornicul, stolnicul, paharnicul -, împreună cu un intendent, un
căpitan de aprozi şi un şef al poştelor. Aprobatele (Approbatae Constitutiones) şi Compilatele
(Compilatae Constitutiones) au stabilit numărul membrilor Consiliului la 12, precum şi
obligaţia acestora de a depune un jurământ. Consiliul avea ca principală atribuţie sfătuirea
principelui în importantele probleme de stat, acesta fiind obligat să ţină seama de sfaturile
primite.
Guberniul era un consiliu intim al guvernatorului Transilvaniei, instituit de către Diploma
leopoldină, ca o consfinţire a instaurării stăpânirii austriece. Fiind alcătuit din 12 membri,
acesta a reprezentat cel mai important organ administrativ local din Transilvania, cu atribuţii
de ordin politic, administrativ, religios, judecătoresc, financiar şi şcolar. La sedinţele sale
periodice participa, de regulă, şi Guvernatorul.
Dregătorii din Transilvania autonomă erau, în mare parte, aceiaşi ca şi în Ţara Românească şi
Moldova, având atribuţii civile, judiciare, financiare sau militare.
Organizarea administrativ-teritorială
Organizarea administrativ-teritorială a avut la bază vechea structură a uniunilor de obşti.
Ţara Românească era organizată în judeţe şi Moldova în ţinuturi. Judeţele erau conduse de
judeţi, bani sau vornici, iar ţinuturile erau conduse de judeţi, sudeţi, vornici, staroşti,
pârcălabi, care exercitau atribuţii judecătoreşti, fiscale, militare şi administrative. Aceştia
erau ajutaţi de o adevărată curte, constituită din vătafi, birari şi globnici. Începând cu secolul
al XVI-lea, conducerea unităţilor administrative a fost dublată prin suprapunerea unui aparat
format din slujitori domneşti.
Administraţia orăşenească din Ţara Românească şi Moldova se caracteriza prin coexistenţa a
două categorii de organe administrative: cele alese de comunitate - soltuzul şi pargarul şi cele
numite de domn sau de stăpânul domeniului - vornicul şi parcălabul. Aceste organe
administrative aveau printre altele şi atribuţii judecătoreşti privind unele pricini civile sau
penale ale orăşenilor din vatra şi hotarul târgului. Adunarea generală a orăşenilor se întrunea
periodic.
Satele se împărţeau în:
 sate libere;
 sate aservite.
Satele libere (de moşneni în Ţara Românească şi de răzeşi în Moldova) erau subordonate, pe
plan administrativ, fiscal şi militar, judeţelor şi ţinuturilor. Fiind autonome, domnul exercita
asupra lor numai o autoritate de drept public, relaţia dintre sat şi domnie fiind asigurată de
un reprezentant al obştii ales de săteni: pârcălabi de sat în Ţara Românească şi vătămani în
Moldova. Conducerea satelor libere era exercitată de oamenii buni şi bătrâni, un organ
colectiv de conducere, cu atribuţii privind patrimoniul satului şi judecarea pricinilor civile şi
penale.
Satele aservite se împărţeau în:
 sate domneşti;
 sate boiereşti;
 sate mănăstireşti.
Satele domneşti aveau în frunte un pârcălab însărcinat cu strângerea veniturilor domniei şi
administrarea satului în colaborare cu obştea.
În satele boiereşti, stăpânul (boierul) desemna un pârcălab (Ţara Românească) sau vornic
(Moldova) care strângea veniturile şi exercita dreptul de judecată al stăpânului asupra
ţăranilor dependenţi în pricini mărunte, având dreptul de a aplica pedepse (gloaba sau
bătaia).
Satele mănăstireşti erau administrate de egumenul mănăstirii şi erau reprezentate de un
pârcălab (Ţara Românească) sau un dregător (Moldova).
Transilvania era împărţită în:
 districte româneşti;
 scaune săseşti sau secuieşti;
 comitate.
Districtele româneşti aveau o populaţie exclusiv românească, ele cuprinzând un număr de
cnezate şi voievodate locale, anterioare cuceririi Transilvaniei de către unguri. Conducerea
districtelor urmărea vechiul obicei al pământului, fiind asigurată de cneji şi juzi. Districtele
aveau scaune proprii de judecată alcătuite din juraţi, cneji şi preoţi.
Scaunele secuieşti erau unităţi administrative distincte, având o organizare cu caracter
militar. Conducerea scaunelor secuieşti era asigurată de doi dregători, dar autoritatea
supremă asupra secuilor o poseda comitele secuilor, sub preşedinţia căruia se întrunea
obştea secuilor. Scaunele secuieşti dispuneau de tribunale scăunale alcătuite din 12 juraţi
care erau aleşi anual de fruntaşii secuilor.
În sec. al XIV-lea au fost înfiinţate scaunele săseşti, conduse de un jude regal, cu prerogative
asemănătoare celor ale comiţilor, şi de un jude scăunal.
Comitatele regale şi nobiliare erau conduse de un comite numit de rege sau de voievod şi de
un vicecomite, ca locţiitor al acestuia. Comitele, vicecomitele şi dregătorii lor formau scaunul
de judecată al comitatului.
Organizarea armatei
Armata Ţărilor Române era constituită din oastea cea mare şi oastea cea mică (armata
permanentă a domnului).
Menţionată documentar în Ţara Românească la începutul sec. al XV-lea, în timpul domniei lui
Mircea cel Bătran, oastea cea mare a cunoscut apogeul său, ca instituţie, în timpul lui Ştefan
cel Mare, ajungând la un număr de 40.000-50.000 de luptători, provenind, în mare parte, din
rândurile ţărănimii libere.
Oastea cea mică constituia armata permanentă a domnitorului fiind formată din curteni
(steagurile recrutate din rândurile micii boierimi), slujitorii domneşti (dorobanţi şi călăraşi) şi
mercenari.
Sistemul de apărare al Ţărilor Române era întărit de un ansamblu de cetăţi de margine şi de
interior, având misiunea de a stăvili sau tempera invaziile străine. O parte dintre acestea au
fost ocupate de turci şi transformate în raiale având rol represiv şi de supraveghere (Turnu,
Giurgiu, Brăila, Tighina, Hotin).
Organizarea bisericească
Biserica a reprezentat una dintre instituţiile fundamentale ale statului medieval,
reprezentând nu numai un focar de cultură, dar şi un sprijin important al luptei românilor
împotriva regatelor vecine, cu precădere a Imperiului otoman.
În anii 1359 şi 1401, în timpul lui Mircea cel Bătrân şi Alexandru cel Bun, au fost întemeiate
Mitropolia Ungro-Vlahiei, care-şi întindea jurisdicţiunea ecleziastică şi asupra ortodocşilor din
Transilvania, şi Mitropolia Moldovei, ambele dependente de Patriarhia ecumenică de la
Constantinopol. Biserica se afla sub autoritatea domnului, care ii confirma pe mitropoliţi şi
episcopi.
Mitropolitul ţării deţinea prerogative largi: era locţiitorul domnului în caz de vacanţă a
tronului şi primul său sfetnic, conducea soliile externe, participa la promulgarea actelor
legislative ale statului, avea atribuţii judecătoreşti.
Dreptul canonic era alcătuit dintr-un ansamblu de norme religioase şi a avut ca fundament
nomocanoanele bizantine care au servit atât la reglementarea juridică a vieţii ecleziastice, cât
şi la judecarea mirenilor.
Organizarea fiscală
Fiscalitatea era reprezentată de obligaţiile pe care locuitorii (cu excepţia celor scutiţi) le
aveau faţă de statul feudal.
În calitatea sa de titular al lui dominium eminens, domnul avea dreptul de a percepe dări.
Prin practica daniilor şi a acordării imunităţilor feudale, domnul putea concede o parte a
acestui drept posesorilor de domenii feudale.
După forma lor, principalele dări erau:
 în muncă, prestată în interesul public sau al domniei de către ţăranii liberi şi în interesul
stăpânului de moşie de către ţăranii aserviţi;
 în produse (dijma), numită zeciuială în Ţara Românească, deseatină în Moldova şi decimă
în Transilvania;
 în bani - a fost introdusă în sec. al XV-lea şi a devenit un impozit personal, generalizat şi
permanent, numit bir în Ţara Românească şi dare în Moldova.
Deşi, o perioadă, toate clasele sociale erau platitoare de dări, cu timpul, boierii, curtenii,
slujitorii şi târgoveţii au fost scutiţi de plata unor dări. Fundamentul fiscal al statului l-a
reprezentat ţărănimea, împărţită în categorii fiscale, în funcţie de starea materială apreciată
în numărul de vite deţinute.
În vederea colectării eficiente a dărilor, fiscul a aplicat principiul răspunderii colective,
potrivit căruia pentru neplata dărilor unui contribuabil insolvabil răspundea întreaga
colectivitate: familia, satul, precum şi satele limitrofe. Executarea lor silită a purtat numele de
năpastă.
Erau instituţii publice alimentate de sistemul fiscal:
 tezaurul - reprezenta acea rezervă la care domnia apela numai în cazuri extreme, cand
mijloacele băneşti puse la dispoziţie de vistierie şi de cămara domnului erau epuizate;
 vistieria - era susţinută în principal din colectarea birului; veniturile visteriei erau destinate
nevoilor publice: apărare, întreţinerea armatei, achitarea obligaţiilor bănesti faţă de puterile
suzerane;
 cămara domnului - era alimentată din impozitele indirecte: ocne, vămi, amenzi, dijmele
din produse plătite de ţărani.
Obligaţiile băneşti ale Transilvaniei faţă de Imperiul Otoman au fost relativ ridicate deşi erau
totuşi inferioare obligaţiilor plătite de Ţara Românească şi Moldova.
Organizarea judecătorească
În Ţara Românească şi Moldova justiţia era exercitată de către următoarele organe: domnul,
divanul, anumiţi dregători centrali sau locali, stăpânul feudal, clericii, megieşii (justiţia obştii
libere), anumite organe de conducere a oraşului şi de breaslă orăşenească.
Justiţia feudală a avut următoarele trăsături:
 dominaţia de clasă;
 separaţia puterilor în stat era necunoscută;
 confuzia jurisdicţiei civile cu cea penală;
 aducea venituri importante pentru domn şi dregători;
 inexistenţa autorităţii lucrului judecat;
 autonomia justiţiei faţă de puterea suverană.
Instanţele judecătoreşti se împărţeau în:
 instanţe supreme - domnul şi sfatul domnesc, scaunul de judecată al voievodului;
 instanţe locale - sătească, seniorială, judeţene, ţinutului, comitatului.
Domnul era judecătorul suprem al ţării, reprezentând instanţa de ultim control judiciar;
hotărârile domnului erau definitive, nefiind supuse căilor de atac; el era singurul care putea
să revină asupra hotărârilor. Pe lângă atribuţiile de control judiciar, domnul avea competenţa
să preia, de pe rolul dregătoriilor, orice cauză civilă sau penală.
Domnul putea delega dreptul de judecată unor dregători: banul şi vornicul – în Ţara
Românească; vornicul şi conducătorii ţinuturilor (parcălabii, soltuzii şi pargarii) – în Moldova.
Judecata se făcea însă tot în numele domnului, iar hotărârile pronunţate de dregători puteau
fi atacate în faţa domnului, care le judeca singur sau în Divan (avea vot consultativ).
Hotărârile domnului, date de acesta singur sau în Divan, aveau o autoritate de lucru judecat
relativă în sensul că procesul putea fi redeschis sub o nouă domnie.
Dreptul românesc în perioada medievală
Instituţiile dreptului privat
În materia persoanelor, trebuie menţionat faptul că pentru a desemna persoana fizică, în
înţelesul modern de titular de drepturi şi obligaţii, autorii pravilelor din Evul Mediu românesc
au utilizat termenii de om, obraz, laic sau cleric. Numele reprezenta elementul de identificare
a persoanei. Acesta era dobândit prin filiaţie legitimă sau prin adopţie. Numele dublu
(prenumele şi numele de familie) s-a ivit începând cu a doua jumătate a sec. al XV-lea,
înlocuind treptat numele unic. Numele oamenilor se afla într-o strânsă legătură cu locul
naşterii şi domiciliul lor, elemente fundamentale ale identităţii şi definirii capacităţii juridice a
persoanelor fizice. Persoanele juridice continuă să existe fiind asociaţii cu patrimoniu propriu,
constituite în vederea exercitării drepturilor şi obligaţiilor membrilor lor.
Capacitatea juridică era recunoscută tuturor oamenilor liberi, conţinutul capacităţii era însă
diferit în funcţie de pozitia socială, de apartenenţa persoanei la o anumită categorie socială.
Capacitatea era diferită pentru marii boieri şi marea nobilime, clerul înalt, boierimea şi
nobilimea mijlocie, clerul inferior, oraşenimea, ţăranimea liberă, jeleri şi robi.
În Transilvania, capacitatea juridică a persoanelor depindea şi de apartenenţa la catolicism
sau ortodoxism; apartenenţa românilor la ortodoxism avea să ducă la eliminarea lor din
stările privilegiate.
Alte elemente care au influenţat capacitatea de exercitare a drepturilor au fost vârsta şi
sexul. Incapacitatea pricinuită de vârstă înceta odată cu căsătoria tinerilor. Potrivit pravilelor
din sec. al XVII-lea, majoratul se atingea la vârsta de 25 de ani.
În Transilvania, existau trei categorii de vârstă: impubertatea, pubertatea şi majoratul. Acesta
din urmă se atingea la 24 de ani pentru băieţi şi la 16 ani pentru fete, conferind şi capacitatea
deplină de exerciţiu. În ceea ce priveşte sexul, femeia avea o poziţie inferioară în exercitarea
drepturilor sale.
Tutela nevârstnicilor era încredinţată rudelor celor mai apropiate: părinţi, bunici, fraţi mai
mari, legea prevăzând îndatoririle tutorelui faţă de minori, orfani, văduve, precum şi
sancţiunile administrării necinstite a tutelei.
Biserica întocmea şi păstra în registre de evidenţă actele de stare civilă. Tot biserica era cea
care avea competenţă în a oficia taina botezului, căsătoria şi înmormântarea.
Rudenia cunoştea următoarele forme:
 Rudenia naturală sau altfel spus de sânge - se stabilea după tată (în lipsa tatălui, după
mamă), pe linie directă (ascendenţi şi descendenţi) şi colaterală, după numărul generaţiilor
până la gradul al şaptelea în dreptul popular şi al optulea în dreptul scris.
 Rudenia prin alianţă - avea la bază căsătoria.
 Rudenia spirituală - rezulta din botez şi implica îndatoriri reciproce între naşi şi fini.
 Alte forme de rudenie derivau din înfrăţire şi înfiere (adopţiunea sau luarea de suflet), cu
consimţământul părinţilor, în urma căreia copilul adoptiv avea aceleaşi drepturi ca şi copiii
naturali.
Căsătoria nu se încheia printr-un act scris. Căsătoria începea cu logodna, contractată de
obicei cu prilejul peţitului, şi se încheia cu ceremonialul de nuntă, precedat de cununia
religioasă, ocazie cu care tinerii îşi jurau credinţă şi primeau binecuvântarea bisericii. Femeia
lua, de regulă, domiciliul şi numele soţului. O variantă a căsătoriei a fost cea cu fuga, ce
reprezenta un simulacru de răpire a fetei, cu consimţământul ei, pentru a forţa încuvinţarea
părinţilor. Dota sau zestrea a fost iniţial un drept al ambilor tineri, pentru a deveni ulterior o
obligaţie exclusivă a viitoarei soţii.
Foile de zestre au apărut abia în sec. al XVII-lea, cand părinţii fetelor au început să-şi asigure
măsuri juridice de protecţie a integrităţii dotei.
Impedimentele la căsătorie rezultau din rudenia de sânge până la un anumit grad, din
deosebirile de confesiune, nevârstnicie, legea îngăduind însă unele dispense.
În familie, raporturile dintre soţi erau dominate de inegalitatea sexelor, femeia fiind obligată
să-şi urmeze bărbatul, să-i fie fidelă. Bărbatul îi putea aplica corecţii fizice. Puterea
părintească îmbrăca forme absolute, părintele putând dispune în timpul vieţii de copiii săi
după bunul plac. În ceea ce priveşte statutul copiilor din afara căsătoriei, Sintagma lui Matei
Vlastare (1335) făcea deosebire între copiii legitimi (născuţi dintr-o căsătorie legală) şi copiii
nelegitimi (născuţi din părinţi necăsătoriţi), pe care îi împărţea în trei categorii: copilul născut
dintr-o femeie necăsătorită, dar care convieţuieşte permanent cu tatăl copilului se numea fiu
natural; copilul născut dintr-o femeie care nu convieţuieşte cu tatăl copilului se numea
bastard; copilul a cărui mamă nu-l cunoaşte pe tatăl lui se numea copil întunecat.
Căsătoria înceta prin moartea unuia dintre soţi sau prin divorţ. Conform dreptului scris,
divorţul putea fi cerut de către ambii soţi, în temeiul unei cărţi de despărţenie, situaţie în
care se proceda la împărţirea bunurilor.
Recăsătorirea nu era posibilă decât în lipsa copiilor minori, iar, după legea scrisă, numai după
trecerea termenului de văduvie. Totodată, trebuie menţionat faptul că nu se permiteau mai
mult de trei căsătorii succesive.
În feudalism, dreptul de proprietate s-a caracterizat prin limitări, complexitate şi
suprapunere, deosebindu-se, esenţial, de proprietatea din dreptul roman comun. De
asemenea, se mai caracterizează prin diversificarea proprietăţilor după titulari, ceea ce a dus
la crearea următoarelor categorii:
 proprietatea domnească a cuprins terenurile neintrate în proprietatea individuală,
pământurile pustii, pământurile făcând parte din moşteniri vacante, pământurile confiscate
ca pedeapsă pentru trădare, cetăţile şi milele; această formă de proprietate era scutită de
dări, iar moşiile au fost lucrate de ţăranii dependenţi;
 proprietatea feudalilor laici consta din bunuri mobile şi imobile; ea putea fi dobândită
originar (prin luarea în stăpânire a bunurilor fără stăpân, defrişare, ocupaţiune) sau derivat
(prin moştenire, donaţie domnească, uzucapiune, acte între vii şi acte mortis causa);
 proprietatea bisericească, aparţinând episcopiilor, mănăstirilor, parohiilor, a provenit mai
ales din danii domneşti, regale sau princiare, dar şi din donaţii particulare; era scutită de dări,
însă în caz de criză financiară se cerea ajutorul bisericii prin împrumuturi şi contribuţii
directe;
 proprietatea funciară urbană cuprindea vatra oraşelor şi un teritoriu din apropiere, ce a
fost folosit în comun de către toţi membrii comunităţii pentru agricultură şi creşterea vitelor;
 proprietatea ţărănească nu reprezenta o formă de exploatare. În Ţara Românească şi
Moldova au avut drept de proprietate atât ţăranii liberi, cât şi producătorii dependenţi. În
obştea liberă, proprietatea imobiliară a ţărănimii libere avea un caracter mixt: devălmaşă sau
individuală. Vechea obşte sătească exercita un drept de stăpânire superioară (dominium
eminens) asupra întregului teritoriu din cuprinsul hotarelor sale, care privea dreptul de
păşunat pe izlaz, munţii, miriştea obştei, dreptul de a pescui în apele curgătoare şi bălţile
obştei, dreptul de a folosi pădurea comună.
Dreptul de stăpânire personală avea ca obiect pământul desprins din devălmăşie prin
desţelenire şi defrişare pentru a dobândi vatra de casă, ogorul, poiana, grădina, via, prisaca,
vadul de moară, dar mai cu seamă câmpul (ţarina) reprezentând pământul de arătură
(delniţă, ocină, moşie), care era transmis ereditar. Odată cu intensificarea aservirii satelor de
răzeşi din Moldova şi de moşneni din Ţara Românească (sec. XVII-XVIII), dreptul de
proprietate în obştea aservită a revenit stăpânului feudal. ţăranii aserviţi (rumani şi vecini)
dispuneau de o proprietate mai consolidată asupra casei şi bunurilor create de ei (terenuri
desţelenite, pădure scoasă din stăpânirea devălmasă, prisăci şi vii, grădini şi livezi), cât şi de
dreptul de proprietate deplină asupra vitelor şi uneltelor lor. Iobagii şi jelerii din Transilvania
aveau drept nelimitat de folosinţă asupra seşiei (teren de cultură) şi drept de stăpânire
deplină asupra casei, proprietăţii imobiliare şi curăturilor (pădure scoasă din stăpânirea
devălmasă) obţinute prin munca lor.
Obligaţiile luau naştere fie cu ocazia unor evenimente majore din viaţa omului (nuntă, botez,
înmormantare), fie în cazul într-ajutorării la diverse munci agricole; în toate cazurile
enumerate se urmărea realizarea unui echilibru între prestaţii.
Principalele contracte reale au fost: donaţia, schimbul şi împrumutul, cel mai important fiind
donaţia. Donatori puteau fi domnul, regele ungur, apoi principele pentru Transilvania,
persoane private (numai cu confirmarea domnului, în calitatea sa de emitent). În
Transilvania, concomitent cu domeniul primit, beneficiarul dobândea şi rangul de nobil.
Schimbul putea avea ca obiect pământul, dar şi ţărani şerbi sau robi. Împrumutul avea drept
obiect, în special, sume de bani, garantate cu bunuri imobiliare (zălog).
Erau contracte consensuale: vânzarea-cumpărarea, arendarea, asocierea şi mandatul.
Obiectul contractului trebuia să fie determinat, preţul era stabilit în bani sau în natură, iar
consimţământul nu trebuia să fie viciat.
Dreptul de preemţiune se realiza sub două modalităţi distincte: precumpărarea sau
protimisul propriu-zis şi răscumpărarea sau retractul.
Vânzarea pământurilor ţăranilor liberi atrăgea şi pierderea libertăţii, aceştia devenind şi ei
dependenţi şi continuând să lucreze pământul vândut în folosul noului proprietar. Contractul
de vânzare-cumpărare se putea încheia în scris sau verbal şi numai în prezenţa martorilor,
adălmăşarilor şi chezaşilor.
Contractele nenumite mai importante au fost depozitul şi comodatul. Dintre contractele
menţionate mai sus, doar donaţiile constituiau acte cu titlu gratuit, celelalte contracte
constituind acte cu titlu oneros.
Garanţiile erau de două feluri: personale şi reale.
Pentru dovedirea înţelegerilor şi a contractelor, dreptul feudal prevedea o serie de probe, în
principal de ordin testimonial. În vederea asigurării publicităţii actelor, exista procedeul
adălmaşului, pe care de obicei îl dadea cumpărătorul, fără a fi o condiţie esenţială pentru
validitatea actului juridic.
Dreptul consuetudinar succesoral cunoaşte în această perioadă importante deosebiri în Ţara
Românească faţă de Moldova. În Moldova, transmisiunea moştenirii se făcea după principiul
egalităţii sexelor, iar în Ţara Românească funcţiona privilegiul masculinităţii. Atunci când
moştenirea se transmitea descendenţilor de gradul al doilea (nepoţi) ai
defunctului/defunctei, descendenţii din fii ai acestora aveau un drept mai mare decât
descendenţii din fiice. Din aplicarea acestui privilegiu s-a născut prădalica, instituţie proprie
Ţării Româneşti, constând în dreptul domniei care deţinea dominium eminens de a-şi însuşi
moşiile celor decedaţi fără urmaşi pe linie masculină. Au existat şi în Moldova cazuri de
preluare de către domnie a unei moşii rămase de pe urma cuiva care a rămas fără urmaşi sau
cazuri de desheredare a fiicelor, unice moştenitoare, în favoarea domniei, dar acestea nu au
purtat numele de prădalică. În Ţara Românească, principiul egalităţii sexelor avea să se
instaureze treptat, prin derogări de la principiul masculinităţii, prin înzestrările fiicelor cu
moşii, prin aşezările fiicelor în loc de fii, prin infrăţiri prin care fiicele dobândeau vocaţiune
succesorală la bunurile părinţilor lor.
Căminul părintesc nu revenea primogeniturii, ci mezinului. Copiii nelegitimi nu moşteneau pe
tatăl lor. Soţul şi soţia aveau dreptul de a se moşteni reciproc. Se făcea o distincţie clară între
bunurile de baştină şi bunurile agonisite în timpul convieţuirii, văduvul sau văduva având
precădere la moştenirea bunurilor agonisite, atunci cand veneau în concurs cu celelalte rude
ale defunctului.
Dreptul penal medieval
În materia dreptului penal medieval, era considerată a fi infracţiune fapta apreciată ca fiind
periculoasă de către reprezentanţii puterii politice. Putem considera dreptul penal feudal
românesc ca un drept progresist în comparaţie cu sistemele de drept din aceeaşi perioadă
istorică ale altor popoare.
În statele feudale s-au întalnit reminiscenţe de justiţie privată, cum ar fi: compoziţiunea şi
răzbunarea sangelui. Compoziţiunea reprezenta înţelegerea dintre vinovat şi victimă ori
rudele acesteia, prin care vinovatul plătea o sumă de bani sau dădea unele bunuri pentru a îşi
răscumpăra vina. Existau în această perioadă două forme de răspundere penală colectivă
(desugubină):
 răspunderea penală colectivă a satului pentru omorul sau furtul săvârşit pe teritoriul lui;
 răspunderea penală familială.
Dreptul penal român medieval făcea deosebire între infracţiuni intenţionate şi
neintenţionate, incriminând totodată tăinuirea şi chiar tentativa. Recidiva era pedepsită mai
aspru, iar legitima apărare asigura impunitatea. Pedepsele erau aplicate individual
vinovaţilor.
Infracţiunile vremii pot fi grupate în următoarele categorii:
1. Infracţiuni îndreptate împotriva statului şi şefului statului:
 înalta trădare – denumită hiclenie, hainie, viclenie, vicleşug;
 lesmajestate – reprezenta atingerea adusă onoarei şefului statului prin insultă sau
calomniere;
 osluhul – reprezenta neascultarea faţă de poruncile domnului;
 călpuzenia – reprezenta falsificarea de monedă.
2. Infracţiuni contra vieţii:
 omorul – în acest caz competenţa de judecată revenea în exclusivitate domnului;
 patricidul – suprimarea vieţii copiilor, părinţilor sau a fraţilor soţiei era considerată o
infracţiune deosebit de gravă şi era sancţionată cu arderea de viu.
3. Infracţiuni contra proprietăţii:
 furtul (furtisagul) – era infracţiunea cea mai frecvent întalnită în Evul Mediu. Furtul cu
burta, adică furtul din livezi sau vii, constând în consumaţia imediată a fructelor însuşite, nu
era pedepsit. Mai aspru pedepsit era furtul flagrant;
 tâlhăria (jaf, jac, tâlhuşag) – consta în furtul săvârşit prin violenţă. datorită gravităţii faptei,
erau sancţionaţi şi cei care îi găzduiau pe infractori în mod conştient;
 încălcarea hotarelor – consta în distrugerea, nesocotirea sau mutarea semnelor de hotar;
 incendierea caselor şi holdelor – era considerată o infracţiune uşoară, pedeapsa constând
în plata dublului sau triplului despăgubirilor.
4. Infracţiuni contra integrităţii corporale: în această categorie intrau sluţirile de orice fel,
precum şi vătămările simple cu palma sau cu toiagul.
5. Infracţiuni împotriva moralei:
 răpirea de fată sau de femeie – consta în lipsirea efectivă de libertate a fetei sau femeii,
prin transportarea victimei dintr-un loc în altul şi necinstirea acesteia prin violenţă;
 seducţia – consta în ademenirea victimei cu dezmierdăciune, cu zburdălniciuni ori cu
făgăduinţe în scopul întreţinerii de raporturi sexuale;
 sodomia – consta în întreţinerea de raporturi sexuale între persoane de acelaşi sex, atât de
sex masculin, cât şi de sex feminin;
 curvia sau desfrânarea – consta în întreţinerea de raporturi sexuale în afara căsătoriei sau
a unui concubinaj de notorietate; pentru aceeaşi faptă, femeile erau mai aspru pedepsite
decât bărbaţii; era considerată infracţiune şi fapta femeii de a da naştere unui copil fără a
avea un soţ legitim sau un concubinaj constant;
 preacurvia - era fapta femeii măritate de a avea o relaţie sexuală constantă în afara
căsătoriei; era considerată o infracţiune deosebit de gravă, putând fi pedepsită chiar şi cu
moartea;
 incestul (amestecarea de sange) – consta în întreţinerea de relaţii sexuale fireşti de către
persoane care, potrivit obiceiului pământului, nu se puteau căsători, din pricina gradului de
rudenie;
 defăimarea – consta în denunţarea calomnioasă a unei persoane, prin învinovăţirea pe
nedrept de comiterea unei infracţiuni. În funcţie de persoana vătămată (persoană
importantă sau obişnuită) sau de autoritatea în faţa căreia se realiza ori se reclama
infracţiunea, defăimarea a îmbrăcat două forme: sudalma mare şi sudalma mică.
6. Infracţiuni menite să împiedice înfăptuirea justiţiei:
 vicleşugul sau înşelăciunea (falsul) – consta în falsificarea unor înscrisuri prin plăsmuirea
sau alterarea acestora în scopul de a produce anumite consecinţe juridice. Uzul de fals, adică
utilizarea unor înscrisuri false, era, de asemenea, sancţionat;
 neascultarea – consta în nesupunerea la executarea unei hotărâri judecătoreşti sau a
poruncilor domneşti cu valoare judiciară;
 jurământul mincinos (mărturia strâmbă sau limba strâmbă) – reprezenta fapta martorului
care, într-o cauză penală sau civilă, făcea declaraţii mincinoase ori nu spunea tot ce ştia în
legătură cu obiectul procesului în care fusese chemat în calitate de martor;
 vrăjitoria – consta în întrebuinţarea diverselor procedee oculte de magie în vederea
atingerii anumitor scopuri fiind sancţionată numai dacă aducea atingere intereselor statului
sau dacă realiza stricăciunea oamenilor.
7. Infracţiuni îndreptate împotriva religiei:
 erezia – consta în îndepărtarea, abaterea conştientă de la preceptele bisericii dominante;
 apostazia – consta în părăsirea condiţiei de călugăr şi reintrarea în viaţa laică;
 ierosilia – consta în profanarea valorilor bisericesti, sacrilegii, cum ar fi furturile din
biserică, împreunarea trupească în biserică sau întreţinerea de raporturi sexuale cu
călugăriţe.
Erau caracteristici ale pedepselor:
 pedepsele urmăreau intimidarea;
 nu erau limitate de lege, deoarece domnul aplica sancţiuni şi în afara pravilei;
 era admis cumulul de pedepse;
 pedepsele erau inegale în raport de clasa socială;
 pedepsele erau stabilite de judecător;
 pedepsele erau aducătoare de venituri pentru domni şi dregători;
 răzbunarea sângelui nu a existat ca pedeapsă legală;
 pedepsele erau în general expiatorii.
În această perioadă, sistemul pedepselor se caracteriza prin cruzimea şi varietatea lor.
Pedepsele puteau fi clasificate în:
 pedepse corporale: pedeapsa cu moartea (prin spanzurare, decapitare, arderea de viu,
înnecare, sugrumare, îngroparea de viu); mutilarea (scoaterea ochilor, tăierea limbii, tăierea
mâinilor, tăierea picioarelor, tăierea nasului, tăierea organului sexual); înfierarea cu fierul
roşu pe frunte, pe mâini sau crestarea nasului; bătaia (cu toiagul, cu buzduganul, la tălpi, pe
uliţa satului);
 pedepse privative de libertate: ocna (muncă silnică în saline, pe timp limitat sau pe viaţă);
temniţa; gnosul (închisoare pentru arestaţi înainte de a fi judecaţi); surghiunul (izgonirea
făptuitorului din localitate);
 pedepse pecuniare: dusegubina (infracţiune de aprob la început, apoi amendă care se
aplica şi unei colectivităţi în cadrul răspunderii colective); gloaba (amendă care se plătea
domniei în bani sau în natură; certare cu bani sau cu dobitoc); confiscarea (anumite bunuri
ale vinovatului sau chiar totalitatea patrimoniului acestuia treceau în patrimoniul domniei
sau al victimei).
Graţierea a fost practicată încă de la începutul feudalismului aparţinând atât şefului statului,
cât şi unor foruri superioare celui care pronunţase sentinţa. Amnistia a apărut undeva spre
sfârşitul perioadei medievale, fiind un drept exclusiv al şefului statului.
Procedura de judecată
Termenul de proces derivă din latinescul processus, care desemna activitatea de înaintare,
progres, activitate progresivă.
Pentru pornirea unui proces era necesar să existe un conflict – litigiu, născut prin încălcarea
dispoziţiilor legale (acest litigiu purta numele de pricină, galceavă sau treabă).
Reclamantul este denumit tras, jeluitor sau prigonitor, iar pârâtul se numea prigonit în
procesele civile, iar în procesele penale învinuit sau învinovăţit. În Transilvania reclamantul
purta numele de actor.
Aveau capacitatea de a sta în justiţie toţi oamenii liberi şi persoanele juridice (cei dependenţi
puteau sta numai în anumite cazuri, ca şi robii, ţiganii sau femeia căsătorită).
Chemarea în judecată se realiza în urma plângerii orale sau scrise adresată de reclamant, de
regulă, domnului ţării. Această plângere purta denumirea de pară, sau jalbă. Fixarea
termenului de judecată (punea soroc, sorocea pricina) cădea în sarcina Divanului sesizat prin
plângere. Termenele de judecată se fixau în raport cu unele sărbători sau evenimente. În
Transilvania, în cauzele civile şi penale care prezentau gravitate putea fi admisă şi procedura
accelerată.
La termenul fixat erau ascultate susţinerile părţilor, se administrau probele, se trecea la
judecată şi se pronunţa hotărârea judiciară. În cazul în care pârâtul nu se prezenta la
termenul fixat, putea fi adus cu ajutorul forţei publice la un nou termen ce se fixa. În
Transilvania, împricinatul primea o citaţie neprezentarea fiind sancţionată cu amendă. În Ţara
Românească şi în Moldova, procesul se putea încheia la primul termen dacă existau probele,
mărturia pârâtului şi părţile erau prezente la proces. În cazul în care era necesară
administrarea de probe, cazul se amâna până când acestea puteau fi aduse în faţa
completului de judecată.
Rezultatul procesului consta într-o hotărâre (carte de judecată) sau într-o încheiere a
Divanului (anafora). Părţile nemulţumite aveau posibilitatea să se adreseze instanţelor
superioare, iar în ultimă instanţă, domnului ţării.
În materia executării hotărârilor, hotărârea civilă se executa împotriva bunurilor debitorului
sau chiar asupra persoanei sale, procedura executării fiind precedată de o somaţie. În
Transilvania, procesul civil sau penal se putea termina cu o tranzacţie între părţi, realizată
însă înainte de pronunţarea hotărârii. În Transilvania a fost cunoscută judecata prin arbitraj,
realizată cu ajutorul unor conciliatori (arbitri).
Probele se clasificau în:
 probele scrise - erau cele oficiale (hrisoavele, cărţile domneşti şi zapisele particulare),
cercetate cu atenţie în procesele privitoare la proprietate; ele puteau fi reconstituite de către
sfatul domnesc, pe baza martorilor, în caz de deteriorare sau pierdere;
 probele orale - erau, pe lângă mărturia simplă, jurătorii şi jurământul cu brazda. Biserica a
căutat să înlocuiască această credinţă păgână cu jurământul creştinesc (pe Biblie, carte de
blestem);
 probele preconstituite (adălmăşarii din contractele de vânzare-cumpărare).
Procedura penală
Nu exista în epoca medievală o diferenţiere clară între procedura civilă şi procedura penală.
Normele juridice privind judecata proceselor penale erau nescrise, aparţinând obiceiului.
Fiindcă nu existau instanţe penale speciale, dregătorii judecau atât cauzele penale cât şi
cauzele civile. Armaşii erau aceia care aduceau la îndeplinire hotărârile penale, iar aprozii
aduceau la îndeplinire hotărârile civile. Acuzaţia putea fi pornită de către partea vătămată
sau putea fi declanşată din oficiu de către dregători. Cercetarea se făcea de către judecător.
De regulă, martorii şi jurătorii constituiau mijloacele de probă. Procedura de judecată se
desfăşura, în general, în public. Nu se redactau acte scrise cu ocazia instrumentării procesului
penal. Instituţia graţierii a existat, acest drept aparţinând cu predilecţie şefului statului.
Primele codificări ale unor norme de drept
După formarea statelor româneşti de sine stătătoare, domnii s-au preocupat de organizarea
bisericii, de propagarea ideologiei religioase, fiind preocupaţi ca biserica să le acorde un
sprijin deplin în susţinerea şi propagarea relaţiilor ierarhice statornicite. Pravilele bisericesti
au fost întocmite din ordinul domnului sau al mitropolitului având astfel un caracter oficial.
Forţa normativă a acestora a rezultat în special din caracterul lor general şi impersonal,
aplicandu-li-se în egală măsură atât clerului cât şi laicilor. În acest sens, enumerăm:
 Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său, Teodosie;
 pravilele scrise în limba slavonă;
 pravilele scrise în limba romană;
 Cartea Românească de Învăţătură (1646);
 Îndreptarea Legii (1652).
Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său, Teodosie, primul îndreptar în materie politică,
constituie o dovadă a interesului manifestat de domnitorul Neagoe Basarab (1512-1521), sub
influenţa Bizanţului, pentru ideile politice şi juridice, pentru arta conducerii statului.
Redactate în limba slavonă, Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său, Teodosie sunt
realmente un compendiu al cunoştinţelor vremii în materie politică, filosofică, religioasă şi
pedagogică. Opera lui Neagoe Basarab enunţa teoria conducerii autoritare a statului, bazată
pe dreptate, virtuţi morale, modestie şi pioşenie.
Pravilele scrise în limba slavonă:
 Pravila de la Târgovişte (1452) – este cea mai veche pravilă scrisă în limba slavonă de
grămăticul Dragomir, tipărită din porunca domnitorului Vladislav al II-lea;
 Pravila de la Mănăstirea Neamţului (1474) numită Pravila cea mare, redactată în anul 1474
din porunca lui Ştefan cel Mare de către călugarul Gervasie;
 Pravila de la Putna (1581) – a fost redactată de către sihastrul Lucaci din porunca
episcopului Eustratie;
 Pravila de la Mănăstirea Bistriţa, Moldova (1618) – cuprinde 151 de articole referitoare la
gradele de rudenie, familie, sărbători religioase etc.;
 Pravila de la Galaţi – începutul secolului al XVII-lea;
 Pravila de la Mănăstirea Bistriţa, Oltenia (1636) – este o copie a Sintagmei lui Matei
Vlastarie.
Pravilele scrise în limba romană:
 Pravila Sfinţilor Apostoli – numită şi Pravila de la Ieud, unde a fost descoperită in 1921, a
fost tipărită de diaconul Coresi la Braşov în anii 1560-1562;
 Pravila Sfinţilor după învăţătura Marelui Vasile are un conţinut identic cu cea tipărită de
Coresi dar a inclus şi textul slavon al Pravilei de la Putna;
 Pravila Aleasă, scrisă de logofătul Eustraţie în 1632, a reprezentat o traducere a
nomocanonului grecesc al lui Mihail Malaxos. Cuprinzând trei părţi de drept canonic, o parte
de drept civil şi o parte de drept penal, pravila cuprinde norme referitoare la căsătorie,
succesiuni, infracţiuni şi elemente de drept rural;
 Pravila de la Govora (Pravila cea mică) – a fost tipărită din porunca lui Matei Basarab în
anul 1640. În esenţă, este o legiuire bisericească, dar cuprinde şi norme juridice referitoare la
căsătorie, moştenire, martori, infracţiuni, pedepse fiind inspirată din vechile obiceiuri
româneşti.
Cartea Românească de Învăţătură (1646), prima pravilă oficială a Moldovei, a fost elaborată
de către logofătul Dragoş Eustraţie din ordinul domnitorului Vasile Lupu şi tipărită în 1646
tipografia Mănăstirii Trei Ierarhi din Iaşi. Scopul său a fost reglementarea unitara a tuturor
categoriilor de relaţii sociale de aceea şi este considerată prima legiuire laică oficială.
Izvoarele acestei legiuri au fost:
 Legea ţării;
 Basilicalele (legiuirile împărăteşti);
 Legea agrară bizantină, apărută în secolul al VIII-lea sub domnia lui Leon Isaurul;
 Tratatul modern de drept penal şi de procedură penală scris de italianul Prosper Farinnaci
la începutul secolului al XVII-lea.
A rămas în vigoare aproape 200 de ani, constituind un reper fundamental în istoria dreptului
românesc vechi. Prima parte a Cărţii cuprinde norme juridice pentru plugari, atât civile, cât şi
penale. Partea a doua, intitulată Pravile împărăteşti, se referă la diferite crime şi pedepse
aplicate făptuitorilor. Cele mai importante infracţiuni erau: uciderea unui jude, calomnierea
sau injuriile aduse dregătorilor şi boierilor, falsificarea de monedă (pedepsită cu tăierea
capului sau arderea trupului şi confiscarea averii), distrugerea de locuinţe, tâlhăria,
vătămarea corporală. Sunt prevăzute şi cazuri de nepedepsire a celui vinovat de ucidere:
uciderea făcută de o fecioară ce se apăra de siluire, ameninţarea cu moartea, teama de a nu
fi ucis, cazul bărbatului care-şi ucide femeia surprinsă în flagrant delict de adulter.
Îndreptarea legii sau Pravila cea Mare a fost tipărită în anul 1652, din porunca domnitorului
Matei Basarab, autor fiind un călugăr erudit, Daniil Panoneanul, care a ajuns ulterior
mitropolit al Ardealului. A fost inspirată din Sintagma lui Matei Vlastarie şi Nomocanonul lui
Malaxos.
Îndreptarea legii este, în esenţă, o versiune a Cărţii româneşti de învăţătură, cuprinzând
totodată şi unele traduceri şi prelucrări din nomocanoanele bizantine, precum şi unele
probleme de interes general din domenii precum religia, medicina, gramatica şi filosofia.
Îndreptarea Legii constituie prima încercare de codificare a nomocanoanelor bizantine,
prelucrate într-o viziune proprie, cu trăsături originale. Pravila este împărţită în 417 articole
sau glave, prima parte cuprinzând dispoziţii de drept laic şi drept canonic. Partea a doua,
Pravile împărătesti, reprezintă partea penală a pravilei, incriminând: incestul (amestecarea
de sânge), falsificarea de bani (calpuzania), adulterul (curvia), bigamia (cununia cu doi
bărbaţi), furtul, răpirea, talhăria, uciderea. De asemenea, erau reglementate coautoratul,
complicitatea, tentativa, recidiva şi concursul de infracţiuni. Totodată erau enumerate
faptele care înlăturau răspunderea penală cum ar fi alienarea, legitima apărare, ordinul
superiorului, precum şi cele care diminuau răspunderea penală: mânia, pasiunea, ignoranţa
etc. Sancţiunile prevăzute erau fizice, privative de libertate, expunerea oprobriului public,
pecuniare, religioase. Erau enumerate ca mijloace de probă: înscrisurile, martorii,
jurământul, expertizele.
STATUL ŞI DREPTUL ROMÂNESC ÎN PERIOADA REGIMULUI FANARIOT (1711/1716-1821)
La începutul secolului al XVIII-lea, Ţările Române au intrat într-un semnificativ proces de
deteriorare a autonomiei politice de care se bucuraseră până la acea vreme în raport cu
puterea suverană, Imperiul Otoman. Alianţele antiotomane încheiate de domnii Dimitrie
Cantemir şi Constantin Brâncoveanu cu Rusia şi respectiv cu Imperiul Habsburgic au dus la
pierderea încrederii autorităţilor otomane în domnii autohtoni. Consecinţa acestei schimbări
de atitudine a fost anularea privilegiul deţinut până la acea vreme de Ţările Române în
privinţa desemnării domnitorilor.
Drept urmare, prerogativa numirii titularilor celor două tronuri a fost însuşită de către sultan,
acesta din urmă apelând la un grup de familii greceşti din cartierul Fanar (Cartierul farului)
din Istanbul, care slujiseră statului otoman cu loialitate mai mult de un secol. Aceste familii
au căpătat o influenţă imensă la nivelurile înalte ale statului otoman şi au ocupat poziţii cheie
în administrarea acestuia datorită priceperii lor în afacerile comerciale, bogaţiei, a cunoaşterii
Europei, dar şi a cunoaşterii limbilor străine. Toate aceste atuuri i-au transformat pe grecii
din Fanar în candidaţii ideali pentru tronurile Ţărilor Române, până în 1822 aceştia ocupând
domniile Ţării Româneşti şi Moldovei.
Instaurarea regimului fanariot
Schimbarea raportului de forţe în spaţiul Dunării mijlocii şi de jos a determinat Poarta
otomană, care a cunoscut la sfârşitul secolului al XVII-lea şi începutul celui următor înfrângeri
şi pierderi teritoriale semnificative, să instituie în Ţările Române regimul fanariot prin
înlocuirea domnilor pământeni cu greci din Constantinopol.
Regimul fanariot începe în Moldova, în noiembrie 1711, odată cu înscăunarea lui Nicolae
Mavrocordat ca domn la Iaşi, şi în Ţara Românească, în ianuarie 1716, prin înscăunarea
aceluiaşi Nicolae Mavrocordat de această dată, la Bucureşti.
Fanarioţii erau greci din cartierul Fanar al Constantinopolului (fanar=far), în centrul căruia se
afla Patriarhia ortodoxă. Domnii fanarioţi îndepliniseră în trecut funcţia de dragomani ai
Porţii (translatori), Coranul interzicând turcilor să cunoască limbi străine. Servind drept
translatori în relaţiile cu alte state, fanarioţii deţineau multe din secretele politicii otomane,
fiind consideraţi de mare încredere, în contrast cu domnii români, care manifestaseră
simpatie şi tendinţe de apropiere faţă de puterile rivale Imperiului Otoman.
Înlocuirea domnilor pământeni cu greci din Constantinopol a avut ca şi consecinţe:
 accentuarea stării de dependenţă a Ţărilor Române în plan politic şi economic vis-a-vis de
Poarta otomană;
 transformarea Ţărilor Române în teatru de război între marile puteri - Imperiul Habsburgic,
Rusia şi Imperiul Otoman;
 agravarea stării conflictuale dintre Poarta otomană, pe de o parte, şi Imperiul Habsburgic şi
Rusia pe de alta, la Dunărea de Jos, a dus la creşterea importanţei politice şi strategice a
Ţărilor Române în viziunea acestor puteri.
Privilegiul de a fi înscăunaţi ca domni l-au avut 11 familii greco-române fanariotizate:
Callimachi, Caragea, Ghica, Hangerli, Ipsilanti, Mavrocordat, Mavrogheni, Moruzi, Racoviţă
Ruset şi Şuţu. S-au remarcat între aceştia: Nicolae şi Constantin Mavrocordat, Grigore al II-lea
şi al III-lea Ghica, Alexandru Ipsilanti; Scarlat Callimachi şi Nicolae Caragea.
Regimul fanariot poate fi împărţit în două perioade:
 perioada cuprinsă între instaurare (1711/1716) şi 1774, anul în care se încheie Pacea de la
Kuciuk-Kainargi între Rusia şi Turcia;
 perioada cuprinsă între 1774 şi 1821, caracterizată prin eforturile întreprinse de boierii
pământeni pe lângă marile puteri ale acelor vremuri, Franţa, Rusia, Austria şi Prusia, prin care
cereau respectarea autonomiei Ţărilor Române şi integrităţii frontierelor lor pe care turcii le
garantaseră prin vechile tratate dintre Ţările Române şi Imperiul Otoman, numite capitulaţii.
Această perioadă a fost considerată, de-a lungul istoriei, o piedică în dezvoltarea firească a
Ţărilor Române prin dezavantajele pe care le-au creat: spoliere economică, degradarea
instituţiilor, corupţie, pătrunderea culturii greceşti care a întarziat afirmarea culturii
naţionale, deşi nu poate fi negat aportul domnilor fanarioţi la modernizarea societăţii
româneşti, prin introducerea unor legi noi, prin reorganizarea administraţiei, justiţiei,
sistemului fiscal, prin întemeierea de şcoli.
Revoluţia lui Tudor Vladimirescu a pus capăt regimului fanariot şi a produs revenirea la
domniile pământene.
Organizarea de stat
Domnia şi instituţiile statului
Domnii erau numiţi direct de către Poartă, din rândul familiilor influente româneşti sau
greceşti. Numirea era confirmată la caţiva ani de domnie, în funcţie de aducerea la
îndeplinire de către noul domn a angajamentelor asumate faţă de turci. Este şi motivul
pentru care într-o primă fază, domniile erau foarte scurte. Începând cu anul 1802 a fost
dobândită o anumită stabilitate politică prin introducerea hatişerifurilor, care stabileau
durata domniei la 7 ani cu posibilitatea înlocuirii domnului pentru greşeli grave. Ulterior,
durata unei domnii a scăzut la 3 ani, reînnoirea ei fiind posibilă numai după plata unei
importante sume de bani numită mucarer. Domnii se puteau schimba dintr-o ţară în alta, ca
urmare a plăţii mucarerului.
Epoca fanariotă se caracterizează printr-o impresionantă succesiune de domni (40 în Ţara
Românească, 36 în Moldova), putând fi împărţită în două perioade: 1716-1770, cand domnii
au provenit, în majoritate, din familii româneşti (Racoviţă, Ghica, Calimachi); 1770-1821,
cand la tron s-au impus domni proveniţi din familii greceşti (Caragea, Ipsilanti, Suţu,
Mavrogeni, Ruset). Domnul avea dreptul să numească şi să destituie dregătorii, să elibereze
paşapoarte şi să înfiinţeze târguri şi sate.
Noi dimensiuni au căpătat atribuţiile legislative ale domnului din momentul în care pravilele
au început să fie întărite prin hrisoave domneşti. Domnul era judecător suprem, statut în
temeiul căruia audia pricini de orice fel, civile sau penale, laice sau ecleziastice, şi exercita
dreptul de instanţă supremă de apel.
Pe plan extern, prerogativele domnului erau limitate de puterea suzerană, iar, după Tratatul
de la Kuciuk-Kainargi (1774), şi de protectoratul Rusiei. Domnul nu avea dreptul de a face
politică externă proprie, de a încheia tratate, de a declara război sau de a acredita soli.
Sfatul de obşte era convocat de domn fiind alcătuit dintr-un număr restrâns de clerici şi
boieri de obşte (în opoziţie cu cei de divan). În ceea ce priveşte competenţa, aceasta se
referea la legislaţia ordinară şi la codificare, stabilirea impozitelor, probleme curente ale
cârmuirii şi administrării ţării. În materia executării hotărârilor, Anaforaua sfatului răspundea
prin propuneri la problemele înscrise în actul domnesc de convocare pe baza ei, domnul
emiţând un hrisov, dacă îşi însuşea soluţiile propuse, împreună cu propriile sale
amendamente.
Divanul domnesc. Sfatul sau Divanul domnesc numit şi Divanul Prinţipatului Valahiei sau
Divanul Moldovei era alcătuit exclusiv din dregători, boieri mari, divaniţi, în mod tradiţional
în număr de 12, numiţi de domn . Locurile erau încredinţate cu precădere boierilor greci, de
unde şi duşmănia surdă dintre aceştia şi boierii pământeni.
Până la introducerea Regulamentelor Organice, Divanul avea atribuţii judecătoreşti,
executive şi legislative. După adoptarea Regulamentelor Organice, care de altfel au consacrat
separaţia puterilor în stat, Divanul domnesc a rămas numai cu atribuţii judecătoreşti,
acţionând ca o adevărată instanţă supremă.
Organizarea administrativă
Ţara Românească era împărţită în 17-18 judeţe, iar Moldova în 16-19 ţinuturi. Reforma lui
Constantin Mavrocordat, a introdus noi diviziuni administrative – plasele (plaiurile, în zonele
de munte), conduse de zapcii sau vătafi de plai (în Ţara Românească) şi ocoalele (în
Moldova). În Ţara Românească, judeţele erau grupate în trei mari unităţi geografice: Oltenia
istorică (având în frunte un ban cu resedinţa la Craiova), Ţara de Sus şi Ţara de Jos, conduse
de un mare vornic şi un mare logofăt.
Numărul dregătorilor s-a triplat în timpul fanarioţilor deoarece vânzarea funcţiilor devenise o
importantă sursă de venituri.
Secretarul turc al domnului, numit divan-efendi, exercita un rol important în administraţie
prerogativele sale întinzându-se de la înfăţişarea firmanelor emise de sultan până la
asumarea unor importante atribuţii judecătoreşti. Acesta răspundea de judecarea şi
arbitrarea pricinilor dintre pământeni şi supuşii otomani.
Capuchehaia era reprezentantul diplomatic al domnului la Poartă (iniţial pământean, ulterior
grec) fiind intermediar între domn, dregătorii otomani şi lumea bancară de la
Constantinopol; avea printre atribuţii plata birului, achitarea peschesurilor etc.
Organizarea armatei
Armata constituia mai mult o forţă simbolică dată fiind dizolvarea oştirii pământene şi era
alcătuită din:
 garda personală de arnăuţi a domnitorului;
 oastea dinăuntru, destinată menţinerii ordinii publice; poliţia celor două capitale era
asigurată de agie;
 oastea dinafară, creată pentru păstrarea hotarelor.
Datorită insuficienţei obiectivelor, domnii au fost obligaţi să apeleze la formaţiunile
neregulate de voluntari, cum au fost pandurii în Oltenia care erau scutiţi de dări şi exercitau
funcţia de miliţie teritorială, putând fi activaţi în timp de război.
Organizarea bisericii
Biserica din Principate se afla sub jurisdicţia Patriarhiei de la Constantinopol. Această
dependenţă s-a accentuat în sec. al XVIII-lea, cand domnii fanarioţi au supus-o procesului de
grecizare, prin numirea de ierarhi greci.
Autoritatea tutelară reală a rămas Domnul, el fiind cel care alegea şi confirma mitropoliţii şi
episcopii. Sinodul lua cele mai importante hotărâri dispunând de dreptul de legiferare în
materie ecleziastică.
Organele judiciare bisericeşti puteau lua decizii de afurisenie (pentru laici) şi caterisire sau
excludere (pentru clerici). Episcopii exercitau justiţia ecleziastică atât în materie religioasă,
cât şi civilă, mai ales în cazurile care priveau căsătoria, divorţul şi moştenirea. Mitropoliţii şi
episcopii aveau printre atribuţii autentificarea documentelor (dotale sau testamentare), ceea
ce i-a făcut indispensabili sistemului judecătoresc până la introducerea Regulamentelor
Organice.
Biserica ortodoxă era considerată biserică naţională fiind totodată parte integrantă a
ortodoxiei răsăritene.
Mitropolitul ocupa un loc de cinste, alături de domnitor, în Divan, pe care îl prezida de drept.
În situaţia în care judeca singur o cauză, el adresa domnitorului un raport scris (anafora),
prezentându-i faptele şi recomandându-i o soluţie, foarte rar ignorată.
Sistemul financiar-fiscal
Principala sursă a vistieriei statului era birul, impozitul personal achitat de populaţia
masculină a ţării în vârstă de peste 16 ani, cu excepţia unor categorii privilegiate de
persoane, scutite total sau parţial: boierii, neamurile, posluşnicii şi scutelnicii (categorii de
ţărani care prestau numai pe pământul stăpânilor de moşii).
Povara fiscalităţii revenea în mod aproape exclusiv ţărănimii. Tot în această perioadă este
stabilită şi obligaţia contribuabililor de a plăti rupta, o sumă fixă plătită vistieriei la anumite
termene fixate. Cămara domnului era alimentată din impozitele indirecte (ocne şi vămi) şi
dările în natură: dijmăritul (deseatina), vieritul (gostina), vinăriciul (vădrăritul).
La nivel central, activitatea financiar-fiscală era condusă de marele vistier. Acesta era
însărcinat cu organizarea şi încasarea dărilor, plata slujbaşilor, plata tributului către Poartă
etc.
În vederea reformării sistemului fiscal şi stăvilirii abuzurilor, Constantin Mavrocordat şi
Alexandru Ipsilanti au înlocuit dările cu o dare anuală fixă pe cap de familie, care se putea
plăti în 4 sferturi, iar în anul 1783 s-a instituit o nouă unitate fiscală – ludea, aceasta fiind
alcătuită dintr-un număr variabil de birnici solidari la plată.

Organizarea judecătorească
În anii 1730-1731, în Ţara Românească, şi 1741-1744, în Moldova, Constantin Mavrocordat a
înfăptuit o adevărată reformă a justiţiei, bazată pe un principiul revoluţionar care statua că
dreptatea e aceeaşi pentru toţi. Aşadar, au fost numiţi ispravnici în judeţe şi ţinuturi, cu rolul
de a judeca pricinile civile indiferent de rang; în materie penală, competenţa ispravnicilor era
redusă la fapte de mică importanţă. Tot cu această ocazie a fost creată instituţia judecătorilor
de profesie, rânduiţi pe lângă fiecare isprăvnicie, putând judeca şi în lipsa ispravnicilor, fapt
ce a constituit un început în separarea puterilor.
Organizarea judecătorească a fost reformată şi de domnitorul Alexandru Ipsilanti prin
Hrisovul intitulat Pentru rânduiala departamenturilor de judecăţi (ce se regăseşte şi în
Pravilniceasca Condică), elaborat în anul 1775. S-a încercat, pentru prima dată, organizarea
instanţelor judecătoreşti într-un sistem ierarhic, prin delimitarea expresă a competenţelor
diferitelor grade de jurisdicţie şi separarea puterii judecătoreşti de cea administrativă.
Ierarhia instanţelor judecătoreşti instaurată de Ipsilanti includea:
 Divanul domnesc – reprezenta instanţa supremă de judecată, aflată sub conducerea
domnului. Avea competenţă generală în materie civilă şi penală, funcţionând atât ca primă
instanţă, cât şi ca instanţă de apel; aplicarea hotărârilor judecătoreşti ale Divanului se făcea
numai prin dispoziţie domnească, ceea ce echivala cu instituirea controlului domnesc asupra
activităţii judecătoreşti;
 Departamenturile – erau instanţe specializate, care judecau cauze penale sau civile, atât în
fond, cât şi în apel. În număr de patru, trei judecau cauzele de ordin civil, iar unul
(Departamentul vinovaţilor) pe cele de drept penal. Erau alcătuite din logofeţi care aveau
cunoştinţe juridice şi experienţă în materie – precursorii judecătorilor de profesie, salarizaţi
de către stat; Departamentul boierilor veliţi judeca în primă instanţă procesele dintre boieri
şi, în apel, hotărârile celorlalte departamente; în cele două ţări funcţionau şi tribunale
speciale care judecau procesele între localnici şi străini (străinele pricini);
 Judecătorii – funcţionau în judeţe şi ţinuturi, având competenţa de a judeca cauzele civile
dintre ţărani, precum şi unele pricini penale mai uşoare; la nivelul fiecărui judeţ sau ţinut era
numit câte un judecător, ajutat de un logofăt.
Dreptul românesc în epoca fanariotă
Instituţiile dreptului privat
În perioada de destrămare a feudalismului, condiţia juridică a persoanelor nu era mult
diferită faţă de epoca anterioară. Membrii clerului şi-au păstrat aproape în întregime poziţia
privilegiată. În ultima fază a feudalismului, orăşenii capătă o poziţie tot mai proeminentă,
elaborându-se legiuiri care să le reglementeze drepturile; meşteşugarii aveau organizaţii
proprii cu epitropi şi regulamente. Ţăranii liberi, moşneni în Ţara Românească şi răzeşi în
Moldova, îşi păstrează în general poziţia socială în faţa asalturilor marii boierimi asupra
proprietăţii lor.
Dependenţa personală a fost abolită prin reformele lui Constantin Mavrocordat, din 1746 în
Ţara Românească şi 1749 în Moldova. Astfel, producătorii direcţi au devenit persoane libere
sub raportul capacităţii de drept, desfiinţându-se legarea lor de pământul pe care îl lucrau şi
dreptul stăpânului de a dispune de persoana lor. Totodată, se recunoştea capacitatea de
drept a clăcaşului, limitând doar capacitatea de exerciţiu prin interzicerea părăsirii moşiei.
O serie de patente şi ordonanţe succesive au contribuit în Transilvania, la modificarea
situaţiei iobăgimii cu scopul de a ameliora raporturile lor cu stăpânii domeniilor. Împăratul
Iosif al II-lea (prin actele normative din 1783 şi 1785) a luat măsuri decisive pe calea
desfiinţării dependenţei personale prin consacrarea libertăţii oricărui iobag de a se căsători, a
învăţa şi exercita arte şi meserii, precum şi de a dispune de bunurile proprietate a sa.
Capacitatea juridică a femeilor a rămas în continuare mult redusă, participarea lor la viaţa
publică fiind exclusă.
Fundamentul reglementării dreptului de proprietate l-au constituit atât legiuiri ample cu
caracter de cod - Calimach, Caragea, cât şi legiuiri speciale - conturi, urbarii, hrisoave,
manuale juridice dar şi unele norme bizantine.
Codul Calimach definea bunurile ca fiind tot ce nu este persoană şi slujeşte spre
întrebuinţarea oamenilor şi puteau fi publice sau private. În funcţie de natura lor, bunurile
erau clasificate în: trupesti şi netrupesti, mişcătoare şi nemişcătoare, fungibile şi nefungibile,
principale şi accesorii.
Dobândirea bunurilor putea fi:
 originală - ocupaţiunea, desţelenirea;
 derivată – moştenirea, donaţia.
Potrivit Codului Calimach, erau izvoare ale obligaţiilor:
 legea;
 tocmeala – contractul;
 vătămarea adusă cuiva - delictul.
Dovada obligaţiilor se putea face prin orice mijloc de probă, dar începând cu cea de-a doua
jumătate a secolului al XVIII-lea capătă o preponderenţă tot mai mare actele scrise întocmite
de oficialităţi.
Garanţiile obligaţiilor puteau fi:
 personale - cu intervenţia chezaşilor;
 reale - prin zălogiri, de regulă pământuri.
Neîndeplinirea obligaţiilor atrăgea răspunderea civilă, al cărei caracter personal s-a accentuat
în această perioadă.
Neglijenţa sau uşurinţa în îndeplinirea obligaţiilor precum şi cazurile de prejudicii cauzate cu
intenţie atrăgeau răspunderea delictuală, executarea putând fi făcută nu doar asupra
bunurilor, ci şi asupra persoanelor, care uneori erau obligate să-şi achite datoria prin muncă.
Stingerea obligaţiilor se putea realiza atât prin compensaţie, cât şi prin plată, însă puteau
interveni şi novaţiunea, confuziunea ori dispariţia obiectului contractului.
Contractele au fost amplu reglementate atât în Codul Calimach, cât şi în Legiuirea Caragea,
punându-se accent în special pe vânzare, închiriere, arendă, schimb, depozit, comodat,
mandat, sechestru, chezăşie, zălog.
Contractele se clasificau, după forma lor, în scrise şi nescrise, iar, în funcţie de efectele lor, se
împărţeau în unilaterale şi bilaterale. Cu referire la condiţiile de existenţă şi validitate a
contractelor, pentru prima dată în legislaţia noastră, referindu-se la capacitate ca element
esenţial al contractului, Codul Calimach statua că tot omul se socoteşte vrednic de a-şi
castiga drituri, dar în condiţiile legii.
Principiul cauzei licite este introdus pentru prima oară de Codul Caragea. Potrivit acestuia, un
contract nu se putea încheia în mod valabil împotriva dispoziţiilor legii şi bunelor moravuri.
Codul Calimach prevede ca fiind elemente ale contractului de vânzare-cumpărare: acordul de
voinţă, un obiect aflat în comerţ şi un preţ.
Un nou element în definirea actului de vânzare-cumpărare îl introduce Legiuirea Caragea şi
anume posibilitatea primirii în schimb a unui alt obiect, cu condiţia ca preţuirea lui să se fi
făcut în bani.
Pravilniceasca condică prevedea ca fiind cauze de nulitate ale contractelor de vânzare-
cumpărare: viciile de consimţământ izvorate din incapacitate sau utilizarea forţei, eroarea
asupra materiei lucrului cumpărat sau lipsa de publicitate a actului.
Manualul lui Donici prevedea expres modalităţile de încheiere ale actului de vânzare-
cumpărare. Astfel, vânzarea se putea încheia fie în formă scrisă, fie în formă orală; imobilele
şi robii se puteau vinde numai prin contract scris. Totodată, s-a admis stricarea vânzării
atunci când preţul reprezenta mai puţin de jumătate din valoarea reală a lucrului (leziunea).
Codul Calimach definea mandatul ca fiind tocmeala prin care cineva primeşte asupra sa o
treabă poruncită de altul în numele aceluia spre purtare de grijă.
În ceea ce priveşte contractul de împrumut, Pravilniceasca Condică sau Mica rânduială
juridică, întocmită în 1775 din porunca lui Alexandru Ipsilanti, dar intrată în vigoare cinci ani
mai târziu, prevedea forma scrisă şi prezenţa a trei martori, pentru ca debitorul să nu poată
tăgădui înscrisul prin care este menţionat împrumutul. Dobânda legală era fixată la 10% cu
interzicerea anatocismului (dobânda la dobândă) şi a cametei.
Familia îşi păstrează în această perioadă caracterul ei tradiţional, copiii părăsind casa
părintească după căsătorie, excepţie făcând mezinul, ce moştenea, de regulă, căminul.
Libertatea căsătoriei era mult îngrădită prin faptul că actul era hotărât de părinţi; desfacerea
logodnei atrăgea sancţiuni canonice şi juridice; diferenţele de rang social sau de confesiune
religioasă afectau, de asemenea, libertatea căsătoriei.
Dreptul penal
În perioada fanariotă, dreptul penal se evidenţiază printr-o puternică notă de
conservatorism, moştenită din legiuirile anterioare, dar treptat, au fost introduse elemente
reformatoare. Infracţiunile (vinile) au continuat să fie clasificate în mari şi mici.
Pedeapsa capitală a cunoscut o evidentă regresie, fiind înlocuită din ce în ce mai des cu
pedepsele privative de libertate (ocna, temniţa). S-a realizat o trecere treptată de la
pedepsele expiatorii care urmăreau ispăşirea vinei, la pedepsele educative care urmăreau
reeducarea făptuitorului. Confiscarea averii a fost interzisă tacit de către Criminaliceasca
Condică din Moldova, prin omisiune. Se aplicau şi pedepse accesorii, spre exemplu
degradarea civică a celor condamnaţi pentru crime şi fapte grave, dintre care boierii îşi
pierdeau rangul şi dregătoria, fiind scoşi din efectivele Arhondologiei (Condica oficială a
rangurilor boieresti).
În această perioadă se păstrează caracterul discriminatoriu al pedepselor, făcându-se
diferenţieri radicale, în funcţie de situaţia socială a făptuitorului (spre exemplu, boierii nu
erau pedepsiţi cu închiderea la groapa ocnei, ci cu surghiunul la mănăstire).
Influenţele europene au făcut ca dreptul penal să sufere transformări importante, prin
introducerea de noi principii moderne:
 individualizarea răspunderii penale ce implica personalizarea pedepsei şi excluderea
răspunderii familiale;
 legalitatea incriminării şi a pedepsei;
 respectarea libertăţii individuale, prin arestarea cu forme legale, cercetarea fără tortură şi
interzicerea detenţiei preventive prelungite;
 aplicarea pedepsei după judecată, printr-o hotărâre motivată;
 umanizarea pedepselor, prin excluderea pedepsei cu moartea şi a pedepselor mutilante şi
prin „îmblanzirea” sistemului penitenciar.
Procedura de judecată
Dreptul procedural din Ţara Românească şi Moldova a suferit importante modificări prin
reforma judiciară a lui Constantin Mavrocordat. S-a acordat o atenţie sporită procedurii
scrise şi organizării arhivelor instanţelor de judecată. Hotărârea era redactată în două
exemplare, unul pentru arhiva judecătoriei, iar al doilea se înmâna părţii care câştigase
procesul.
Indiferent de cauză, civilă sau penală, se aplică una dintre cele două forme procedurale: cea
scrisă - solemnă, şi cea orală - sumară.
Organizarea judiciară introdusă de Alexandru Ipsilanti aduce un plus de formalism în
procedura scrisă (acţiune, jurnal de sedinţe, hotărâri, condici) şi înfiinţează condicile în care
se copiau hotărârile în ordine cronologică, un exemplar fiind trimis, lunar, domnitorului spre
verificare.
Declinul dreptului cutumiar şi progresele dreptului scris
În perioada 1711-1821, legislaţia scrisă a dobândit o însemnătate tot mai pronunţată în
raport cu dreptul cutumiar. Dat fiind faptul că pravilele nu cuprindeau soluţii pentru toate
cazurile apărute în practică, în 1797, Alexandru Ipsilanti a înfiinţat Logofeţia de obiceiuri,
însărcinată să culeagă normele de drept consuetudinar.
Confruntaţi cu neajunsurile unor sisteme legale multiple, în anii ’60-’70 ai secolului al XVIII-
lea, domnii au luat primele măsuri de unificare a acestora şi au procedat la o reformă
generală a normelor şi procedurilor judiciare.
Menţionăm cele mai importante codificări:
 Capetele de porunci (1714 – Muntenia) – întocmite de mitropolitul Munteniei, Antim
Ivireanul, în vederea reglementării uniforme a materiei succesiunilor, redactarea
testamentelor intrând în competenţa exclusivă a clerului. Această lucrarea reprezenta un
îndreptar pentru preoţi şi diaconi privind condiţiile de întocmire a testamentelor;
 Codul lui Mihai Fotino (1765 – Muntenia) – a reprezentat prima încercare de codificare,
întocmită de juristul Mihai Fotino din porunca domnitorului Ţării Româneşti, Ştefan Racoviţă;
avea ca izvoare Basilicalele, lucrările lui Matei Vlastares, Constantin Armenopol şi obiceiul
ţării;
 Pravilniceasca condică (Manualul de legi – 1780 – Muntenia) – a fost redactată din porunca
lui Alexandru Ipsilanti, domnitorul însuşi colaborând la întocmirea şi redactarea lucrării.
Pravilniceasca condică a reprezentat un cod complet de legi ce reglementa organizarea
instanţelor judecătoreşti şi procedura judiciară având ca izvoare Basilicale, Obiceiul
pământului, jurisprudenţa (poveţele) şi doctrina juridică modernă rezultată din opera lui
Montesquieu şi Beccaria.
 Sobornicescul hrisov (1785 – Moldova) – dat de Alexandru Mavrocordat, cuprinde două
hrisoave domneşti de întărire a unor anaforale ale Sfatului de obşte şi anume un hrisov din
14 august şi unul din 12 septembrie 1785, ambele având scopul de a linişti frământările
ţărăneşti pe fondul abuzurilor boierilor. Legiuirea prevede interzicerea „daniilor facute de cei
saraci şi de jos celor bogati şi puternici”. Lucrarea constituie o legiuire specială, prima parte
cuprinzând dispoziţii referitoare la danii de moşii, vii, case, locuri de case etc. pentru care
urma să se aplice dreptul de protimis şi prin care se urmărea protecţia răzeşilor de cei care
vroiau să le ia proprietăţile, iar partea a doua era alcătuită din norme privitoare la ţigani,
situaţia lor, căsătoriile dintre robii ţigani, căsătoriile dintre moldoveni şi ţigani etc.
 Pandectele lui Toma Carra (1806 – Moldova) – redactată de către paharnicul Toma Carra,
la porunca domnului Alexandru Moruzi, lucrarea era destinată să se constituie într-un cod
civil, fiind structurată în trei părţi: persoane, lucruri şi acţiuni. Moartea autorului a împiedicat
finalizarea lucrării, neputând fi terminată decât prima parte referitoare la persoane.
 Manualul juridic elaborat de Andronache Donici (1814 – Moldova) – tipărit la tipografia
mitropoliei din Iaşi, manualul cuprinde dispoziţii de drept civil şi penal, organizare
judecătorească şi procedură civilă. Manualul juridic al lui Andronache Donici s-a aplicat în
Moldova, până la intrarea în vigoare a Codului Calimach – 1817. Manualul a avut drept model
Codul civil francez din 1804 şi Codul civil austriac din 1811.
 Codul civil al lui Scarlat Calimach (1817 – Moldova) – numit şi Codul Calimach sau Codica
Ţivilă a Moldovei, a fost publicat în două ediţii. Ediţia din 1 iunie 1817 a fost redactată în
limba greacă, iar cea din 1833 în limba română. Codul a reprezentat o sinteză a tot ceea ce
era mai valoros în domeniul dreptului civil pentru epoca respectivă, având ca izvoare Codul
civil francez de la 1804 şi Codul civil austriac de la 1811. Ideea alcătuirii codului aparţine
domnitorului Alexandru Calimach (1795-1799), dar a fost pusă în practică de fiul său, Scarlat
Calimach (1812-1819).
 Legiuirea lui Caragea (1818 – Muntenia) - întocmită şi publicată în anul 1818, din ordinul
domnitorului Ţării Româneşti, Ioan Gheorghe Caragea, urmând a intra în vigoare cu un an
mai târziu, s-a aplicat, ca şi Codul Calimach, până la intrarea în vigoare a Codului civil roman
(1 decembrie 1865). Autorii Legiuirii au fost: logofătul Nestor, care a fost primul profesor ce a
predat dreptul în limba română, Athanasie Hristopol şi stolnicii Constantin şi Ioniţă
Bălăceanu. Deşi a avut ca fundament şi unele coduri europene ale vremii (în special
dispoziţiile Codului civil napoleonian din 1804 referitoare la contracte şi moşteniri), principala
sursă de inspiraţie a Legiuirii au constituit-o obiceiul pământului şi pravilele mai vechi
(Pravilniceasca Condică). Cele şase părţi ale Codului Caragea erau intitulate: partea întâia –
pentru obraze (persoane), partea a doua – pentru lucruri, partea a treia – pentru tocmeli
(contracte), partea a patra – pentru daruri (donaţii) şi moşteniri, partea a cincea – pentru
vini, partea a şasea – despre ale judecăţilor.
Dominium utile, hieria, osluh, logofăt, postelnic, vornic, paharnic, pravile, probe
preconstituite, Divan domnesc, lesmajestate, hiclenie, anaforă, gnos, surghiun, delniţă,
ocină, dijmă, bir, scaune secuieşti, asociere la domnie, Adunarea stărilor privilegiate,
Adunarea Ţării, Sfatul domnesc, regenţa şi locotenenţa domnească, Sobornicescul hrisov,
Condica criminalicească, Pravilniceasca condică, Sfatul de obşte, Manualul juridic al lui
Andronache Donici, Pandectele lui Toma Carra, Capetele de porunci, Codul Caragea, Codul
Calimach, ţinuturi, capuchehaia, patente, ocne, vămi, dijmărit, deseatină, vierit, gostina,
vinărici, vădrărit, temniţă, pedepse expiatorii, garda personală de arnăuţi, oaste
dinăundru, oaste dinafară, Anaforaua sfatului, capitulaţii, hatişerif.
C5.
Obiectivele cursului:
 
 Prezentarea succintă a încercărilor de codificare înainte de Napoleon;
 Descrierea modelului francez de guvernare;
 Prezentarea şi explicarea operei legislative a lui Napoleon;
 Identificarea momentului naşterii democraţiei nord-americane şi prezentarea
contribuţiei sale la biruinţa legilor;
 Însuşirea unor cunoştinţe referitoare la Marea Revoluţie Franceză;
 Prezentarea sistemelor de drept religioase şi tradiţionale;
 Analizarea importanţei sistemelor de drept religioase şi tradiţionale.
 Prezentarea şi explicarea fenomenelor petrecute pe plan legislativ între 1821-1918;
 Cercetarea fenomenului constituţional al apariţiei unor acte de referintă cum ar fi:
Regulamentele organice, formarea statului naţional şi opera legislativă a lui Alexandru loan
Cuza;
 Prezentarea principalelor prevederi ale Regulamentelor Organice;
 Prezentarea şi explicarea legislaţiei cu caracter reformator a lui Alexandru Ioan Cuza;
 Prezentarea amănunţită a prevederilor Constituţiei din 1866;
 Se analizează organizarea de stat şi a vieţii social-economice în general, organizarea
administrativ-teritorială a României ca regat şi totodată se are în vedere evoluţia
principalelor ramuri ale dreptului, dreptul civil şi dreptul penal dar şi al noilor ramuri de
drept desprinse din acestea două;
 Prezentarea organizării de stat în Transilvania, Basarabia şi Bucovina în perioada supusa
discuţiei;
 Reliefarea rolului cunoaşterii istoriei statului şi dreptului din perioada 1821-1918.
Dharma, Artha, Kama, Sunna, Idjima, Idjitihad, Declaraţie de independenţă, Petiţia
dreptului, Habeas Corpus Act, Judecătorii de pace, Tribunale civile, Parlament bicameral,
Curţile de justiţie criminală, Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului, Codul Napoleon,
Regulamente Organice, Cod penal, Cod civil, Cod de procedură penală, Cod de procedură
civilă, Codul de instrucţie criminală francez, regimul politic neabsolutist, hrisov, carte
domnească, pitac, poruncă, Vremelnica Ocarmuire a caimacamilor, ofis domnesc, miliţie
teritorială, miliţie naţională, judecătorii de plasă, tribunale de judeţ, curţi cu juri, Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie, sistemul primei majoritare.
STATUL ŞI DREPTUL ÎN EPOCA MODERNĂ (1789-1918) -Dreptul administrativ
  -Dreptul civil
Modelul francez de guvernare. Codul civil napoleonian -Dreptul penal
-Încercări de codificare înainte de Napoleon Bonaparte -Dreptul procesual
-Marea Revoluţie Franceză. -Dreptul muncii
-Opera legislativă a lui Napoleon. Codul Civil Francez -Dreptul comercial
Anglia - de la marea cartă a libertăţii la Parlamentul făuritor de legi Transilvania, Basarabia, şi Bucovina: 1861-1918
-Common Law -Organizarea de stat
-Magna Charta Libertatum -Organizarea administrativ-teritorială
-Petiţia dreptului. Parlamentul englez -Organizarea judecătorească
Naşterea democraţiei nord-americane. Contribuţia sa la biruinţa legilor -Dreptul civil
Sisteme de drept religioase şi tradiţionale -Dreptul comercial
-Dreptul islamic -Dreptul penal
-Dreptul hindus -Dreptul procesual civil
-Dreptul ebraic -Dreptul procesual penal
-Dreptul chinez  
-Dreptul japonez tradiţional
 
STATUL ŞI DREPTUL ROMÂNESC ÎN PERIOADA 1821-1918 Alegeţi varianta corectă!
   
Statul şi dreptul românesc în perioada 1821-1848 1. În ce an s-a instaurat în Franţa regimul monarhiei constituţionale?
-Organizarea de stat a. 1782;
-Instituţii şi norme juridice b. 1797;
-Laicizarea dreptului c. 1791.
-Dreptul comercial  
Regulamentele Organice 2. Sunna:
-Organizarea centrală a. reprezintă ştiinţa justului;
-Organele puterii executive b. reprezintă ştiinţa politicii şi a utilului;
-Organizarea justiţiei c. este compusă din prezentarea unei sume de fapte săvârşite de profetul Mohamed.
 
-Organizarea administrativă
3. Idjitihad reprezintă:
-Organizarea armatei
 
-Organizarea financiar-fiscală a. jurisprudenţa;
-Organizarea bisericii b. ştiinţa justului;
Dreptul românesc în etapa 1848 -1866; c. ştiinţa agreabilului şi plăcutului.
-Legislaţia cu caracter reformator a lui Alexandru Ioan Cuza  
-Statutul Dezvoltător al Convenţiei de la Paris 4. Ce model a avut Codul de procedură penală adoptat de către Cuza?
-Codul civil a. Codul de instrucţie criminală francez (adoptat în 1808);
-Codul penal b. Codul de procedură penală prusian din anul 1851;
-Codul de procedură civilă c. Codul de procedură penală englez.
-Codul de procedură penală  
-Reforma agrară  
-Reforma electorală 5. Regulamentele Organice stabileau două categorii de instanţe judecatoreşti:ordinare şi
extraordinare. Care erau instanţele care făceau parte din prima categorie?
Statul şi dreptul României între 1866-1918
 
-Dreptul constituţional
a. instanţele militare şi cele ecleziastice;
-Organele centrale ale statului b. instanţele civile (ordinare şi speciale);
c. divanurile judecatoreşti înfiinţate la Bucureşti şi instanţele militare.
 
6. În ce constă opera legislativă a domnitorului Al. Ioan Cuza ?
a. Codul civil şi Codul penal;
b. Codul de procedura civilă şi Codul de procedură penală;
c. Codul civil, Codul penal, Codul de procedură civilă şi Codul de procedură penală.
STATUL ŞI DREPTUL ÎN EPOCA MODERNĂ (1789-1918)
Începând cu a doua jumătate a sec. al XV-lea, în special în Occident, s-au constituit noile
direcţii prioritare de evoluţie a societăţii: eliberarea gandirii de dogmele religioase, criza
sistemului de valori întemeiate pe privilegii, ideea de egalitate în faţa legii, afirmarea
economiei de piaţă şi a burgheziei. Renaşterea, una din cele mai înfloritoare epoci din istoria
Europei secolelor XIV-XVII, caracterizată printr-o mare efervescenţă culturală, a avut ca
esenţă Umanismul. Secolele XVIII-XIX au fost martore ale revoluţiei ştiinţifice şi industriale,
tranziţiei de la guvernarea absolutistă la cea participativă mai întai în Olanda şi Anglia, apoi în
Franţa şi America de Nord.
Atât epoca înfloritoare a Renaşterii, cât şi epoca modernă care i-a urmat au înscris în istoria
gândirii umane o preocupare acccentuată şi prioritară pentru rezolvarea problemelor politice
şi juridice. Gândirea fecundă a generaţiei lui Niccolo Machiavelli, Thomas Hobbes, John
Locke, Montesquieu, J.J. Rousseau, Cessare Beccaria a pregătit Declaraţia drepturilor omului
şi cetăţeanului, document istoric care a fundamentat biruinţa drepturilor individuale din
epoca modernă.
Trecând printr-o serie de crize revoluţionare, lumea occidentală, s-a transformat structural în
secolul al XIX-lea, ajungând la maturitate sub influenţa ideilor Revoluţiei franceze din anul
1789. Deşi anul 1815 a pus capăt expansiunii republicane, evenimentele din anii 1830 şi 1848
au frământat întreaga Europă, fapt ce a determinat apariţia unor curente şi orientări noi în
evoluţia statelor şi imperiilor existente.
O „revoluţie” în domeniul juridic s-a înregistrat concomitent cu revoluţia politică şi revoluţia
economică, această schimbare cuprinzând atât legislaţia cât şi instituţiile de drept.
Odată cu promovarea conceptului de stat de drept, a câştigat teren preocuparea pentru
constituirea unui sistem juridic pus în slujba apărării drepturilor şi libertăţilor fundamentale
ale omului.
Modelul francez de guvernare. Codul civil napoleonian
Încercări de codificare înainte de Napoleon Bonaparte
Dreptul fracez vechi, anterior Revoluţiei de la 1789, era lipsit de unitate. La sfârşitul secolului
al XV-lea, regii Franţei au ordonat adunarea, redactarea, uniformizarea şi codificarea
dreptului consuetudinar în lucrări oficiale scrise. Prima încercare notabilă a fost făcută în
timpul lui Ludovic XIV (1643-1715), de către ministrul său Colbert. În ajunul Revoluţiei,
diversitatea era încă deplină, menţinută prin rezistenţa tradiţiilor locale ale provinciilor. În
scrierile sale, marele scriitor şi filosof Voltaire ridiculiza mulţimea de cutume care se schimbă
ori de câte ori diligenţele îşi schimbă caii, astfel că în preajma Revoluţiei ideea reformei
justiţiei şi a codificării legislative se impunea tot mai mult.
Marea Revoluţie Franceză.
Fiind incapabil să-şi reformeze propriul regim absolutist, regele Ludovic al XVI-lea a convocat
în 1789 Adunarea Stărilor Generale, formate din nobilime şi cler ca stări privilegiate, şi
„starea a treia” (burghezia şi ţărănimea) ce reprezenta 96% din naţiune. Tocmai de aceea,
starea a treia s-a despărţit de nobilime şi cler declarându-se Adunare Naţională Constituantă.
După răscoala Parisului şi căderea Bastiliei ce a avut loc la 14 iulie 1789, Adunarea a adoptat
Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului care a constituit preambulul Constituţiei din
1791.
Prezentăm câteva dintre prevederile acestui document istoric:
 Art. 1: Oamenii se nasc şi rămân liberi şi egali în drepturi.
 Art. 2: Scopul oricărei asocieri politice este păstrarea drepturilor naturale şi
imprescriptibile ale omului. Aceste drepturi sunt libertatea, proprietatea, siguranţa şi
rezistenţa la opresiune.
 Art. 10: Nimeni nu poate fi hărţuit pentru opiniile sale, chiar religioase, atâta timp cât
manifestarea sa nu tulbură ordinea publică stabilită de lege.
 Art. 11: Libera circulaţie a gândurilor şi a opiniilor este unul dintre drepturile cele mai
preţioase ale omului: orice cetăţean poate, deci, vorbi, scrie, tipări liber, fără a răspunde
pentru abuzul acestei libertăţi, exceptând cazurile determinate prin lege.
 Art. 17: Proprietatea fiind un drept inviolabil şi sacru, nimeni nu poate fi lipsit de ea, decât
în caz de utilitate publică legal constituită şi cu condiţia unei juste şi prealabile despăgubiri.
Aşadar, prin Declaraţia drepturilor omului, Marea Revoluţie Franceză a realizat biruinţa
drepturilor individuale, în spetă, libertatea politică şi civilă. Cele două principii introduse în
dreptul modern de Revoluţia franceză sunt participarea individului la viaţa politică a naţiunii
şi autonomia voinţei individuale în actele dintre particulari. Aceste principii au stat la baza
Codului civil francez şi a celui român din secolul al XIX-lea.
Potrivit Constituţiei din 1791, suveranitatea emană de la popor, puterea legislativă
aparţinând unei Adunări unicamerale, cu drept de iniţiativă, de amendare şi adoptare a
legilor. Fiind independentă faţă de rege, Adunarea exercita controlul asupra puterii executive
în virtutea dreptului de interpelare a miniştrilor.
Monarhul, care reprezenta puterea executivă alături de miniştri, era iresponsabil şi inviolabil,
toate actele sale fiind contrasemnate de miniştrii de resort. Regele avea drept de veto, dar
nu-l putea folosi decât o singură dată pe parcursul a două legislaturi. Puterea judecătorească
îi era retrasă. Prin Constituţia din 1791 s-a instaurat în Franţa regimul monarhiei
constituţionale, în virtutea căruia locuitorii ţării şi-au transformat statutul juridic din supuşi ai
monarhului absolut în cetăţeni ai statului democratic.
În 1793, Convenţia Naţională, a adoptat Constituţia Anului I, după care puterea a fost
preluată de Convenţia republicanilor moderaţi, numiţi girondini.
În 1799 s-a instaurat ca formă de guvernământ Consulatul, ce reprezenta de fapt o dictatură
personală a generalului Napoleon Bonaparte, deşi noua Constituţie a anului VIII menţinea,
formal, instituţiile democratice de conducere politică.
Napoleon Bonaparte organizează în 1802 un plebiscit prin care a fost declarat Consul pe
viaţă. Mai apoi, instituie monarhia ereditară, Senatul proclamându-l, în 1804, împărat al
francezilor sub numele de Napoleon I.
Rezultat al cuceririlor din perioada Revoluţiei, Imperiul napoleonian s-a menţinut până la
abdicarea împăratului, în 1815. Atât Revoluţia franceză cât şi domnia lui Napoleon au lăsat
însă urme adânci în istoria Europei, libertatea individului şi participarea cetăţenilor la viaţa
publică fiind câteva dintre principiile preluate de programele revoluţionare din secolul al XIX-
lea, inclusiv de cele ale românilor.
Opera legislativă a lui Napoleon. Codul Civil Francez
Bun cunoscător al istoriei Romei, Napoleon Bonaparte, era adeptul concepţiei romane că
ceea ce se cucereşte cu sabia trebuie cucerit a doua oară cu plugul şi cu legea.
Opera sa legislativă a fost contradictorie. Pe de o parte, instituindu-se un stat centralizat şi
autoritar în care era suprimată autonomia administraţiilor locale, libertăţile politice au fost
sever îngrădite iar pe de altă parte, noul regim imperial a rămas moştenitorul transformărilor
radicale suferite de dreptul public şi cel privat în sensul că libertatea şi proprietatea
individuală au primit o protecţie sigură, s-a proclamat egalitatea persoanelor, pământul a
fost eliberat de sub povara nenumăratelor drepturi feudale care îl încătuşau şi a reintrat în
libera circulaţie, căsătoria a fost secularizată şi sustrasă puterii bisericeşti, egalitatea
succesiunilor a fost asigurată prin suprimarea privilegiilor de masculinitate şi de
primogenitură.
Revoluţia a reluat ideea elaborării unui Cod civil, redactat în 1801 de Convenţie şi promulgat
de Napoleon în 1804. Codul civil francez sau Codul Napoleon a fost primul cod important din
Europa, cu un imens răsunet în legislaţiile foarte multor state: în Belgia, Olanda, Spania
ajungând chiar şi în Japonia şi Brazilia. În 1865, Codul civil francez a devenit modelul Codului
civil român, intrat în vigoare în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza.
Napoleon I a dat Franţei o nouă organizare judiciară, în conformitate cu împărţirea sa în
departamente, arondismente, cantoane şi comune. Cea mai înaltă instanţă de judecată era
Curtea de Casaţie a Franţei, organizată pe două secţii: civilă şi penală.
În departamente funcţionau Curţile de apel, în arondismente Tribunalele civile şi în
subdiviziunile acestora (cantoanele) funcţionau Judecătorii de pace.
Judecarea proceselor penale cădea în sarcina unor instanţe speciale: Curţile de justiţie
criminală în departamente, instanţele de Poliţie corecţională în arondismente şi Tribunalele
de canton în cantoane. Caracterul despotic al regimului imperial şi-a găsit oglindirea şi în
legislaţia penală, concretizată în Codul de procedură penală (1808) şi Codul penal (1810).
Pedepsele se administrau în funcţie de circumstanţele atenuante sau agravante, ajungându-
se până la pedeapsa capitală pentru delictele politice.
Fiind convins de importanţa reglementării juridice a raporturilor sociale, împăratul a numit în
1800 o comisie de jurişti însărcinată să redacteze proiectul unui cuprinzător Cod Civil, pentru
a-l aşeza la temelia noului edificiu social. Aşa s-a născut Codul Napoleon din 1804, devenit
Codul civil francez. Doi ani mai târziu i-a urmat Codul de procedură civilă, iar în 1807 Codul
comercial.
La dezbaterea proiectului Codului civil a participat însuşi împăratul. Codul număra 2281 de
articole şi urma, ca plan, ordinea Instituţiilor lui Iustinian: persoane, bunuri, succesiuni,
obligaţii şi contracte, în final fiind adăugate privilegiile, ipotecile şi prescripţia.
Socotită drept sorgintea oricăror libertăţi individuale, proprietatea privată era situată în
centrul reglementării juridice a Codului: nimeni nu poate fi constrâns a ceda proprietatea sa
decât numai pentru cauză de utilitate publică şi în schimbul unei juste şi prealabile
despăgubiri; era preluat astfel, sub formă de dispoziţie de lege, unul din principiile esenţiale
ale Declaraţiei Drepturilor Omului.
Bunul privat era un drept absolut, exclusiv şi perpetuu. Potrivit Codului civil, dreptul de
proprietate funciară cuprindea solul, inclusiv apele care-l străbăteau, subsolul, precum şi
spaţiul aerian corespunzător fondului. Dreptul de proprietate se dobândea pe calea
moştenirii legale şi testamentare. Proprietatea se putea dobândi şi prin prescripţie achizitivă
sau uzucapiune. Acţiunea de revendicare era considerată imprescriptibilă.
În materia obligaţiilor, erau legiferate libertatea contractuală şi forţa obligatorie a
contractului, amândouă fiind întemeiate pe principiul autonomiei de voinţă. În acest sens,
potrivit Codului civil francez convenţiile legal încheiate aveau putere de lege pentru cei care
le-au încheiat; ele nu puteau fi revocate decât prin consimţământul natural sau pentru
cauzele autorizate de lege; ele trebuiau a fi executate cu bună credinţă.
Câteva texte ale Codului Napoleon se referă la delicte şi cvasidelicte în materie de
răspundere contractuală. Potrivit Codului, orice faptă a omului care pricinuieşte altuia o
pagubă, obligă pe acela din a cărui culpă a fost provocată să o repare. Intenţionată, fapta
atrăgea răspunderea civilă delictuală, neglijenţa reprezentând un semidelict.
Obligaţiile erau înzestrate cu o acţiune în justiţie prin care se asigura executarea lor forţată în
cazul în care debitorul nu executa de bunăvoie pretenţiile creditorului. Totodată, Codul
punea la dispoziţia creditorului garanţii personale (cauţiunea terţilor) şi reale (garantarea cu
bunurile debitorului).
Codul Napoleon a acordat importanţă şi organizării familiei, care se constituia prin căsătorie,
transformată într-o instituţie civilă, reprezentând un adevărat contract civil. Căsătoria trebuia
să îndeplinească anumite condiţii de fond: deosebirea de sex, pubertatea soţului şi
nubilitatea soţiei (vârsta maturaţiei funcţiilor sexuale), fixate la 18 şi, respectiv, 15 ani (cu
excepţia dispenselor), consimţământul viitorilor soţi, cât şi consimţământul părinţilor (pentru
băiatul până la 25 de ani şi fata până la 20 de ani). O condiţie de formă era celebrarea
căsătoriei înaintea ofiţerului de stare civilă şi a martorilor.
Încheierea căsătoriei producea efecte între părţile contractante, constând în îndatoriri:
coabitare, fidelitate, ajutor şi asistenţă reciprocă, pe temelia cărora Codul civil francez a
aşezat puterea maritală a soţului (supremaţia bărbatului asupra femeii, contrară egalităţii
dintre părţi). Soţul administra bunurile comune, dar şi pe cele dotale, aparţinând soţiei,
putea intenta acţiune de divorţ pentru adulterul soţiei. Căsătoria se putea desface prin
moartea unuia dintre soţi, prin nulitatea acesteia declarată de o instanţă, sau prin divorţ.
Divorţul era posibil doar în trei cazuri: adulterul, excese (loviri sau injurii grave) şi
condamnarea unuia dintre soţi la pedepse infamante.
Codul a acordat atenţie numai familiei legitime.
Codul civil francez a abrogat privilegiile succesorale, a acordat moştenirii legale întâietate
faţă de cea testamentară introducând totodată ideea de egalitate în materie succesorală.
Codul a stabilit următoarele clase de moştenitori: legitimi (descendenţi, ascendenţi şi
colaterali în ordinea vocaţiei succesorale), naturali, soţul supravieţuitor şi statul. Codul
Napoleon recunoştea şi succesiunea testamentară, pe lângă cea legală, dar nu acorda
testatorului o deplină libertate, impunându-i anumite obligaţii faţă de rudele mai apropiate
(descendenţi şi ascendenţi legitimi), cărora trebuia să le transmită o parte din moştenire
(aşa-numita rezervă testamentară).
Din ordinul domnitorului Alexandru Ioan Cuza, juriştii români îl traduc şi cu mici modificări, îl
pun în vigoare la 1 decembrie 1865, dispoziţiile sale putând fi găsite până târziu, în legislaţia
civilă românească.
Anglia-de la marea cartă a libertăţii la Parlamentul făuritor de legi
Common Law
Ca pretutindeni, şi în Anglia mai întâi a existat cutuma. În epoca regilor anglo-saxoni (secolele
V-XII) nu existat un corp de jurişti care să alcătuiască din mulţimea cutumelor un cod de legi
valabil pentru întreaga naţiune britanică. Legislaţia a primit un semnificativ imbold prin
cucerirea daneză de la începutul secolului XI însuşi cuvântul law (lege) fiind de origine
daneză. Încă din secolul X a avut loc unificarea definitivă a Angliei într-un regat, fapt ce a
facilitat unificarea legislaţiei.
Legea comună pentru întreaga Anglie a fost elaborată de jurişti de profesie de la Curtea
regală sub formă de Cod în timpul dinastiei Plantageneţilor, fondată de regele Henric I în
1154. Încă din timpul dinastiei daneze a fost introdus obiceiul constituirii pe lângă Curtea de
judecată regală a comitatelor de oameni liberi ceea ce a deschis drumul spre viitoarea
dezvoltare a curţilor medievale cu juri.
Magna Charta Libertatum
Magna Charta Libertatum a reprezentat primul pas pe calea constituţională fiind menită să
limiteze puterile plenare ale regalităţii, să obţină libertăţi publice şi să controleze pe rege prin
Common Law. Acest document a constituit, de asemenea, primul pas către principiul
parlamentar.
În anul 1215, baronii regatului (feudalii laici), care şi-au asociat şi celelalte stări, cât şi
populaţia Londrei, impun regelui Ioan Fără de Ţară principiul respectării drepturilor câştigate,
extinse generaţiilor viitoare la drepturile tuturor. Acest principiu s-a întrupat în faimoasa
Cartă a libertăţilor engleze.
Principalele sale dispoziţii dădeau expresie conceptului de libertate individuală: „Nici un om
liber nu va fi luat, sau întemniţat, sau deposedat, sau exilat … fără să fie judecat legal de
egalii săi sau de legea ţării”. Plecându-se de la această prevedere, s-a afirmat chiar că Marea
Cartă a prefaţat viitoarea lege cu privire la Habeas Corpus Act votată de Parlamentul englez
în 1679, care a garantat inviolabilitatea persoanei.
Întemeiaţi pe Common Law şi pe Magna Carta, marii jurişti englezi au sprijinit lupta pentru
afirmarea drepturilor Parlamentului în secolul XVI, atunci când Regele Iacob I şi poporul s-au
aflat din nou pe poziţii antagoniste. În numele aceleiaşi Carte, până şi îndepărtatele colonii
americane s-au revoltat împotriva tiraniei metropolei britanice.
Petiţia dreptului. Parlamentul englez
Instituţia care a oferit lumii modelul organizării puterii legislative centrale – Parlamentul
bicameral – s-a născut în Anglia, fiind rezultatul unei aprige şi îndelungate bătălii dintre
absolutismul monarhic şi forţele ce militau pentru recunoaşterea drepturilor civile.
În timpul domniei regelui Eduard I (1272-1307), supranumit Iustinian al Angliei, nu se putea
vorbi încă de camere din 1265 existând o singură Adunare a stărilor numite şi comune,
denumită şi Înalta Curte a Parlamentului, prezidată de rege. Treptat, puterea reală a
instituţiei a crescut neîncetat, ajungând să fie chemată să voteze impozite şi să elaboreze
legi.
La începutul războiului de 100 de ani dintre Anglia şi Franţa (1337-1453), cavalerii şi orăşenii,
care până atunci se întruneau separat, au început să-şi ţină şedinţele în comun eveniment ce
a marcat apariţia Camerei Comunelor. Camera Superioară (Camera Lorzilor) era formată din
baronii proprietari ai unei baronii (marea aristocraţie), îndeplinând şi funcţia de Înaltă Curte
de Justiţie.
Dreptul Camerei Comunelor de a iniţia proiecte de legi (bills), îşi are geneza în timpul domniei
lui Henric IV, care începe în 1399.
Henric VIII a întărit, în prima jumătate a secolului al XVI-lea, regimul monarhiei absolute,
preluând de la regele medieval argumentul fundamentat pe dreptul divin, principiu pe care-l
introduce şi în practica juridică laică, ceea ce face ca funcţiile Parlamentului să cunoască o
reală restrângere.
La începutul secolului XVII, în timpul lui Iacob I şi Carol I, a izbucnit un puternic conflict între
regalitate şi Parlament, care a prezentat Coroanei Petiţia dreptului, unul din cele mai
însemnate acte constituţionale din istoria Angliei, după Magna Charta. Petiţia afirma
principiul garantării libertăţilor individuale împotriva arbitrariului puterii de stat în acest sens
se prevedea în acest document istoric ca nimeni să nu fie arestat ori despuiat de averea sa
decât prin procedură judiciară şi potrivit legilor în vigoare.
Reacţia regalităţii la prezentarea documentului a fost dizolvarea Parlamentului, urmată de
conflictul armat dintre forţele militare ale regelui şi cele ale Parlamentului conduse de Oliver
Cromwell (1642-1649), conflict încheiat cu victoria acestuia din urmă. Regele a fost capturat,
judecat şi executat. Războiul civil a fost urmat de proclamarea Commonwealth-ului
(Comunitatea politică a legii şi a binelui), în care funcţionau separarea puterilor în stat
-legislativă, executivă, judecătorească, egalitatea cetăţenilor în faţa legii, protejarea
proprietăţii, protejarea drepturilor civile etc.
În faţa încercărilor de reinstaurare a absolutismului, Parlamentul a adoptat Habeas Corpus
Act (1679), care interzicea orice arestare abuzivă, fără o acuzaţie formulată expres.
Regele Wilhelm de Orania, a inaugurat în 1688 monarhia constituţională şi s-a angajat să
respecte Declaraţia drepturilor (Bill of Rights). Declaraţia a consacrat supremaţia legislativă a
Parlamentului, recunoscându-i dreptul de a adopta şi de a suspenda legile.
Naşterea democraţiei nord-americane. Contribuţia sa la biruinţa legilor
Fiind descoperit la sfârşitul secolului XV, continentul american a fost colonizat de europeni.
La începutul secolului al XVII-lea, au fost înfiinţate primele colonii engleze, care au cunoscut o
accelerată dezvoltare economică şi culturală. Lipsa dreptului de autoguvernare, monopolul
comercial instituit de Metropolă, abuzurile administraţiei şi armatei britanice au determinat
hotărârea americanilor de a-şi obţine neatârnarea.
Cele 13 colonii engleze din America de Nord s-au răsculat împotriva Metropolei,
constituindu-se în republica federală şi independentă Statele Unite ale Americii la 4 iulie
1776.
A fost pentru prima dată în istoria modernă a omenirii când, în opoziţie cu monarhiile din
Vechiul Continent, s-au pus bazele unui stat în conformitate cu principiile iluministe de
suveranitate a poporului şi cu drepturile cetăţeanului. Acest eveniment a marcat profund
istoria universală a secolelor XIX şi XX.
În 1774, Congresul General al coloniilor a redactat Declaraţia Drepturilor, care a prefaţat
Declaraţia de independenţă din 1776. Armata condusă de George Washington, care va
deveni primul preşedinte american a reputat succese hotărâtoare în această perioadă.
Tratatul de pace de la Versailles din 1783 a consacrat independenţa S.U.A.
Declaraţia de independenţă din 1776 prevedea printre altele faptul că toţi oamenii s-au
născut egali şi înzestraţi cu drepturi inalienabile la viaţă, libertate şi fericire.
Constituţia S.U.A. adoptată în 1787 a proclamat principiul suveranităţii poporului, al
proprietăţii, libertăţilor individuale, echilibrului şi controlului reciproc al puterilor. În temeiul
Constituţiei s-au creat structuri de guvernare ce se bazau pe principiul separării reale a
puterilor în stat, cu îmbinarea atribuţiilor de autoritate ale instituţiilor federale şi locale.
Fiecare stat membru se guverna potrivit propriilor legi, avea un guvernator ales, instituţii
proprii în plan judecătoresc şi financiar. Conducerea federală exercita atribuţii în planul
politicii externe, fiscale şi de apărare, bătea monedă naţională şi reglementa comerţul
Federaţiei.
Fiind republică prezidenţială, S.U.A. are în frunte un preşedinte învestit cu puterea executivă,
ales cu un mandat de 4 ani. Preşedintele este şef al statului şi al guvernului şi comandant
suprem al armatei. Preşedintele are drept de veto, putând suspenda aplicarea unei legi,
situaţie în care el cere o nouă dezbatere a acesteia.
Puterea legislativă aparţine Congresului S.U.A., acesta fiind un parlament bicameral format
din Senat şi Camera Reprezentanţilor. Congresul examinează, aprobă sau respinge actele de
guvernare, votează legile, adoptă bugetul, stabileşte orientarea politicii externe şi ratifică
tratatele internaţionale.
Cea mai înaltă instituţie a puterii judecătoreşti este Curtea Supremă de Justiţie, care potrivit
Constituţiei, veghează la respectarea Constituţiei şi la supremaţia legii.
În 1791 au fost incluse în Constituţie 10 amendamente – Legea drepturilor omului, în scopul
definirii cu o mai multă claritate a drepturilor şi libertăţilor individuale fiind astfel legiferate:
libertatea persoanei, libertatea religioasă, libertatea cuvântului şi a presei, dreptul de
petiţiune, de întrunire şi judecată echitabilă, introducerea tribunalelor cu juraţi.
Sisteme de drept religioase şi tradiţionale
Aceste sisteme de drept se regăsesc în Asia şi în nordul Africii. Ele prezintă particularitatea că
se adaptează cu mare greutate la relațiile sociale moderne. De asemenea, majoritatea lor
sunt profund religioase.
În cadrul acestei categorii regăsim:
 dreptul islamic;
 dreptul hindus;
 dreptul ebraic;
 dreptul chinez;
 dreptul japonez tradiţional.
Dreptul islamic
Dreptul islamic este astăzi foarte răspândit în Asia Orientală şi în Africa, o importantă parte a
populaţiei lumii fiind adepta acestui sistem. În cazul musulmanilor orânduirea socială nu
poate exclude regulile religioase, aceste două tipuri de reguli coexistând în societate. În
cadrul acestui sistem de drept, principalul izvor este Coranul, alcătuit din peste 6.000 de
versete, dintre acestea, aproximativ 500 fiind reguli de drept. Pe lângă Coran, dreptul
musulman are şi alte izvoare precum: Sunna, Idjima şi Idjitihad.
Sunna este compusă din prezentarea unei sume de fapte săvârşite de profetul Mohamed.
Sunna include şi diferitele formulări atribuite acestuia. Idjima însumează concepţia învăţaţilor
musulmani. Idjitihad reprezintă jurisprudenţa.
Dreptul islamic reglementează exclusiv relaţiile juridice dintre musulmani, raporturile de
drept care au ca subiecte indivizi ce au alte religii fiind supuse unui alt regim juridic.
Dreptul hindus
Dreptul hindus este răspândit în India şi în alte ţări din Asia de Sud – Est dar şi din Africa.
Sistemul nu reprezintă doar un set de reguli juridice, ci chiar o concepţie despre viaţă.
Majoritatea locuitorilor din India sunt adepţii hinduismului.
Sistemul dreptului hindus este alcătuit din trei părţi distincte, bine structurate şi anume:
Dharma, Artha şi Kama.
Dharma reprezintă ştiinţa justului. Artha este ştiința politicii şi a utilului prin ea se putându-se
ajunge la dobândirea puterii dar şi la bogăţie. Kama se preocupă de ştiinţa agreabilului şi
plăcutului.
Adepţii hinduismului sunt obligaţi să respecte toate cele trei componente menţionate
anterior, neexistând vreo ierarhizare a acestora.
În cadrul sistem de drept hindus nu se face distincţie între dreptul obiectiv şi dreptul
subiectiv, precedentelor judiciare şi doctrinei nefiindu-le recunoscute rolul de izvor de drept.
În India, în perioada modernă şi cea contemporană, s-a adoptat o legislaţie laică,
independentă de credinţele religioase ale individului. Datorită colonizării, în India a fost
receptat dreptul englez, însă într-o manieră care respectă specificul ţării. Privind din această
perspectivă, putem considera că dreptul indian s-a integrat în sistemul anglo – saxon.
Dreptul ebraic
Trebuie făcută o distincţie clară între dreptul israelian (al statului Israel) care se aplică doar
cetăţenilor acestuia, precum şi raporturilor de drept ce se produc numai pe teritoriul său şi
dreptul tradiţional care îi vizează pe toţi cei care sunt de religie iudaică, indiferent de statul în
care aceştia trăiesc.
Anumite domenii au rămas reglementate de dreptul tradiţional, în ciuda modernizării şi
laicizării dreptului israelian această situaţie conducând la numeroase conflicte între legile
civile şi cele tradiţionale. Apar în mod frecvent conflicte de competenţă între instanţele laice
şi cele tradiţionale.
De principiu, problematica statutului personal (căsătoria, divorţul, adopţia) a rămas în sfera
dreptului tradiţional.
Dreptul chinez
Normele juridice reprezentau în concepţia tradiţională a dreptului chinez, un vector al
dezordinii, fiind caracterizate de arbitrariu în ciuda scopului lor declarat de a asigura ordinea
socială şi protejarea valorilor comunităţii.
Potrivit concepţiilor tradiţionale chineze, un bun cetăţean trebuie să trăiască în asemenea
mod încât să nu ajungă să apeleze la justiţia statală exercitată prin tribunale, eventualele
litigii în care acesta este implicat rezolvându-se amiabil, prin bună înţelegere între părţi.
De asemenea, potrivit concepţiei orientale, nu respectarea dreptului trebuia să fie principala
preocupare a cetăţeanului, ci păstrarea păcii şi a armoniei sociale.
Dreptul modern chinez şi-a câştigat autonomia faţă de concepţia religioasă asupra societăţii
şi deşi la începutul secolului al XX-lea dreptul chinez a suferit influenţa dreptului sovietic,
acesta şi-a păstrat totuşi trăsăturile specifice.
Dreptul japonez tradiţional
Japonia a adoptat un sistem bazat pe coduri după modelul european (filiera germană)
începând cu secolul al XIX-lea, devenind astfel o componentă a sistemului de drept romano –
germanic. În mod tradiţional, populaţia considera că este mai bine să nu se adreseze
tribunalelor pentru soluţionarea litigiilor, optând mai degrabă pentru concilierile directe, fără
implicarea dreptului. În materia persoanelor şi a relaţiilor de familie s-a păstrat o diferenţă
esenţială faţă de reglementările occidentale care au inspirat dreptul japonez modern.
Sistemul tradiţional japonez a fost influenţat în mare parte de cel tradiţional chinez, în special
de filosofia lui Confucius.
STATUL ŞI DREPTUL ROMÂNESC ÎN PERIOADA 1821-1918
Începutul epocii moderne în Ţările Române este marcat de Revoluţia de la 1821 condusă de
Tudor Vladimirescu, eveniment istoric în care idealurile naţionale s-au contopit cu idealurile
sociale semnificând începutul procesului de renaştere naţională. Cererile norodului românesc
constituie un adevărat proiect de constituţie unde s-au formulat propuneri şi s-au făcut
proiecţii de organizare modernă a societăţii româneşti, statul urmând a fi o monarhie
constituţională, iar domnul trebuind să jure ca va respecta constituţia. Programul revoluţiei
de la 1821 a fost exprimat în mai multe acte: Proclamaţia de la Tismana, cunoscută şi sub
denumirea de Proclamaţia de la Padeş, dată la începutul revoluţiei, Cererile norodului
românesc, Proclamaţia de la Bolintin, Proclamaţia de la Bucureşti.
Revoluţia de la 1848, ce a antrenat în iureşul ei toate cele trei ţări române a avut un caracter
unitar exprimat, în principal, prin programul ei. Fiind o rezultantă a acumulărilor succesive pe
plan economic, social, politic şi ideologic şi încadrată fiind în procesul revoluţionar european,
Revoluţia de la 1848 a oferit românilor un amplu program naţional şi social de modernizare a
structurilor politico-statale. Programul Revoluţiei de la 1848 a cuprins principii
corespunzătoare concepţiilor şi teoriilor constituţionale burgheze: monarhia constituţională,
principiul separaţiei puterilor în stat, principiul responsabilităţii ministeriale, principiul
inamovibilităţii judecătorilor, egalitatea tuturor în faţa legii şi în faţa sarcinilor fiscale.
Regulamentele Organice au fost înlocuite prin Convenţia de la Paris, cu o nouă constituţie
care a rămas în vigoare până în anul 1864, când a fost înlocuită de Statutul Dezvoltator al lui
Cuza. Convenţia de la Paris a introdus censul (votul cenzitar) în plan intern, iar în plan extern
a fixat statutul internaţional al Principatelor.
Prin Statutul Dezvoltător al Convenţiei de la Paris din anul 1864 şi prin Constituţia din 1866,
statul român modern a fost consolidat.
Statul şi dreptul românesc în perioada 1821-1848
Organizarea de stat
Şi în perioada destrămării feudalismului, concepţia fundamentală asupra statului a rămas
teocratică continuând a se menţine îmbinarea autorităţii laice cu cea spirituală. Deşi învinsă,
Revoluţia de la 1821 a adus schimbarea de regim politic, revenindu-se la domniile pământene
în anul 1822, moment care a reprezentat începutul Renaşterii româneşti.
Perioada cuprinsă între cele două revoluţii din 1821 şi respectiv 1848, poate fi împărţită în
trei părţi distincte:
 perioada primelor domnii pământene (1822-1828), marcată semnificativ de Convenţia
ruso-turcă de la Akkerman din 1826 care recunoştea în mod explicit suveranitatea internă,
domnii pământeni aleşi pe o durată de 7 ani, precum şi înzestrarea Ţărilor Române cu un
regulament general cu caracter constituţional, precum şi de Tratatul de la Adrianopol din
1828 care prevedea deplina libertate a comerţului, retrocedarea raialelor, delimitarea
riguroasă a hotarului pe Dunăre, domnia pământeană electivă şi viageră;
 perioada ocupaţiei şi administraţiei ruseşti (1828-1834), rezultat al războiului ruso-turc
(1828-1829), care s-a caracterizat prin conducerea celor două ţări române de către
guvernatori numiţi de Curtea de la Petersburg, în calitate de preşedinţi ai Divanurilor de la
Iaşi şi de la Bucureşti. Cel mai important eveniment al acestei perioade a fost elaborarea şi
intrarea în vigoare a Regulamentelor Organice;
 perioada domniilor regulamentare (1834-1839), în care Alexandru Dimitrie Ghica şi
Gheorghe Bibescu, în Ţara Românească, şi Mihail Sturdza, în Moldova, au domnit în
conformitate cu prevederile Regulamentelor Organice. Contradictoria lor guvernare a
îmbinat aspecte de conducere despotică cu măsuri reformatoare, inclusiv în domeniul
judiciar.
Continuă pluralismul sistemelor juridice, însă predominant este dreptul domnesc, şeful
statului coordonând pravilele cu obiceiurile şi cenzurându-le pe toate. Dreptul de legiferare
al domnului a fost îngrădit prin Regulamentele Organice.
Regulamentele Organice au condiţionat acordarea de titluri de nobleţe de către domn,
urmând ca această prerogativă să fie desfiinţată de Convenţia de la Paris.
Dreptul de judecată al domnului a suferit o lentă transformare, Regulamentele Organice au
stipulat expres independenţa tribunalelor, iar Convenţia de la Paris a prevăzut că puterea
judecătorească se exercită în numele domnului. Totodată, a fost suprimat dreptul domnului
de a acorda scutiri de dări, creând scutelnici.
Domnul îşi exercita prerogativa de comandant suprem al armatei, numind şi revocând
comandanţii superiori, dar în planul relaţiilor externe atribuţiile domnului au fost limitate în
sensul că nu avea dreptul să promoveze o politică externă proprie, nu avea dreptul să încheie
tratate cu statele străine, nu avea dreptul să declare război sau să încheie pace şi i se
interzicea să trimită sau să primească soli.
Locotenenţa domnească apare sub forma căimăcămiei, printre principalele atribuţii ale
acesteia s-au numărat: paza scaunului domnesc, preluarea vistieriei de la domnul mazilit,
încasarea dărilor şi veniturilor domneşti. Caimacamii aveau dreptul de a exercita toate
prerogativele domneşti excepţie făcând cele cu caracter strict personal, rezervate domnului.
Prin Regulamentele Organice li s-a recunoscut caimacamilor dreptul de a judeca, dar nu şi de
a hotări în ultimă instanţă sau de a întări hotărârile judecătoreşti. Prin Convenţia de la Paris
se restrâng atribuţiile căimăcămiei la cele pur administrative.
Principalele atribuţii ale Sfatului de obşte erau:
 alegerea mitropoliţilor şi episcopilor;
 organizarea bisericii;
 legislaţia ordinară şi codificarea;
 stabilirea impozitelor;
 carmuirea şi administrarea ţării;
 judecarea unor procese importante.
Odată cu introducerea principiului separaţiei puterilor prin Regulamentele Organice, Divanul
nu a mai păstrat decât atribuţii judecătoreşti, devenind instanţă de judecată supremă sau
împrumutând numele unor instanţe superioare de judecată. Menţinându-şi atribuţiile
judiciare, divanul nu şi-a pierdut nici funcţia sa reprezentativă, nici atribuţiile de organ
consultativ în problemele administrative şi politice.
Instituţii şi norme juridice
Legea se compunea din pravila bisericească şi cea politicească, cuprinse în actele normative
ale domniei: hrisov, carte domnească, pitac sau poruncă. După anul 1831, noţiunea de lege
se impune şi se generalizează pentru actele normative ale Adunărilor obşteşti. Actele
normative ale domnului iau numele de ofis domnesc. În această perioadă, condicile sau
codurile devin forma cea mai importantă de lege generală, fiind împărţite pe articole sau
paragrafe şi sistematizate pe ramuri de drept.
Laicizarea dreptului
Procesul prin care cârmuirea civilă a subordonat administraţiei de stat biserica a avut o
evoluţie progresistă. Încă din secolul al XVIII-lea împăratul habsburgic îşi asumă dreptul de a
controla patrimoniul bisericii şi de a numi capii acesteia. Regulamentele Organice şi ulterior
Alexandru Ioan Cuza prin măsurile de secularizare a averilor mănăstireşti, au subordonat
administraţiei biserica, laicizând dreptul.
În timpul lui Iosif al II-lea, procesul de emancipare a dreptului de stat de sub supremaţia
papală s-a accentuat culminând cu Legea din 1895, care a suspendat întreaga jurisdicţie
ecleziastică referitoare atât la raporturile de drept penal cât şi la cele de drept civil.
Dreptul comercial
În materie comercială, dispoziţiile din Codul Calimach, Codul Caragea şi Regulamentele
Organice s-au dovedit insuficiente, odată cu dezvoltarea comerţului născându-se şi
necesitatea creării unei noi ramuri de drept prin adaptarea normelor şi principiilor dreptului
civil la o nouă categorie de subiecte de drept şi la o nouă categorie de operaţii juridice.
În 1833 Iacovache Veisa şi în 1841 Emanoil Draghici au tradus în Moldova, Codul Comercial
Francez din 1808. În 1840, în Ţara Românească, pornind tot de la codul comercial francez,
Simion Marcovici a întocmit Condica de comerciu, cu anexele sale, tipărită şi aplicată în
practica instanţelor din Ţara Românească şi Moldova. Acest cod cuprindea trei cărţi şi o
anexă: cartea întai cuprindea dispoziţii generale referitoare la negustori, registre de comerţ -
catastife, tovărăşii - societăţi comerciale, burse de comerţ, comisionari, samsari, cărăuşi,
vânzări-cumpărări, poliţe - cambii ş.a.; cartea a doua trata problematica falimentului; cartea
a treia cuprindea dispoziţii privitoare la navigaţie, vasele maritime şi comerţul maritim. Anexa
cuprindea dispoziţii privitoare la organizarea instanţelor comerciale şi la procedura de
judecată. În paralel s-au aplicat atât dispoziţiile din Codul Calimach şi Codul Caragea cu
privire la concursul creditorilor, ca şi cele regulamentare referitoare la organizarea
profesională a comerţului, dispoziţii ce se aplicau numai comercianţilor de profesie.
Regulamentele Organice
Organizarea centrală
Conducătorul administraţiei ruseşti, contele Pavel Kiseleff, a iniţiat redactarea unor legi cu
caracter organic în scopul reorganizării administraţiei româneşti şi în conformitate cu
principiul autonomiei interne, recunoscut de tratatele ruso-turce. Administraţia rusească a
colaborat în fiecare dintre Principate cu câte o comisie formată din opt mari boieri, urmărind
în acelaşi timp o serie de instrucţiuni venite de la Peterburg. Cele două comisii speciale au
funcţionat la Bucureşti şi Iaşi. După încheierea procesului de redactare, cele două legi,
numite Regulamente Organice, au fost supuse aprobării guvernului rus, iar în 1830 au fost
aprobate de către Adunările obşteşti extraordinare, şi ulterior au fost întărite de către
Poartă. Ele au intrat în vigoare la 1 iulie 1831, în Ţara Românească, şi la 1 ianuarie 1832, în
Moldova.
Regulamentele Organice reprezintă primele legi fundamentale de organizare a Ţărilor
Române, prin care, s-a stabilit, după modelul constituţiilor burgheze, o organizare de stat
întemeiată pe principiul separaţiei puterilor, cuprinzând dispoziţii referitoare la alegerea
domnului şi la limitarea într-o oarecare măsură a puterii domneşti.
Regulamentele Organice au înfiinţat ministerele şi au organizat învăţământul în limba
română, aceasta fiind declarată limbă oficială.
Regulamentele organice sunt acte cu caracter constituţional, care dau o reglementare
unitară organizării statului. Regulamentele organice nu sunt constituţii deoarece au fost
adoptate din iniţiativa unor puteri străine şi nu conţin dispoziţii cu privire la drepturile şi
libertăţile cetăţeneşti.
Sunt prevederi ale Regulamentelor Organice:
 separarea puterilor în stat;
 reorganizarea administraţiei prin crearea departamentelor;
 modernizarea sistemului fiscal şi instituirea bugetului;
 reorganizarea armatei;
 reorganizarea şcolilor;
 crearea arhivelor;
 instituirea Comitetului sănătăţii publice;
 instituirea Comitetului central al pensiilor şi a Casei milelor, destinată ocrotirii văduvelor şi
familiilor sărace;
 întocmirea unui nou Regulament al temniţelor.
Adunarea Obştească Ordinară era formată doar din reprezentanţi ai boierilor şi ai clerului. În
acest sens, se compunea din 42 de membri în Valahia (Muntenia), şi din 35 de membri în
Moldova. Graţie funcţiunii pe care o deţineau, mitropoliţii şi episcopii erau membri de drept
în adunări. Restul deputaţilor erau aleşi dintre boieri, corpul electoral fiind alcătuit numai din
boieri. Alegătorii deputaţi de judeţe erau boierii şi fii de boieri, în vârstă de cel puţin 25 de
ani, proprietari de moşie şi domiciliaţi în judeţul respectiv. Preşedintele Adunării era
Mitropolitul ţării. Aşadar, membrii erau:
 episcopii;
 20 de boieri de treapta I în Muntenia şi 6 de treapta I şi a II-a în Moldova, în vârstă de 30
de ani, pământeni sau împământeniţi, după vechiul obicei şi aleşi numai în capitală de
semenii lor;
 19 deputaţi ai judeţelor în Muntenia (câte unul de judeţ şi unul al Craiovei), 16 în Moldova,
boieri proprietari, fii de boieri, în vârstă de cel puţin 30 de ani.
Adunarea alegea dintre membrii săi doi secretari şi doi secretari supleanţi. Miniştrii nu
puteau fi membri ai Adunării, în schimb deputaţii puteau fi numiţi în orice alte slujbe ale
statului, fără să-şi piardă mandatul.
Domnul avea iniţiativa legilor, el trimiţând Adunării proiectele de legi prin pitac domnesc sau
ţidulă domnească în Moldova.
Proiectele de lege se votau în întregime sau cu modificări, Adunarea având posibilitatea să
respingă proiectul. Hotărârile Adunării obşteşti ordinare nu aveau însă putere de lege decât
prin întărirea domnului. Amendamentele trebuiau să fie sprijinite de cel puţin 6 membri ai
Adunării.
Adunarea avea dreptul să atragă atenţia domnului prin anaforale asupra chestiunilor de
interes obştesc, asupra nedreptăţilor şi plângerilor locuitorilor, putea să le facă cunoscute
celor două Curţi. Legile se votau cu majoritate absolută, rezultatul votului fiind comunicat
Domnului prin adresă semnată de toţi deputaţii care participaseră la sedinţă. Fără sancţiune
domnească nicio lege nu putea intra în vigoare. Adunarea nu avea iniţiativa legilor, putând
doar să exprime domnului deziderate. Adunarea era aleasă pe 5 ani. Domnul avea dreptul să
o dizolve, raportând celor două Curţi motivele dizolvării şi cerându-le în acelaşi timp
autorizaţia de a realege o nouă adunare, ceea ce reprezenta, în mod evident, o încălcare a
autonomiei ţării.
Domnul era obligat să convoace Adunarea obştească ordinară în fiecare an la data de 1
decembrie. Sesiunea ordinară era de două luni dar domnul avea posibilitatea să o
prelungească. Ofisul domnesc de deschidere se cita la începutul fiecărei sesiuni.
În vederea validării dezbaterilor, era necesară prezenţa a 2/3 din numărul membrilor
Adunării.
Adunarea Obştească Extraordinară era formată în majoritate din boieri, dar şi din negustori şi
meşteşugari.
Alegerea domnului era încredinţată Adunării obşteşti extraordinare compusă din mitropolit
(preşedinte), episcopi (3 în Muntenia, 2 în Moldova); 50 de boieri de rangul I în Muntenia şi
45 în Moldova, luaţi din arhondologie în ordine ierarhică, de la vel ban la vel cămăraş, de la
vel logofăt la vel agă, născuţi români şi locuitori în ţară; 73 de boieri de treapta a II-a, de la
clucer la comis în Muntenia, 30 de la agă la ban, în Moldova, feciori de boieri şi proprietari de
moşii; 36 de deputaţi ai judeţelor – boieri proprietari în Muntenia; 32 de boieri proprietari,
feciori de boieri în Moldova, 27 de deputaţi ai isnafurilor orăşeneşti în Muntenia, 21 în
Moldova.
Potrivit prevederilor Regulamentelor Organice, domnia era electivă, nobiliară şi viageră.
Domnul era ales pe viaţă de către Adunările obşteşti extraordinare doar din rândul boierilor.
Domnul ales trebuia să fie învestit de Turcia şi confirmat de Rusia. În mod excepţional, s-a
hotărât ca primii domni să fie numiţi pe termen de şapte ani prin acordul Turciei şi Rusiei.
În conformitate cu dispoziţiile Regulamentele Organice, alegerea domnilor se făcea în fiecare
principat de către Adunare obştească extraordinară, numărând în Muntenia 190 de membri
şi în Moldova 132 de membri. Era necesară prezenţa a 3/4 din membrii Adunării pentru a se
putea proceda la alegerea domnului. Domnul se alegea la primul tur de scrutin dacă întrunea
2/3 din voturi sau cu majoritate simplă din cei zece candidaţi mai favorizaţi, în caz de balotaj.
Domnul era uns la Curtea Veche din Bucureşti, respectiv la Sf. Nicolae din Iaşi, şi jura pe
Evanghelie „în numele Prea Sfintei şi nedespărţitei Treimi”, că va păzi cu sfinţenie atât legile,
cât şi aşezămintele Principatului după Regulamentul statornicit. Deşi Domnul era ales pe
viaţă, el putea fi destituit de Curţile suzerană şi protectoare, în urma unei anchete. Putea
abdica, dar abdicarea trebuia primită de cele două Curţi. În caz de vacanţă de domnie,
puterea domnească era exercitată de Vremelnica Ocârmuire a caimacamilor. Candidaţii la
domnie trebuiau să aibă vârsta de cel puţin 40 de ani împliniţi, să fie dintr-o familie
boierească de notorietate. Caimacamii prezidau alegerile; votarea candidaţilor se făcea cu
bile. După numirea în scaun a Domnului, caimacamii trebuiau să dea socoteală domnului şi
Adunării obşteşti ordinare. După confirmare, domnul depunea jurământul prevăzut de art. 44
al Regulamentului Organic al Valahiei şi art. 48 Regulamentul Organic al Moldovei.
În virtutea prevederilor Regulamentelor Organice, domnul exercita conducerea statului în
conformitate cu legile, având atribuţii legislative, executive şi judecătoreşti. Domnul avea
iniţiativa legislativă, trimiţând prevederile de legi cu pitacuri domneşti. Legile votate de
Adunarea obştească ordinară puteau fi aprobate sau respinse de către domn. În acelaşi timp,
Domnul era comandantul armatei naţionale. Domnul nu avea dreptul de a judeca, ci numai
de a întări hotărârile judecătoreşti rămase definitive. Totuşi, în Moldova domnul prezida
şedinţele instanţei supreme, adică ale Divanului domnesc.
Organele puterii executive
Miniştrii. Regulamentele Organice introduc pentru prima dată această noţiune, domnul
având dreptul de a numi şi de a revoca miniştrii. Aceştia nu puteau urmări o altă politică
decât aceea a domnitorului.
Având în vedere faptul că miniştrii făceau parte din Adunare, aceasta nu le putea da vot de
blam dar avea însă posibilitatea, prin anaforale adresate către domn, să arate reaua
administraţie, sau nedreptăţile înfăptuite de aceştia. Adunarea avea posibilitatea legală de a
comunica cele constatate şi celor două Curţi, care puteau ordona o anchetă, al cărei rezultat
putea fi destituirea domnului. În conformitate cu prevederile Regulamentului Organic al
Valahiei, miniştrii erau:
 Ministrul Treburilor dinlăuntru sau Marele Vornic, Ministrul Finanţelor sau Vistierul;
 Marele Postelnic sau Secretarul de Stat, Logofătul sau Ministrul dreptăţii;
 Logofătul (ministrul) trebilor bisericeşti, Spătarul sau Ministrul oştirii.
Sfatul Administrativ era alcătuit din principalii dregători, reuniţi sub preşedinţia domnului sau
a marelui vornic dinlăuntru şi îmbrăca două forme:
 Sfatul administrativ ordinar era alcătuit din miniştrii de interne, de finanţe şi secretarul
statului, având rolul de sfătuire a domnului şi de pregătire a materialelor lucrărilor Adunării
obştesti. De asemenea, elabora proiectele de legi care, după aprobarea lor de către domn,
erau supuse deliberării Adunării obştesti ordinare;
 Sfatul administrativ extraordinar era alcătuit din membrii Sfatului administrativ ordinar şi
din şefii celorlalte departamente al dreptăţii, al credinţei şi şeful miliţiei funcţionând numai în
Muntenia. Se reunea numai în împrejurări importante şi era prezidat de către domn.
Prin Regulamentele Organice s-au înfiinţat departamentele:
 Departamentul internelor, cu atribuţii în politica generală, supravegherea
municipalităţilor, împiedicarea scumpirii preţurilor şi asigurarea îndestulării publice;
 Departamentul finanţelor, „rezervorul” în care se strangeau toate veniturile şi din care se
plăteau toate cheltuielile statului.
Organizarea justiţiei
Regulamentele Organice au instituit, în Ţara Românească, Înaltul divan, iar în Moldova,
Divanul domnesc ca cea mai înaltă instanţă, competentă să judece pricinile civile, comerciale
şi penale.
Prin Regulamentele Organice din Ţara Românească şi Moldova s-a încercat separarea puterii
judecătoreşti de cea executivă, laicizarea justiţiei, stabilirea modului de recrutare a
judecătorilor, scurtarea cursului judecăţii. Se prevăd două categorii de instanţe judecătoreşti:
ordinare (instanţe civile) şi extraordinare (instanţe militare şi instanţe ecleziastice). Instanţele
civile se împărţeau la rândul lor în instanţe civile ordinare şi instanţe civile speciale.
Instanţele civile ordinare se împărţeau în funţie de gradul de juristicţie în:
 primul grad de jurisdicţie era reprezentat de judecătoriile „du prin sate” sau de împăciuire,
compuse din preotul satului şi trei juraţi aleşi de obşte pentru rezolvarea pricinilor minore, şi
judecătoriile de judeţ, respectiv tribunalele de ţinut, ca instanţe de prim grad compuse dintr-
un preşedinte şi doi membri, iar în Ţara Românească şi un procuror, numiţi de domn,
competente să judece pricini civile, comerciale şi plangerile clăcaşilor împotriva boierilor;
 divanurile judecătoreşti sau divanurile de apelaţiune, instanţe de al doilea grad de
jurisdicţie, înfiinţate la Bucureşti (unul civil şi unul penal) şi Craiova (unul civil şi altul penal),
competente să judece apelurile declarate împotriva hotărârilor civile, comerciale şi penale;
 Înaltul divan în Ţara Românească (Înalta Curte de Revizie) sau Divanul domnesc în Moldova
constituiau al treilea grad de jurisdicţie, fiind competente să judece apelurile declarate
împotriva deciziilor divanurilor judecătoreşti şi ale tribunalelor de comerţ.
Făceau parte din categoria instanţelor civile speciale:
 judecătoriile „du prin sate” sau de impăciuire, ca primă instanţă;
 Tribunalul poliţiei îndreptătoare, de asemenea, instanţă de prim grad;
 Tribunalul de pricini comerciale (Tribunalul apelativ de comerţ), instanţă de apel având în
competenţă judecarea apelurile în cauzele comerciale.
În ceea ce priveşte moralizarea justiţiei, Regulamentele Organice realizează un progres,
creand o justiţie cu magistraţi de carieră şi funcţionari judecătoreşti, toţi retribuiţi de stat cu
salarii şi nu plătiţi de împricinaţi.
În privinţa procedurii de judecată, Regulamentele Organice au adus următoarele prevederi
noi:
 abrogarea dreptului deţinut de domn de a judeca, lăsându-i-se numai dreptul de întărire a
hotărârilor definitive;
 admiterea principiului autorităţii de lucru judecat;
 desfiinţarea caznei ca mijloc de aflare a adevărului în materie penală.
Judecata începea cu expunerea plângerii reclamantului, urmată fiind de apărarea pârâtului,
se administrau probele cerute de părţi şi apoi se lua hotărârea.
Erau mijloace de probă potrivit Regulamentelor Organice: jurământul, martorii, blestemul şi
cartea de blestem, înscrisurile, cercetarea la faţa locului, expertiza, prezumţiile, cunoaşterea
personală a judecătorului, măsurile de asigurare.
Căile de atac erau următoarele:
 opoziţia – reprezenta dreptul împricinatului nemulţumit de soluţia dată de a o ataca în faţa
aceleiaşi instanţe în termen de 8 zile;
 apelul – constituia dreptul de a ataca hotărârea la instanţa superioară;
 apelul la apel – se introducea la Înaltul Divan, ca a treia şi cea mai înaltă instanţă,
hotărârea acestuia urmând a fi întărită de domn şi pusă în executare.
Organizarea administrativă
În Ţara Românească, judeţele erau împărţite în plaiuri şi plăşi, administrate de ocârmuitori şi
subocârmuitori. În Moldova, ţinuturile erau formate din ocoale, conduse de ispravnici şi
privighetori numiţi de domn pe termen de 3 ani şi revocabili.
Oraşele aveau personalitate juridică fiind administrate de un sfat condus de un preşedinte
desemnat de Adunarea obştească.
Satele erau conduse de:
 parcălabi în Ţara Românească;
 vornicei în Moldova.
Organizarea armatei
Armata îndeplinea rolul de miliţie naţională, organizată numai pentru paza marginilor ţării şi
pentru slujba dinlăuntru, domnul fiind şeful suprem al armatei. Domnul era ajutat de marele
spătar şi marele hatman.
Oştirea pământeană era alcătuită din unităţi permanente de infanterie, cavalerie, artilerie şi
grăniceri.
Recrutarea ostaşilor se făcea dintre ţărani, cu arcanul, pe şase ani renunţându-se definitiv la
sistemul angajării de mercenari. Serviciul militar era datorat între vârsta de 20 şi 30 de ani,
numai de către autohtoni ai căror părinţi se aflau în viaţă şi lucrau pământul. Tinerii burghezi
se puteau angaja în armată ca subofiţeri. Ofiţerii se recrutau numai din rândul boierilor.
Au fost organizate miliţii teritoriale în vederea păstrării ordinii publice. Potrivit
Regulamentelor Organice, şef al poliţiei din Bucureşti şi Iaşi a rămas marele agă.
Organizarea financiar-fiscală
Impozitele directe şi indirecte au fost desfiinţate. Acestea au fost înlocuite cu o dare unică pe
cap de familie – capitaţia. Boierii şi clerul au rămas în continuare scutiţi de dări, însă au fost
desfiinţate categoriile posluşnicilor şi scutelnicilor (categorii sociale scutite de plata dărilor),
sporind astfel numărul contribuabililor.
Organizarea fiscală s-a simplificat prin introducerea bugetului anual care era elaborat de
Executiv şi aprobat de către Adunarea obştească.
Organizarea bisericii
Biserica ortodoxă era subordonată statului, participarea înalţilor ierarhi la treburile obştesti
fiind drastic redusă. Aceştia şi-au pierdut puterile judecătoreşti şi administrative odată cu
desfiinţarea Divanului domnesc, interzicandu-li-se cu această ocazie orice intruziune în
treburile publice; şi-au păstrat doar locul în Adunarea obştească. Totodată, a sporit
dependenţa financiară a bisericii faţă de stat: pe lângă veniturile tradiţionale, preoţii primeau
un fel de salariu. Domnul era cel ce confirma alegerea mitropoliţilor şi episcopilor, a preoţilor
şi egumenilor.
Dreptul românesc în etapa 1848 -1866;
Legislaţia cu caracter reformator a lui Alexandru Ioan Cuza
Perioada care a urmat reprimării revoluţiei romane de către forţele intervenţioniste străine a
fost marcată de încheierea şi semnarea următoarelor documente:
 Convenţia de la Balta-Liman (1849) care restaura dominaţia tradiţională comună a Rusiei şi
Turciei asupra Principatelor şi modifica în mod restrictiv Regulamentele Organice astfel:
a. domnia nu mai era electivă şi viageră; domnii erau consideraţi înalţi funcţionari otomani,
numiţi pe un termen de 7 ani de puterea suzerană, cu acordul puterii protectoare;
b. căimăcămia formată din trei persoane s-a redus la una singură;
c. Adunarea Obştească Legiuitoare şi Adunarea Obştească Extraordinară erau dizolvate şi
înlocuite cu Consilii (Divanuri Obştesti), compuse din notabili de încredere şi membri ai
clerului înalt, numiţi de domn şi având ca prerogative adoptarea bugetului, a proiectelor de
legi, controlul finanţelor publice şi al gestiunii statului;
d. Armata şi poliţia erau astfel reorganizate încât să slujească puterea suzerană în apărarea
ordinii sociale şi politicii existente.
 Tratatul de la Paris (30 martie 1856) menţinea suzeranitatea otomană asupra
Principatelor, însă desfiinţa protectoratul unilateral rusesc, instituind protecţia colectivă a
puterilor garante semnatare în următoarele condiţii:
a) Orice intervenţie militară în Principate trebuia să întrunească acordul prealabil colectiv al
puterilor garante, în unanimitate;
b) Cele trei judeţe din sudul Basarabiei au fost retrocedate Moldovei;
c) Principatelor li s-a recunoscut independenţa administrativă, dreptul fiecăruia de a întreţine
o armată naţională, de a emite legi şi de a se angaja liber în comerţul cu alte state;
d) A fost instituită o Comisie permanentă a statelor riverane Dunării, incluzând şi
Principatele, care urma să elaboreze regulamentele de navigaţie;
e) Voinţa populaţiei cu privire la viitorul statut al Principatelor urma să fie consultată prin
convocarea unor adunări ad-hoc reprezentative pentru toate stările sociale. În scopul
cunoaşterii stării interne şi a propunerilor adunărilor ad-hoc se instituia o comisie specială de
informare a puterilor semnatare, cu sediul la Bucureşti. O conferinţă ulterioară a garanţilor
urma să decidă statutul definitiv, intern şi internaţional, al Principatelor, sub forma unui
hatiserif al sultanului.
Adunările ad-hoc (1857) au funcţionat ca organe împuternicite de alegători să consacre pe
cale legală, imperative naţionale, depăşind prevederile restrictive ale Tratatului. Rezoluţiile
adoptate de Adunările ad-hoc au cerut:
 autonomia şi neutralitatea celor două ţări;
 unirea Moldovei cu Ţara Românească într-un stat cu numele de România;
 guvern responsabil şi constituţional;
 adunare legiuitoare reprezentativă;
 prinţ străin dintr-o dinastie europeană domnitoare ai cărui urmaşi să fie crescuţi în religia
ţării.
Convenţia de la Paris a puterilor garante (1858) a decis asupra statutului juridic internaţional
şi asupra organizării interne a Principatelor:
 se consacra denumirea de Principatele Unite ale Moldovei şi Valahiei, deşi acestea erau
menţinute ca două state distincte, cu domni aleşi pe viaţă de adunările elective şi investiţi de
sultan, adunările legiuitoare, guvernele şi administraţia fiind separate. Până la alegerea
viitorilor şefi de stat, guvernarea fiecărui Principat a fost încredinţată unei Comisii provizorii,
formată din trei caimacami;
 armatele trebuiau să fie separate, dar cu un comandant-şef unic, numit alternativ de cei
doi domni;
 era prevăzută inamovibilitatea judecătorilor şi independenţa lor faţă de executiv;
 era consacrat principiul separaţiei puterilor: puterea executivă revenea domnului; puterea
legislativă era exercitată de domn, Adunarea Obştească şi Comisia Centrală; puterea
judecătorească era încredinţată magistraţilor numiţi de domn;
 domnul promulga legile, emitea regulamente pentru aplicarea acestora, avea drept de
graţiere şi de comutare a pedepselor în materie criminală;
 se consacra principiul egalităţii în drepturi şi libertăţi, în ocuparea funcţiilor publice pe
baza meritelor personale şi în susţinerea contribuţiilor publice; ca o consecinţă, au fost
abolite rangurile şi privilegiile boiereşti;
 era admisă exproprierea în scop de utilitate publică, în schimbul unei drepte despăgubiri,
fapt ce deschidea posibilitatea împroprietăririi, fie şi parţiale, a ţăranilor clăcaşi;
 Convenţia avea anexată şi o lege electorală care consacra sistemul votului cenzitar, care
condiţiona participarea la vot de un prag al proprietăţii atât de înalt încât numărul electorilor
direcţi era limitat la câteva mii de persoane (în special moşieri) şi împiedica accesul
majorităţii populaţiei sărace la viaţa publică (alegătorii primari), care vota prin delegaţie;
 se prevedea constituirea a două instituţii comune pentru cele două Principate: Comisia
Centrală, competentă să elaboreze proiecte de legi de interes comun pentru ambele
Principate (privind unificarea vămilor, a serviciilor de postă şi telegraf, stabilirea regimului
monetar unic, a aceluiaşi sistem de măsuri şi greutăţi etc.), şi Înalta Curte de Casaţie, cel mai
înalt for judecătoresc.
 în plan extern, Principatele rămaneau sub suzeranitatea Porţii, dar legăturile lor continuau
să aibă un caracter contractual, implicând drepturi şi obligaţii reciproce. Autonomia lor era
garantată.
Statutul Dezvoltător al Convenţiei de la Paris
Neputând exercita o domnie efectivă în condiţiile fixate prin Convenţia de la Paris, Alexandru
Ioan Cuza a fost nevoit să impună o nouă lege fundamentală, prezentată drept un act
constituţional al Convenţiei de la Paris. Conform Statului Dezvoltător, domnul avea atribuţii
executive şi legislative, putând emite decrete fără o consultare prealabilă a Parlamentului
atunci când situaţia impunea măsuri deosebite. Iniţiativa legislativă aparţinea în exclusivitate
domnului, care pregătea proiectele de legi cu concursul Consiliului de Stat. Domnul avea
drept de veto absolut, în virtutea căruia putea să refuze sancţionarea proiectelor votate de
adunările legislative. În situaţia în care legislativul nu se afla în sesiune, domnul putea emite
decrete fără obligaţia ratificării ulterioare a acestor decizii.
Parlamentul unicameral a fost înlocuit cu un Parlament bicameral (Corpurile Legiuitoare),
format din Adunarea Electivă (Camera Deputaţilor) şi Adunarea Ponderatrică sau Corpul
Ponderator (Senatul). Camera Deputaţilor avea în componenţa sa 60 de membri, fiind
condusă de un preşedinte numit de domn. Camera Deputaţilor aproba bugetul de stat şi
dezbătea proiectele de legi, pe care însă, nu le putea respinge, ci doar restitui Corpului
Ponderator spre reformulare. Senatul era prezidat de mitropolit, având în componenţa sa 64
de membri, dintre care 1/3 erau numiţi de către domn; el aproba toate proiectele de legi
adoptate de Adunare, înainte de a fi sancţionate de domn, având totodată dreptul de a
judeca constituţionalitatea legilor.
Puterea publică era încredinţată domnului, Adunării Elective şi Corpului Ponderator în timp
ce puterea legislativă era exercitată de către domn împreună cu Parlamentul.
Corpul Ponderator era compus din senatori de drept, senatori numiţi de domn, iar Adunarea
Electivă era aleasă în conformitate cu prevederile legii electorale.
Din dispoziţia lui Alexandru Ioan Cuza au fost elaborate Codul civil, Codul penal, Codul de
procedura civilă şi Codul de procedură penală.
Codul civil
Codul civil român a fost adoptat în anul 1864 şi a intrat în vigoare la 1 decembrie 1865. Codul
civil român a fost redactat de Comisia Centrală de la Focşani din ordinul lui Alexandru Ioan
Cuza. În momentul publicării, el s-a numit Codul civil Alexandru Ioan, dar după abdicarea lui
Cuza i-a fost schimbată denumirea în Codul civil român. Codul civil român reprezintă o
adaptare a Codului civil francez, avându-se în vedere la elaborarea sa şi doctrina juridică a
vremii. Codul a înlocuit legiuirile lui Caragea şi Calimach dar a păstrat unele prevederi ale
acestora referitoare la relaţiile personale şi de familie.
Codul civil român este format dintr-un preambul, din trei cărţi şi din dispoziţii finale:
 preambulul – 5 articole cu privire la legi şi aplicarea lor în timp şi spaţiu;
 Cartea I - despre persoane;
 Cartea a II-a - despre lucruri;
 Cartea a III-a - despre diferite moduri de dobândire a proprietăţii;
 Dispoziţii finale - în legătură cu intrarea în vigoare a codului şi abrogarea altor legiuiri mai
vechi.
Cartea I privind persoanele prevede egalitatea tuturor în faţa legii; stabilea vârsta majoratului
la 21 de ani, dar prevedea şi o procedură specială a emancipării persoanei de la 18 ani, prin
care dobândea o capacitate juridică apropiată de a majorilor; se face distincţie între
capacitatea de exerciţiu şi capacitatea de folosinţă. Persoanele juridice se clasificau în
persoane juridice cu scop lucrativ şi fără scop lucrativ, cele cu scop lucrativ urmând a fi
reglementate prin Codul de comerţ. Funcţia economică era concentrată în mâna capului
familiei, ceilalţi membri fiind obligaţi să îl ajute la sporirea acesteia. Sub raport etic, se
menţinea inegalitatea dintre sexe.
Căsătoria era văzută ca un contract, o tranzacţie juridică fiind precedată de logodnă.
Responsabilitatea întocmirii actelor de stare civilă era dată în competenţa ofiţerului de stare
civilă. Căsătoria devine astfel un act pur civil.
Femeia era lipsită de drepturi, inclusiv de cele politice. Cu privire la bunurile pe care soţii le
aduceau în căsătorie, se aplica principiul libertăţii de alegere între regimul separaţiei
bunurilor, al comunităţii de bunuri sau al regimului dotal. Dota adusă de soţie trebuia
menţionată în actul dotal, urmând ca bunurile să fie administrate de soţ în interesul căsniciei.
Bunurile dotale puteau fi înstrăinate doar în cazurile prevăzute de lege şi cu condiţia
cumpărării unor bunuri similare, care deveneau dotă. Cercetarea paternităţii era interzisă,
sub pretextul apărării familiei legitime.
Cartea a II-a şi Cartea a III-a se refereau la bunuri şi la modurile de dobândire a proprietăţii.
Totalitatea drepturilor şi obligaţiilor unei persoane ce reprezentau o valoare economică
alcătuiau patrimoniul.
Drepturile patrimoniale erau:
 drepturi reale, care îi permiteau unei persoane să-şi exercite atributele determinate de
lege, dându-i o putere juridică directă şi imediată asupra unui lucru;
 drepturi de creanţă, adică acele drepturi pe care o persoană le exercită în contra alteia
pentru a o obliga să dea, să facă sau să nu facă ceva.
Cel mai important drept real era proprietatea fiind reglementată pe larg de Codul civil
român. Dreptul de proprietate era considerat sacru şi inviolabil. Transmiterea proprietăţii se
putea face prin acte juridice încheiate între persoane în viaţă (inter vivos) sau prin acte
juridice încheiate pentru cauză de moarte (mortis causa).
Codul civil român prevedea ca moduri de dobândire a proprietăţii: legea, tradiţiunea,
hotărârea judecătorească, convenţia, ascensiunea imobiliară şi mobiliară, prescripţia
achizitivă sau uzucapiunea, ocupaţiunea.
Ca dezmembrăminte ale dreptului de proprietate au fost reglementate următoarele drepturi
reale: uzufructul, servitutea, superficia, embaticul sau emfiteoza.
Proprietatea asupra bunurilor mobile se dobândea prin tradiţiune corporală, iar cea a
imobilelor prin înscrierea în cartea funciară.
Codul civil a proclamat libertatea părţilor contractante, astfel că orice convenţie încheiată de
persoane capabile este permisă cu condiţia ca ea să nu fie contrară unei dispoziţii legale,
ordinii publice sau bunelor moravuri.
Contractul sau convenţia reprezenta acordul de voinţă a două sau mai multe persoane în
scopul producerii de efecte juridice: crearea, transmiterea sau stingerea un drept. Potrivit
Codului civil român, condiţiile generale ale contractelor erau:
 capacitatea părţilor contractante;
 obiectul contractului;
 cauza.
Codul clasifica contractele în:
 consensuale – cele încheiate prin simplul acord de voinţă al părţilor;
 solemne – încheierea lor presupunea îndeplinirea unor formalităţi.
Cvasicontractele - faptele licite din care se puteau naşte obligaţii, erau îmbogăţirea fără
cauză, plata nedatorată, gestiunea de afaceri.
Stingerea obligaţiilor se putea realiza prin: plată, novaţie, compensaţie, remiterea lucrului
datorat, pierderea lucrului datorat, confuziune, anulare sau resciziune, efectul condiţiei
rezolutorii.
Codul civil a reglementat, pe larg, următoarele contracte:
 vânzarea-cumpărarea;
 locaţiunea;
 societatea;
 mandatul;
 împrumutul;
 depozitul;
 contractele aleatorii.
Garanţiile erau de două tipuri:
 garanţii personale - fidejusiunea, cauţiunea, chezăşia, constau în obligaţia pe care şi-o luau
una sau mai multe persoane de a-l îndestula pe creditor în cazul în care debitorul s-ar afla în
imposibilitate de a o face;
 garanţii reale - decurgeau din afectarea specială a unor bunuri în scopul de a servi la
asigurarea plăţii creanţei unui anumit creditor.
Potrivit Codului civil, răspunderea colectivă şi răspunderea pentru fapta altuia erau admise
numai în cazuri excepţionale.
Succesiunea putea fi transmisă pe cale legală (ab intestat) - în ordinea gradelor de rudenie, şi
pe cale testamentară.
Succesorii legali se împărţeau în trei clase:
 succesorii legitimi - descendenţi, ascendenţi şi colaterali până la gradul 12;
 succesori neregulaţi - copiii naturali, soţul supravieţuitor, statul;
 succesorii anormali - adoptatul, adoptatorul şi rudele lor.
Pentru apărarea intereselor descendenţilor şi părinţilor era prevăzută instituţia rezervei
succesorale. Codul civil român reţinea un drept de uzufruct în favoarea văduvei sărace,
atunci cand venea la moştenire în concurs cu descendenţii, şi un drept de proprietate, atunci
cand venea la moştenire în concurs cu alte rude. Adoptatul avea statutul de succesor legitim
faţă de adoptatorul său, dar nu şi faţă de rudele acestuia.
Testamentul putea fi:
 olograf - scris, semnat şi datat de către testator;
 autentic - semnat de testator şi transmis judecătorului care îi conferea autenticitate prin
citirea în sedinţă publică;
 mistic - secret, semnat de testator şi prezentat judecătorului, închis şi pecetluit, acesta
încheind un proces-verbal pentru a fi deschis în condiţiile arătate de testator.
Codul penal
Codul penal a fost publicat în anul 1865 şi a rămas în vigoare până în anul 1937. Principalele
sale izvoare sunt: Codul penal prusian din 1851 şi Codul penal francez din 1810.
Codului penal din 1865 avea următoarea structură:
 Dispoziţii preliminarii;
 Cartea I – Despre pedepse şi efectele lor;
 Cartea a II-a – Depre crime şi delicte în special şi despre pedepsele lor;
 Cartea a III-a – Contravenţiuni poliţienesti şi pedepsele lor.
Partea generală a Codului penal reglementa categoriile juridice de infracţiune, pedeapsă,
responsabilitate penală, având însă şi multiple lacune în privinţa reglementării unor instituţii
de bază ale dreptului penal cum ar fi tentativa, concursul de infracţiuni, recidiva, instigarea,
suspendarea executării pedepsei, reabilitarea.
Adoptarea acestui cod a semnificat unificarea dreptului penal român, cele două condici
criminaliceşti fiind abrogate.
Conceptul de reglementare a instituţiilor penale prevăzute în Codul penal din 1865 era cel al
şcolii clasice de drept penal, potrivit căreia infracţiunea era considerată ca fiind o legătură
juridică între lege şi infractor.
Fundamentul dreptului de a pedepsi se baza pe liberul arbitru, responsabilitatea morală şi
pedeapsă. Spre deosebire de legiuirile penale anterioare, Codul penal din 1865 a introdus
principiul egalităţii tuturor cetăţenilor în faţa legii, ceea ce a constituit un progres
incontestabil.
Faptele penale erau clasificate în funcţie de gravitatea faptei sau de pericolul social pe care îl
reprezentau, în:
 crime;
 delicte;
 contravenţii.
Crimele şi delictele erau grupate în următoarele categorii:
 infracţiuni îndreptate împotriva statului - trădarea, răsturnarea ordinii de stat;
 infracţiuni îndreptate împotriva Constituţiei -fapte îndreptate împotriva sistemului
parlamentar sau electoral, infracţiuni contra exerciţiului drepturilor publice de către
adunările legiuitoare, falsificarea operaţiunilor electorale, infracţiuni contra libertăţii;
 infracţiuni împotriva intereselor publice - abuzul de putere, delapidarea, falsificarea,
ultrajul, opunerea faţă de autoritate;
 infracţiuni îndreptate contra intereselor particulare - omorul, ameninţarea, rănirile,
calomnia, injuria, mărturia mincinoasă, sechestrarea de persoane, atentate împotriva
moravurilor, şi împotriva proprietăţii - furtul, strămutarea de hotare, distrugerea de bunuri.
Pedepsele se împărţeau în:
 pedepse criminale;
 corecţionale;
 contravenţionale – poliţieneşti. bunurilor mobile şi imobile ale debitorului cu excepţiile prevăzute de lege.
Căile de atac erau ordinare şi extraordinare, o cale de atac neputându-se utiliza decât o
Codul de procedură civilă singură dată.
Codul de procedură civilă prevedea următoarele căi de atac:
Codul de procedură civilă a fost elaborat şi a intrat în vigoare 1 decembrie 1865, odată cu  apelul - ocazie cu care se făcea o nouă judecată de fond;
Codul civil român.  opoziţia - împotriva hotărârilor date în lipsă;
Principalele izvoare ale Codului de procedură civilă sunt:  contestaţia;
 dreptul procesual al Cantonului de la Geneva;  recursul.
 Codul de procedură civilă francez;
 unele dispoziţii din legea belgiană cu privire la executarea silită; Codul de procedură penală
 unele norme de drept procesual din legiuirile noastre mai vechi.
Materia Codului de procedură civilă este împărţită în şapte cărţi: Codul de procedură penală a fost adoptat şi aplicat simultan cu Codul penal şi a avut ca
 Procedura înaintea judecătoriilor de plasă; model Codul de instrucţie criminală francez adoptat în anul 1808.
 Tribunalele judeţene; Codul de procedură penală este structurat astfel:
 Curţile de apel;  Dispoziţii preliminare;
 Arbitrii;  Cartea I – Despre politiţia judiciară – reglementa descoperirea, urmărirea şi instrucţia
 Executarea silită; infracţiunilor;
 Forme de procedură;  Cartea a II-a – Despre judecată şi judecarea proceselor în faţa instanţelor penale:
 Dispoziţii generale. judecătorii, tribunale, Curţile cu juraţi, Curtea de Casaţie.
Potrivit Codului de procedură civilă, instanţele judecătoreşti se împărţeau în: Potrivit Codului de procedură penală, acţiunea reprezenta posibilitatea de a recurge la
 judecătoriile de plasă – acestea nu au putut funcţiona din lipsă de cadre; autoritatea judecătorească pentru a obţine recunoaşterea unui drept violat şi asigurarea
 tribunalele de judeţ - aveau o competenţă generală, limitată însă de un plafon valoric al restabilirii lui prin mijloace legale.
obligaţiilor debitorului; Codul făcea distinţie între acţiunea publică şi cea privată.
 Curţile de apel – funcţionau la Bucureşti, Iaşi, Craiova, Focşani, ulterior şi la Galaţi. Acţiunea penală era încredinţată unui corp de magistraţi, denumit Minister Public. Stingerea
Procedura de judecată era: acţiunii penale se realiza prin hotărâre judecătorească, împăcarea părţilor şi prin prescripţie.
 orală; Erau subiecţi ai procesului penal:
 publică;  judecătorul;
 contradictorie.  persoana împotriva căreia s-a pornit acţiunea penală;
Părţile erau reclamantul şi pârâtul. Cererea de chemare în judecată putea fi făcută de orice  Ministerul Public;
persoană care avea liberul exerciţiu al drepturilor civile. Părţile se puteau înfăţişa în persoană  partea civilă;
sau prin mandatari asistaţi de avocaţi.  partea responsabilă civilmente.
Probele care puteau fi administrate erau: Procesul penal cuprindea trei faze:
 acte scrise;  faza premergătoare judecăţii - descoperirea, urmărirea şi instrucţia;
 martori;  faza judecăţii;
 experţi;  faza executării hotărârii - în caz de condamnare.
 cercetători; Descoperirea infracţiunilor şi a infractorilor revenea ofiţerilor de poliţie judiciară care
 jurământul judiciar; strângeau probele referitoare la infracţiunile săvârşite de autori şi înaintau dosarele
 prezumţiile. procurorilor, care se ocupau de procedura urmăririi infractorului. În unele cauze mai
Procesul parcurgea o dublă judecată de fond: în faţa primei instanţe şi în faţa instanţei de complicate, procurorii înaintau dosarele judecătorilor de instrucţie, care procedau la o
apel, după care urma judecata în recurs. anchetă numită instrucţie. Instrucţia preparatorie avea un caracter secret: ea se desfăşura în
Partea nemulţumită avea posibilitatea să declare apel la Curte în termen de două luni de la cabinetul judecătorului şi în absenţa inculpatului, care nu avea calitatea de a asista la
comunicare. Hotărârile pronunţate în apel puteau fi atacate cu recurs la Curtea de Casaţie în depoziţia martorilor. După încheierea instrucţiunii, judecătorul elabora o ordonanţă
termen de trei luni de la comunicarea hotărârii instanţei de fond. După rămânerea definitivă definitivă, iar procurorul sesiza instanţa de judecată.
a hotărârii judecătoreşti, în cazul în care debitorul refuza să se conformeze hotărârii Codul de procedură penală prevedea ca instanţe de judecată:
instanţei, aceasta era pusă în executare silită. Executarea se putea aplica asupra tuturor  judecătoriile de plasă;
 tribunalele de judeţ;
 curţile cu juri;
 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Judecătoriile de plasă nu au funcţionat, atribuţiile lor fiind încredinţate subprefecţilor care
aveau în administrare plăşile respective.
Delictele erau de competenţa tribunalelor, iar crimele erau de competenţa Curţilor cu juri,
formate dintr-un complet de judecători şi un juriu compus din cetăţeni care erau chemaţi să
răspundă prin “da” sau “nu” la două întrebări: dacă persoana era sau nu vinovată şi dacă
merita circumstanţe atenuante. În cazul unui răspuns afirmativ la prima întrebare, judecătorii
făceau încadrarea faptei în textul de lege corespunzător şi stabileau pedeapsa.
Potrivit codului de procedură penală, procedura dezbaterilor în faţa tribunalelor era:
 publică;
 orală;
 contradictorie.
Potrivit Codului, sentinţele tribunalului puteau fi:
 de condamnare;
 de achitare;
 de absolvire;
 de incompetenţă.
Împotriva sentinţelor tribunalului, partea condamnată în lipsă sau nemulţumită de soluţie
avea dreptul de opoziţiune sau de apel. Tribunalele reprezentau, în ordine ierarhică, a doua
instanţă penală cărora părţile li se puteau adresa în recurs. Dacă motivele de recurs erau
considerate întemeiate, tribunalul casa cartea de judecată, iar cauza era judecată din nou, în
fond. Împotriva sentinţei tribunalului se puteau declara opoziţiunea şi apelul adresat Curţii
de Apel.
Cele mai grave infracţiuni (crimele şi delictele politice şi de presă) erau judecate la Curtea cu
juraţi. În faţa Curţilor cu juraţi, procedura dezbaterilor era:
 publică;
 orală;
 continuă;
 fără întrerupere.
Împotriva deciziilor acestei curţi singura cale de atac era cea a recursului în casaţie (recursul
în interesul legii, recursul în anulare şi recursul util sau în interesul părţilor), cale
extraordinară de atac, aflată în competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie putea pronunţa decizii de:
 respingere;
 de casare - puteau fi cu trimitere, fără trimitere, fără trimitere dar cu evocarea fondului.
Reforma agrară
Dintre reformele realizate în timpul domniei lui Cuza, cea mai mare însemnătate a avut-o
reforma agrară, înfăptuită prin legea promulgată la 14 august 1864.
Potrivit Legii rurale “sătenii clăcaşi sunt şi rămân deplin proprietari pe locurile supuse
posesiunii lor, în întinderea ce se hotărăşte prin legea în fiinţă”.
Suprafaţa pământului asupra căruia se recunoştea dreptul de proprietate al ţăranilor era
fixată în funcţie de numărul de vite pe care aceştia le aveau în stăpânire. Proprietarii de
pământ s-au împărţit astfel în trei categorii:
 fruntaşi;
 mijlocaşi;
 pălmaşi.
Pământul dobândit nu putea fi înstrăinat timp de 30 de ani. Prin această lege s-a desfiinţat şi
regimul clăcăşiei în schimbul unei despăgubiri pe care ţăranii urmau să o plătească în termen
de 15 ani, prin sume repartizate anual. După adoptarea Legii rurale, aproximativ 2/3 din
pământurile moşierilor au trecut în proprietatea ţăranilor.
Reforma electorală
Legea electorală din 1864 a menţinut censul pe avere. Totodată, Legea electorală prevedea
ca alegătorii să fie ori primari, ori direcţi. Erau incluşi în categoria alegătorilor primari cei care
plăteau un impozit de 48 de lei în comunele rurale, cei ce plăteau un impozit de 80 sau 100
de lei în comunele urbane (în funcţie de numărul acestora), precum şi patentarii, până la
clasa a V-a inclusiv.
Erau alegători primari cei care plăteau un anumit impozit. Cincizeci de alegători primari
numeau un alegător direct. Puteau fi alegători direcţi cei care aveau un venit anual de minim
100 de galbeni, preoţii, conducătorii unor instituţii şi cei cu studii superioare. Alegătorii din
ambele categorii trebuiau să aibă cel puţin 25 de ani.
Dreptul de a fi ales aparţinea cetăţenilor romani de peste 30 de ani, cu un venit de 200 de
galbeni.
Prin noua lege electorală s-a lărgit semnificativ dreptul de vot, prin înlăturarea privilegiilor
comerciale ale moşierilor, permiţând accesul larg al burgheziei.
Statul şi dreptul României între 1866-1918
Forma de guvernământ în perioada 1866-1918 a fost cea a monarhiei constituţionale în
cadrul acesteia, locul central în viaţa de stat fiind deţinut de către Domn (ulterior devenit
rege), Guvern şi Parlament.
Constituţia din anul 1866 a fundamentat în România un regim politic democratic. Rotativa
guvernamentală s-a inaugurat în 1895 şi a constat în alternanţa la guvernare a
conservatorilor şi liberalilor, rolul de arbitru revenind monarhiei.
Dreptul român din perioada monarhiei constituţional-parlamentare a fost un drept burghez
ce a consacrat proprietatea particulară, pe care a decretat-o ca fiind sacră şi inviolabilă,
oferindu-i în acest sens, toate garanţiile.
Principalele izvoare ale dreptului au fost Constituţia din 1866 şi Codurile adoptate în epoca
lui Cuza.
În această etapă, izvoarele dreptului au fost: legea, cutuma, contractul doctrina şi
jurisprudenţa.
Dreptul constituţional
În România, între anii 1859 şi 1918, au avut aplicabilitate următoarele acte constituţionale:
 Convenţia de la Paris din 7 august 1858;
 Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris din 1864;
 Constituţia din 1866, modificată de mai multe ori.
Constituţia adoptată la 1 iulie 1866 a avut ca model Constituţia belgiană din anul 1831
cuprinzând totodată şi elemente specifice României. Constituţia la care facem referire era
alcătuită din 8 titluri, fiecare dintre le fiind împărţite în capitole şi secţiuni:
1. Teritoriul României şi titlul statului;
2. Drepturile românilor;
3. Puterile statului;
4. Finanţe;
5. Puterea armată;
6. Dispoziţii generale;
7. Revizuirea Constituţiei;
8. Dispoziţii tranzitorii şi suplimentare.
Constituţia din 1866 s-a aplicat, cu unele modificări, până în anul 1923 prevederile sale fiind
concretizate în detaliu pe calea legilor ordinare.
Organele centrale ale statului
Inovaţiile Statutului Dezvoltător al Convenţiei de la Paris au constat în organizarea
bicamerală a Parlamentului şi într-o oarecare lărgire a corpului electoral, fără a se fi introdus
votul universal, egal, direct şi secret.
Cele două camere ale Parlamentului au fost: Adunarea Electivă şi Adunarea Ponderatoare.
Legiuitorul constituţional din anul 1866 a optat tot pentru organizarea bicamerală a
Parlamentului.
Parlamentul se numea Reprezentanţa Naţională (Corpurile Legiuitoare) şi era format din
Adunarea Deputaţilor şi Senat. Iniţiativa legislativă aparţinea domnului, Adunării Deputaţilor
şi Senatului. Reglementările privind compunerea şi alegerea membrilor Parlamentului erau
prevăzute în Constituţie şi în legea electorală, modificată în 1864.
Domnul avea dreptul de a convoca, amâna şi dizolva Corpurile Legiuitoare, dar şi dreptul de a
sancţiona şi promulga legile. Domnul nu mai avea dreptul de a guverna prin decrete, dar
putea să supună Parlamentului proiecte de legi sau să opună altora dreptul său de veto
absolut.
Potrivit Constituţiei din 1866, Reprezentanţa Naţională avea dreptul de autoconducere,
interpelare a miniştrilor şi anchetă parlamentară. Funcţia principală a Reprezentanţei era
legiferarea care consta în dezbaterea şi aprobarea legilor. Adunarea Deputaţilor avea şi o
atribuţie executivă: dezbaterea şi adoptarea bugetului de stat.
Convenţia de la Paris a prevăzut, în art.3, între organele investite cu „puterile publice”, şi
Domnitorul (Hospodarul), ales pe viaţă de către Adunarea Electivă (art. 10), moldovean sau
muntean, în vârstă de cel puţin 35 de ani, cu un venit funciar public timp de 10 ani, sau care
să fi fost membru al Adunării, dispoziţii pe care Statutul dezvoltător nu le-a schimbat.
Puterea executivă era încredinţată, potrivit art. 35 din Constituţie, domnitorului (Alteţă
Regală din anul 1879, rege din 1881, după proclamarea României ca regat) care o exercita
prin organele administrative.
Domnitorul era un organ unipersonal, ales sau ereditar, ale cărui atribuţii erau limitativ
prevăzute de textele constituţionale şi care se bucura de privilegiul irevocabilităţii, al
inamovibilităţii şi neresponsabilităţii.
Pentru caz de vacanţă a tronului, Constituţia a reglementat locotenenţa domnească şi
regenţa, instituită atunci cand succesorul la tron era minor sau monarhul se afla în
imposibilitatea de a domni din diferite motive, în special boală.
În conformitate cu prevederile constituţionale, activitatea executivă era exercitată de către
domn prin intermediul Guvernului. Guvernul era format dintr-un număr de miniştri aflaţi sub
preşedinţia primului ministru. Miniştrii erau titulari ai departamentelor (ministerelor), care
nu luau naştere decât prin lege.
Potrivit Constituţiei din 1866, Guvernul era format din miniştri aparţinând partidului care
deţinea majoritatea parlamentară, regulă adesea încălcată. Miniştrii erau numiţi şi puteau fi
revocaţi de către domn şi răspundeau în faţa domnului pentru activitatea lor. Atât domnul,
cât şi fiecare dintre cele două adunări, avea dreptul de a-i acuza pe miniştri şi de a-i trimite în
faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie spre a fi judecaţi.
Puterea judecătorească revenea instanţelor judecătoreşti, dar toate hotărârile acestora se
executau în numele domnitorului, care avea drept de amnistie şi de graţiere.
Potrivit prevederilor art 36 Titlul III din Constituţia din 1866, activitatea judecătorească era
exercitată de curţi şi tribunale. De asemenea, potrivit art. 104, alin. 3 din aceeaşi Constitţie,
pe întregul teritoriul statului român avea competenţă o singură Curte de Casaţie.
Instanţele judecătoreşti prevăzute de Constituţia din 1866 erau:
 judecătoriile de plasă;
 tribunalele judeţene;
 curţile de apel;
 curţile cu juri, în materie criminală;
 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Participau la activitatea judecătorească şi alte organe, precum Ministerul Public sau
Parchetul.
Sistemul electoral se baza pe votul cenzitar al censului de avere.
Dreptul administrativ
Organizarea judeţelor şi a comunelor a rămas, în mare, cea reglementată şi fixată în anul
1864. În fiecare judeţ funcţiona, un prefect, ca organ executiv, numit prin decret regal, la
propunerea Ministerului de Interne.
Comunele erau conduse de către primar, ca organ executiv, împreună cu ajutorul de primar
şi o serie de funcţionari, şi de către consiliile comunale care aveau rol deliberativ local.
Organele centrale ale administraţiei de stat erau Regele şi Guvernul. Totalitatea ministerelor
formau Guvernul, pus sub preşedinţia unui prim-ministru.
Dreptul civil
În perioada 1866-1918, normele de drept civil au avut la bază Codul civil român adoptat în
1864.
În materia proprietăţii, statul a manifestat o preocupare specială pentru dezvoltarea
întreprinderilor industriale, dintre legile speciale, adoptate în acest sens, merită menţionate
cele din anii 1887 şi 1912 cu privire la încurajarea industriei naţionale.
Aşadar, în anul 1887 a fost adoptată o primă lege de încurajare a industriei naţionale care
prevedea condiţiile necesare pentru crearea unei întreprinderi precum şi avantajele de care
beneficiau cei care înfiinţau întreprinderi industriale. Această lege introduce o formă specială
a dreptului de proprietate şi anume, dreptul de proprietate industrială.
Au fost elaborate noi reglementări şi în domeniul proprietăţii miniere. Astfel, prin Legea din
anul 1895 s-a admis separarea proprietăţii asupra solului de cea asupra subsolului, statul
devenind proprietarul substanţelor miniere (exceptie făceau cele din cariere) pe care le
putea şi concesiona.
În scopul apărării mărcilor de fabricaţie şi comerţ s-a adoptat Legea din anul 1879, iar pentru
apărarea proprietăţii intelectuale, în anul 1906, a fost adoptată Legea asupra brevetelor de
invenţie.
În această perioadă s-a fărâmiţat proprietatea funciară a ţăranilor, Codul civil prevăzând
împărţirea bunurilor decedatului în părţi egale moştenitorilor. Legea învoielilor agricole din
anul 1866, cu modificările sale ulterioare, deroga de la principiile Codului civil român din
1864. Contractele dintre proprietarii de moşii şi ţăranii lipsiţi de pământ aveau ca obiect
arendarea unei suprafeţe de teren în schimbul prestării unor zile de muncă pe moşia
proprietarului.
Căsătoria civilă era obligatorie şi se încheia înaintea ofiţerului de stare civilă, Legea nr.
31/1894 prevăzând impedimentele la căsătorie, a căror nerespectare atrăgea nulitatea
căsătoriei sau o făcea atacabilă.
Dreptul penal
În materie penală, principalul izvor de drept l-a constituit Codul penal din anul 1865, la care s-
au adăugat o serie de legi speciale.
Cea mai importantă modificare a Codului penal până în anul 1918 a fost făcută la 17
februarie 1874, atunci când 18 crime au fost transformate în delicte.
Au fost adoptate legi penale speciale şi în legătură cu starea de război.
Dreptul procesual
Codul de procedură civilă şi Codul de procedură penală s-au aplicat pe întreaga perioadă de
referinţă, adoptandu-se însă şi legi noi prin care s-au introdus unele proceduri speciale.
În domeniul procedurii civile, în anul 1900, cu ocazia republicării Codului din anul 1865, s-au
introdus modificări substanţiale vizând îmbunătăţirea tehnicii de redactare a textelor,
modificări de conţinut care vizau soluţionarea rapidă a litigiilor etc.
Cele mai importante modificări suferite de Codul de procedură penală până la izbucnirea
primului război mondial au fost:
a) Legea privitoare la libertatea individuală din 15 martie 1902, prin care inculpatul a primit,
printre altele, dreptul de a avea un apărător în cursul instrucţiei şi de a comunica cu el
„conformandu-se regulilor inchisorii”;
b) Legea privitoare la instrucţiunea şi judecarea în faţa instanţelor corecţionale a flagrantelor
delicte (1913) cunoscută şi sub denumirea de Legea micului parchet –era caracterizată prin
pronunţarea unei hotărâri, chiar în aceeaşi zi pentru cei prinşi în flagrant delict.
Potrivit prevederilor Legii pentru organizarea judecătorească din anul 1909, instanţele de
judecată erau:
 judecătoriile de ocoale (urbane şi rurale);
 tribunalele de judeţ;
 curţile de apel;
 curţile de juraţi;
 Curtea de Casaţie (instanţă supremă).
Dreptul muncii
Prin Constituţia din anul 1866 s-a reglementat dreptul de asociere în organizaţii profesionale,
urmând ca regimul juridic al acestora să fie concretizat prin legi ordinare, legi care însă s-au
lăsat mult timp aşteptate. Încălcând dispoziţiile constituţionale, guvernanţii au adoptat Legea
meseriilor („Legea Misir”) din anul 1902 care prevedea obligativitatea muncitorilor şi
patronilor de aceeaşi meserie de a se grupa şi a constitui împreună o corporaţie, sub lozinca
„comunităţii de interese”.
Legea contra sindicatelor, asociaţiunilor profesionale a funcţionarilor statului, judeţelor,
comunelor şi stabilimentelor publice (Legea Orleanu) adoptată în anul 1909 a interzis
funcţionarilor, meseriaşilor, muncitorilor şi oricărui salariat al statului, judeţelor, comunelor
şi stabilimentelor publice cu caracter economic, industrial şi comercial, precum şi tuturor
celor cărora le era încredinţată asigurarea unui serviciu public de această natură, să facă
parte din vreo asociaţie profesională.
În anul 1912 a fost adoptată Legea pentru organizarea meseriilor, creditului şi asigurărilor
muncitoreşti.
Primele legi care cuprindeau reglementări în materia duratei zilei de muncă au fost Legea
pentru organizarea serviciului sanitar (iunie 1874), Regulamentul pentru industria insalubră
(1875) şi Legea sanitară (1885), ultimele două referinduse şi la reglementarea muncii
minorilor în sensul neadmiterii copiilor sub 12 ani la lucru. Regulamentul industriei insalubre
din anul 1894 a stabilit că, pentru copii şi femei, atât în atelierele mici, cât şi în fabrici, în
cariere, la şantiere, munca zilnică nu putea începe înainte de orele 5 a.m. şi nu putea dura
decât cel târziu până la orele 8.30 p.m.
Legea din 6 martie 1897 a reglementat repausul duminical la o jumătate de zi, de la orele 12
către seară pentru lucrătorii şi ucenicii din mediul urban şi până la orele 12 pentru lucrătorii
şi ucenicii din mediul rural. Mai apoi, Legea repaosului duminical din anul 1910 a reglementat
într-o manieră amănunţită acest aspect.
Legea din 1906 a interzis expres minerilor folosirea dreptului la grevă, iar Legea contra
sindicatelor, asociaţiunilor profesionale a funcţionarilor statului, judeţelor, comunelor şi
stabilimentelor publice (Legea Orleanu) din 1909 a interzis funcţionarilor, meseriaşilor şi
muncitorilor statului, judeţelor, comunelor şi stabilimentelor publice cu caracter economic,
industrial şi comercial şi tuturor celor cărora le fusese încredinţată asigurarea unui serviciu
public de natura celor de mai sus să utilizeze dreptul la grevă, prevăzându-se şi pedepse
aspre în cazul nerespectării acestei dispoziţii.
Legea pentru organizarea meseriilor, creditului şi asigurărilor sociale din anul 1912 a fost cea
care a reglementat pentru prima oară contractul de ucenicie.
Dreptul comercial
Cod comercial român adoptat în anul 1887 cuprindea patru cărţi:
 Cartea I – Despre comerţ în general;
 Cartea a II-a – Despre comerţul maritim şi despre navigaţii;
 Cartea a III-a – Despre faliment;
 Cartea a IV-a – Despre acţiunile comerciale şi durata lor.
Codului comercial, clasifică principalele acte de comerţ în următoarele categorii:
 cumpărări de produse şi mărfuri în scopul revânzării;
 operaţii asupra muncii; cooperaţii bazate pe ideea de credit, în special cele de bancă;
 depozite;
 operaţii asupra riscului;
 acte de comerţ bazate pe ideea de navigaţie.
Erau consideraţi comercianţi potrivit Codului comercial român cei ce făceau acte de comerţ
în nume propriu şi societăţile comerciale. Aşadar, pentru ca o persoană fizică să aibă calitatea
de comerciant trebuia să îndeplinească cumulativ următoarele condiţii:
 să facă acte de comerţ,
 să le facă în nume propriu;
 să aibă comerţul ca o profesiune obişnuită.
Codul comercial din 1887 a reglementat, de asemenea, contractul de vânzare comercială,
contul curent, mandatul comercial şi comisionul, contractul de transport terestru, contractul
de asigurare.
Legea nr. 15/28 iunie 1906 a reglementat contractul de gaj comercial.
După războiul de independenţă din 1877 a apărut şi în ţara noastră comerţul de bursă.
Codul comercial a reglementat instituţia falimentului ca o măsură de apărare a creditului
comercial.
Transilvania, Basarabia, şi Bucovina: 1861-1918
Organizarea de stat
În Transilvania, aflată sub stăpânire străină, au avut competenţă ca organe centrale, atât
organele comune monarhiei dualiste, cât şi organele regatului ungar. Imperiul austro-ungar
avea ca organe centrale comune: împăratul, Parlamentul comun şi ministerele comune.
Regele, Parlamentul şi Guvernul reprezentau organele centrale ale regatului ungar. Regele
Ungariei care era şi împăratul Austriei, avea iniţiativă legislativă, drept de veto absolut asupra
legilor votate de Parlamentul de la Budapesta, dreptul de a convoca Parlamentul în sesiuni
extraordinare, dreptul de a dizolva Camera deputaţilor şi de a convoca o nouă cameră în 3
luni de zile.
Au fost organele proprii de conducere a Transilvaniei, subordonate celor imperiale:
 Cancelaria aulică;
 Dieta Transilvaniei instituită în iulie 1863 la Sibiu; chiar dacă se baza pe principiul
reprezentării proporţionale a naţiunii romane şi a naţionalităţilor conlocuitoare, compunerea
acesteia nu a respectat fidel proporţia pe care o reprezenta naţiunea română în totalul
locuitorilor Transilvaniei; împăratul a desfiinţat Dieta de la Sibiu prin rescriptul imperial din 1
septembrie 1865, înlocuind-o cu o nouă Dietă a Ardealului la Cluj (19 noiembrie 1865), fapt
ce a avut ca efect eliminarea oricărei urme de autonomie a Transilvaniei;
 Cancelaria Transilvaniei.
În urma elaborării patentei imperiale din 26 februarie 1861, organele de conducere ale
Bucovinei erau:
 Dieta ducatului – era alcătuită din 29 de membri aleşi, plus episcopul Bucovinei ca membru
de drept; 10 dintre ei erau mari proprietari, 7 erau târgoveţi, industriaşi şi negustori şi 12
erau reprezentanţi ai ţărănimii, care deţinea puterea legislativă. La constituirea Dietei,
membrii acesteia alegeau un comitet al ţării, alcătuit din 4 membri şi un preşedinte;
 Căpitanul ţării – era, în fapt, preşedintele Dietei şi preşedintele comitetului ţării, ales de
adunare; îşi exercita prerogativele numai după ce era confirmat de către împăratul de la
Viena; împreună cu comitetul ţării, reprezenta puterea autonomă a Bucovinei;
 Guvernatorul – numit şi preşedintele ţării, era reprezentantul Vienei în Ducatul Bucovinei;
de asemenea, avea în subordine administraţiile judeţelor;
 Deputaţi în Parlamentul de la Viena – luptau pentru drepturile locuitorilor Ducatului,
apărarea limbii române şi a bisericii ortodoxe.
Votul univesal, direct şi secret, care a făcut ca Bucovina să aibă 14 mandate în Parlamentul
de la Viena, iar dreptul de vot a fost acordat tuturor bărbaţilor care împlineau 24 de ani a fost
introdus prin reforma electorală a Imperiului austriac din anul 1907.
Basarabia s-a aflat sub dominaţia Imperiului rus în perioada 1860-1918. Ţarul Alexandru al II-
lea a introdus în anul 1864 autonomia comunală, judeţeană şi provincială, potrivit căreia
fiecare oraş, judeţ şi gubernie a obţinut dreptul de a alege consilii comunale, judeţene şi
provinciale, compuse din nobili, târgoveţi şi ţărani.
În anul 1871, Basarabia a pierdut calitatea de oblastie sau provincie privilegiată, devenind o
simplă gubernie a Imperiului rus, urmând să fie condusă după zacoanele ruseşti.
Sfatul Ţării a proclamat Basarabia ca republică democratică-federativă-moldovenească la 21
noiembrie 1917. Puterea executivă a fost încredinţată Consiliului Directorilor.
Parlamentul basarabean a declarat independenţa Republicii Moldoveneşti la 24 ianuarie
1918. Puterea executivă a revenit Consiliului de Miniştri. Sfatul Ţării, întrunit la 27 martie
1918, a dat prima hotărâre de unire cu patria-mumă.
Organizarea administrativ-teritorială
Trecerea efectivă la reorganizarea teritorial-administrativă a Transilvaniei a avut loc în aprilie
1861, revenindu-se astfel la: comitate, districte, scaune, oraşe libere regesti, localităţi
privilegiate şi comune.
Transilvania a fost împărţită în comitate şi comune după 1867. Erau organe de conducere ale
comitatelor: prefectul, congregaţia sau comitetul comitatului, comisia permanentă, comitetul
administrativ, organele administrative.
Bucovina a fost încorporată Austriei sub numele de Ducatul Bucovinei; era împărţită în
districte şi căpitănate, iar acestea din urmă erau, de asemenea, împărţite în comune.
Autorităţile ruseşti au împărţit Basarabia în zemstve, de asemenea împărţite în comune;
asocierea mai multor comune forma plasa.
Organizarea judecătorească

În Transilvania, în perioada dualismului (1867-1918), instanţele de judecată obişnuite au fost:
judecătoriile de plasă, tribunalele de comitat, tablele judecătoreşti şi Curia. Un rol important
în desfăşurarea justiţiei revenea procurorilor de pe lângă aceste instituţii.
În Bucovina, puterea judecătorească era separată de cea administrativă. În fiecare căpitănat
era creată câte o judecătorie districtuală, instanţa judecătorească superioară fiind tribunalul
sau judecătoria ţării de la Cernăuţi. În septembrie 1886 s-a înfiinţat al doilea tribunal la
Suceava. Suprema instanţă judecătorească a fost pentru Bucovina, Curtea de Casaţie de la
Viena.
Puterea judecătorească a fost reglementată în Basarabia în anul 1869 fiind înfiinţate o serie
de instituţii: postul de judecător de pace, curtea cu juri, instituţia superioară de casaţie
(Senatul) şi instituţia avocaturii. Judecătoriile de pace au fost suprimate în anul 1889, locul lor
fiind luat de instituţia „zemski-nacialnicilor” cu atribuţii administrative şi judecătoreşti.
Această măsură era menită să asigure dominaţia populaţiei ruse.
În Dobrogea, Legea din 30 martie – 11 aprilie 1886 a fost cea prin care s-a realizat
organizarea judecătorească introducându-se juriul şi înfiinţându-se curţile cu juraţi.
Dreptul civil
Codul civil austriac din anul 1811 proclama, formal, egalitatea în faţa legii, deoarece stabilea
situaţii privilegiate pentru anumite categorii de persoane fizice sau juridice în materie de
prescripţie şi uzucapiune. În ceea ce priveşte capacitatea juridică, Codul distingea
următoarele etape:
 copilăria - până la 7 ani;
 impubertatea - 7-14 ani;
 minoratul - 14-24 ani;
 majoratul - după împlinirea vârstei de 24 de ani.
Aceste prevederi au fost modificate prin Legea matrimonială din anul 1894, al cărei text
stipula o totală incapacitate până la vârsta de 12 ani, după această vârstă minorul dobândând
o capacitate restrânsă, în virtutea căreia putea încheia acte care să-i aducă un avantaj, fără
însă a se obliga.
Căsătoria era un act exclusiv şi obligatoriu civil; era precedată de logodnă care însă nu obliga
la căsătorie. Legea matrimonială din 1894 prevedea că, în cazul în care logodna era desfăcută
fără motive întemeiate, cel vinovat era obligat la plata unor despăgubiri până la recuperarea
cheltuielilor făcute în vederea căsătoriei şi la restituirea darurilor de nuntă.
Codul civil austriac din 1811 prevedea două tipuri de proprietate:
 proprietatea deplină (de tip burghez) – conferea proprietarului deplin dreptul de a dispune
după bunul său plac de substanţa şi foloasele lucrului şi de a îndepărta de la acestea pe
oricare alte persoane;
 proprietatea nedeplină (de tip feudal) – se caracteriza prin existenţa a doi proprietari, cel
suprem şi cel subordonat, niciunul dintre ei neavând dreptul de a întreprinde ceva ce ar fi
putut aduce atingere drepturilor celuilalt.
Izvoarele obligaţiilor erau clasificate potrivit Codului civil austriac în: legea, contractul,
paguba suferită. Doctrina maghiară distingea între actele juridice (contractul şi actele
unilaterale), ţinuta ilicită şi alte fapte sau circumstanţe, incluzând aici şi legea.
Potrivit codului civil austriac erau elemente constitutive ale contractului:
 capacitatea persoanelor;
 consimţământul;
 posibilitatea prestaţiei.
Codul civil austriac din 1811 reglementa o situaţie necunoscută în legislaţia maghiară sau
română a acelor timpuri – lăsămantul care reprezenta situaţia juridică de provizorat a
bunurilor din momentul morţii proprietarului şi până la acceptarea sau nu a succesiunii.
Lăsământul era reprezentat de curator care exercita, în această perioadă, toate drepturile pe
are le-ar fi exercitat moştenitorii. Toate actele juridice încheiate în timpul lăsământului
obligau pe moştenitori, acceptarea moştenirii având efecte retroactive.
Succesiunea legală era fondată pe sistemul parentelelor. O parentelă cuprindea acele
persoane care descindeau din aceeaşi părinţi, inclusiv părinţii; au existat 6 asemenea
parentele, cea mai apropiată excluzându-le pe celelalte. În cadrul parentelelor se aplica
principiul reprezentării. Copiii legitimaţi şi putativi aveau aceleaşi drepturi ca şi copiii legitimi.
În situaţia în care soţul supravieţuitor venea la moştenire în concurs cu descendenţii, i se
atribuia o parte de copil iar dacă nu existau moştenitori de nici un grad, ii revenea întreaga
avere. În ceea ce priveşte descendenţii şi colateralii, Codul făcea distincţie între averea
moştenită, la care aveau dreptul numai acele rude care aveau un ascendent comun cu
defunctul şi averea dobândită care putea fi moştenită atât de ascendenţi, cât şi de colaterali.
Codul civil austric prevedea două acte pe care se fonda în materia succesiunii testamentare:
 testamentul - actul de ultimă voinţă a defunctului, prin care s-a făcut numire de erezi;
 codicilul - actul în care au fost cuprinse alte dispoziţii, deci nu s-a făcut numire de erezi.
Testamentele se clasificau potrivit Codului civil austriac în:
 testamente private – erau scrise şi redactate în prezenţa martorilor, chemaţi să constate în
persoană că testatorul nu a fost înşelat sau indus în eroare, martorii trebuind să dovedească
pe act că testatorul a semnat documentul în prezenţa lor; dacă martorii nu ştiau carte,
trebuia să li se citească testamentul;
 testamente verbale – se cerea prezenţa unor martori care să cunoască limba testatorului,
testatorul trebuind să declare că tot ce a spus era testamentul lui;
 testamente publice –întocmite de notari sau judecătorii de ocol.
Dreptul comercial
Codul comercial din 1875 a stabilit în Transilvania, limitativ, în materia actelor sau faptelor de
comerţ, cinci acte de comerţ obiective şi fundamentale şi sapte acte de comerţ subiective şi
fundamentale.
În Transilvania, spre deosebire de Codul civil român, Codul de comerţ din 1875 nu cunoştea o
capacitate comercială distinctă de capacitatea generală de a lucra. Totodată, exista în Codul
de comerţ din 1875 o reglementare specială de evidenţă, denumită registrul firmelor, care în
România nu exista. Potrivit Codului de comerţ din 1875 dobânditorul unui fond de comerţ
putea să continue comerţul sub forma celui de la care îl dobândise.
Au existat diferenţe între cele două coduri comerciale şi în ceea ce priveşte materia
registrelor comerciale. În acest sens, Codul comercial român prevedea ţinerea obligatorie în
limba romană a trei feluri de registre, în timp ce Codul de comert din 1875 prevedea ţinerea
oricărui fel de registru în orice limbă.
În materia contractelor speciale, Codul comercial din 1875 a reglementat mult mai amănunţit
contractul de vânzare-cumpărare, dar nu a reglementat contractul de report, iar contractul
de cont curent a fost reglementat diferit faţă de Codul din 1887.
Dreptul penal
În perioada 1853-1880, în Transilvania s-a aplicat textul Codului penal austriac din anul 1852
şi textul Codului penal maghiar din 1878, care a avut ca model codurile penale german,
francez, italian şi belgian.
În funcţie de natura pedepsei stabilite de lege, infracţiunile se clasificau în:
 crime;
 delicte;
 contravenţii.
Novela penală din anul 1908 a prevăzut, printre cauzele de imputabilitate:
 minoritatea;
 legitima apărare.
Până la vârsta de 12 ani răspunderea penală era exclusă total şi între 12 şi 18 ani angajarea
răspunderii era condiţionată de existenţa dezvoltării morale şi intelectuale. Începând cu
vârsta de 18 ani răspunderea penală devenea deplină. Exista însă şi o perioadă de tranziţie,
cuprinsă între 18 şi 20 de ani, în care infractorul nu putea fi condamnat la moarte sau la
muncă silnică pe viaţă. În acelaşi timp, minorii până la 15 ani nu puteau fi condamnaţi la
închisoare corecţională decât pentru fapte grave, iar bătrânilor li se aplica pedeapsa
recluziunii în locul muncii silnice.
În Bucovina a avut aplicabilitate Codul penal din 27 mai 1852 care împărţea infracţiunile în
crime, delicte şi contravenţii; se admitea pedeapsa cu moartea şi nu se ţinea cont de
personalitatea infractorului, ci doar de raportul dintre faptă şi sancţiunea punitivă.
Sistemul penal aplicat în Basarabia era cuprins în următoarele trei acte normative: Codul
pedepselor criminale şi corecţionale din 15 august 1845, Codul penal din 22 martie 1903 şi
Statutul pedepselor din 20 noiembrie 1884.
Dreptul procesual civil
În materia competenţei, în Transilvania s-a aplicat principiul separării cauzelor penale de cele
civile.
Desfăşurarea procesului era împărţită în două etape: într-o primă etapă avea loc constituirea
procesului, reclamantul susţinându-şi oral acţiunea, iar paratul replica, se rezolvau excepţiile
prohibitive; în a doua etapă, dacă nu se reuşea încheierea unei tranzacţii, se realiza
dezbaterea în fond a pricinii şi se soluţiona procesul ca urmare a probelor administrate. Căile
de atac împotriva sentinţelor erau:
 apelul;
 recursul;
 revizuirea.
În Dobrogea, procedura judiciară aplicată populaţiei musulmane era supusă regulamentului
pentru funcţionarea tribunalelor mahomedane şi procedurii de urmat înaintea acestora.
Dreptul procesual penal
Dreptul procesual penal s-a bazat în Transilvania, până în anul 1896, pe Codul de procedură
penală austriac din 1853. Începând cu anul 1896 dreptul procesual penal transilvănean s-a
bazat pe Legea XXXIII, modificată de mai multe ori, iar din 1914 pe Novela procedurii penale
(Legea XIII).
Procesul penal se fundamenta în Transilvania pe principiul acuzării: „Instanţele judecătoreşti
în cauze penale pot proceda numai în baza legii, dacă există acuzare...”, acuzarea fiind de
competenţa Ministerului Public. Parchetul dispunea efectuarea de cercetări de către poliţia
judiciară, sub îndrumarea şi supravegherea sa. În Transilvania, spre deosebire de sistemul de
drept românesc în care acţiunea penală odată pusă în mişcare era irevocabilă, procurorul
putea să revoce acuzarea până în ultimul moment al procesului, iar, dacă persoana lezată nu
prelua acuzarea, instanţa nu putea judeca, stingând procesul printr-o încheiere. În situaţia în
care parchetul refuza să susţină acuzarea, victima avea posibilitatea să preia reprezentarea
acuzării, devenind acuzator privat subsidiar. Instrucţia era obligatorie în cazul în care
acuzarea era reprezentată de un acuzator privat. Acuzarea privată putea fi principală sau
subsidiară. Inculpatul putea ridica excepţii la actul de acuzare, asupra acestora pronunţandu-
se Camera de acuzare în Camera de consiliu.
În Transilvania, spre deosebire de dreptul procesual penal din România, judecătorul de
instrucţie realiza numai instrucţia, nu dădea şi hotărârea asupra ei.
Recursul se putea declara fie la instanţa care judeca pricina, fie la instanţa de recurs, verbal
sau scris sub formă de memoriu.
În Transilvania, până la Decretul nr. 1 al Consiliului Dirigent, infracţiunile politice şi de presă
se judecau de către curţile cu juri, decretul respectiv trecându-le în competenţa instanţelor
ordinare - tribunale şi curţi de apel. Crimele, delictele politice şi cele de presă au revenit în
competenţa curţilor cu juri începând cu anul 1925.
C6.
Obiectivele cursului:
 Identificarea principalelor repere ale dreptului în perioada interbelică;
 Explicarea şi interpretarea instituţiilor juridice corespunzatoare perioadei interbelice;
 Reliefarea rolului cunoaşterii istoriei statului şi dreptului din perioada interbelică;
 Analiza vieţii social-politice în preajma Unirii din 1918;
 Identificarea organizării de stat şi administrativ-teritoriale după Unirea din 1918;
 Prezentarea evoluţiei dreptului şi unificarea legislativă în România interbelică, inclusiv în
perioada regimurilor dictatoriale.
 Reliefarea rolului şi importanţei dreptului internaţional în sistemul de drept;
 Aprofundarea cunoaşterii istoriei contemporane;
 Prezentarea şi explicarea regimurile totalitare din secolul XX: definire, caracteristici,
evoluţie etc.;
 Identificarea momentului naşterii sistemelor totalitare din secolul XX;
 Explicarea cauzelor care au dus la apariţia totalitarismului;
 Prezentarea totalitarismului fascist şi nazist;
 Prezentarea regimului sovietic într-o abordare comparativa cu totalitarismul fascist şi Totalitarismele secolului XX
nazist. Statul şi dreptul în Italia fascistă
Statul totalitar nazist
Unificare legislativă, Constituţia din 1923, stat indivizibil, libertate individuală, libertatea Regimul sovietic şi stalinismul
conştiinţei, inviolabilitatea domiciliului, secretul corespondenţei, libertatea întrunirilor,  
dreptul de asociere, dreptul de petiţionare, vot universal, regim horthist, vot obştesc,
Consiliul de Miniştri, alegeri parlamentare, egalitate între soţi, Legea Mârzescu, Legea
Mironescu, Frontului Renaşterii Naţionale, monarhie constituţională, stat naţional-
legionar, rebeliune legionară, Pactul Tripartit, Conferinţa de la Yalta, decret constituţional, Alegeţi varianta corectă!
 
sciziune, Partidul Naţional Ţărănesc, Partidul Naţional Liberal, Adunarea Deputaţilor,
1. Deplina egalitate între soţi în ceea ce priveşte drepturile civile a fost proclamată în
Prezidiu al Republicii,
România prin:
Tratatele de pace de la Versailles, revizionism, comunism, fascism, nazism, drept  
internaţional, Carta Naţiunilor Unite, criza economică, Pactul Ribbentrop-Molotov, Pactului a. Constituţia din 1866;
Briand-Kellog Conferinţa pentru dezarmare de la Geneva, Convenţiile de la Londra de b. Constituţia din 1923;
definire a agresiunii, totalitarism, marxism, Benito Mussolini, lo stato totalitario, c. Constituţia din 1953.
fascizarea tineretului, proiectul colonial, Puciul Berăriei, Liga de luptă pentru cultura  
germană, Ministerul Informaţiei şi al Propagandei, Congresului Suprem al Sovietelor, 2. Prin Legea sindicatelor din 26 mai 1921 se interzicea sindicatelor:
Partidul Comunist.  
a. desfăşurarea oricărei activităţi social-culturale;
b. desfăşurarea oricărei activităţi politice;
c. desfăşurarea oricărei activităţi economice.
STATUL ŞI DREPTUL ROMÂNIEI ÎNTRE 1918 ŞI 1948  
  3. O inovaţie a Constituţiei din 1923 a fost introducerea controlului constituţionalităţii legilor.
Unificarea legislativă Acest control urma să fie exercitat de către:
-Dreptul constituţional. Constituţia din anul 1923  
-Organele centrale ale statului a. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie;
-Dreptul administrativ b. Curtea Constituţională;
-Dreptul civil c. Curtea de Apel Bucureşti.
-Dreptul muncii  
-Dreptul penal 4. În ce an a fost încheiat Pactul Briand-Kellog?
-Dreptul procesual civil  
a. 1930;
-Dreptul procesual penal
b. 1917;
Situaţia social-politică în perioada 1938-1940
c. 1928.
-Constituţia din 1938  
-Organizarea judecătorească 5. Conferinţa pentru dezarmare de la Geneva a avut loc în anul:
România în perioada septembrie 1940-1944  
-Dreptul român în perioada 6 septembrie 1940 – 23 august 1944 a. 1918;
-Dreptul constituţional b. 1932;
-Organizarea judecătorească c. 1936.
-Dreptul penal  
Statul şi dreptul românesc între 23 august 1944 – 30 decembrie 1947 6. Liga de luptă pentru cultura germană era condusă de:
-Dreptul constituţional  
  a. Adolf Bartels;
STATUL ŞI DREPTUL ÎN PERIOADA CONTEMPORANĂ b. Alfred Rosenberg;
c. Hitler.
 
 
Dreptul internaţional în perioada contemporană
 

STATUL ŞI DREPTUL ROMÂNIEI ÎNTRE 1918 ŞI 1948
Statul naţional unitar român s-a făurit la 1 decembrie 1918, în cadrul unui proces
revoluţionar intern, prin adunări plebiscitare, într-un context internaţional favorabil marcat
de prăbuşirea marilor imperii europene.
Confirmarea de către organele competente ale statului român a actelor Marii Uniri şi a
hotărârilor cuprinse în ele a semnificat recunoaşterea oficială a valorii lor politice şi juridice.
Astfel, în data de 9 aprilie 1918, a fost elaborat Decretul referitor la unirea Basarabiei cu
România, în data de 13 decembrie 1918 a fost elaborat Decretul nr.3631 pentru unirea
Transilvaniei şi a celorlalte ţinuturi româneşti din Ungaria cu România şi în data de 19
decembrie 1918 a fost elaborat Decretul nr.3774 relativ la unirea Bucovinei cu România.
Totodată, au fost elaborate decrete pentru organizarea Transilvaniei (13 decembrie 1918) şi
a Bucovinei (19 decembrie 1918), provinciile unite trimiţându-şi miniştri fără portofoliu în
Consiliul de Miniştri de la Bucureşti.
În perioada de tranziţie, Transilvania a avut ca organe proprii:
a) Marele Sfat Naţional – organ reprezentativ – parlamentar, care a fost ales de Marea
Adunare Naţională şi care, a doua zi după Unire, s-a întrunit şi a aprobat, între altele, lista
celor 15 membri numiţi şefi de resoarte ai celui de-al doilea organ de conducere;
b) Consiliul Dirigent – organul executiv cu componenţă administrativă.
Unificarea legislativă
În România, între anii 1918-1940 s-au succedat 38 de guverne, ceea ce denotă faptul că
perioadele de instabilitate pe plan politic au fost mult mai numeroase decât cele de
stabilitate. Punctul de legătură a fost reprezentat de nevoia de a asigura o structură
instituţională adecvată noilor cerinţe ale statului unitar roman şi ale progresului.
Prima problemă fundamentală ivită pe planul reglementării juridice după primul război
mondial a fost aceea a integrării organice a provinciilor unite cu România în cadrul statului
naţional unitar roman.
Unificarea legislativă s-a realizat prin două metode:
 extinderea aplicării unor legi din vechea Românie pe tot cuprinsul ţării;
 elaborarea unor noi acte normative, unice, prin care s-au înlăturat reglementările paralele
anterioare.
Unificarea organizării de stat şi a legislaţiei ca urmare a înfăptuirii unităţii naţionale s-a
realizat prin Constituţia din 1923.
Dreptul constituţional. Constituţia din anul 1923
În Monitorul Oficial din 29 martie 1923 (nr. 282) a fost publicat actul constituţional care,
după unii cercetători, a fost o nouă constituţie a României, în timp ce după alţii a fost ultima
şi cea mai importantă modificare a Constituţiei României din 1866. Constituţia din 1923,
promulgată la 28 martie şi publicată la 29 martie 1923 cuprindea 138 articole.
Art. 1 al Constituţiei din 1866, prin care se prevedea că statul roman este un stat indivizibil, a
fost reformulat în 1923 în concordanţă cu realităţile istorice stabilindu-se constituţional că
„Regatul României este un stat naţional unitar şi indivizibil” şi că “teritoriul României este
inalienabil”.
În Constituţia din 1923 este exprimat principiul egalităţii şi supremaţiei precum şi principiul
suveranităţii.
În materia organizării judecătoreşti, recursul a fost declarat de ordin constituţional, iar
justiţiei militare i s-a rezervat o organizare separată.
A fost organizat Consiliul legislativ cu scopul de a asigura supremaţia Constituţiei şi a
legalităţii. De asemenea, prin Constituţia din 1923 s-a introdus instituţia contenciosului
administrativ.
În Titlul II - „Despre drepturile românilor”, Constituţia statua că cetăţenii români, fără
deosebire origine etnică, limbă, religie, se bucură de toate libertăţile şi drepturile stabilite
prin legi. Constituţia din 1923 consacra libertatea individuală, libertatea conştiinţei,
inviolabilitatea domiciliului, secretul corespondenţei, libertatea întrunirilor, dreptul de
asociere, dreptul de petiţionare, exercitarea acestora trebuind să fie stabilită prin legi
adoptate ulterior. Această prevedere a deschis calea spre posibilitatea îngrădirii drepturilor şi
libertăţilor individuale.
Întrunirile, procesiunile şi manifestările pe căile şi pieţele publice erau supuse legilor
poliţienesti. De asemenea, Constituţia prevedea în art 128 posibilitatea introducerii stării de
asediu general sau parţial în caz de pericol de stat.
Constituţia din 1923 a proclamat votul universal, egal, direct şi secret, pentru toţi locuitorii,
începând cu vârsta de 25 de ani, însă exercitat în limitele Decretului-lege din 16 decembrie
1918, care nu permitea participarea la vot a femeilor, magistraţilor şi ofiţerilor.
Alte dispoziţii ale Constituţiei au privit împământenirea evreilor. Drept urmare a Tratatului
pentru ocrotirea minorităţilor, impus României în anul 1919, care statua obligaţia ţării
noastre de a recunoaşte drept supuşi români pe toţi evreii care locuiau pe teritoriul ţării şi
care nu s-ar fi putut folosi de altă cetăţenie, au fost adoptate două decrete-legi prin care s-a
recunoscut cetăţenia evreilor născuţi în Vechiul Regat. Prin Constituţia din 1923 s-a atribuit
Consiliului de Miniştri competenţa acordării individuale a naturalizării.
Organele centrale ale statului
În ceea ce priveşte Parlamentul, nu s-au adus modificări celor două camere: Adunarea
Deputaţilor şi Senatul. Potrivit prevederilor constituţionale, regele avea dreptul de a convoca,
proroga şi dizolva Parlamentul. Aveau drept de iniţiativa legislativă atât regelui cât şi fiecare
dintre cele două camere ale Parlamentului. Consiliul legislativ avea competenţa de a formula,
sub aspect tehnic, proiectele de legi, care ulterior erau dezbătute şi adoptate cu majoritatea
ambelor adunări, urmând să fie sancţionate de rege.
Sistemul votului cenzitar a fost abolit stabilindu-se prin text constituţional că Adunarea
Deputaţilor se alege de către cetăţenii români majori, prin vot obştesc obligatoriu, egal,
direct şi secret pe baza reprezentării proporţionale. Senatul era alcătuit din senatori cu vârsta
minimă de 40 de ani, aleşi de cetăţenii români, şi senatori de drept. Erau senatori de drept
moştenitorul tronului începând cu vârsta de 18 ani (avea drept de vot deliberativ numai după
împlinirea vârstei de 25 de ani) şi episcopii eparhioţi.
Regele avea atât dreptul de a sancţiona legile, cât şi dreptul de a convoca Parlamentul în
sesiune extraordinară, de a dizolva una din adunări sau pe amândouă, de a numi un nou
guvern.
Erau atribuţii ale regelui în domeniul executiv: întocmirea regulamentelor necesare pentru
aplicarea legilor, crearea de noi funcţii în stat, numirea sau confirmarea în funcţiile publice;
regele era şeful armatei, confirma gradele militare, conferea decoraţiile romane, avea
dreptul de a bate monedă.
După primul război mondial statutul juridic al monarhiei a rămas neschimbat. Sunt de
menţionat două evenimente semnificative pentru evoluţia ulterioară a societăţii româneşti şi
anume instituirea regenţei în perioada 1927-1930 şi apoi restauraţia din iunie 1930 adică
aducerea lui Carol al II-lea ca rege al României cu toate că acesta renunţase la calitatea de
prinţ moştenitor. De la început, Carol al II-lea şi-a expus veleităţile de dictator, ceea ce l-a
determinat pe Nicolae Iorga să afirme în ziua depunerii jurământului la Cameră de către rege,
următoarea: „Părerea mea este că astăzi amurgul se lasă asupra vieţii de partid”.
Evenimentele ce au urmat au confirmat spusele acestuia.
Potrivit prevederilor constituţionale, puterea executivă era exercitată de către guvern în
numele regelui. Regele numea şi revoca miniştrii, aceştia fiind şi răspunzători pentru
conţinutul actelor suveranului, pe care le contrasemnau. Persoana regelui era inviolabilă.
Pentru vină vădită, miniştrii puteau fi trimişi în faţa Înaltei Curţi de Casaţie. Consiliul de
Miniştri era prezidat de un preşedinte însărcinat de rege cu formarea guvernului. În perioada
1927-1930, după moartea regelui Ferdinand, s-a instaurat Regenţa, în conformitate cu
prevederile Constituţiei din 1923 şi legile din 4 ianuarie 1926, care au ratificat actul renunţării
la tron a principelui Carol şi au proclamat drept succesor pe fiul său minor, Mihai I.
Tot în această perioadă a avut loc ceea ce nu se mai întamplase niciodată în viaţa
parlamentară a României şi anume Guvernul care a organizat alegerile parlamentare din
decembrie 1937 nu a izbutit să le câştige. Partidul Naţional Liberal – partid de guvernământ
–, şi nici un alt partid politic burghez, nu a reuşit să obţină cele 40% din voturi pentru a fi
declarat, aşa cum stabilise Legea Electorală din 1926, partid de guvernământ şi însărcinat cu
formarea guvernului. Legea electorală din 1926 venea să înlocuiască principiul reprezentării
proporţionale cu unul nou, bazat pe sistemul primei majoritare. Acest nou introdus sistem se
întemeia pe următoarele principii:
 formaţiunea politică ce obţinea 40,1% din voturile totale pe ţară era declarată grupare
majoritară;
 restul de 50% din mandate se repartizau proporţional cu numărul voturilor obţinute dintre
toate partidele care au obţinut minim 20% din totalul voturilor;
 gruparea care nu obţinea 20% din voturi nu primea nici un mandat, cu exceptia cazului în
care obţinea majoritatea absolută într-un judet;
 daca nici unul dintre partide nu obţinea 40% din voturi, mandatele erau repartizate
proporţional cu numărul de voturi obţinute.
Constituţia din anul 1923 a proclamat principiul supremaţiei legii şi principiul statului de
drept care au necesitat organizarea controlului de constituţionalitate a legilor pentru a putea
fi puse în practică. Competenţa exercitării controlului de constituţionalitate a legilor a fost
încredinţată Înaltei Curţii de Casaţie şi Justiţie, instituţie ce a fost creată în anul 1925 printr-o
lege specială.
Prin art. 107 al Constituţiei din 1923 s-a instituit contenciosul administrativ prevăzându-se că
cel vătămat în drepturile sale printr-un act administrativ avea posibilitatea de a se adresa
instanţelor judecătoreşti pentru recunoaşterea dreptului său. Faceau excepţie de la aceste
dispoziţii actele de comandament cu caracter militar.
Totodată, Constituţia din 1923 stipula şi inamovibilitatea judecătorilor, însă numai în
condiţiile expres şi limitativ prevăzute de lege.
Dreptul administrativ
În Transilvania serviciile publice erau conduse de Consiliul Dirigent, iar în Basarabia şi
Bucovina aveau atribuţii similare directoratele şi secretariatele de serviciu. Atribuţiile acestea
au fost stabilite prin Decretul-Lege din 26 decembrie 1918 în Transilvania şi cel din 1 ianuarie
1919 pentru Bucovina şi Basarabia.
Afacerile străine, armata, căile ferate, poşta, telegraful, circulaţia financiară, vămile,
împrumuturile publice, siguranţa statului erau date în competenţa guvernului central.
La 4 aprilie 1920 a fost dizolvat Consiliul Dirigent al Transilvaniei ca de altfel şi directoratele şi
secretariatele de servicii din Basarabia şi Bucovina, eliminându-se astfel definitiv formele
regionale de conducere. În condiţiile funcţionării unui parlament unic ales de către toţi
cetăţenii României, menţinerea acestor forme administrative nu se mai justifica.
Legea pentru organizarea ministerelor din 2 august 1929 prin care toate ministerele erau
organizate unitar, alături de Legea pentru organizarea administraţiei locale şi Legea pentru
unificarea administrativă din iunie 1925, au conferit unitate teritoriului României împărţit din
punct de vedere administrativ în judeţe şi comune. Comunele se împărţeau în:
 comune rurale;
 comune urbane.
Comunele urbane se împărţeau la rândul lor în:
 comune reşedinţă de judeţ;
 comune nereşedinţă de judeţ.
Atât comunele cât şi judeţele aveau personalitate juridică. Administrarea comunelor se
realiza prin consilii formate din consilieri aleşi, de drept şi consilieri femei care puteau fi
cooptate în consilii. Administraţia judeţelor se realiza prin consilii formate din consilieri aleşi
şi consilieri de drept. La conducerea administraţiei comunale se afla primarul, care punea în
executare hotărârile consiliului comunal şi ale delegaţiei permanente comunale.
Administraţia judeţului se afla sub conducerea prefectului care punea în executare hotărârile
consiliului judeţean şi ale delegaţiei permanente judeţene. Atât activitatea comunelor cât şi a
judeţelor se afla sub conducerea, supravegherea şi controlul Ministerului de Interne, ajutat
de Consiliul Administrativ Superior. Legea pentru organizarea administraţiei locale din august
1929 a adus modificări semnificative sistemului creat în 1925 stipulând că toate comunele
urbane sau rurale puteau fi împărţite în sectoare, iar acestea, ca şi judeţele şi comunele, se
bucurau de personalitate juridică. Această lege a scos din competenţa sa atribuţiile de şef al
administraţiei judeţene şi le-a dat în competenţa delegaţiei Consiliului Judeţean, ales de
consiliu pentru cinci ani. Consiliul judeţean, ca organ deliberativ, era alcătuit din membrii
aleşi prin sufragiu universal de toţi alegătorii judeţului, şi din membrii de drept, reprezentanţi
ai unor profesiuni sau funcţiuni sociale sau administrative.
În perioada de referinţă, au fost adoptate o serie de legi privind crearea:
 Consiliului Legislativ;
 Consiliului Superior Administrativ;
 Casei Pensiilor;
 Camerelor Agricole;
 Camerelor de Muncă;
 precum şi reorganizarea Camerelor de Comerţ şi Industrie.
La data de 19 iunie 1923 a fost adoptat Statutul funcţionarilor publici.
Dreptul civil
În materie civilă a rămas în vigoare Codul adoptat în anul 1864 dar, datorită multiplelor
transformări ce au avut loc în viaţa economică şi socială a ţării, au fost adoptate şi legi
speciale.
În Transilvania după 1918 s-au mai aplicat o serie de prevederi ale Codului civil austriac şi ale
unor legi maghiare, în măsura în care nu au fost abrogate de legile civile elaborate în
România în această perioadă.
La data de 1 iunie 1920, toată legislaţia României, deci şi Codul civil, a fost extinsă pe întreg
teritoriul Basarabiei.
Problema împroprietăririi, a exproprierii terenurilor agricole, a naţionalizării subsolului a
determinat adoptarea, în mai multe etape, a unor legi. Regimul juridic al proprietăţii asupra
subsolului a fost reglementat prin Legea minelor din iulie 1924, care a fost înlocuită prin
Legea pentru exploatarea minelor din martie 1929.
Condiţia juridică a persoanelor fizice nu a suferit în perioada de referinţă modificări
substanţiale. Este totuşi necesar să menţionăm câteva legi referitoare la condiţia juridică a
persoanei, ce au completat prevederile dreptului civil din această perioadă:
 Legea din 1928 cu privire la actele de stare civilă - a adus o reglementare unitară a
acestora.
 Legea din 1929 asupra contractelor de muncă;
 Legea din 1932 cu privire la ridicarea incapacităţii femeii măritate.
Prin aceste legi inegalitatea dintre bărbat şi femeie a fost atenuată. Potrivit dispoziţiilor
acestor legi, femeia nu mai era nevoită să ceară consimţământul soţului în vederea încheierii
unei convenţii de muncă recunoscându-i-se, de asemenea, dreptul de a-şi încasa salariul şi de
a dispune de el, precum şi dreptul de a-şi înstrăina bunurile fără autorizaţia soţului.
Legea din 1932 cu privire la ridicarea incapacităţii femeii măritate, în realitatea avut ca scop
protejarea intereselor creditorilor şi nu ale femeii măritate principalul său efect fiind
diminuarea măsurilor de apărare ale familiei faţă de terţi.
Constituţia din 1923 a proclamat egalitatea deplină între soţi în materia drepturilor civile. Prin legile din 1932 şi 1938 care prevedeau realizarea unor lucrări de cadastru şi întocmirea
unor registre funciare, sistemul de publicitate personală stabilit prin Codul civil a fost înlocuit
În materia persoanelor juridice, transformările intervenite în viaţa social-economică au impus prin acela al publicităţii reale.
modificări notabile legate în special de procedura de recunoaştere a persoanelor fizice.
Astfel, prin Legea din 6 februarie 1924 personalitatea juridică nu se mai acordă prin lege, ci
pe baza unei proceduri speciale ce avea loc în faţa instanţelor judecătoreşti.
Dreptul muncii
Legea din 26 mai 1921 a autorizat organizarea sindicatelor cu condiţia ca acestea să se
preocupe numai de probleme cu caracter strict profesional, social şi cultural, membrilor lor
interzicandu-le desfăşurarea oricărei activităţi politice precum şi dependenţa faţă de vreun În perioada de referinţă, în domeniul relaţiilor de muncă au fost aduse o serie de noi
partid politic. reglementări, inclusiv de unificare legislativă şi anume:
Legea din februarie 1924 privind persoanele juridice avea în vedere asociaţiile şi fundaţiile cu  conflictul de muncă a fost reglementat prin Legea din septembrie 1920;
scop lucrativ.
 dreptul la grevă a fost reglementat prin legea din aprilie 1929;
Legea din 20 august 1929 pentru libera circulaţie a bunurilor agricole (Legea Mihalache),
potrivit căreia loturile provenite din împroprietăriri puteau fi scoase la vânzare de către  repausul duminical a fost prevăzut de Legea din iunie 1925;
creditori, a dat statului posibilitatea de a dirija raporturile dintre creditori şi debitori.
 durata zilei de muncă a fost reglementată prin Legea din aprilie 1928.
Statul a intervenit în favoarea creditorilor schimbând nu numai regimul juridic al
contractelor, ci şi pe cel al proprietăţii şi, parţial, pe cel al persoanelor. Prin Legea asupra contractelor de muncă din 1929 s-a prevăzut că femeia nu mai trebuia să
ceară consimţământul soţului în vederea încheierii unei convenţii de muncă, aceasta
Complicaţii semnificative au apărut în legătură cu practica împrumuturilor cămătăreşti, dobândind dreptul de a-şi încasa salariul şi de a dispune de el, ca şi de toate beneficiile sau
generată de lipsa acută a capitalului. Garanţiile, antihreza au fost desfiinţate prin Legea achiziţiile provenite din orice fel de remunerare.
contra cametei din 1931.
Contractul de muncă a fost reglementat pe larg de Legea contractelor de muncă din 1929.
Legea pentru asanarea datoriilor agricole din 19 aprilie 1933, Legea pentru reglementarea
datoriilor agricole şi urbane din 14 aprilie 1932 şi Legea conversiunii datoriilor agricole din 7
aprilie 1934 au vizat diminuarea datoriilor ţăranilor, prelungirea scadenţelor pentru datoriile Dreptul penal
care mai rămâneau de plătit, organizarea creditului agricol şi suspendarea executării silite
asupra ţăranilor.

Legea din 24 februarie 1924 referitoare la pierderea şi dobândirea naţionalităţii române a După constituirea statului unitar roman a existat, pentru o scurtă perioadă de timp, o
reglementat naţionalitatea română şi naturalizarea. multitudine de reglementări penale, fiind în vigoare mai multe legislaţii:

Constituţia din 1923 a consacrat o nouă concepţie cu privire la proprietate şi anume  în Transilvania: Codul penal din 1864, Codul penal ungar din 1878 şi Codul contravenţiilor
concepţia proprietăţii ca funcţie socială subordonată interesului naţional. din 1879;

Regimul juridic al proprietăţii statului asupra întreprinderii a suferit modificări în special prin  în Bucovina: Legea austriacă, respectiv Codul penal austriac din 1852;
Legea privitoare la comercializarea şi controlul întreprinderilor economice ale statului, din
iunie 1929.  în Basarabia: Codul penal rusesc din 1903.

Legea asupra căsătoriei militarilor din 1931 şi Legea privitoare la căsătoria membrilor În condiţiile existenţei acestor legislaţii penale aplicabile în România s-a simţit nevoia
corpului diplomatic din 1938 au introdus noi îngrădiri în ceea ce priveşte libertatea încheierii abrogării unor dispoziţii sancţionatorii şi a elaborării unor reglementări penale speciale care
căsătoriei pentru anumite categorii de funcţionari. să aibă aplicabilitate pe întregul teritoriu al ţării, lucru care s-a realizat prin Legea din 19
decembrie 1924.
Dreptul de proprietate asupra imobilelor rurale, reglementat prin Constituţia din 1866, a fost
modificat în anul 1917 ca urmare a războiului mondial şi a luptelor duse de ţărănime în acest
război.
După făurirea statului naţional unitar român s-a trecut la elaborarea unui nou cod penal,
adoptat la 18 martie 1936 şi intrat în vigoare la 1 ianuarie 1937, Cod penal prin care s-a
realizat unificarea legislativă pe întreg teritoriul ţării.
Acest Cod penal a fost împărţit în trei părţi:
 Cartea I – Dispoziţii generale;
 Cartea a II-a – Dispoziţii privitoare la crime şi delicte;
 Cartea a III-a – Dispoziţii privind contravenţiile.
În perioada de referinţă au fost adoptate şi o serie de legi penale speciale, dintre care
menţionăm: Legea pentru înfrânarea şi reprimarea speculei ilicite din iunie 1923, Legea
pentru apărarea liniştii şi creditului ţării din aprilie 1930, Legea pentru reprimarea
concurenţei neloiale din 1932, Legea pentru reprimarea unor infracţiuni contra liniştii publice
(Legea Mârzescu) din decembrie 1924, modificată în noiembrie 1927 şi în mai 1933 (Legea
Mironescu), Legea pentru autorizarea stării de asediu din februarie 1933, Legea pentru
prelungirea stării de asediu din martie 1937, Legea pentru apărarea ordinii din aprilie 1934
etc.
Dreptul procesual civil
În materie procesual civilă, Codul de procedură civilă din 1864 a continuat să se aplice.
Unificarea legislativă în această materie s-a realizat prin extinderea unor dispoziţii de
procedură civilă din vechea Românie în noile provincii, precum şi prin adoptarea unor noi
legi. În 19 mai 1925 a fost adoptată cea mai importantă lege de unificare a dreptului
procesual civil, ea vizând unificarea unor dispoziţii de procedură civilă şi comercială,
unificarea competenţei judecătorilor, înlesnirea şi accelerarea judecăţilor în faţa tribunalelor
şi a curţilor de apel. Această lege a împărţit procedura de judecată în două faze: cea
preliminară, de pregătire a judecăţii, care cuprindea condiţiile generale pentru intentarea
acţiunii şi pentru întâmpinarea pârâtului şi a cererii reconvenţionale; după constatarea
îndeplinirii cerinţelor procedurale prevăzute de lege se fixa un termen pentru judecarea
procesului în fond. Legea din mai 1925 a consacrat rolul activ al judecătorului la conducerea
procesului, reglementând totodată procedura în faţa Curţii de Casaţie: reducerea termenului
de recurs; prezenţa părţii în instanţă, în persoană sau prin mandatar, acoperea orice viciu cu
privire la cunoaşterea termenului de înfăţisare; partea care fusese prezentă la înfăţisare în
persoană sau prin procurator, investit sau nu cu dreptul de a cunoaşte termenul, nu mai era
citată în tot cursul instanţei, fiind presupus că ştia termenul ulterior chiar dacă ar fi absentat.
Legea de organizare judecătorească din 24 iunie 1924 prevedea faptul că instanţele
judecătoreşti erau constituite într-un sistem format din judecătorii, tribunale, curţi de apel,
curţi cu juri, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Jurisdicţia pentru infracţiunile săvârşite de
militari era organizată separat. Această lege era considerată ca fiind de ordine publică,
dispoziţiile ei fiind de strictă interpretare.
Judecătoriile erau instanţele de prim grad, fiind competente să soluţioneze litigii în materie
civilă, comercială şi penală în conformitate cu dispoziţiile legale.
Tribunalele şi Curţile de apel erau organizate după principiul teritorial, constituind instanţe
ierarhic superioare judecătoriilor.
Intrau în competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cauze politice precum şi cazurile
excepţionale prevăzute de lege.
Personalul instanţelor judecătoreşti era constituit din magistraţi şi personal auxiliar. Corpul
magistraţilor era ierarhizat, cele mai mici grade în magistratură fiind supleantul, substitutul şi
ajutorul de judecător. Femeile erau admise în magistratură doar la instanţele pentru minori.
Dreptul procesual penal
Şi în ceea ce priveşte dreptului procesual penal a rămas în vigoare vechiul Cod, unele
dispoziţii ale Codului din 1864 fiind extinse, în septembrie 1925, în întreaga Românie. Un nou
Cod de procedură penală a fost adoptat în martie 1935 şi a intrat în vigoare la 1 ianuarie
1937.
În materia competenţei, noul cod a preluat, în mare, reglementările anterioare. De principiu,
contravenţiile intrau în competenţa judecătoriilor, delictele în competenţa tribunalelor, iar
crimele în competenţa Curţilor cu juri. Curţile cu juri erau alcătuite dintr-un consilier de la
Curtea de apel, doi judecători ai tribunalului şi din juraţi şi avea competenţă de a judeca
delictele politice şi pe cele de presă.
În privinţa primei faze a procesului, cercetarea era de competenţa poliţiei judiciare,
urmărirea de competenţa Ministerului Public şi instrucţia de competenţa judecătorului de
instrucţie.
Prima fază a procesului - cercetarea, urmărirea şi instrucţia - şi-a păstrat caracterul
inchizitoral, iar cea de-a doua – judecata - pe cel acuzatorial.
Punerea în mişcare a acţiunii era de competenţa Ministerului Public, iar acuzarea se făcea cu
respectarea principiilor legalităţii, oralităţii, publicităţii, individualităţii şi revocabilităţii.
În soluţionarea cauzelor penale s-au menţinut achitarea şi condamnarea, adăugându-se
încetarea şi anularea urmăririi penale. Sentinţa se pronunţa de către judecător pe baza
liberei convingeri motivate şi cu dreptul de a administra din oficiu anumite probe.
Situaţia social-politică în perioada 1938-1940
În februarie 1938, cursul firesc al vieţii democratice din România a fost întrerupt de o lovitură
de stat prin care s-a realizat trecerea de la democraţia parlamentară la instaurarea dictaturii
autoritare a regelui şi a unei părţi a cercurilor burgheziei şi moşierimii adepte a politicii de
dreapta, neofasciste, pro-anglo-franceze.
În 20 februarie 1938 s-a publicat o nouă Constituţie, după ce a fost supusă în pripă populaţiei
spre ştiinţă şi învoire. Constituţia redactată de Istrate Micescu a menţinut formal principiul
separaţiei puterilor în stat.
În perioada de referinţă, camarila regală s-a aflat în apogeul influenţei sale politice. Până
către anul 1939, regele a sperat să se folosească de legionari ca de o masă de manevră, fapt
nerealizat. Începând cu aprilie 1938, printr-un decret-lege, aceştia au fost incriminaţi şi
condamnaţi la ani grei de închisoare ( au fost executaţi 13 legionari sub pretextul fugii de sub
escortă).
Consiliul de Coroană a fost creat la 30 martie 1938, ca un organ consultativ al regelui, alcătuit
din membri numiţi de acesta din rândul demnitarilor statului, ai bisericii, ai armatei şi dintre
personalităţile importante ale ţării. Prin decrete-lege, în aprilie 1938 au fost dizolvate toate
partidele şi grupările politice şi închise cluburile şi localurile de întrunire. O nouă reformă
administrativă a fost decretată în august 1938: pe lângă judeţ, plasă, comună, s-a adăugat
ţinutul, condus de un rezident regal.
În decembrie 1938 s-au pus bazele unicei formaţiuni politice autorizate în spetă, Frontului
Renaşterii Naţionale care în anul 1940, şi-a schimbat denumirea în Partidul Naţiunii. Sub
presiunea legionarilor în plan intern, a revizionismului, fascismului şi nazismului în plan
extern, sistemul autoritar al lui Carol al II-lea s-a prăbuşit nu înainte ca România să piardă
importante teritorii: Basarabia, Bucovina de Nord, ţinutul Herţei, Nord-Vestul Transilvaniei,
Cadrilaterul.
Constituţia din 1938
Constituţia din 1938 a introdus pentru prima dată principii împrumutate din legislaţia
corporatismului fascist italian. Aceasta păstra, formal, principiul conform căruia toate
puterile statului emană de la naţiunea română; prin această Constituţie se asigura
conducerea autoritară a regelui şi supremaţia executivului.
Potrivit prevederilor Constituţiei din 1938 şi a legilor speciale care au urmat, organele
centrale ale statului au fost Regele, Parlamentul şi Guvernul.
Regele era decretat în mod expres capul statului. Regele numea guvernul, exercita puterea
legislativă prin Reprezentanţa Naţională, era capul oştirii, confirma decoraţiile, declara
război, numea ambasadorii, încheia pace. Regele guverna prin decrete-legi.
Parlamentul a fost menţinut, însă era un auxiliar al regelui. Deţinând atribuţii mult reduse,
acesta avea un pronunţat caracter decorativ.
Senatul era compus din senatori numiţi, senatori de drept şi senatori aleşi pe baze
corporatiste. Adunarea Deputaţilor era compusă din deputaţi aleşi de cetăţenii români care
aveau vârsta de 30 de ani.
Dreptul de vot depindea de apartenenţa la una dintre următoarele categorii de profesiuni:
agricultură şi muncă manuală, comerţ şi industrie, ocupaţii intelectuale.
Instituirea sistemului parlamentar corporatist şi creşterea limitei de vârstă au restrâns în mod
simţitor votul universal, deşi Legea electorală din 9 mai 1939 a recunoscut femeilor dreptul
de a alege, dar nu şi dreptul de a fi alese.
Numirea şi revocarea miniştrilor era prerogativa regelui. Constituţia din 1938 a abandonat
regula după care miniştrii erau recrutaţi din rândul majorităţii parlamentare, numirea
acestora de către rege după bunul său plac transformându-i în simpli funcţionari. În relaţiile
dintre rege şi miniştri se preciza că persoana regelui era inviolabilă, iar miniştrii de resort
erau răspunzători.
Principiul inamovibilităţii magistraţilor a fost relativizat, Constituţia din 1938 prevăzând doar
că urma să fie statornicit printr-o lege specială.
Art. 12 din Constituţie din 1938 prevedea garantarea libertăţii individuale în sensul că nimeni
nu putea fi urmărit şi percheziţionat, nu putea fi deţinut sau arestat decât în temeiul legii şi în
puterea unui mandat judecătoresc, motivat şi comunicat în momentul arestării sau cel mai
târziu în 24 de ore după arestare, în afară de cazurile de vină vădită sau urgenţă.
Monarhia constituţională a păstrat însă şi unele elemente de democraţie parlamentară
(Parlamentul cu atribuţii reduse, presă însă cenzurată, o oarecare posibilitate de acţiune a
partidelor politice şi chiar o confruntare de idei), fapt care nu permite clasificarea regimului
politic din această perioadă ca fiind o dictatură clasică sau o dictatură de tip fascist.
Trăsăturile fundamentale ale Constituţiei din 1938 au fost:
 interferarea puterilor statului în persoana regelui şi primatul executivului asupra
legislativului;
 transformarea Parlamentului într-un organ auxiliar al regelui în materie legislativă;
 limitarea, până aproape de lichidare a drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, ajungându-se la
primatul datoriilor în raport cu drepturile;
 centralismul birocratic şi autoritar în administraţia de stat, stabilit în Constituţie în linii
directoare, a fost ulterior concretizată de legislaţia ordinară;
 Constituţia a introdus pentru prima dată principii constituţionale împrumutate din legislaţia
corporatismului fascist italian.
Constituţia carlistă a înscris şi principiul suveranităţii naţionale, apărarea proprietăţii
particular-capitaliste, monarhia ereditară, menţinând chiar şi anumite aspecte ale regimului
reprezentativ, fapt care a clasat regimul drept autoritar şi nu totalitarist.

Organizarea judecătorească
Starea de asediu a fost extinsă pe tot cuprinsul ţării prin Decretul-lege din februarie 1938.
Acesta stipula că „starea de asediu se va ridica cand se va crede oportun”. În perioada de
referinţă a crescut competenţa autorităţilor militare, instanţele de acest gen devenind pentru
multe infracţiuni reglementate de Codul penal din anul 1937, instanţe ordinare de judecată.
Instanţele justiţiei militare au devenit instrumente ale regimului dictaturii regale şi ale
politicii ei represive.
Prin Legea pentru organizarea judecătorească din august 1938 au fost create două tipuri de
judecătorii, s-a înfiinţat judecătoria comunală, s-a lichidat inamovibilitatea magistraţilor şi nu
în ultimul rând această lege a exclus curţile de juraţi.
Hotărârile judecătoreşti se pronunţau în numele legii şi se executau “în ordinul regelui”.
România în perioada septembrie 1940-1944
Prin Decretul-lege din 14 septembrie 1940 România a fost proclamată stat naţional-legionar.
Dictatura militaro-antonesciană s-a instaurat după înăbuşirea rebeliunii legionare din
ianuarie 1941, puterea de stat concentrându-se în mainile mareşalului Ion Antonescu. Acest
regimul de dictatură militară s-a menţinut până la 23 august 1944.
România a luat târziu act de noua ordine europeană fapt ce a făcut să asiste neputincioasă la
la dispariţia, ca state suverane, a unora din aliaţii săi, cât şi la dureroasele pierderi teritoriale
din vara anului 1940: Basarabia, Bucovina de Nord, ţinutul Herţa, nordul Transilvaniei şi
Cadrilaterul.
La 23 noiembrie 1940 România a aderat la Pactul Tripartit şi a intrat, în iulie 1941, în cel de-al
doilea război mondial, ca partener al acestei coaliţii fapt ce avea să influenţeze organizarea
de stat şi organizarea instituţiilor juridice după norme totalitare.
Dreptul român în perioada 6 septembrie 1940 – 23 august 1944
Izolată de aliaţii ei tradiţionali - Anglia şi Franţa - şi mutilată teritorial în urma Pactului
Ribbentrop-Molotov din august 1939, România s-a văzut nevoită să adopte un regim de
factură personală, transformat într-un regim legionar prin Constituţia din 1940.
Dreptul constituţional
Decretele-lege din septembrie 1940 au adus elemente noi, specifice acestei perioade de
dictatură. În 5 septembrie 1940, Decretul-lege nr. 3052 a suspendat Constituţia din 1938. În
această situaţie guvernarea ţării s-a realizat fără o lege fundamentală, Parlamentul fiind şi el
dizolvat. Legiferarea s-a concretizat în decrete-legi – operă a mareşalului Ion Antonescu.
Decretul Lege nr. 3053 din 5 septembrie 1940 a creat instituţia Conducătorului statului, „cu
depline puteri în conducerea statului român”, căruia funcţionarii publici îi jurau credinţă şi
supunere.
În această perioadă s-a menţinut monarhia deşi i-au fost reduse semnificativ atribuţiile.
Numirea miniştrilor şi a subsecretarilor de stat s-a făcut într-o primă fază de către rege,
decretele regale fiind contrasemnate de preşedintele Consiliului de Miniştri, urmând ca
ulterior, prin Decretul Regal nr. 3067 din 6 septembrie 1940, noul rege să il reinvestească pe
generalul Ion Antonescu cu depline puteri pentru conducerea statului ceea ce a făcut ca şi
prerogativele numirii şi revocării din funcţie a miniştrilor şi subsecretarilor de stat sa îi revină
tot acestuia.
De la 14 septembrie 1940, România a fost declarată stat naţional-legionar (art. 1), mişcarea
legionară declarată ca fiind singura mişcare recunoscută în noul stat (art. 2), iar generalul Ion
Antonescu declarat conducătorul statului legionar şi şeful regimului legionar (art. 3).
Regimul dictaturii totalitare din perioada de referinţă s-a caracterizat prin concentrarea în
mâinile conducătorului statului a întregii conduceri a ţării, cu atribuţii foarte mari în
domeniile legislativ şi executiv. Conducătorul statului şi Preşedinte al Consiliului de Miniştri,
devenit apoi Mareşal al României, era unicul legiuitor al statului. Dictatorul se ocupa de
executarea legilor, era şeful guvernului şi al aparatului administrativ, decidea direcţiile
politicii statului, miniştrii lucrând sub conducerea lui directă.
Prin Decretul 314 din 15 februarie 1941, s-a abrogat denumirea de stat naţional-legionar. La
ora 2, în noaptea de 21 spre 22 iunie 1941 România a intrat în război împotriva Uniunii
Sovietice prin celebrul ordin către armată al Mareşalului Antonescu „Ostaşi, Vă ordon:
Treceţi Prutul!”. În urma loviturii de stat de la 23 August 1944, România a ieșit din alianța cu
puterile Axei, a declarat încetarea unilaterală a războiului împotriva Aliaților și a declarat
război Germaniei și Ungariei luptand alături de SUA, U.R.S.S., Anglia şi Franţa, până la
capitularea necondiţionată a Germaniei naziste din 9 martie 1945.
Dreptul administrativ
Funcţia de preşedinte al Consiliului de miniştri era deţinută potrivit Decretului regal nr. 3053,
de conducătorul statului.
Administraţia publică a fost înlocuită cu o administraţie tehnică, pe baza principiului
comandamentului unic.
Aparatul central de stat a fost reorganizat, guvernul incluzând o serie de ministere noi, cu
scop propagandistic, precum şi a unor organisme care protejau intersele Germaniei în
România.
În această perioadă au fost create o serie de noi instituţii: Consiliul de Cabinet, Ministerul
Propagandei Naţionale, Oficiul Muncă şi Lumină, Consiliul de Patronaj, Grupul Etnic German,
Munca Tineretului Român şi totodată fost reorganizat aparatul represiv (poliţia, jandarmeria,
siguranţa).
Dictatorul numea membrii Consiliului de Miniştri. Antonescu şi-a desemnat un înlocuitor, un
urmaş, în persoana profesorului M. Antonescu, vicepreşedintele Consiliului de Miniştri, prin
Decretul din iunie 1941. Din punct de vedere administrativ ţara a fost reprezentată de judeţe
şi comune. Prefectul era numit prin decret de către Conducătorul statului, şi tot prin decret
putea fi destituit.
Organizarea judecătorească
În timpul regimului antonescian, organizarea judecătorească nu a suferit modificări
structurale esenţiale. Însă, în această perioadă a crescut rolul instanţelor militare, starea de
asediu a fost generalizată şi permanentizată, iar din iunie 1941 şi starea de război. Instanţe
militare speciale au fost create. Acestea erau alcătuite din generali numiţi de către Ministerul
de Război, iar în cazuri urgente, de către Comandamentul Armatei sau al Corpului de Armată
de la locul comiterii faptei incriminate.
Dreptul penal
În materie penală, guvernarea instaurată în septembrie 1940 s-a caracterizat printr-o
amplificare a incriminărilor şi o drastică înăsprire a sancţiunilor.
Noi infracţiuni au fost reglementate după intrarea României în război, în anul 1941, dintre
acestea menţionăm: împotrivirea la încorporare, nesupunerea la mobilizarea agricolă,
dezertarea din armată. Politica penală a cunoscut o înăsprire fără precedent a regimului
pedepselor: internarea în lagăre, domiciliul forţat, pedeapsa capitală.
Statul şi dreptul românesc între 23 august 1944 – 30 decembrie 1947
După un regim politic democratic, sub forma unei monarhii constituţionale, au urmat regimul
autoritar al lui Carol al II-lea şi regimul militar al lui Antonescu, cu excepţia perioadei 14
septembrie 1940-22 ianuarie 1941, cand România a avut un regim dictatorial, legionaro-
antonescian. România a traversat o perioadă de tranziţie începând cu august 1944 şi până la
finele anului 1948, perioadă de tranziţie în care democraţia a suportat numeroase
transformări de ordin politic, favorabile instaurării regimului comunist, prin Constituţia din
martie 1948.
Înţelegerea de la Teheran, întrevederea de la Moscova din octombrie 1944, Conferinţa de la
Yalta au decis soarta şi regimul politic al României.
În perioada de referinţă, din punct de vedere al tipului istoric de stat, România a fost un stat
capitalist, statul român fiind o monarhie constituţională, iar regimul politic de tip burghezo-
democratic.
Dreptul constituţional
Decretul constituţional nr. 1626 din 31 august 1944 a avut o importanţă capitală şi un rol
determinant pentru regimul constituţional instaurat în România, prin el fiind repusă în
vigoare parţial Constituţia din 1923. Dispoziţiile art. 1 din Decretul constituţional nr.
1626/1944 au prevăzut că: „Drepturile românilor sunt cele recunoscute de Constituţia din 29
martie 1923”; prin aceste dispoziţii au fost expres repuse în vigoare titlul II din Constituţia din
1866 – Despre drepturile românilor (art. 5-10; art. 5-32 din Constituţia modificată în 1923),
iar dispoziţiile art. II din decretul constituţional analizat, prin care s-a stabilit că: „Sub rezerva
celor cuprinse în art. III şi VI, puterile statului se vor exercita după regulile asezate de
Constituţia din 29 martie 1923”, au repus în vigoare prevederile titlului III din Constituţia din
1866 şi din Constituţia modificată în 1923, mai puţin dispoziţiile art. 38-81 din Constituţia din
1866, respectiv art. 42- 75 din cea modificată în 1923 – referitoare la Parlament – şi cele din
art. 32-34 (respectiv 34-38) – privitoare la exerciţiul activităţii legislative; cu privire la
inamovibilitatea magistraţilor, s-a stabilit, prin art. IV al decretului constituţional 1626/1944,
că: „O lege specială va statornici condiţiile în care magistraţii sunt inamovibili”, alin. 2 din
acest articol statuând totodată: „juriul rămâne desfiinţat”.
De asemenea prin art. V al Decretului constituţional 1626/1944, au fost abrogate actele
normative din septembrie 1940, acte prin care preşedintele Consiliului de Miniştri fusese
investit cu depline puteri şi prin care au fost fixate prerogativele regale.
Art. III al Decretului 1626/1944 stipula că un decret dat în urma hotărârii Consiliului de
Miniştri urma să organizeze Reprezentanţa Naţională.
Primul pas spre subordonarea organelor activităţii judecătoreşti celorlaltor organe ale
statului a fost făcut prin art. IV al aceluiaşi decret care prevedea lichidarea inamovibilităţii
magistraţilor.
Art. 14 din Decretul-lege nr. 1849/1944 ce constituia un act normativ impus României, fiind
consecinţa semnării la 12 septembrie 1944, la Moscova, a Convenţiei de armistiţiu între
guvernul român, pe de o parte, şi guvernele Uniunii Sovietice, Regatului Unit şi Statelor Unite
ale Americii, pe de altă parte, stipula că Guvernul şi Înaltul Comandament Român se obligau
să colaboreze cu Înaltul Comandament Aliat (sovietic), la arestarea şi judecarea persoanelor
acuzate de crime se război decretându-se totodată că judecarea acestor persoane era un
imperativ internaţional. Astfel, s-a stabilit ca competenţa judecării şi condamnării
persoanelor în cauză să revină unor tribunale speciale.
Conjunctura internaţională după 23 august 1944 dar şi noile condiţii politice şi social-
economice au făcut ca România să rămană singură în faţa ofensivei sovietice. Rămasă fără
aliaţii tradiţionali, România a suferit o serie de transformări începând cu 6 martie 1945, cand
a fost instaurat guvernul dr. Petru Groza.
Partidul Comunist Român, partid care număra, în anul 1944, circa 1000 de membri avea rolul
principal în cadrul Frontului Naţional Democrat.
Frontul Naţional Democrat şi-a asigurat colaborarea unei importante fracţiuni a burgheziei
liberale, condusă de Gh. Tătărăscu, şi a grupării naţional-ţărăniste conduse de Anton
Alexandrescu.
Raportul de forţe în România a fost modificat prin Conferinţa Naţională a PCR din 16-21
octombrie 1945 şi alegerile din 19 noiembrie 1946. Acordul de colaborare şi participare
comună în alegeri al partidelor conduse de Gh. Tătărăscu (PNL) şi Anton Alexandrescu (PNŢ)
a făcut ca PCR să constituie la 17 mai 1946, Blocul Partidelor Democrate. Schimbările
direcţionate de la Moscova aveau să culmineze prin alegerile parlamentare falsificate din 19
noiembrie 1946, la care au participat şapte milioane de cetăţeni romani, alegeri în care
forţele având în frunte PCR au obţinut o „victorie categorică” asupra „partidelor istorice”
conduse de I. Maniu şi Gh. Brătianu, victorie care compromitea şi trimitea în uitare aceste
partide. PCR şi aliaţii săi au obţinut în Parlament 378 de mandate din totalul de 414.
În PNŢ s-a produs o nouă sciziune în ianuarie 1946, prin plecarea grupării dr. Nicolae Lupu.
Acesta a constituit Partidul Ţărănesc-Democrat. În noile condiţii, Partidul Naţional Ţărănesc şi
în special preşedintele său, Iuliu Maniu, au depus eforturi considerabile pentru a opri
sovietizarea României şi a apăra valorile naţionale. Ofensiva împotriva Partidului Naţional
Ţărănesc s-a intensificat după alegerile parlamentare din 19 noiembrie 1946 şi a culminat cu
arestarea unui grup de fruntaşi ai partidului conduşi de Ion Mihalache, N. Penescu, N.
Carandino şi alţii ca rezultat al capcanei de la Tămădău.
Partidul Naţional Ţărănesc a fost dizolvat şi conducătorii săi arestaţi la 29 iulie 1947, acestora
intentându-li-se un proces politic, în urma căruia s-a lăsat cu grele condamnări. I. Maniu, Gr.
Niculescu-Buzesti, V. Rădulescu-Pogoneanu, C. Visoianu şi alţi conducători ţărănisti au fost
condamnaţi la 25 de ani de „temniţă grea” sau la „temniţă grea pe viaţă”. Iuliu Maniu a murit
în închisoare la Aiud în 1953, la fel şi Ion Mihalache care a murit în închisoare la Ramnicu-
Sărat, 10 ani mai târziu.
Partidul Naţional Liberal, rămas fără sprijinul foştilor săi aderenţi, şi-a încetat activitatea.
Gruparea liberală condusă de Gh. Tătărăscu, care colaborase cu forţele din Guvern cât timp
acesta nu atinsese direct interesele burgheziei, a început să se opună schimbărilor iniţiate de
PCR ceea ce a făcut ca la 6 noiembrie 1947, Parlamentul să dea un vot de neîncredere
activităţii desfăşurate de gruparea tătărăsciană şi, ca urmare, reprezentanţii săi să fie alungaţi
din guvern. Acţiunea aceasta a creat condiţiile loviturii de stat de la 30 decembrie 1947.
Abolirea monarhiei şi proclamarea Republicii Populare Române s-a realizat prin Legea nr.
363/1947. Art. 2 din Legea 363/1947 a prevăzut abrogarea normelor constituţionale
existente iar art.5 al legi în cauză prevedea elaborarea unei noi Constituţii de către o Adunare
constituantă. Guvernul a fost informat în după-amiaza zilei de 30 decembrie 1947, iar seara
România a fost proclamată Republică. Totodată, art. 4 din Legea 363/1947 prevedea că
activitatea legislativă urma să fie exercitată de Adunarea Deputaţilor până la dizolvarea ei şi
formarea Adunării constituante. Activitatea executivă a fost încredinţată unui Prezidiu al
Republicii, compus din cinci membri, aleşi cu majoritate de voturi de Adunarea Deputaţilor,
dintre personalităţile vieţii publice, ştiintifice şi culturale ale Republicii Populare Române.
Potrivit art.9, promulgarea legilor aparţinea Consiliului de Miniştri.
Cei cinci membri ai Prezidiului Republicii Populare Române, C. I. Parhon, M. Sadoveanu,
Ştefan Voitec, Gh. Stere şi Ioan Niculi, au fost numiţi prin Legea nr. 364/1947.
STATUL ŞI DREPTUL ÎN PERIOADA CONTEMPORANĂ
Prăbuşirea imperiilor Europei Central-Orientale, apariţia unor noi state, întregirea teritorială
a altora şi instaurarea totalitarismului la sfârşitul primului război mondial au determinat
substanţiale modificări geo-politice, cu consecinţe durabile în configuraţia dreptului
internaţional. Tratatele de pace de la Versailles din 1919 care au avut drept rezultat
realizarea unei profunde transformări a hărţii Europei nu au satisfăcut pe mulți dintre cei
implicați, învinşii şi învingătorii, deopotrivă, declarându-se nemulţumiţi de rezultatele lor.
Pericolul revizionismului, comunismului, fascismului şi nazismului şi desigur, necesitatea
statelor care îşi reîntregiseră unitatea naţională de a obţine recunoaşterea internaţională a
graniţelor lor, au determinat integrarea acestora în “asocierile” internaţionale şi zonele care
promovau colaborarea paşnică, respectarea suveranităţii şi demnităţii naţionale.
Dreptul internaţional în perioada contemporană
Evoluţia dreptului internaţional contemporan a fost determinată de transformările
intervenite în cadrul societăţii internaţionale. Dreptul internaţional contemporan a evoluat în
funcţie de trăsăturile societăţii internaţionale actuale. Diversificarea societăţii internaţionale
actuale, prin apariţia unor noi subiecte de drept, a determinat diversificarea dreptului
internaţional în raport cu aceste subiecte, realizându-se astfel o ierarhizare a noilor subiecte
de drept internaţional. Pe primul plan se situează statele, ca principale creatoare ale
normelor de drept internaţional, acestea având o competenţă deplină în baza suveranităţii şi
egalităţii dintre ele. Pe al doilea plan se situează organizaţiile internaţionale
interguvernamentale, ale căror competenţe şi atribuţii sunt stabilite de către state.
Dreptul internaţional s-a dezvoltat şi diversificat şi ca rezultat al unei largi extinderi a
câmpului său normativ.
Tendinţele dezvoltării dreptului internaţional în perioada contemporană pot fi sintetizate
astfel:
 are loc o transformare a dreptului internaţional clasic, în genere un drept oligarhic şi
plutocrat, într-unul al întregii comunităţi internaţionale;
 spre deosebire de dreptul internaţional clasic, care era un drept al statelor, dreptul
internaţional contemporan devine un drept al statelor şi al oamenilor;
 dacă, în perioada dezvoltării sale clasice, dreptul internaţional era un drept de coordonare,
în zilele noastre el îşi păstrează acest caracter dar, în acelaşi timp, tinde să fie investit cu un
rol crescând în promovarea intereselor pe termen lung ale întregii societăţi internaţionale:
pacea; dezvoltarea, ca formă de concentrare a eforturilor statelor dezvoltate şi a celor mai
puţin dezvoltate pentru valorificarea resurselor naturale ale planetei, luând în considerare
nevoile tuturor participanţilor la societatea internaţională; conservarea mediului
înconjurător, prin evitarea modificărilor grave ce determină consecinţe negative ireversibile.
Rivalităţile dintre marile puteri, dar şi dintre ţările revizioniste şi ţările care militau pentru
păstrarea statu-quo-ului european au fost intensificate de criza economică din anii 1929-
1933. În urma unei evoluţii negative a climatului de pace şi de bună înţelegere, întregul
sistem geopolitic clădit în baza tratatelor de pace din sistemul Versailles şi al contactelor
directe între guverne interesate, avea să se prăbusească. Complementaritatea obiectivelor şi
strategiilor Germaniei şi U.R.S.S.-ului a dus la aplicarea prevederilor protocolului adiţional
secret din Pactul Ribbentrop- Molotov punându-se astfel capăt realităţii politico-geografice
stabilite la sfârşitul primei mari conflagraţii mondiale. Strădaniile Societăţii Naţiunilor în
scopul menţinerii păcii, încheierea Pactului Briand-Kellog din 27 august 1928 care interzicea
războiul ca mijloc de reglementare a diferendelor dintre state, Conferinţa pentru dezarmare
de la Geneva din 2 februarie 1932, Convenţiile de la Londra de definire a agresiunii din 3-5
iulie 1933, nu au reuşit să împiedice agravarea situaţiei internaţionale, instaurarea
regimurilor totalitare şi în final izbucnirea celui de-al doilea război mondial, o conflagraţie
mondială mult mai devastatoare decât prima.
Totalitarismele secolului XX
Deloc întâmplătoare este legătura dintre primul război mondial şi fenomenul totalitar. Primul
război mondial constituise o linie de demarcaţie în evoluţia istoriei europene şi a lumii.
Societatea suportase schimbări la nivelul mentalităţilor şi a sistemului de valori. Credinţa în
progres şi civilizaţie se zdruncinase. Raţionalismul liberal se relativizase şi se căutau
certitudini noi ale fiinţei şi ale existenţei.
Comunismul în Rusia şi-a început evoluţia istorică ca o reacţie împotriva suferinţelor şi
nedreptăţilor suferite de ţărani şi muncitori în timpul primului război mondial şi împotriva
burgheziei exploatatoare a lui Kerenski. Impactul războiului a contribuit la începutul
masificării societăţii ruse, proces ce a fost continuat de conducătorii sovietici, contribuind
astfel la instalarea regimului totalitar.
Primul război mondial lăsase urme adânci şi în rândurile poporului german. Lipsa bunurilor
de larg consum, creşterea numărului de şomeri, obligaţiile grele asumate prin tratatul de
pace şi nu în ultimul rând mortalitatea excesivă, au contribuit decisiv la naşterea unui climat
de reală efervescenţă socială orientat în două direcţii total opuse: stânga politică – având ca
obiectiv realizarea unei societăţi fără războaie, în care egalitatea în faţa legilor să primeze - şi
dreapta politică - reacţionară şi conservatoare, având ca obiectiv menţinerea structurilor
sociale, economice şi politice ale fostului Imperiu.
Pangermanismul renaşte cu şi mai multă vigoare pe fondul tuturor acestor nemulţmiri,
degenerând într-o ideologie naţionalist-şovină şi într-un antisemitism feroce, printre vinovaţii
înfrângerii Germaniei fiind consideraţi şi evreii. Republica de la Weimar s-a constituit pe un
teren de confruntări politice, ideologice, doctrinare, între diferite partide de orientări
diametral-opuse.
Societatea germană postbelică ne înfăţişează un tablou complex de ideologii şi de curente
politice – monarhice, republicane, religioase, democratice, revolutionare, nationaliste.
Confruntarile ideologice din Germania interbelică s-au accentuat odată cu izbucnirea crizei
economice din anii 1929-1933. Aşadar, incertitudinea, confuzia şi nu în ultimul rând
compromisurile sunt caracteristicile dominante ale vieţii politice germane în preajma
preluării puterii de către nazişti. Reichstag-ul reflectă fidel slăbiciunile şi confuzia Germaniei
din acea perioadă. Prin promovarea unei propagande în care se exploatau ravagiile crizei,
prin promisiuni dintre cele mai ademenitoare s-a reuşit exaltarea spiritului şovin şi revanşard
în rândul poporului german, Hitler fiind prezentat opiniei publice ca omul care putea scoate
Germania din impas.
Hannah Arendt, în lucrarea “The origins of totalitarianism”(1951), a încercat realizarea unei
paralele între fenomenul nazist şi comunist susţinând că ceea ce caracterizează ascensiunea
mişcărilor naziste şi comuniste în anii ‘30 este faptul că ele se adresează unei mase pe care
mai înainte celelalte partide o considerau apatică sau indiferentă, profitând astfel de
“prăbuşirea sistemului de clase” în cadrul naţiunilor europene. Societatea aceasta atomizată
constituie nucleul totalitarismului privit ca fenomen originar al secolului al XX-lea.
Totalitarismul este regimul politic al dominaţiei totale văzut de Hannah Arendt ca o
dominaţie permanentă asupra fiecărui individ în fiecare sferă a vieţii.
.
Dominaţia totalitară are ca scop abolirea oricărei fărâme de libertate, chiar eliminarea
oricărei spontaneităţi umane în general, şi nu doar o restrângere a libertăţii oricât de tiranică
ar fi.
Metodele totalitare se bazează pe principiul orice este permis. Lagărele de concentrare şi de
exterminare ale regimurilor totalitare slujesc ca laboratoare în care se verifică această
credinţă fundamentală a totalitarismului că totul este posibil susţinea Hannah Arendt.
Alţi autori acreditează ideea că totalitarismul se prezintă şi ca accentuarea unor tendinţe care
existau deja, ca împlinirea unor potenţialităţi.
Totalitarismul ni se înfăţişează ca un regim politic în care deţinătorii puterii, pretextând
schimbarea radicală a societăţii, în conformitate cu proiectul lor ideologic, îşi impun
dominaţia totală şi absolută asupra vieţii sociale.
Accentuarea caracterului total al economiei şi participarea maselor la politică se numără
printre cauzele certe care au dus la apariţia totalitarismului.
Regimurile politice totalitare se instaurează după primul război mondial, ceea ce a
determinat relaţionarea acestuia cu fenomenul în cauză. Richard Nikolaus von Coudenhove-
Kalergi susţinea: “statul totalitar al secolului al XX-lea este un copil al războiului civil dintre
burghezie şi proletariat. El este deci, în esenţă, un stat războinic (…) Bolşevismul este născut
din lupta împotriva capitalismului. Fascismul este născut din războiul contra marxismului”.
Paternitatea noţiunii de totalitarism îi aparţine lui Giovanni Gentile dar Mussolini este cel
care aduce conceptul de totalitarism pe scena politică într-un discurs din octombrie 1925.
Întru-un articolul publicat în Enciclopedia Italiana, în 1932, Mussolini se proclama pe sine
totalitar numind totodată statul fascist italian lo stato totalitario. Unii istorici ezită să
considere regimul fascist ca fiind unul totalitar. Este şi cazul lui Richard Nikolaus von
Coudenhove-Kalergi care încă din 1938, făcea distincţia între fascism - o metodă şi bolşevism
- o religie, scopul acestei metode fiind acela de a crea o Italie înălţătoare şi puternică pe baza
sistemului capitalist şi în cadrul civilizaţiei occidentale. Altfel spus, fascismul lui Mussolini nu
era decât un împrumut la scară mică a metodelor bolşevice, istoricul susţinând la un moment
dat că într-o lume bolşevizată, un stat fascist apare ca un azil al libertăţii.
Sloganul lansat de Mussolini, „totul în stat, nimic în afara statului, nimic împotriva statului”,
exprimă scopul regimurilor totalitare de a-şi subordona societatea în totalitatea ei, prin
intermediul statului, de a îl transforma şi de a îl folosi pe acesta ca instrument al dominaţiei
totale.
Politologul francez Aron Raymond prezenta trăsăturile regimului totalitar astfel:
 fenomenul totalitar apare într-un regim care acordă unui partid monopolul activităţii
politice;
 partidul unic este animat sau înarmat cu o ideologie căreia îi conferă o autoritate absolută
şi care devine adevărul oficial de stat
 statul îşi rezervă un monopol dublu- al mjloacelor violente şi al mijloacelor persuasive
 cea mai mare parte a activităţii economice şi profesionale este supusă statului şi cum statul
este inseparabil de ideologie, aceste activităţi sunt ideologizate
 totul fiind activitate de stat şi orice activitate fiind subordonată ideologiei, o greşeală de
natură economică sau profesională devine automat o greşeală idelogică; apare astfel o
politizare şi o transfigurarea ideologică a tuturor greşelilor posibile ale indivizilor şi, în
concluzie, o dublă teroare: poliţienească şi ideologică.
De asemenea, Karl Friederich considera că şase sunt trăsăturile caracteristice ale
totalitarismului:
 partidul unic de masă condus de un lider charismatic;
 ideologie oficială;
 controlul partidului asupra economicului;
 monopolul mijloacelor de comunicare;
 monopolul mijloacelor de luptă;
 un sistem de teroare poliţienească şi politică.
Statul fascist italian, cel naţional-socialist german şi cele comuniste prezintă elemente
comune, ce dau posibilitatea evidenţierii caracteristicilor statului totalitar din secolul al XX-
lea dintre care menţionăm succint:
 rolul dominant al partidului unic structurat ierarhic şi format din revoluţionari de profesie;
 asimilarea societăţii civile de către stat şi a puterii de stat de către partidul unic; statul
totalitar dizolvă în fapt societatea civilă prin încălcarea drepturilor omului, prin abolirea
tuturor formelor de organizare socială;
 monopolul statului asupra structurilor economice, culturale şi informaţionale ale societăţii;
 dispreţul manifestat faţă de statul de drept;
 ideologie unică, universală şi exclusivistă, ce pretinde a deţine monopolul absolut al
cunoaşterii;
 suprimarea diviziunii puterilor în stat, considerată originea lipsei de eficienţă politică şi a
unui sistem fals de legitimare;
 suprimarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale şi a pluralismului.mijloacele de
îndoctrinare au cunoscut o paralelă frapantă mergand până la cultul drapelului, al
conducătorului şi al personalităţii;
Statul şi dreptul în Italia fascistă

Italia sub Mussolini şi-a menţinut statutul de regat dar regele avea doar un rol decorativ, de
reprezentare. Ca şef al Guvernului, Benito Mussolini deţinea puterea executivă şi legislativă şi
nu mai răspundea în faţa Parlamentului. Mussolini era ajutat de un Mare Consiliu fascist
format din militanţi şi personalităţi numite de el. Regimul fascist s-a bazat pe poliţie fiind
creată Organizaţia de Vigilenţă şi Represiune a Antifascismului.
O amplă mişcare de fascizare şi militarizare a societăţii a existat în Italia anilor 1922-1943.
Adulţii au fost înrolaţi în detaşamente de muncă. În acest sens, în 1926 au fost organizate
corporaţiile. Statul fascist s-a vrut a fi un stat corporatist în care discuţiile dintre patroni şi
salariaţi, sub atenta supraveghere a guvernului, să înlocuiască lupta de clasă. Greva a fost
interzisă iar libertatea sindicală suprimată total.
Un proces imitat şi de alte regimuri totalitare a fost acela al fascizării tineretului. La şcoala
primară fascizarea a fost realizată rapid deoarece învăţătorii sensibili la ideile naţionaliste au
depus un jurământ de credinţă fascismului, devenind astfel auxiliarii instrumentului de
propagandă. Dată fiind lipsa personalului competent şi al profesorilor ataşaţi spiritului fascist,
fascizarea în licee nu a funcţionat la fel de lin.
În afara şcolii tinerii au fost integraţi în ONB care a fost fondată în 1926 cu scopul educării
fizice şi morale după principii fasciste. Începând cu 1933 toţi învăţătorii şi profesorii îşi
predau lecţiile în uniforma fascistă. Tinerii între 4 şi 8 ani erau „fii ai Lupoaicei”; la 8 ani
băieţii intrau în rândurile organizaţiei Ballilas unde începeau să facă exerciţii militare, în timp
ce fetele „Micile Italience” erau educate în spiritul viitoarei lor meserii de mame; la 14 ani,
băieţii erau Avangardişti, fetele Tinere Italience; studenţii erau organizaţi în Grupuri
Universitare Fasciste.
Visul lui Benito Mussolini a fost să creeze un nou Imperiu Roman în jurul Mediteranei şi în
acest sens, în perioada 1926-1930, a luat măsuri pentru mărirea natalităţii, considerând că
expansiunea necesita mobilizarea unei populaţii numeroase. În octombrie 1935, Mussolini a
început proiectul colonial prin agresiune împotriva Etiopiei, singurul teritoriu african care nu
fusese încă o colonie a vreunui stat european fapt ce a marcat ruptura dintre Italia şi
democraţiile occidentale.
Statul totalitar nazist
Sperând că va avea norocul lui Mussolini cu al său Marş asupra Romei, Hitler a lansat Puciul
Berăriei, în noiembrie 1923, încercând să dea o lovitură de stat în Bavaria. Scopul său era
destabilizarea întregului guvern german preluarea puterii de către nazişti. În urma acestei
lovituri de stat eşuate, Hitler a fost arestat şi condamnat la 5 ani închisoare din care a
executat doar 9 luni.
În ianuarie 1933, Hitler a preluat puterea devenind Cancelar al Germaniei. La 1 februarie
Reichstag-ul a fost dizolvat.
În 1933, atunci când naziştii au preluat puterea, statul nu dispunea de mijloace
administrative necesare pentru a interveni în viaţa culturală, singurul său mijloc de influenţă
fiind la acea vreme, o asociaţie numită Liga de luptă pentru cultura germană (fondată în
1929) condusă de către Adolf Bartels şi încurajată de Alfred Rosenberg. Constatând
ineficacitatea acesteia, Göebbels a creat la 13 martie 1933, Ministerul Informaţiei şi al
Propagandei, compus din: radio, presa, cinematografia, teatrul şi propaganda. Göebbels
susţinea că dorea să combată internaţionalismul, să-i paralizeze pe evrei şi să transforme
naţionalismul în ideea directoare a vieţii culturale.
În perioada de referinţă, cartea a fost considerată o armă şi scriitorul un soldat, motiv pentru
care editurile au intrat sub un control şi o supraveghere totală.
În data de 10 mai 1933, douăzeci de mii de cărţi au fost arse în Piaţa Operei din Berlin.
Nazismul a luat sfârşit odată cu înfrângerea militară, Hitler petrecându-şi ultimele luni de
viaţă ascuns într-un buncăr la Berlin. În toate aceste luni, el a trait cu speranţa unei rupturi a
alianţei dintre S.U.A. şi U.R.S.S.. Hitler şi-a pus capăt zilelor odată cu cucerirea Berlinului de
către Armata Roşie fapt ce avea să anunţe capitularea necondiţionată.
Regimul sovietic şi stalinismul
Regimul sovietic s-a instaurat în noiembrie 1917 ca urmare a unei revoluţii prin care puterea
a fost preluată de Partidul bolşevic. În ianuarie 1918 au avut loc primele şi ultimele alegeri
libere (în sensul occidental al termenului) din Rusia pentru o Adunare Constituantă care avea
să fie dizolvată după câteva zile pe motivul că din ea făcea parte o mare majoritate ostilă
partidului bolsevic.
Regimul sovietic a promulgat următoarele trei constituţii: prima în 1918, cea de-a doua în
1924 şi cea de-a treia în 1936 care a fost în vigoare până în 1991.
Potrivit Constituţiei din 1918, regimul sovietic era un regim constituţional-pluralist, în care
suveranitatea aparţinea Congresului Suprem al Sovietelor, ales prin vot universal.
Constituţia din 1924 stipulează obiectivul U.R.S.S. de a uni pe muncitorii din întreaga lume
într-o republică sovietică mondială.
Constituţia din 1936 cuprinde 16 capitole şi aduce câteva repere noi în sensul că Partidul
Comunist, cel care constituie avangarda poporului muncitor, este menţionat pentru prima
dată într-un text sovietic constituţional.
Regimul sovietic poate fi explicat şi prin originalitatea sa evidenţiată prin trei trăsături
caracteristice:
 regimul comunist dispune de tehnici poliţieneşti şi de convingere de care nu a beneficiat
nici un regim despotic din trecut. Populatia mai concentrată decât în societăţile vechi, din ce
în ce mai urbanizată, este şi mult mai supusă îndoctrinării;
 regimul comunist permite o stranie combinaţie între o birocraţie autoritară şi voinţa de
edificare a socialismului. Gestionarea unei economii de catre o birocraţie nu este un fenomen
original dar gestionarea birocratică a economiei în vederea unei devoltări rapide a
mijloacelor de producţie este un fenomen original;
 absolutismul birocratic este supus unui partid, într-un sens revoluţionar, de unde şi
îmbinarea unei birocraţii autoritare cu unele fenomene revoluţionare. Acest partid,
comparabil cu iacobinii s-a instalat într-un stat birocratic şi aparent stabilizat.
C7.
Obiectivele cursului:
 
 Prezentarea organizării de stat din perioada 1948-1965;
 Întelegerea specificităţii socialismului românesc în secolul al XIX-lea;
 Înţelegerea formării şi evoluţiei comunismului românesc în perioada de după primul
război mondial;
 Individualizarea mişcării socialiste în România în raport cu alte curente politice;
 Analiza eforturilor de refacere a României după al doilea război mondial atât în plan
politic cât şi social, apariţia unei noi forţe politice, Partidul Comunist care a instaurat
pentru aproape 50 de ani dictatura proletariatului în România organizată atât ca republică
populară cât şi ca republică socialistă;
 Inventarierea instrumentelor de control social şi propagandă utilizate de aparatul
represiv comunist;
 Prezentarea procesului de colectivizare a agriculturii: decizie, etape şi consecinţe;
 Radiografierea mecanismelor represiunii în România anilor 1948-1989.
 Identificarea premiselor ce au stat la baza căderii regimului comunist din România şi nu
numai;
 Prezentarea prevederilor Constituţiei din 1991;
 Formarea unei culturi juridice ca parte a culturii generale a omului modern;
 Identificarea conceptelor, teoriilor şi instituţiilor specifice istoriei statului şi dreptului,
înţelegerea şi asimilarea acestora;
 Cultivarea spiritului de dreptate şi justiţie;
 Dezvoltarea conştiinţei juridice şi a conştiintei civice.
Republica Populară Română, Constituţia din 1948, regim comunist, Constituţia din 1952,
Partidului Comunist Român, Gheorghe Gheorghiu-Dej, Marea Adunare Naţională, prezidiul
MAN, Tribunalul Suprem, colectivizare, Arbitrajul de Stat, Notariatul de Stat, Sfaturile
populare, sectorul socialist, sectorul micii producţii de mărfuri, sectorul particular-
capitalist, proprietatea cooperatistă, proprietatea privat-capitalistă, gospodării
chiabureşti, Partidul-Stat, Tribunalele militare, Comitetul executiv al sfatului popular,
Constituţia din 1991, Curtea Contituţională, imunităţi prezidenţiale, Guvern, politică de
guvernare, armonizarea legislaţiei, acquis comunitar, integrare europeană, Uniunea
Europeană, autonomie locală, protecţia martorilor, regim politic semi-prezidenţial.
STATUL ŞI DREPTUL ROMÂNESC ÎNTRE 1948-1989
Proclamarea Republicii Populare Române la 30 august 1947 a marcat trecerea ţării într-o
nouă etapă socială şi politică, aceea a revoluţiei socialiste însemnând schimbarea esenței și
conținutului statului şi a determinat transformări radicale în modul de organizare şi
exercitare a puterii.
România a cunoscut trei etape de evoluţie între 1947-1989:
 1948-1964, perioada prelucrării, organizării şi consolidării puterii de către comunişti, în
cadrul unui proces specific de stalinizare;
 1965-1974, perioada unei relative destinderi interne;
 1975-1989, perioada regimului comunist de esenţă neostalinistă.
Instaurarea regimului comunist în România
Cucerirea puterii de către comuniştii români, mai puţini de o mie în 1944, s-a încadrat perfect
în tiparul general european al Democraţiilor Populare, proiectat de către Stalin. Iniţial,
Partidul Comunist a sprijinit politica guvernelor de coaliţie în care şi-a mărit pas cu pas
influenţa şi ponderea până când, prin protecţia sovietică şi prin intimidare, a reuşit
înlăturarea adversarilor pentru a rămane singur stăpân pe putere. Originea comunismului
românesc este plasată în modelul leninist-stalinist de inginerie socială, supremaţia ideologiei
fiind cheia înţelegerii sistemului.
Reorganizarea iraţională a vechiului sistem de valori şi a instituţiilor administrative, ştiintifice
şi culturale pe care acesta se întemeiase avea ca deziderat construirea omului nou de tip
comunist.
Concordanţa caracterului relaţiilor de producţie cu caracterul puterii politice s-a înfăptuit
prin constituirea proprietăţii socialiste, ca proprietate a întregului popor.
Cadrului legal şi instituţional i-au fost aduse modificări semnificative şi de substanţă astfel
încât să corespundă noului său conţinut social şi noilor sale obiective. Unitatea socialistă de
stat s-a înfăptuit treptat, fiind reprezentată legislativ de Constituţia din 1948, Constituţia din
1952, de Constituţia din 1965, dar şi de celelalte acte normative elaborate pe baza acestora.
Regimul comunist din România a prezentat o serie de caracteristici specifice regimurilor
totalitare comuniste, în special stalinismului importat în primii ani postbelici de serie de state
care au adoptat forma de republică populară. Organizarea piramidală a puterii politice,
concentrarea prerogativelor decizionale la un pol al conducerii, desfiinţarea sistemului
pluripartidist, lichidarea opoziţiei politice, instaurarea puterii partidului unic, adoptarea
procedurilor electorale formale, întărirea aparatului represiv al statului, stabilirea unei
ideologii oficiale şi dominante în susţinerea teoriei absolutizării luptei de clasă şi a teoriei
liderului charismatic cu un prestigiu social de neatacat, demagogia drepturilor şi libertăţilor
fundamentale formale şi, nu în ultimul rând, socializarea principalelor mijloace de producţie
prin restrangerea sau lichidarea proprietăţii private au constituit caracteristicile regimului
comunist care a condus România circa o jumătate de secol.
Organizarea de stat şi dreptul în perioada 1948-1965
Cea de-a doua mare conflagraţie mondială a avut urmări devastatoare pentru evoluţia
ulterioară a societăţii româneşti. România a suferit schimbări de substanţă ce au determinat
un curs anormal dezvoltării sale istorice cunoscând vreme de cinci decenii regimuri
autoritare, apoi unul totalitar, instaurate prin repetate acţiuni de forţă - 1938, 1940, 1947.
După o tentativă de revenire la regimul democratic tradiţional românesc în primii ani
postbelici, puterea a fost preluată de către Partidul Comunist Român în etape succesive, prin
acte de forţă, prin falsuri, prin nesocotirea şi modificarea Constituţiei.
Regimul comunist a fost instalat în România cu sprijinul ocupantului sovietic, după abdicarea
silită a regelui Mihai I. Republica Populară a fost instaurată în seara zilei de 30 decembrie
1947, într-o şedinţă condusă de scriitorul Mihail Sadoveanu, şedinţă care a durat 45 de
minute şi pe care Eleodor Focşeneanu a etichetat-o ca fiind o fraudă juridică demonstrând
juridic că nu există niciun document de convocare a Adunării Constituante (care se afla
vacanţă parlamentară), iar aceasta nu avea competenţe în modificarea Constituţiei.
România este singura ţară din Balcani care nu a beneficiat de o plebiscitare populară nici la
instalarea comunismului, nici la prăbuşirea sa, prima republică creată de regimul comunist cu
acordul şi la cererea U.R.S.S., nefiind aşadar consecinţa unui referendum şi nici a condiţiilor
de revizuire prevăzute de articolele 129 şi 130 ale Constituţiei din 1923, în vigoare la vremea
aceea.
La Bucureşti, la 1 februarie 1948 şi-a inaugurat lucrările Congresul de unificare a Partidului
Comunist Român cu Partidul Social Democrat, creându-se astfel Partidul Muncitoresc Român.
Comunismul românesc trebuia să fie copia la indigo a „avansatei şi perfectei” experienţe
sovietice.
Din punct de vedere economic, stalinizarea a semnificat adoptarea modelului economiei
planificate, ce a avut ca fundament naţionalizarea principalelor mijloace de producţie. Un rol
deosebit în cadrul doctrinei economice staliniste l-a avut industria grea, în special industria
constructoare de maşini. Industrializarea forţată în contextul în care România era o ţară
predominant agricolă, a constituit o violare a dezvoltării normale, distrugerea unei surse
virtuale de creştere economică, a echilibrului necesar dintre diferitele ramuri ale economiei.
Aservirea faţă de U.R.S.S fost totală, absolută, până către sfârşitul anului 1956, iar faţă de
stalinism până în 1961, chiar dacă trupele sovietice de ocupaţie se retrăseseră şi indiferent
dacă la Kremlin idol a fost Stalin, Malenkov sau Hrusciov.
În etapa 1948–1961/1962, modelul stalinist s-a aflat în acţiune, cu un scurt respiro în anii
1956–1958, datorat în principal factorului extern, deşi Gheorghe Gheorghiu-Dej declara, la
începutul anului 1961, că destalinizarea începuse la noi cu mult înaintea Rusiei hruscioviene.
Comuniştii au inaugurat la începutul anului 1948 calea instituţionalizării unui regim totalitar
care a afectat sferele politice, social-economice şi spirituale. Partidul unic s-a constituit prin
unirea social-democraţilor lui Lothar Rădăceanu şi Ştefan Voitec cu comuniştii lui Dej, Ana
Pauker, Luca şi Matei. După acest pas, s-a trecut la schimbarea instituţiilor politice, respectiv
a modului de guvernare, diferitele puteri publice ajungând să fie manevrate dintr-un singur
centru, de către PMR, ca moştenitor al Partidului Comunist.
În anul 1961, România lui Gheorghe Gheorghiu Dej şi-a proclamat independenţa, chiar dacă
până la acel moment se numărase printre cei mai fideli aliaţi ai Kremlinului. Hruscciov plănuia
să transforme CAER într-un adevărat instrument de planificare supranaţională prin
instaurarea unei specializări a sarcinilor în cadrul acestuia, plan ce ar fi menţinut România
într-o situaţie de inferioritate faţă de ţările mai dezvoltate din estul european. În iulie 1963,
în timpul Conferinţei la nivel înalt al ţărilor din CAER, Gheorghe Gheorghiu Dej opune un veto
formal acestui proiect. Acest gest l-a obligat pe Hrusciov să bată în retragere, dându-se astfel
semnalul începutului dezagregării puterii sovietice în Europa de Est. Acesta reprezintă
momentul în care românii încep să îşi recapete independenţa, reluând legăturile cu statele
care nu se aflau în relaţii bune cu U.R.S.S., cerând istoricilor rescrierea istoriei recente a ţării
şi evidenţierea rolul jucat de trupele româneşti în războiul antinazist, renunţând la
obligativitatea învăţării limbii ruse în şcoli, refuzând să se alăture votului sovieticilor la ONU şi
repunând în mod direct problema Basarabiei anexată în 1940 de U.R.S.S.
În perioada de referinţă, instituţiile juridice au cunoscut transformări substanţiale. Evoluţia
dreptulului civil în noile condiţii s-a desfăşurat pe două căi, a elaborării unei legislaţii
adecvate şi a menţinerii temporare a unei părţi din legislaţia anterioară. Codul civil român din
timpul lui Cuza, rămas în vigoare, a fost adaptat noilor condiţii societale.
Dreptul constituţional
La 13 aprilie 1948 a fost adoptată prima Constituţie comunistă, lege fundamentală ce imita
Constituţia sovietică din 1936. Titlul I al Constituţiei din 1948 consacră principiul potrivit
căruia întreaga putere emană de la popor şi aparţine poporului care o exercită prin organe
reprezentative alese prin vot universal, egal, direct şi secret. Titlul II din Constituţie- Structura
social-economică – cuprinde dispoziţii privitoare la dreptul statului în îndrumarea şi
planificarea economiei naţionale, la existenţa micii proprietăţi şi a proprietăţii particulare, la
revizuirea tuturor codurilor şi legilor existente pentru a fi puse de acord cu prevederile
Constituţiei.
Titlul III - Drepturile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor- prevede dreptul de a alege
de la vârsta de 18 ani şi de a fi ales de la vârsta de 23 de ani, libertatea individuală, libertatea
conştiintei şi libertatea religioasă, libertatea presei, a cuvântului, a întrunirilor, a mitingurilor,
a cortegiilor şi a manifestaţiilor, dreptul de petiţionare, secretul corespondenţei, dreptul de
asociere.
Potrivit art.12 din Constituţie, munca reprezenta factorul de bază al vieţii economice a
statului fiind o datorie a fiecărui cetăţean. Dreptul la muncă al tuturor cetăţenilor era
asigurat treptat de către stat, prin organizarea şi dezvoltarea planificată a economiei
naţionale.
Potrivit art. 20 din Constituţie, dreptul la odihnă se asigura prin reglementarea orelor de
muncă, prin concedii plătite conform legii, prin organizarea de case de odihnă, sanatorii,
cluburi, parcuri, terenuri de sport, aşezăminte special amenajate.
I s-au recunoscut femeii drepturi egale cu bărbatul în toate domeniile vieţii de stat,
economic, social, cultural politic şi de drept privat, inclusiv dreptul la salarizare egală cu
bărbatul.
Constituţia prevedea dreptul tuturor cetăţenilor la învăţătură, statul asigurând în acest sens
organizarea şi dezvoltarea învaţământului primar obligatoriu şi gratuit, prin burse de stat
acordate elevilor şi studenţilor meritoşi şi prin organizarea şi dezvoltarea învăţământului
profesional şi tehnic.
Statul asigura ocrotire socială şi asistenţa medicală pentru boală, accidente şi invaliditate,
rezultate din munca, în timpul muncii sau în serviciul de apărare a patriei, precum şi pentru
bătrâneţe, atât salariaţilor săi cât şi acelora ai întreprinderilor particulare, a căror contribuţie
şi drepturi se fixau prin lege.
Potrivit art 36 din Constituţie, apărarea patriei era o datorie de onoare a tuturor cetăţenilor,
serviciul militar fiind obligatoriu pentru toţi cetăţenii.
Constituţia din aprilie 1948 prevedea următoarele categorii de proprietate: proprietatea
statului, proprietatea organizaţiilor cooperatiste şi proprietatea particularilor, persoane fizice
sau juridice.
“Pământul aparţine celor ce-l muncesc. Statul protejează proprietatea de muncă ţărănească.
Statul încurajează şi sprijină cooperaţia sătească. Pentru a stimula ridicarea agriculturii, statul
poate crea întreprinderi agricole, proprietatea statului” prevedea art 9 din Constituţia din
1948.
Ca de altfel şi constituţiile anterioare, Constituţia din anul 1948 stipulează posibilitatea
efectuării de exproprieri pentru cauză de utilitate publică pe baza unei legi şi cu o dreaptă
despăgubire stabilită de justiţie.
Titlul IV - Organul suprem al puterii de Stat – prevede că Marea Adunare Naţională a
Republicii Populare Române (M.A.N.) era organul suprem al puterii de stat şi unicul organ
legislativ al ţării.
Competenţa Marii Adunări Naţionale, prevăzută de art. 39, era următoarea:
 alegerea prezidiului MAN;
 formarea guvernului;
 modificarea Constituţiei;
 stabilirea numărului, atribuţiilor şi denumirii ministerelor şi desfiinţarea, contopirea sau
noua denumire a celor existente;
 votarea bugetului statului, a încheierii exerciţiilor bugetare, fixarea impozitelor şi a modului
lor de percepere;
 hotărârea asupra problemelor păcii şi războiului;
 decizia privind consultarea poporului prin referendum;
 acordarea amnistiei.
Marea Adunare Naţională a Republicii Populare Române se alegea pe timp de 4 ani şi se
întrunea în sesiuni ordinare de cel puţin două ori pe an. MAN se considera dizolvată după
expirarea termenului pentru care fusese aleasă, având posibilitatea de a se dizolva singură
înainte de această dată. În caz de război sau în alte împrejurări excepţionale, Marea Adunare
Naţională a R. P. R. putea să îşi prelungească mandatul pentru perioada cât ar fi durat starea
excepţională.
Prezidiul Marii Adunări Naţionale a Republicii Populare Române se compunea dintr-un
preşedinte, trei vice-preşedinţi, un secretar şi din 14 membri aleşi direct de Marea Adunare
Naţională a R. P. R. Ales cu jumătate plus unu din numărul total al deputaţilor, Prezidiul MAN,
răspundea pentru întreaga activitate faţă de MAN, şi avea ca atribuţii:
 convocarea MAN în sesiuni ordinare şi exraordinare;
 emiterea de decrete;
 interpretarea legilor votate de MAN;
 exercitarea dreptului de graţiere şi comutarea pedepselor;
 conferirea decoraţiilor şi a medaliilor;
 reprezentarea RPR în relaţiile internaţionale;
 acreditarea şi rechemarea reprezentanţilor diplomatici;
 stabilirea gradelor militare, a rangurilor diplomatice şi a titlurilor onorifice, la propunerea
guvernului;
 numirea şi confirmarea în funcţiile publice la propunerea miniştrilor de resort sau a
guvernului;
 ratificarea sau denunţarea tratatelor internaţionale, la propunerea guvernului;
 alte atribuţii conferite prin lege.
Iniţiativa legislativă aparţinea guvernului, precum şi deputaţilor, în număr de cel puţin o
cincime din numărul total al membrilor Adunării.
Potrivit art. 66, Guvernul era organul suprem executiv şi administrativ al Republicii, fiind
responsabil de activitatea sa şi dând seama de ea în faţa MAN, iar în intervalul dintre sesiuni,
în faţa Prezidiului MAN. Guvernul, însărcinat cu conducerea administrativă a statului, avea
potrivit Constituţiei următoarele atribuţii:
 coordonarea ministerelor de resort prin directive generale;
 dirijarea şi planificarea economiei naţionale;
 realizarea bugetului statului;
 asigurarea ordinii publice şi securităţii statului;
 conducerea politicii generale a statului în domeniul relaţiilor internaţionale;
 organizarea forţelor armate.
Pentru anumite domenii de activitate, Guvernul putea organiza şi conduce servicii speciale de
orice fel, ce depindeau direct de Consiliul de Miniştri.
Consiliul de Miniştri putea anula deciziile ministeriale neconforme cu Constituţia sau cu
legile.
Potrivit art 86 al Constituţiei din 13 aprilie 1948, instanţele judecătoreşti erau:
 Curţile;
 tribunalele;
 judecătoriile populare;
 Curtea Supremă - una pentru întreaga ţară.
Se puteau înfiinţa prin lege, instanţe speciale pentru anumite domenii de activitate.
La toate instanţele, cu excepţia Curţii Supreme, judecata se înfăptuia de către asesori
populari, afară de cazurile cand legea dispunea altfel.
Primul preşedinte, preşedintele şi membrii Curţii Supreme, precum şi procurorul general al
Republicii erau numiţi de Prezidiul Marii Adunări Naţionale a Republicii Populare Române, la
propunerea guvernului.
Parchetul supraveghea potrivit Constituţiei, respectarea legilor penale, atat de către
funcţionarii publici cât şi de către ceilalţi cetăţeni.
În conformitate cu art. 96 al Constituţiei din 1948, Parchetul avea rolul de a veghea la
pedepsirea crimelor împotriva ordinii şi libertăţii democratice, a intereselor economice, a
independenţei naţionale şi a suveranităţii statului român.
Potrivit Constituţiei din 1948, teritoriul Republicii Populare Române se împărţea din punct de
vedere administrativ, în:
 comune;
 plăşi;
 judeţe;
 regiuni.
Prin lege se puteau aduce modificări acestor împărţiri.
Organele locale ale puterii de stat erau, potrivit art. 76 din Constituţie, Consiliile populare
locale. Acestea erau alese pentru 4 ani prin vot universal, direct şi secret şi aveau ca atribuţii:
 îndrumarea şi conducerea activităţii economice, sociale şi culturale locale;
 elaborarea şi executarea planului economic şi a bugetului local;
 administrarea bunurilor.
Consiliile populare locale se întruneau în sesiuni ordinare şi extraordinare de lucru.
Organele de direcţie şi execuţie ale consiliilor populare locale erau comitetele executive.
Consiliile populare locale şi comitetele executive locale erau subordonate Consiliilor populare
şi a Comitetelor executive superioare, precum şi organelor administrative centrale de stat
competente.
Constituţia din 1952 a fost promulgată în data de 24 septembrie, sub semnătura
Preşedintelui Prezidiului Marii Adunări Naţionale, dr. Petru Groza, şi a secretarului Prezidiului
Marii Adunări Naţionale, Marin Florea Ionescu, şi a fost publicată în Buletinul Oficial al Marii
Adunări Naţionale a Republicii Populare Române nr. 1 din 27 septembrie 1952.
Constitutia a intrat în vigoare la 24 septembrie 1952, adică la data adoptării ei. Ea abroga
implicit, pe aceeaşi data, Constituţia din 1948.
Constituţia din 1952 era alcătuită dintr-un capitol introductiv şi 105 articole grupate în 10
capitole.
Constituţia consacra consolidarea puterii democrat-populare, obiectivele lichidării totale a
contradicţiei dintre caracterul socialist al puterii de stat şi caracterul relaţiilor de producţie
bazate pe proprietatea privată.
Capitolul introductiv al Constituţiei din 1952 proclama România stat al oamenilor muncii de la
oraşe şi sate.
Potrivit acestei Constituţii, Republica Populară Română “a luat naştere ca urmare a victoriei
istorice a Uniunii Sovietice asupra fascismului german şi a eliberării României de către
glorioasa Armată Sovietică, eliberare care a dat putinţă poporului muncitor, în frunte cu clasa
muncitoare condusă de Partidul Comunist, să doboare dictatura fascistă, să nimicească
puterea claselor exploatatoare şi să făurească statul de democraţie populară, care
corespunde pe deplin intereselor şi năzuinţelor maselor populare din România”.
Constituţia proclamă regimul democraţiei populare, care reprezenta puterea oamenilor
muncii. De asemenea, în Capitolul introductiv se stipulează: “politica statului de democraţie
populară este îndreptată spre lichidarea exploatării omului de către om şi construirea
socialismului”.
Art.4 din Constituţia din 1952 prevedea: “În Republica Populară Română puterea aparţine
oamenilor muncii de la oraşe şi sate, care o exercită prin Marea Adunare Naţională şi
Sfaturile Populare. Sfaturile Populare constituie baza politică a Republicii Populare Române”.
Potrivit art. 15 din Constituţie, munca era o datorie şi o chestiune de onoare pentru fiecare
cetăţean capabil de muncă, dupa principiul cine nu munceste, nu manancă. Totodată,
Constituţia statua principiul socialismului: de la fiecare dupa capacităţile sale, fiecăruia după
munca sa.
Constituţia din 1952 stipula: “Economia naţională a Republicii Populare Române cuprinde trei
formaţiuni social-economice: formaţiunea socialistă, mica producţie de mărfuri şi
formaţiunea particular-capitalistă”.
Potrivit art.6 alin. 2. din Constituţie, proprietatea socialistă avea fie forma proprietăţii de stat
(bun comun al poporului), fie forma proprietăţii cooperatist-colectiviste (proprietatea
gospodăriilor agricole colective sau a organizaţiilor cooperatiste). Totodată, art.6 alin.3
prevede că formaţiunea socialistă, căreia îi aparţine rolul conducător în economia naţională a
R.P.R., constituie baza dezvoltării ţării pe calea socialismului.
Proprietatea cooperatistă era o proprietate colectivă, care cuprindea: inventarul viu şi mort
al gospodăriilor agricole colective şi al cooperativelor, producţia realizată de ele, cât şi toate
întreprinderile şi construcţiile ce le aparţineau. Ţăranii membri ai gospodăriilor agricole
colective deţineau dreptul de a avea în folosinţă personală un lot de pământ pe lângă casă şi
în proprietate personală gospodăria de pe acest lot, casa de locuit, animale productive,
păsări, inventar agricol mărunt în conformitate cu statutul gospodăriei agricole colective.
Potrivit Constituţiei, mica producţie de mărfuri cuprindea gospodăriile ţărăneşti mici şi
mijlocii, care posedau proprietate particulară asupra pământului, bazată pe munca proprie a
producătorului, ca şi atelierele meseriaşilor.
Proprietatea privat-capitalistă cuprindea potrivit Constituţiei, gospodăriile chiabureşti,
întreprinderile comerciale particulare, micile întreprinderi industriale nenaţionalizate, bazate
pe exploatarea muncii salariate, statul realizând în mod consecvent politica de ingrădire şi
eliminare a elementelor capitaliste. Dreptul de proprietate personală avea ca obiect
veniturile şi economiile provenite din muncă, casa de locuit şi gospodăria auxiliară de pe
lângă casă, obiectele casnice şi de uz personal, cât şi dreptul de moştenire asupra proprietăţii
personale a cetăţenilor, toate acestea fiind ocrotite de lege.
Potrivit art.14 din Constituţie, în Republica Populară Română, comerţul exterior era monopol
de stat.
Marea Adunare Naţională (M.A.N.) era organul suprem al puterii de stat şi unicul organ
legiuitor al Republicii Populare Române. M.A.N. era aleasă de cetăţenii români, pe
circumscipţii electorale (câte un deputat la 40.000 de locuitori), pe timp de 4 ani.
MAN avea în directa sa competenţă:
 alegerea Prezidiului M.A.N.;
 formarea guvernului;
 modificarea Constituţiei
 chestiunile războiului şi ale păcii;
 stabilirea planurilor economiei naţionale;
 aprobarea bugetului de stat, a exerciţiilor bugetare, stabilirea impozitelor şi a veniturilor
destinate bugetului statului;
 stabilirea numărului de ministere, denumirea, contopirea şi desfiinţarea de ministere;
 modificarea împărţirii pe regiuni a teritoriului R.P.R.;
 acordarea amnistiei;
 controlul general asupra aplicării Constituţiei.
Potrivit Capitolului 8 din Constituţie, alegerile de deputaţi pentru M.A.N., cât şi pentru
sfaturile populare, se făceau prin vot universal, egal, direct şi secret, dreptul de a alege
aparţinând tuturor cetăţenilor care împliniseră vârsta de 18 ani, iar dreptul de a fi ales,
tuturor cetăţenilor cu vârsta de peste 23 de ani împliniţi, inclusiv femeile. Dreptul de a
depune candidaturi era asigurat organizaţiilor Partidului Muncitoresc Român, sindicatelor
profesionale, cooperativelor, organizaţiilor de tineret şi altor organizaţii de masă, precum şi
asociaţiilor culturale.
Potrivit art 35 din Constituţia din 1952, Marea Adunare Naţională a Republicii Populare
Române alegea Prezidiul Marii Adunări Naţionale, compus dintr-un Preşedinte, doi Vice-
preşedinţi, un Secretar şi treisprezece membri şi răspundea de toata activitatea sa în faţa
Marii Adunări Naţionale a Republicii Populare Române.
Prezidiul Marii Adunări Naţionale a Republicii Populare Române avea urmatoarele atribuţii:
 convoca în sesiuni Marea Adunare Naţională;
 emitea decrete;
 interpreta legile în vigoare în Republica Populară Română;
 hotăra consultarea poporului (referendum);
 anula hotărârile şi dispoziţiile Consiliului de Miniştri când acestea nu erau conforme legilor;
 în intervalul dintre sesiunile Marii Adunări Naţionale, revoca din funcţii şi numea miniştri în
Guvern la propunerea Preşedintelui Consiliului de Miniştri şi cu aprobarea ulterioară a Marii
Adunări Naţionale;
 instituia decoraţiile, medaliile şi titlurile onorifice ale Republicii Populare Române;
 conferea decoraţiile, medaliile şi titlurile onorifice ale Republicii Populare Române;
 stabilea gradele militare, rangurile diplomatice şi alte titluri speciale;
 în intervalul dintre sesiunile Marii Adunări Naţionale a Republicii Populare Române, la
propunerea Guvernului, declara starea de razboi în cazul unei agresiuni armate îndreptate
împotriva Republicii Populare Române sau împotriva unui alt stat, faţă de care Republica
Populară Română avea obligaţiuni de apărare mutuală ce decurgeau din tratatele
internaţionale;
 numea şi revoca pe comandantul suprem al forţelor armate ale Republicii Populare
Române;
 declara mobilizarea parţială sau generală;
 exercita dreptul de graţiere şi comutare a pedepselor;
 ratifica şi denunţa tratatele internaţionale ale Republicii Populare Române;
 acredita şi recheama pe reprezentanţii plenipotenţiari ai Republicii Populare Române în
statele străine;
 primea scrisorile de acreditare şi de rechemare ale reprezentanţilor diplomatici ai statelor
străine, acreditaţi pe lângă Prezidiu;
 în interesul apărarii Republicii Populare Române sau al asigurării ordinii publice şi securităţii
statului, proclama în unele localităţi sau pe întreg teritoriul ţării starea excepţională.
Prin Legea 1/1961 Prezidiul Marii Adunări Naţionale a fost transformat în Consiliu de Stat,
noul organ suprem al puterii de stat cu activitate permanentă şi subordonat Marii Adunări
Naţionale.
Potrivit art. 42 din Constituţia din 1952, Consiliul de Miniştri era organul suprem executiv şi
de dispoziţie al puterii de stat a Republicii Populare Române.
Consiliul de Miniştri avea urmatoarele atribuţii:
 coordona şi îndruma activitatea ministerelor şi a celorlalte instituţii subordonate lui;
 lua măsuri pentru realizarea planului economiei naţionale, a bugetului statului şi în vederea
consolidării sistemului bănesc şi de credit;
 lua măsuri în vederea asigurării ordinii publice, apărării intereselor statului şi ocrotirii
drepturilor cetăţenilor;
 exercita conducerea generala în domeniul relaţiilor cu statele străine;
 fixa contingentele anuale de cetăţeni care urmau să fie chemaţi la îndeplinirea serviciului
militar activ;
 conducea organizarea generală a forţelor armate ale ţării;
 înfiinţa, după necesităţi, comitete şi comisii speciale, precum şi direcţii generale pe lângă
Consiliul de Miniştri pentru probleme economice, culturale, juridice şi militare.
Potrivit Legii nr. 1 din 1957, Guvernul era compus din preşedinte, vicepreşedinţi, miniştri,
preşedintele Comitetului de Stat al Planificării şi preşedintele Comisiei Controlului de Stat.
Guvernul emitea hotărâri şi dispoziţii în vederea aplicării legilor şi controlării execuţiei
acestora. Guvernul era răspunzător şi dădea socoteală de activitatea sa în faţa M.A.N., iar în
intervalul dintre sesiuni, în faţa Prezidiului M.A.N.
În conformitate cu dispoziţiile Constituţiei din 1952, justiţia se înfăptuia de către Tribunalul
Suprem al R.P.R., tribunalele regionale şi tribunalele populare, precum şi de către instanţele
judecătoreşti speciale, înfiinţate prin lege. Sarcina tribunalelor era de a apăra regimul de
democraţie populară şi cuceririle poporului muncitor şi de a asigura legalitatea populară,
proprietatea obştească şi drepturile cetăţenilor.
Tribunalul Suprem al Republicii Populare Române exercita supravegherea activităţii judiciare
a tuturor instanţelor judecătoreşti din Republica Populară Română.
Tribunalul Suprem al Republicii Populare Române era ales de Marea Adunare Naţională pe
termen de cinci ani. Potrivit art. 66 din Constituţie, judecarea proceselor la toate instanţele
se făcea cu participarea asesorilor populari, afară de cazurile când legea dispunea altfel.
Procedura judiciară se făcea în limba română, asigurandu-se în regiunile şi raioanele locuite
de populaţie de altă naţionalitate decat cea română folosirea limbii materne a acelei
populaţii.
Procurorul general era numit de M.A.N. pe termen de 5 ani, şi avea îndatorirea de a exercita
„supravegherea superioară” a respectării legilor de către ministere şi celelalte organe
centrale, de către organele locale ale puterii şi administraţiei de stat, precum şi de către
funcţionari şi de către ceilalţi cetăţeni. El răspundea faţă de M.A.N., iar în intervalul dintre
sesiuni, faţă de Prezidiul M.A.N. şi faţă de Consiliul de Miniştri.
Locţiitorii Procurorului General al Republicii Populare Române şi procurorii unităţilor locale
ale Procuraturii erau numiţi de Procurorul General pe termen de patru ani.
Prin Legea nr. 5 din 19 iunie 1952 au fost create Arbitrajul de Stat ca instanţă de soluţionare a
litigiilor dintre unităţile de stat (Legea nr. 5/1954), Notariatul de Stat (Decretul nr. 377/1960)
şi organe jurisdicţionale obştesti: comisiile pentru soluţionarea litigiilor de muncă şi consiliile
de judecată tovărăşească.
Legea nr.5 din 19 iunie 1952 pentru organizare judecătorească a desfiinţat tribunalele de
judeţ şi curţile de apel, înfiinţând, tribunalele regionale, tribunalele raionale şi Tribunalul
Suprem.
Referitor la împărţirea administrativ-teritorială, art.18 din Constituţia din 1952, stipulează
următoarele regiuni: Bacău, Baia Mare, Bucureşti, Cluj, Constanţa, Craiova, Galaţi,
Hunedoara, Iaşi, Oradea, Pitesti, Ploiesti, Stalin, Suceava, Timisoara, Regiunea Autonomă
Maghiară.
Art. 19, 20 şi 21 din Constituţie creează Regiunea Autonomă Maghiară, formată din teritoriul
locuit de populaţia compactă maghiară secuiască care avea conducere administrativă
autonomă, aleasă de populaţia Regiunii Autonome, pe teritoriul căreia erau obligatorii legile
României, hotărârile şi dispoziţiile organelor centrale ale statului. Regulamentul acestei
regiuni era elaborat de organul local al puterii, fiind supus spre aprobarea Marii Adunări
Naţionale.
Legea nr. 17/1949 ce a fost ulterior înlocuită prin Legea nr. 6/1956, a reglementat
organizarea şi funcţionarea Sfaturilor Populare şi Comitetelor lor executive.
Potrivit art.51 din Constituţie, Sfaturile populare erau organele locale ale puterii de stat în
regiuni, raioane, oraşe şi comune. Compuse din deputaţi aleşi pe timp de 2 ani, ele aveau
atribuţia de a îndruma munca organelor administrative subordonate lor, de a conduce
activitatea locală pe tărâm economic şi cultural, de a asigura menţinerea ordinii publice,
respectarea legilor şi ocrotirea drepturilor cetăţenilor, de a întocmi bugetul local. Sfaturile
populare luau hotărâri şi dădeau dispoziţii în limitele drepturilor ce le erau acordate prin
lege. Comitetele executive, alese de deputaţii sfaturilor populare, reprezentau organele
executive şi de dispoziţie ale sfaturilor populare şi dădeau socoteală în faţa sfatului popular
care le alesese, cât şi în faţa comitetului executiv al sfatului popular imediat superior.
Constituţia din 1952 prevedea în Capitolul 7, drepturile şi îndatoririle fundamentale ale
cetăţenilor axate pe egalitatea tuturor cetăţenilor, fără deosebire de sex, naţionalitate, rasă,
religie sau grad de cultură în toate domeniile vieţii economice, politice şi culturale. Orice
manifestări de şovinism, ură de rasă, ură naţională sau propagandă naţionalistă şovină erau
pedepsite prin lege. Art. 83 din Constituţia din 1952 proclamă egalitatea femeii cu bărbatul în
toate domeniile de activitate (economic, politic, de stat şi cultural), concretizată într-o serie
de prevederi referitoare la ocrotirea căsătoriei şi familiei, apărarea intereselor mamei şi
copilului, organizarea de maternităţi, creşe şi cămine de copii, dreptul la salariu, dreptul la
odihnă, asigurare socială şi învăţămant în condiţii egale cu bărbatul. Constituţia recunoaşte în
art. 84 şi 85 libertatea de conştiintă a cetăţenilor, libertatea cuvântului, a presei, a întrunirilor
şi mitingurilor, a cortegiilor şi a demonstraţiilor, folosirea liberă a limbii materne,
inviolabilitatea persoanei, inviolabilitatea domiciliului, secretul corespondenţei etc. În
practică, însă, drepturile şi libertăţile cetăţeneşti au fost încălcate, săvârşindu-se mari
abuzuri.
Dreptul la muncă este garantat de către stat, în condiţiile dezvoltării sectorului socialist al
economiei naţionale. Dreptul la odihnă este asigurat prin stabilirea zilei de muncă de 8 ore, a
concediilor anuale plătite, prin punerea la dispoziţia angajaţilor a caselor de odihnă,
sanatoriilor şi instituţiilor de cultură. Dreptul la asigurarea medicală în caz de boală sau
incapacitate de muncă se realiza prin asistenţa medicală gratutită acordată celor ce muncesc.
Dreptul la învăţătură era garantat prin organizarea şi dezvoltarea învăţământului de stat
elementar general, obligatoriu şi gratuit, prin sistemul burselor de stat acordate elevilor şi
studenţilor merituoşi din instituţiile învăţământului superior, mediu şi elementar, prin
organizarea învăţământului profesional gratuit pentru cei ce munceau.
Potrivit art 90 din Constituţie, cetăţenilor le reveneau următoarele îndatoriri: obligaţia de a
respecta Constituţia şi legile statului de democraţie populară, de a păzi, întări şi dezvolta
proprietatea obştească socialistă, de a respecta disciplina muncii şi de a cotribui activ la
întărirea regimului de democraţie populară şi la propăşirea economică şi culturală a ţării.
Art. 91 din Constituţia din 1952 stipulează obligativitatea serviciului militar.
Legislaţia agrară. Naţionalizarea şi colectivizarea
Preluarea puterii politice, în martie 1945, a pus Partidul Comunist din România în faţa a două
variante, dintre care una cu consecinţe negative pentru viitorul său:
 declanşarea de la început a luptei împotriva proprietarilor de pământ şi deţinătorilor de
capital, ceea ce ar fi desconspirat principiile totalitare, lipsindu-l de aderenţi, aliaţi şi
simpatizanţi, de masă de manevră.
 asigurarea proprietarilor prin promisiuni şi lozinci demagogice, precum şi prin iniţiative
legislative de scurtă durată, pentru a linişti o parte a burgheziei şi a da ţărănimii sentimentul
de a se crede în siguranţă.
Liderii comunişti români au ales a doua variantă, lansându-se în promisiuni, infirmând
zvonurile privitoare la o posibilă colectivizare, deşi expropierea şi socializarea pământului
fusese anunţată în programul partidului adoptat la Congresul de constituire din 1921, la
Congresul al V-lea din decembrie 1931, în diferite circulare, broşuri şi ziare de partid din
perioada interbelică.
La 11 iunie 1948 s-au naţionalizat principalele întreprinderi industriale, miniere, bancare, de
asigurări şi de transport, la 2 iulie 1948 s-a înfiinţat Comitetul de Stat al Planificării, la 2
martie 1949 s-a expropiat şi restul de 50 ha lăsate fostilor moşieri prin reforma agrară din
1945, lichidându-se moşierimea din punct de vedere economic, social şi politic, la 3-5 martie
1949 s-a hotărat transformarea socialistă a agriculturii, la 20 aprilie 1950 s-a naţionalizat o
mare parte a clădirilor şi locuinţelor, la 20 ianuarie 1952 s-a realizat o nouă reformă
monetară pentru confiscarea ultimelor rezerve în numerar ale populaţiei.
Colectivizarea a fost impusă prin:
 constrangere economică permanentă – cote aberante asupra produselor şi impozite în
natură şi bani; preţuri derizorii plătite de către stat;
 represiune directă – arestări, procese publice, internări în lagăre şi confiscări repetate;
 violenţă fizică – în special bătăi; urmărirea familiilor celor ce nu voiau să între în “colectivă”;
presiune politică sistematică şi continuă, prin zeci de mii de “propagandişti” şi prin mass-
media.
Suportul juridic al politicii agrare din anii 1949–1953 a fost asigurat printr-o serie de acte
normative cu caracter organizatoric privind funcţionarea Ministerului Agriculturii a grupelor
de întrajutorare, a asociaţiilor simple anuale, a TOZ-urilor (întovărăşiri agricole de tip
sovietic), GAC-urilor (Gospodării Agricole Colective), GAS-urilor (Gospodării Agricole de Stat),
SMT-urilor (Staţiuni de Maşini şi Tractoare), privind rolul sindicatelor agricole, organizaţiilor
de partid, de tineret, de femei, a Sfaturilor Populare şi a Statului în general etc.
Prin Decretul 119 din 2 iulie 1948, s-a înfiinţat Comisiunea de stat a planificării, în scopul
întocmirii planului general al comisiei naţionale. Comisia a preluat atribuţiile Consiliului
Superior al Economiei Naţionale, înfiinţat în 26 noiembrie 1945 sub preşedinţia lui Gh.
Gheorghiu-Dej. Astfel a fost recunoscut, controlul statului asupra activităţii agricole de la
sate, existent încă de la sfârşitul anului 1945.
Plenara din 3-5 martie 1949 a declanşat campania de colectivizare.
În 5-6 iulie 1949, Comisia Agrară a C.C. al PMR a stabilit primul statut model al GAC, iar
Decretul 319 din 1 august 1949 a legiferat înfiinţarea gospodăriilor colective.
La 24 iulie 1949 s-au inaugurat primele gospodării agricole colective, asocieri de tip colhoz
care se bucurau de facilităţi şi privilegii, în scopul a demonstra superioritatea agriculturii
socialiste.
Prin Decretul 111 din 27 iulie 1951 s-a stabilit cadrul legal pentru confiscarea bunurilor
persoanelor deportate sau arestate, fără moştenitori sau fără stăpân, precum şi a unor
bunuri care nu mai foloseau instituţiilor bugetare.
Legile privitoare la proprietatea colectivistă au continuat şi după aprilie 1962, când procesul
de distrugere a individualităţii a fost oficial etichetat încheiat.
În toată etapa colectivizării, scopul urmărit a fost axat pe controlul asupra resurselor din
mediul rural, centralizarea puterii în satele ţării, dezbinarea, exploatarea resurselor
colectivizate şi naţionalizate, crearea unui segment de conducători total supuşi regimului
comunist, crearea proprietăţii socialiste, toate acestea determinând distrugerea proprietăţii
particulare şi implicit o nouă structură şi o masivă depopulare a unor zone întregi.
Legislaţia penală
În etapa 1949–1962, teama puterii de mişcările populare a dus la exigenţa unei reţele de
putere cât mai puţin permeabile pentru delicte, precum şi la principiul unei pedepse
sistematice, menite să provoace teamă şi supunere.
În anii 1957–1959, Partidul Comunist a accentuat actele de reprimare, aplicand articolul 209
Cod Penal ce a transformat instanţele de judecată în mecanisme de eliminare a ultimelor
rămăşiţe de opoziţie în lumea satului românesc. Proprietarii de pământ, care au manifestat
ezitări faţă de intrarea în gospodăriile agricole colective sau care au dorit să scape de
„binefacerile” colhozului, au fost trimişi în faţa tribunalelor militare, de unde au luat drumul
închisorilor pentru lungi termene de detenţie, foarte mulţi dintre ei murind acolo. Completul
de judecată a hotărât, de regulă, şi confiscarea averii, considerând aproape orice atitudine
ostilă gospodăriei agricole colective, ca fiind de o gravitate deosebită.
Legislaţia din perioada 1959–1962 a susţinut şi a impulsionat „ascuţisul luptei de clasă, iar
atata timp cât clasele exploatatoare n-au fost complet lichidate, lupta de clasă este lege a
dezvoltării societăţii noastre”. Chiar şi după apăriţia Decretului nr.115/1959 privitor la
lichidarea rămăşiţelor oricăror forme de “exploatare a omului de către om” în agricultură,
apelul la politica de lichidare a fost reînnoit de fiecare dată.
Art. 1 al Decretului nr. 89 din 17 februarie 1958 stipula „persoanele care, prin faptele sau
manifestările lor, primejduiesc sau încearcă să primejduiască ordinea în stat vor fi internate
în locuri de muncă”. De asemenea, H.C.M. nr. 282/1958 prevedea durata internării în
coloniile de muncă între 2 şi 6 ani.
Pe tot parcursul colectivizării, un statut aparte l-au avut cei care au făcut până în 1947
politică liberală, ţărănistă sau legionară fiind ţinuţi în permanenţă sub observaţie, iar atunci
cand au fost bănuiţi sau când au avut loc evenimente ostile instituţiilor şi unităţilor
comuniste, au fost consideraţi vinovaţi fără să se mai facă o cercetare prealabilă.
Legea nr.16 din 15 ianuarie 1949 privind sancţionarea unor crime care primejduiesc
securitatea statului şi propăşirea economiei naţionale pedepsea cu moartea darea de foc sau
distrugerea în orice mod a produselor industriale, agricole sau a pădurilor.
Potrivit Decretului nr. 183/1949, nepredarea de cote sau neachitarea impozitului agricol se
pedepseau cu închisoarea corecţională de la 2 la 12 ani şi cu predarea integrală a cotelor şi
impozitului.
Deşi art.12 al Decretului nr. 183/1949 a limitat măsura confiscării la „bunurile care au servit
sau au fost destinate să servească la săvârşirea unei infracţiuni prevăzute în decretul de
faţă”, măsura de confiscare a averii a fost luată, în numeroase cazuri, prin referire la Decretul
312 promulgat la 27 iulie 1949 care prevedea că pe lângă acţiunile incluse în Decretul
183/1949, să fie confiscată averea inculpatului dovedit vinovat.
Potrivit Decretului nr. 199/1950 pentru sancţionarea unor crime care primejduiesc
securitatea statului şi propăşirea economiei naţionale, care a modificat Legea 16/1949, se
pedepseau cu moartea, pe lângă „uneltirile împotriva securităţii interne şi externe sau actele
de teroare” (art. 1), şi „distrugerea sau deteriorarea prin orice mijloace a clădirilor, maşinilor,
instalaţiilor de orice fel” (art. 3 lit. a), „darea de foc sau distrugerea în orice mod a produselor
industriale, agricole sau a pădurilor” (art. 3 lit.c). Acest decret a fost abrogat printr-unul mult
mai dur şi mai represiv, şi anume Decretul nr. 202/1953 pentru modificarea Codului Penal al
Republicii Populare Române.
Statul şi dreptul românesc în perioada regimului socialist (21 august 1965–22 decembrie
1989)
După moartea lui Gheorghe Gheorghidiu Dej din martie 1965, la conducerea Partidului
Comunist Român este numit Nicolae Ceauşescu, noul Secretar General.
La Congresul al-IX-lea al Partidul Comunist Român, Ceauşescu pune bazele propriului său
program de politic, relativ promiţător în conditiile epocii: se distinge, în special, principiul
conducerii colective, menit sa impiedice acumularea puterii în mâinile unei singure persoane.
La momentul respectiv, România avea, formal, o conducere colectivă: Nicolae Ceauşescu
(secretar-general al PCR), Chivu Stoica (preşedintele Consiliului de Stat) şi Ion Gheorghe
Maurer (prim-ministru).
La 28 martie 1974, Ştefan Voitec, preşedinte al Marii Adunări Naţionale, i-a înmânat lui
Ceauşescu sceptrul regal cu ocazia depunerii jurământului de Preşedinte al Romaniei. Tot în
28 martie 1974 titulatura statului se schimba din Republica Populară Română în Republica
Socialistă România.
România, sub conducerea lui Nicolae Ceauşescu, a urmat aceeaşi cale a îndepărtării de
U.R.S.S., condamnând în termeni duri intervenţia trupelor Tratatului de la Varşovia împtriva
reformelor politice din Cehoslovacia şi refuzând în 1968 să participe la intervenţia trupelor
pactului de la Varşovia în Cehoslovacia, primindu-l cu mare strălucire pe generalul de Gaulle,
în mai 1968, apoi pe preşedintele Nixon în august 1969. Însă, toate acestea au fost făcute cu
preţul unui proces constant de radicalizare totalitară şi teroristă a regimului.
Calea spre socialism românesc s-a metamorfozat într-o dictatură personală a lui Nicolae
Ceauşescu şi într-un instrument de îmbogăţire şi de glorificare a familiei Ceauşescu.
Liderii sovietici s-au calmat relativ repede fiindcă riscul alunecării spre liberalism şi pluralism
era exclus în România lui Nicolae Ceauşescu. Cultul liderului şi exaltarea patriotismului s-au
adăugat la afirmarea unei independenţe mai degrabă formale în interiorul blocului comunist.
În centrul dispozitivului se situa principalul conducător al Partidului-stat, propaganda
încearca să-i legitimeze puterea absolută, Ceauşescu este complet identificat cu Partidul şi
astfel a recuperat în folosul său funcţia eminentă de „călăuzitor al poporului” pe care Lenin a
acordat-o Partidului Comunist. În acest sens, au fost inventate sloganuri:
Partidul=Ceauşescu=România. În calitatea sa de „călăuzitor”, „conducător”, Ceauşescu este
singurul capabil de interpretări şi adaptări la circumstanţele concrete ale ţării. Potrivit
imaginii lui Ceauşescu, călăuzitorul este şi cel mai iubit fiu al poporului, ceea ce presupune
manifestarea faţă de el a unor sentimente filiale. Conducătorul suprem se vroia a fi
întruparea înţelepciunii, echităţii, simplităţii şi bunăvoinţei tatălui de familie.
Sub regimul lui Ceauşescu, nepotismul a fost o regulă generală. Elena Ceauşescu a cunoscut o
ascensiune fulgerătoare în sânul Partidului Comunist Român, controlând numirile şi, în
calitate de preşedinte al Consiliului Naţional pentru Ştiintă şi Educaţie, dominând toate
structurile culturii şi cercetării ştiintifice.
Efectivele forţelor poliţienesti au evoluat în timp numeric, dar şi în radicalizarea terorii, având
misiuni de a controla populaţia printr-o adevărată pânză de păianjen de informatori, delatori
şi mai ales lăudători ai regimului.
Deşi nu a ezitat să se opună politicii externe sovietice, Ceauşescu niciodată nu s-a dezis de
marxism-leninism.
Liberalismul mimat de Ceauşescu la începuturi a fost conjunctural, deoarece el a menţinut
intact mecanismul represiv, cenzura, interzicerea partidelor de opoziţie, securitatea, miliţia,
armata etc., adaugând tehnicilor represive preluate de la Gheorghiu-Dej, propriile sale
tehnici. Într-o perioadă relativ scurtă de timp, regimul ceauşist a trecut de la concesiile
liberaliste la cultul personalităţii noului conducător al puterii supreme. Reducându-i pe
membrii societăţii la o condiţie de servilism şi totodată silindu-i să se declare încantaţi de
această condiţie, cultul personalităţii avea să provoace deznodămantul tragic din cazarma de
la Targoviste.
Dictatura lui Ceauşescu şi-a asumat presupusele merite inegalabile bazându-se pe trei
mistificări:
 cea referitoare la proprietatea producătorilor asupra mijloacelor de producţie;
 cea referitoare la rolul conducător al partidului;
 cea care proslăvea virtuţile asa-numitei democraţii socialiste.
Ceauşescu a suprimat cele mai elementare drepturi ale cetăţenilor români, inclusiv cele
stipulate în Constituţie. Astfel, dreptul la informaţie era complet anulat, iar sistemul naţional
al comunicării de masă supus unei severe cenzuri. Absolut toată mass-media era folosită
pentru dezinformare şi pentru susţinerea cultului personalităţii dictatorului Nicolae
Ceauşescu. Dreptul de a alege şi de a fi ales a fost convertit în constrangerea omologării prin
vot a listelor întocmite de putere, fără nici o consultare. Astfel, votul coercitiv în favoarea
viitorilor aleşi pregătea votul coercitiv prin care viitorii aleşi erau chemaţi să parafeze
hotărârile arbitrare cărora puterea vroia să le dea formă de lege.
Libertatea cuvântului era mistificată într-o manieră deosebit de agresivă, dreptul
cetăţeanului de a-şi exprima public opiniile fiind degradat în obligaţia de a-şi asuma opinii
contrare.
La 21 august 1965, Marea Adunare Naţională a votat a treia şi ultima constituţie socialistă a
Romaniei. Constituţia din 1965 a schimbat denumirea statului român din Republica Populară
Română în Republica Socialistă România şi a consfinţit în articolul 3 rolul conducator al
Partidului Comunist Român, ca fiind forţa politică conducătoare a societăţii. Adoptarea
acestei noi Constituţii a reprezentat începutul unei perioade de destindere internă şi externă
ce a durat până în anul 1974.
Art. 1 din Constituţia din 1965, proclamă România republică socialistă, „stat al oamenilor
muncii de la oraşe şi sate, suveran, independent şi unitar”, teritoriul său fiind „inalienabil şi
indivizibil”.
Potrivit Constituţiei, organele supreme ale puterii de stat erau Marea Adunare Naţională şi
Consiliul de Stat.
Marea Adunare Naţională era organul suprem şi unicul organ legiuitor al ţării, în subordinea
şi controlul căreia îşi desfăşurau activitatea celelalte organe ale statului.
Marea Adunare Naţională avea potrivit Constituţiei din 1965 următoarele atribuţii principale:
 adopta şi modifica Constituţia Republicii Socialiste România;
 reglementa sistemul electoral;
 hotăra consultarea poporului, prin referendum, asupra măsurilor de importanţă deosebită
care priveau interese supreme ale ţării;
 adopta planul naţional unic de dezvoltare economico-socială, bugetul de stat şi contul
general de încheiere a exerciţiului bugetar;
 organiza Consiliul de Miniştri; stabilea normele generale de organizare şi funcţionare a
ministerelor şi celorlalte organe centrale de stat;
 reglementa organizarea judecătorească şi a Procuraturii;
 stabilea normele de organizare şi funcţionare a consiliilor populare;
 stabilea organizarea administrativa a teritoriului;
 acorda amnistia;
 ratifica şi denunţa tratatele internaţionale care implicau modificarea legilor;
 alegea şi revoca pe Preşedintele Republicii Socialiste România;
 alegea şi revoca Consiliul de Stat;
 alegea şi revoca Consiliul de Miniştri;
 alegea şi revoca Tribunalul Suprem şi procurorul general;
 exercita controlul general al aplicării Constituţiei. Numai Marea Adunare Naţională hotăra
asupra constituţionalităţii legilor;
 controla activitatea Preşedintelui Republicii Socialiste România şi a Consiliului de Stat;
 controla activitatea Consiliului de Miniştri, a ministerelor şi a celorlalte organe centrale ale
administraţiei de stat;
 asculta dări de seamă cu privire la activitatea Tribunalului Suprem şi controla deciziile sale
de îndrumare;
 controla activitatea Procuraturii;
 exercita controlul general asupra activităţii consiliilor populare;
 stabilea linia generală a politicii externe;
 proclama, în interesul apărării ţării, a ordinii publice sau a securităţii statului, starea de
necesitate, în unele localităţi sau pe întreg teritoriul ţării;
 declara mobilizarea parţială sau generală;
 declara starea de război.
Marea Adunare Naţională era alcătuită din 465 de deputaţi, mandatul său neputând înceta
înainte de expirarea termenului pentru care fusese aleasă. MAN adopta legi sau hotărâri cu
votul majorităţii deputaţilor şi putea adopta sau modifica Constituţia cu votul a cel puţin 2/3
din numărul total al deputaţilor. Deputaţii se bucurau de imunitate parlamentară, ei putând
fi reţinuţi, arestaţi sau trimişi în judecată penală fără încuviinţarea prealabilă a Marii Adunări
Naţionale sau a Consiliului de Stat numai în caz de infracţiune flagrantă.
Consiliul de Stat reprezenta organul suprem al puterii de stat, cu activitate permanentă,
subordonat MAN, exercitând permanent potrivit Constituţiei următoarele atribuţii:
 stabilea data alegerilor pentru Marea Adunare Naţională şi consiliile populare;
 stabilea modul de organizare şi desfăşurare a referendumului;
 organiza ministerele şi celelalte organe centrale de stat;
 ratifica şi denunţa tratatele internaţionale, cu excepţia acelora a căror ratificare era de
competenţa Marii Adunări Naţionale;
 stabilea gradele militare;
 instituia decoraţiile şi titlurile de onoare.
Consiliul de Stat exercita, în intervalul dintre sesiunile Marii Adunări Naţionale, următoarele
atribuţii principale:
 stabilea, fără a putea să modifice Constituţia, norme cu putere de lege.
 numea şi revoca pe primul-ministru;
 numea şi revoca Consiliul de Miniştri şi Tribunalul Suprem, atunci când Marea Adunare
Naţională nu se poate întruni din cauza unor împrejurări excepţionale;
 dadea legilor în vigoare interpretarea general-obligatorie;
 acorda amnistia;
 controla aplicarea legilor şi hotărârilor Marii Adunări Naţionale, activitatea Consiliului de
Miniştri, a ministerelor şi a celorlalte organe centrale ale administraţiei de stat, precum şi
activitatea Procuraturii;
 asculta dări de seamă ale Tribunalului Suprem şi controla deciziile sale de îndrumare;
 controla hotărârile consiliilor populare;
 declara, în caz de urgenţă, mobilizarea parţială sau generală;
 declara, în caz de urgenţă, starea de război.
Consiliul de Miniştri exercita conducerea generală a activităţii executive pe întreg teritoriul
ţării, având urmatoarele atribuţii principale:
 stabilea măsuri generale pentru aducerea la îndeplinire a politicii interne şi externe;
 exercita, în condiţiile prevăzute de lege, atribuţiile sale de conducere şi de control asupra
activităţii comitetelor executive şi birourilor executive ale consiliilor populare.
Consiliul de Miniştri era compus din preşedintele Consiliului, vicepreşedinţi, miniştri, precum
şi alţi conducători ai organelor centrale ale administraţiei de stat.
Organele judecătoreşti erau:
 Tribunalul Suprem;
 Tribunalele regionale;
 Tribunalele populare;
 Tribunalele militare înfiinţate potrivit legii.
Tribunalele îşi exercitau activitatea de judecată în scopul apărării „orânduirii socialiste şi
drepturilor persoanelor”. Procedura de judecată se desfăşura în limba română, în regiunile şi
raioanele locuite şi de populaţie de altă naţionalitate asigurandu-se folosirea limbii materne
a acelei populaţii.
Potrivit Constituţiei din 1965, judecarea proceselor în primă instanţă la judecătorii, la
tribunalele judeţene şi la tribunalele militare se face cu participarea asesorilor populari, afară
de cazurile când legea dispune altfel.

 hotăra măsurile necesare privind organizarea şi asigurarea executării legilor;
 conducea, coordona şi controla activitatea ministerelor şi a celorlalte organe centrale ale
administraţiei de stat;
 elabora proiectul planului naţional unic de dezvoltare economico-socială şi proiectul
bugetului de stat, precum şi orice alte proiecte de legi; elabora proiecte de decrete;
Procurorul general era ales de Marea Adunare Naţională pe durata legislaturii, iar procurorii
erau numiţi de procurorul general. Procurorul general era răspunzător în faţa MAN de
activitatea procuraturii, iar în intervalul dintre sesiuni, în faţa Consiliului de Stat.
Organele Procuraturii erau:
 Procuratura Generală

 stabilea măsuri pentru realizarea planului naţional unic de dezvoltare economico-socială şi  procuraturile judeţene;
a bugetului de stat; întocmea raportul general cu privire la îndeplinirea planului naţional unic  procuraturile locale;
de dezvoltare economico-socială şi contul general de încheiere a exercitiului bugetar;
 procuraturile militare.
 înfiinţa organizatii economice, întreprinderi şi instituţii de stat de interes republican;
Organele Procuraturii erau subordonate ierarhic.
 lua măsuri în vederea asigurării ordinii publice, apărării intereselor statului şi ocrotirii
drepturilor cetăţenilor; Organizarea judecătorească a fost modificată prin Decretul nr. 135/1968 şi Legea nr.
58/1968. Potrivit legii, justiţia se înfăptuia prin Tribunalul Suprem, tribunalele judeţene,
 lua măsuri, potrivit hotărârilor Consiliului Apărării, pentru organizarea generală a forţelor judecătorii, precum şi prin tribunalele militare.
armate şi fixarea contingentelor anuale de cetăţeni care urmau să fie chemaţi la îndeplinirea
serviciului militar; În ceea ce priveşte organizarea administrativ-teritorială, teritoriul României era împărţit în:

 exercita conducerea generală în domeniul relaţiilor cu alte state şi lua măsuri pentru  regiuni;
încheierea acordurilor internaţionale;
 raioane;
 sprijinea activitatea organizaţiilor de masă şi obşteşti;
 oraşe;
 comune.
Prin Legea nr. 1/1968 privind organizarea administrativă a ţării, teritoriul României a fost
împărţit în 40 de judeţe, 236 oraşe (din care 56 municipii), 2705 comune (din care 135
suburbane).
Totodată, denumirea sfaturilor populare se schimbă în consilii populare.
Sfaturile populare, organele locale ale puterii de stat îndeplineau următoarele atribuţii
principale:
 adoptarea bugetului şi a planului economic local;
 aprobarea contului de încheiere a exerciţiului bugetar;
 alegerea şi revocarea comitetului executiv al sfatului popular;
 înfiinţarea de întreprinderi, organizaţii economice şi instituţii de stat de interes local;
 conducerea, îndrumarea şi controlul activităţii comitetului său executiv, a secţiunilor de
specialitate ale administraţiei de stat, a întreprinderilor, organizaţiilor economice şi
instituţiilor subordonate.
Comitetul executiv al sfatului popular era organul local al administraţiei de stat, cu
competenţă generală în unitatea administrativ-teritorială în care a fost ales sfatul popular,
având ca atribuţii principale:
 îndeplinirea legilor, a decretelor, a hotărârilor guvernului şi a celorlalte acte ale organelor
superioare;
 elaborarea şi execuţia planului economic şi a bugetului local;
 conducerea, îndrumarea şi controlul activităţii comitetelor executive ale sfaturilor populare
ierarhic inferioare.
Comitetele executive dădeau seamă pentru activitatea lor în faţa sfatului popular care le-a
ales şi în faţa comitetul executiv al sfatului popular ierarhic superior.
Economia naţională se baza pe proprietatea socialistă asupra mijloacelor de producţie – de
stat şi cooperatistă.
Statul sprijinea şi ocrotea proprietatea cooperativelor de producţie şi a celorlalte organizaţii
cooperatiste, garanta ţăranilor care nu se puteau asocia în cooperative agricole de producţie
proprietatea asupra pământului pe care-l lucrau împreună cu familiile lor, precum şi asupra
uneltelor şi animalelor de muncă şi de producţie.
Potrivit dispoziţiilor constituţionale, statul socialist român organiza, planifica şi conducea
economia naţională. Comerţul exterior constituia, aşa cum prevăzuse şi Constituţia din 1952,
monopol de stat.
Dreptul de a alege deputaţii pentru Marea Adunare Naţională şi pentru sfaturile populare,
aparţinea tuturor cetăţenilor care împliniseră vârsta de 18 ani, iar dreptul de a fi ales, tuturor
cetăţenilor cu vârsta de peste 23 de ani împliniţi, inclusiv femeilor.
Art. 39-41 ale Constituţiei din 1965 prevedeau îndatoririle cetăţenilor români şi anume:
 respectarea Constituţiei şi a legilor;
 apărarea proprietăţii socialiste;
 contribuţia la intărirea şi dezvoltarea proprietăţii socialiste;
 satisfacerea serviciului militar în rândurile armatei romane;
 apărarea patriei.
STATUL ŞI DREPTUL ROMÂNESC DUPĂ 1989
Anul 1989 este, fără îndoială, cel mai important din istoria Europei, de la al Doilea Război
Mondial şi până în actualitate, statele din Europa Centrală şi de Est recâştigându-şi libertatea
după ani întregi de totalitarism. Polonia, Ungaria, Germania de Est, Cehoslovacia, Bulgaria şi
România au fost libere în sfârşit să îşi decidă viitorul. Evenimentele din anul 1989 au
constituit doar începutul schimbărilor care au avut loc în ţările din Europa Centrală şi de Est,
în tranziţia acestora de la comunism la democraţie.
Căderea regimului ceauşist
Evenimentele politice din Europa anunţau la finele anului 1989 căderea regimurilor
comuniste. Unificarea Germaniei, înlăturarea lui Honecher, Jivkov, Kadar, Jarujevski etc.
puneau capăt perioadei „războiului rece”. În noiembrie 1989, la Bucureşti se desfăşurau
lucrările Congresului al XIV-lea al PCR, iar în decembrie acelaşi an, la Moscova, avea loc
întalnirea „frăţească şi tovărăşească” dintre conducătorii partidelor comuniste şi
muncitoreşti. Ofensiva Occidentului, „bunăvoinţa” Moscovei, dar mai ales starea de
nemulţumire a românilor datorată regimului ceauşist au scos în stradă populaţia la
Timişoara, Bucureşti, apoi şi în celelalte oraşe ale ţării. Spre deosebire de alte ţări ale blocului
sovietic, în România comunismul a fost înlăturat printr-o luptă deschisă sângeroasă.
Demonstraţiile din ce în ce mai ample şi mai violente au culminat cu procesul controversat şi
execuţia lui Nicolae Ceauşescu şi a soţiei sale Elena, fapt ce a marcat căderea regimului
totalitar. România nu a putut avea o tranziţie paşnică de la comunism la democraţie, dată
fiind lipsa unei opoziţii reale în interiorul Partidului Comunist.
Lipsa de experinţă democratică dar şi presiunea străzii au condus România într-o perioadă de
tranziţie, în care trebuiau realizate pluralismul politic, economia de piaţă, regimul democratic
cerut de imperativele politice ale sfârşitului de mileniu.
Noi instituţii au fost aduse prin alegerile din mai 1990: Parlamentul şi Preşedinţia României.
Ioan Muraru în lucrarea sa “Drept parlamentar românesc” susţinea: „Constituţia din anul
1991 apare nu numai ca o expresie a voinţei Adunării Constituţionale, ci şi ca o consecinţă a
evoluţiilor inaugurate de Revoluţia din decembrie 1989”.
Constituţia din anul 1991
Schimbarea doctrinei ideologice, a cadrului instituţional de exercitare a puterii şi, în
consecinţă, a regimului politic în România, a avut loc în urma Revoluţiei din decembrie 1989,
în etape succesive desfăşurate cu rapiditate, confirmate prin Constituţia anului 1991. Aceasta
este structurată în 152 de articole, grupate în 7 titluri. Titlul I prevede forma republicană de
guvernământ a statului român, care este naţional, suveran, independent şi indivizibil, cu un
regim democratic semi-prezidenţial. Titlul II al Constituţiei din 8 decembrie reprezintă o
adevărată declaraţie de drepturi, libertăţi şi îndatoriri fundamentale ale cetăţenilor. În acest
sens, art. 40 din Constituţie stipulează dreptul la grevă, art. 41 legitimează protecţia
proprietăţii private, art. 30 stipulează libertatea de exprimare iar art. 48 din aceeaşi
Constituţie reglementează dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică.
Legiuitorul român a avut o nouă concepţie asupra promovării şi apărării drepturilor şi
libertăţilor cetăţeneşti, precum şi asupra racordării României la standardele internaţionale în
domeniul drepturilor omului şi al formei de guvernământ. Toată gama de drepturi şi libertăţi
fundamentale ale cetăţeanului, consacrate în documentele internaţionale au fost incluse
într-o manieră sistemică globală şi integrată în Constituţia adoptată în 1991 şi revizuită în
2003.
Principiul „nimeni nu este mai presus de lege” reiese din art.16 alin.2 din Constituţie.
Legătura între cetăţeanul român şi statul său nu se limitează doar la teritoriul naţional,
cetăţenii români bucurându-se de protecţia statului roman, oriunde s-ar afla. Sunt prezentate
în Constituţie şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor: fidelitatea faţă de ţară, respectarea
Constituţiei şi a legilor, apărarea ţării, contribuţiile financiare, exercitarea cu bună-credinţă a
drepturilor şi libertăţilor, precum şi a îndatoririlor fundamentale.
Constituţia reglementează şi o serie de instituţii juridice noi precum: Avocatul Poporului,
Consiliul Legislativ şi Curtea Constituţională.
Titlul III intitulat „Autorităţile publice” aduce reglementări cu privire la organizarea şi
funcţionarea statală a puterii poporului, bazată pe principiul statului de drept şi cel al
separaţiei puterilor în stat fiind menţionate: Parlamentul, Preşedintele şi Guvernul. Potrivit
dispoziţiilor constituţionale, Parlamentul României este organul reprezentativ suprem al
poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării. Parlamentul României este bicameral
potrivit art. 58 alin. 2 din Constituţie care prevede că Parlamentul este alcătuit din Camera
Deputaţilor şi Senat. Parlamentul României este alcătuit potrivit principiului reprezentării
voinţei suverane a poporului cele două Camere fiind alese prin vot universal, egal, direct,
secret şi liber exprimat, potrivit legii electorale. Potrivit art 60 alin. 1 din Constituţie, Camera
Deputaţilor şi Senatul sunt alese pentru un mandat de 4 ani, care poate fi prelungit, prin lege
organică, în caz de război sau de catastrofă. Parlamentul nou ales se întruneşte, la
convocarea Preşedintelui României, în cel mult 20 de zile de la alegeri. Prima sedinţă este
condusă de preşedintele de vârstă, împreună cu patru secretari, desemnaţi dintre cei mai
tineri parlamentari, membri ai Camerei Deputaţilor şi, după caz, ai Senatului. După validarea
mandatelor de deputat şi senator, conform vechiului regulament al Camerei Deputaţilor şi
Senatului, se alege Biroul permanent pentru fiecare cameră, preşedintele Senatului şi
preşedintele Camerei Deputaţilor (pe durata mandatului Parlamentului, prin vot secret, cu
buletine de vot pe care sunt înscrise numele şi prenumele tuturor candidaţilor propuşi de
grupurile parlamentare). Fiecare deputat şi senator depune un jurământ de credinţă faţă de
lege şi popor în forumul unit. Cele două camere sunt organizate pe grupuri parlamentare şi
pe comisii, conform Legii electorale şi regulamentelor interne. Lucrările de specialitate
pregătitoare deliberării în Camere sunt efectuate de comisiile parlamentare. Camera
Deputaţilor şi Senatul îşi desfăşoară activitatea în sesiuni ordinare şi extraordinare, pe
parcursul unei legislaturi, în sedinţe în plen, în sedinţe comune, în sedinţe de comisii.
Cinci sunt funcţiile care exprimă cel mai bine activitatea sau orientarea parlamentară şi
anume:
 funcţia de reprezentare;
 funcţia legislativă;
 funcţia de informare;
 funcţia de control parlamentar;
 funcţia de desemnare prin investire, alegere sau numire a unor autorităţi publice.
Parlamentul adoptă: legi constituţionale, legi organice, legi ordinare, regulamente şi moţiuni
de cenzură. Preşedinţii celor două Camere au dreptul de a adopta sau de a emite o serie de
acte prin care se concretizează diferite atribuţii respectiv: avize, rapoarte, decizii, adrese şi
hotărâri. Actele juridice ce emană de la organele interne ale Camerelor sau de la organele de
conducere ale acestora sunt manifestaţii de voinţă ale unor subiecte de drept public săvârşite
în scopul de a da naştere unor efecte juridice sau altfel spus, de a crea drepturi şi obligaţii.
Moţiunea de cenzură reprezintă o hotărâre aprobată prin vot, o modalitate prin care
Parlamentul îşi exprimă voinţa politică şi juridică într-o anumită chestiune ce ţine de politică
internă şi externă.
Presedintele Romaniei este ales prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat.
Potrivit Constituţiei, Preşedintele României reprezintă statul român şi este garantul
independenţei naţionale, al unităţii şi al integrităţii teritoriale a ţării.
Acesta veghează la respectarea Constituţiei şi la buna funcţionare a autorităţilor publice. În
acest scop, Preşedintele exercită funcţia de mediere între puterile statului, precum şi între
stat şi societate. Preşedintele beneficiază de o legitimitate populară, rezultată din alegerea sa
directă de către electorat.
Potrivit Constituţiei din 1991, Preşedintele României era ales pentru un mandat de 4 ani. În
urma revizuirii Constituţiei din 2003 această prevedere a fost modificată, mandatul
Preşedintelui României fiind în prezent de 5 ani. Preşedintele este ales direct de către
electorat, cu majoritatea simplă a electoratului prezent în primul scrutin sau, în caz de
neobţinere a acesteia, cu majoritatea, în al doilea scrutin, în confruntarea primilor doi clasaţi.
Funcţia prezidenţială este incompatibilă cu orice altă funcţie publică sau privată.
Preşedintele României se bucură de un regim de imunităţi prezidenţiale, dar cu
obligativitatea răspunderii politice şi penale pentru modul în care îşi exercită prerogativele
ce-i revin.
Preşedintele României este comandantul forţelor armate şi îndeplineşte funcţia de
Preşedinte al Consiliului Suprem de Apărare a Ţării.
În cazul săvârşirii unor fapte grave prin care încalcă prevederile Constituţiei, Preşedintele
României poate fi suspendat din funcţie de Camera Deputaţilor şi de Senat, în şedinţă
comună, cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor, după consultarea Curţii
Constituţionale. Preşedintele poate da Parlamentului explicaţii cu privire la faptele ce i se
impută.
Textul constituţional reliefează trei funcţii ale Preşedintelui României şi anume:
 functia de reprezentare;
 functia de garant;
 functia de mediere.
Preşedintele României emite decrete care pot avea caracter normativ sau individual.
Guvernul este autoritatea publică a puterii executiv, care funcţionează în baza votului de
încredere acordat de Parlament, şi care potrivit programului său de guvernare acceptat de
Parlament, asigură realizarea politicii interne şi externe a ţării şi exercită conducerea
generală a administraţiei publice. Funcţiile Guvernului sunt:
 funcţia de strategie;
 funcţia de reglementare;
 funcţia de administrare a proprietăţii statului;
 funcţia de reprezentare;
 funcţia de autoritate de stat.
Guvernul răspunde politic numai în faţa Parlamentului pentru întreaga sa activitate. Fiecare
membru al Guvernului răspunde politic în mod solidar cu ceilalţi membri pentru activitatea
Guvernului şi pentru actele acestuia. Răspunderea politică a Guvernului constă în demiterea
sa, ca urmare a retragerii încrederii acordate de către Parlament, prin adoptarea unei
moţiuni de cenzură.
Pe lângă răspunderea politică, membrii Guvernului pot raspunde şi civil, contravenţional,
disciplinar sau penal. Urmărirea penală a membrilor Guvernului intră în competenţa
Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie care deţine şi competenţa de
judecată.
Potrivit Constituţiei, teritoriul României este organizat, sub aspect adminstrativ, în comune,
oraşe şi judeţe; în condiţiile legii, unele oraşe pot fi declarate municipii. Administraţia publică
din unităţile administrativ-teritoriale se întemeiază pe principiul autonomiei locale şi pe cel al
descentralizării serviciilor publice.
Autonomia locală este numai administrativă şi financiară, fiind exercitată pe baza şi în
limitele prevăzute de lege şi priveşte organizarea, funcţionarea, competenţele şi atribuţiile,
precum şi gestionarea resurselor care, potrivit legii, aparţin comunei, oraşului sau judeţului,
după caz. Prefectul este reprezentantul Guvernului pe plan local şi conduce serviciile publice
descentralizate ale ministerelor şi ale celorlalte organe centrale din unităţile administrativ-
teritoriale.
Consiliile locale sunt formate din consilieri aleşi prin vot universal, egal, direct, secret şi liber
exprimat având iniţiativă şi emiţând hotărâri în toate problemele de interes local.
Sistemul organelor judecătoreşti este constituit din judecătorii, tribunale, curţi de apel şi
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Consiliul Superior al Magistraturii este alcătuit din magistraţi aleşi, pentru o durata de 4 ani,
de Camera Deputaţilor şi de Senat, în şedinţă comună.
Curtea Constituţională este garantul supremaţiei Constituţiei, reprezentând unica autoritate
de jurisdicţie constituţională în România şi având caracter exclusiv de competenţă. Curtea
Constituţională asigură controlul constituţionalităţii legilor, a tratatelor internaţionale, a
regulamentelor Parlamentului şi a ordonanţelor Guvernului. Aceasta se pronunţă numai
asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau
completa prevederile supuse controlului. Curtea Constituţională se compune din 9 judecători
numiţi pentru un mandat de 9 ani, care nu poate fi prelungit sau înnoit. Curtea
Constituţională are un preşedinte ales prin vot secret, cu majoritatea voturilor judecătorilor,
pe o perioadă de 3 ani. Preşedintele Curţii Constituţionale are următoarele atribuţii:
 coordonează activitatea Curţii Constituţionale;
 convoacă şi prezidează şedinţele Curţii Constituţionale;
 desemnează judecătorul-raportor în cazurile prevăzute de lege şi stabileşte termenele de
judecată;
 reprezintă Curtea Constituţională în faţa autorităţilor publice şi a altor organizaţii, române
sau străine;
 constată cazurile de încetare a mandatului judecătorilor şi sesizează autorităţile publice
care i-au numit, pentru ocuparea postului devenit vacant;
 îndeplineşte alte atribuţii prevăzute de lege sau de Regulamentul de organizare şi
funcţionare a Curţii Constituţionale.
Curtea Constituţională pronunţă decizii, hotărâri şi emite avize.
Curtea Constituţională controlează constituţionalitatea legilor înainte de promulgare,
controlează constituţionalitatea regulamentelor celor două Camere ale Parlamentului,
procedura pentru alegerea Preşedintelui României. În acelaşi timp, judecă contestaţiile care
au ca obiect constituţionalitatea unui partid politic, emiterea avizului pentru suspendarea din
funcţie a Preşedintelui României, revizuirea Constituţiei etc.
Curtea veghează la respectarea procedurii pentru organizarea şi desfăşurarea
referendumului şi confirmă rezultatele acestuia.
Judecătorii Curţii Constituţionale au pregătire juridică superioară şi o vechime de cel puţin 18
ani în activitatea juridică sau în învăţământul juridic superior. Funcţia de judecător al Curţii
Constituţionale este incompatibilă cu orice altă funcţie publică sau privată, excepţie făcând
funcţiile didactice din învăţământul juridic superior.
Art. 8 din Constituţia din 1991 consacră principiul pluralismului. Partidele politice se
constituie şi îşi desfăşoara activitatea în condiţiile legii contribuind la definirea şi la
exprimarea voinţei politice a cetăţenilor, respectând suveranitatea naţională, integritatea
teritorială, ordinea de drept şi principiile democraţiei. O nouă lege care reglementează
înfiinţarea, organizarea şi activitatea partidelor politice a fost elaborată în anul 2003.
Constituţia din 1991 a fost modificată şi completată prin Legea nr. 429/2003 de revizuire a
Constituţiei României. Aprobată prin Referendum-ul naţional din 18-19 octombrie 2003,
aceasta a intrat în vigoare în 29 octombrie 2003.
Dreptul românesc după 22 decembrie 1989
O serie de transformări de substanţă ale dreptului au avut loc ca urmare a Revoluţiei din
decembrie 1989, a răsturnării regimului dictatorial ceauşist şi a trecerii spre democraţia
specifică statului de drept.
În perioada de referinţă, s-a declansat în România reformarea cadrului legislativ, în vederea
armonizării acestuia cu aquis-ul comunitar.
Reforma cadrului legislativ se referă la reaşezarea sau inovaţia adusă în domeniul legislativ
pentru a se putea permite realizarea diverselor segmente de reformă, prevăzute în cadrul
programelor de guvernare şi strategiilor specifice diverselor domenii de politica publică.
În acest scop al alinierii la normele europene, o multitudine de legi şi alte acte normative au
fost înlocuite sau modificate.
Noua Constituţie consacră principiul puterii judecătoreşti, ca fiind separată şi egală cu cea
executivă şi legislativă. Aşadar, atribuţiile privind încadrarea, promovarea, sancţionarea şi
eliberarea din funcţie a magistraţilor au fost date în competenţa Consiliului Superior al
Magistraturii.
Numeroase modificări au fost aduse legislaţiei ce reglementează sectorul economic şi
financiar fapt ce a contribuit la dezvoltarea iniţiativei personale, dezvoltarea sectorului
privat, creşterea calităţii produselor şi serviciilor.
În materie penală, au fost luate măsuri de incriminare a unor noi fapte periculoase, dar şi de
stabilire a unor garanţii procesuale pentru persoanele cercetate, astfel încât să se respecte
principiul prezumţiei de nevinovăţie.
Garanţiile procesual-penale au fost sporite prin modificarea Codului de procedură penală, în
special cele referitoare la măsurile privative sau restrictive de libertate, asistenţa juridică şi
reprezentarea, cele privind instituirea controlului judecătoresc asupra soluţiilor procurorului
de netrimitere în judecată.
În această materie au fost introduse noi instituţii: protecţia martorilor, înregistrările audio şi
video ca mijloace de probă, investigatorii sub acoperire etc.
Alte măsuri legislative luate în perioada de referinţă: repararea daunelor morale, extinderea
dreptului la repararea pagubei, dispoziţiile speciale pentru minorii care au drepturi
procesuale proprii şi un regim special de detenţie preventivă.
Integrarea României în Uniunea Europeană
Aderarea României la Uniunea Europeană a avut loc la 1 ianuarie 2007. Această dată a fost
propusă la Summitul de la Salonic din 2003 și confirmată la Bruxelles pe 18 iunie 2004.
Procesul de integrare a României în Uniunea Europeană, a presupus adaptarea normelor de
drept pozitiv la reglementările şi principiile specifice dreptului comunitar, care, în principiu,
este în acord cu preceptele dreptului natural, asigurându-se astfel respectarea drepturilor
fundamentale ale indivizilor, cât şi premisele formării, modelării şi realizării personalităţii
umane în toate planurile vieţii social-economice.
Armonizarea legislaţiei naţionale cu acquis-ul comunitar este un proces continuu ce are ca
obiectiv asigurarea unei compatibilităţi depline ale normelor de drept intern cu legislaţia
comunitară, prin modificarea sau completarea actelor normative naţionale ajustându-le la c. perioada unei relative destinderi interne.
cerinţele acquis-ul comunitar, normele juridice comunitare devenind astfel parte
componentă a dreptului naţional.
2. Prin ce s-a evidenţiat activitatea Partidului Comunist în aplicarea articolului 209 din Codul
De asemenea, armonizarea legislaţiei naţionale cu acquis-ul comunitar aduce multiple
penal, între anii 1957-1959?
beneficii interne, concretizate într-un cadru legislativ dinamic şi progresiv, care promovează
principiile şi valorile economiei de piaţă şi ale unui stat bazat pe drept, toate acestea
a. supunerea la torturi pentru mărturisiri complete;
reprezentând de fapt, condiţii absolut necesare dezvoltării oricărui stat european modern.
b. confiscarea parţială sau totală a averilor celor care manifestau atitudine ostilă faţă de
Armonizarea cu aquis-ul comunitar favorizează considerabil, dezvoltarea sectorului privat, intrarea în gospodăriile agricole colective;
c. pedepsirea actelor de nesupunere cu munca forţată.
factor important pentru asigurarea unei creşteri economice durabile. În plus, legislaţia
armonizată contribuie substanţial la crearea unui mediu investiţional propice şi atractiv
pentru investitorii străini, care vor găsi în România un mediu juridic sigur, stabil şi previzibil, 3. Care erau organele supreme ale puterii de stat, potrivit Constituţiei din anul 1965?
factor important pentru stabilirea şi creşterea investiţiilor străine directe.
a. Marea Adunare Naţională şi Partidul Comunist Român;
STATUL ŞI DREPTUL ROMÂNESC ÎNTRE 1948-1989 b. Marea Adunare Naţională şi Consiliul de Miniştri;
c. Marea Adunare Naţională şi Consiliul de Stat.
Instaurarea regimului comunist în România

Organizarea de stat şi dreptul în perioada 1948-1965 4. Potrivit Constituţiei României din 1991, exercitarea conducerii generale a administraţiei
publice aparţine:
-Dreptul constituţional
a. Parlamentului;
-Legislaţia agrară. Naţionalizarea şi colectivizarea b. Guvernului;
c. Prefecţilor.
-Legislaţia penală

Statul şi dreptul românesc în perioada regimului socialist (21 august 1965–22 decembrie 5. Ce organism are sarcina de verificare a constituţionalităţii legilor şi a hotărârilor de Guvern,
1989) potrivit Constituţiei României adoptată în 1991?

a. Curtea de Conturi;
b. Curtea Constituţională;
STATUL ŞI DREPTUL ROMÂNESC DUPĂ 1989 c. organizaţiile nonguvernamentale.

6. De către cine este reprezentată autoritatea legiuitoare a ţării, potrivit Constituţiei

României din 1991?
Căderea regimului ceauşist

Constituţia din anul 1991 a. Guvernul României;

b. Parlamentul României;
Dreptul românesc după 22 decembrie 1989 c. Curtea Constituţională.

Integrarea României în Uniunea Europeană

Alegeţi varianta corectă!

1. Pentru România, perioada 1948-1964 a reprezentat:

a. perioada prelucrării, organizării şi consolidării puterii de către comunişti;

b. perioada regimului comunist de esenţă neostalinistă;