Concluziile Raportului final al Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza

Dictaturii Comuniste din România

Necesitatea analizei, repudierii şi condamnării regimului comunist

Pe baza examinării a mii şi mii de pagini de documente, luând în consideraţie
existenţa unei imense literaturi analitice şi de mărturii care probează natura antipatriotică
a dictaturii comuniste, putem afirma că regimul comunist din România (1945-1989) a
fost nelegitim şi criminal 1 . A sosit aşadar momentul să evaluăm natura şi moştenirile
regimului comunist. Acest lucru este cu atât mai important cu cât există tentaţia simultană
de a idealiza perioada lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, uitându-se faptul că aceasta a fost de
fapt baza pe care s-a edificat dictatura lui Nicolae Ceauşescu, şi, pe de altă parte, tendinţa
de a scuza ororile epocii Ceauşescu în numele pretinsului ataşament faţă de valorile
naţionale. Simplu spus, regimul comunist din România, un sistem totalitar de la înfiinţare
şi până la prăbuşire, a fost unul bazat pe încălcarea constantă a drepturilor omului, pe
supremaţia unei ideologii ostile societăţii deschise, pe monopolul puterii exercitat de un
grup restrâns de indivizi, pe represiune, intimidare şi corupţie. Trebuie accentuat astfel
faptul că Republica Populară Română, înfiinţată prin dictat, ori mai exact spus, prin
lovitură de stat, a simbolizat o triplă impostură: nu a fost nici republică (în sensul autentic
al acestui concept), nici populară şi, în mod cert, nici românească. Acelaşi lucru trebuie
spus despre perioada Ceauşescu, în care retorica suveranităţii naţionale a fost mai presus
de orice un alibi pentru perpetuarea dictaturii prin manipularea sentimentelor populaţiei.
Pe parcursul perioadei comuniste, România a suferit consecinţele aplicării inflexibile a
dogmelor leniniste: industrializarea forţată, întemeiată pe un model vetust de creştere
economică care favoriza industria grea în detrimentul industriilor producătoare de bunuri
de consum; lichidarea proprietăţii private deopotrivă în zonele urbane şi rurale, asociată
cu politica violentă şi brutală de colectivizare a agriculturii; nimicirea valorilor
tradiţionale în numele unei false modernizări sociale şi economice; controlul metodic şi
mereu mai pervers asupra spaţiului social şi al vieţii intime a cetăţenilor (mai ales prin
politica natalistă a dictaturii lui N. Ceauşescu). Sfera privată a fost astfel aproape complet
anexată de către tentacularul partid/stat totalitar. Ca şi în URSS, viaţa cotidiană în
socialismul de stat era invadată de elemente propagandistice şi de control dictate de
partid 2 .
1
Reluăm, în cadrul acestui capitol, de o manieră sintetică, cu mici adăugiri şi modificări, principalele
capete de acuzare împotriva regimului comunist formulate în Raportul pentru condamnarea regimului
politic comunist ca nelegitim şi criminal propus Preşedintelui României, Traian Băsescu, de Sorin Ilieşiu în
octombrie 2005, text actulizat în ianuarie 2006. (Supliment, „Revista 22”, nr. 188, 21 martie 2006). Textul
reprezintă în cea mai mare parte un rezumat concis al materialului documentar elaborat vreme de peste 12
ani de către Centrul Internaţional de Studii asupra Comunismului din cadrul Fundaţiei Academia
Civică/Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei.
2
Paul Cernat, Ion Manolescu, Angelo Mitchevici, Ioan Stanomir, Explorări în comunismul românesc, Iaşi,
Editura Polirom, vol. I, 2004; vol. II, 2005; Adrian Neculau (coord.), Viaţa cotidiană în comunism, Iaşi,
Editura Polirom, 2004.

1
 Regimul comunist din România nu a cunoscut de fapt o veritabilă de radicalizare.
Pentru aceşti oameni, stalinismul ţinea de ordinea veşniciei 3 . De la instaurarea sa prin
dictat regimul comunist a urmărit distrugerea statului de drept, a pluralismului, a
economiei de piaţă şi a libertăţii spiritului. Ascultând orbeşte ordinele Kremlinului, prima
generaţie de comunişti români aflaţi la putere şi, în primul rând, Gheorghiu-Dej, Ana
Pauker, Vasile Luca, Teohari Georgescu, Gheorghe Apostol, Iosif Chişinevschi,
Alexandru Moghioroş, Petre Borilă, Alexandru Drăghici, Ion Gheorghe Maurer, Emil
Bodnăraş, Chivu Stoica, Miron Constantinescu, Leonte Răutu, Dumitru Coliu şi Leontin
Sălăjan au impus un sistem întemeiat pe teroare şi represiune universalizată. Toate
instituţiile statului totalitar au fost create în timpul epocii Dej. Nicolae Ceauşescu şi
grupul de aparatcici care l-a susţinut le-a perfecţionat şi le-a dus la cele mai dezastruoase
consecinţe. În contrast cu diversele tendinţe revizioniste şi cu miturile epocii Ceauşescu,
Comisia Prezidenţială susţine că a existat o continuitate între perioada Dej şi perioada
Ceauşescu.
Gheorghiu-Dej şi acoliţii săi au respins de stalinizarea iniţiată de Nikita Hruşciov
şi au exploatat sentimentele antisovietice ale populaţiei pentru a-şi clădi o bază de putere.
Acest lucru îl recunoaşte chiar şi un fost ideolog comunist precum Ion Iliescu. Nu s-a
produs de fapt în România o de totalitarizare a dictaturii în sensul transformării ei într-un
regim mai tolerant şi al scăderii impactului ideologiei asupra întregii societaţi.
Dimpotrivă, după o scurtă şi precară liberalizare, Nicolae Ceauşescu, venit la putere în
martie 1965, a reluat la puţin timp după aceea vechile fixaţii staliniste. Pentru Ceauşescu,
creşterea rolului conducător al PCR apărea drept o „necesitate obiectivă”. Constituţia
adoptată în 1965 proclama cu vigoare faptul că PCR era forţa politică conducătoare în
România socialistă. Istoria ţării era rescrisă astfel încât să prezinte partidul comunist
drept continuatorul tradiţiei de luptă pentru independenţa naţională. Perioada
cominternistă era menţionată, însă întotdeauna cu scopul de a o contrasta cu ceea ce
propaganda glorifica sub numele de „Epoca de aur - epoca Ceauşescu”. Astfel s-a
configurat mitologia „obsedantului deceniu” menită să contrapună perioada Gheorghiu-
Dej (cel de până la ruptura cu Kremlinul) celei de presupusă renaştere naţională asociată
cu numele lui N. Ceauşescu. Cultul personalităţii conducătorului suprem a devenit, mai
ales după 1968, fundamentul ideologic al sistemului. Ceauşescu era prezentat drept
călăuză vizionară, erou între eroii neamului, fiinţa providenţială, personalitate de vârf a
vieţii internaţionale, demiurg, arhitect, strateg de geniu şi câte altele. La rândul ei, Elena
Ceauşescu, o persoană cu slabe înzestrări intelectuale, însă animată de o ambiţie
nemăsurată, a devenit şi ea subiectul unui deşănţat cult 4 . S-au întrecut în această privinţă
barzii oficiali ai ceauşismului, poeţii de curte Adrian Păunescu şi Corneliu Vadim Tudor.
Un întreg aparat de propagandă a contribuit la crearea unui climat al linguşelii, ipocriziei
şi duplicităţii universalizate. În atari condiţii, simpla decenţă devenea un act de rezistenţă,

3
Vladimir Tismăneanu, Stalinism pentru eternitate. O istorie politică a comunismului românesc, Iaşi,
Editura Polirom, 2005; Dennis Deletant, România sub regimul comunist, Bucureşti, Fundaţia Academia
Civică, 1997.
4
Privitor la biografia Elenei Ceauşescu, menţionăm că în anii războiului, din toamna lui 1942 şi până în
vara 1943, aceasta nu a avut legătură de partid. După 1945 acest lucru a fost examinat intens şi, în 1960, un
referat semnat de Dumitru Coliu propunea rectificarea stagiului de vechime începând cu anul 1939.
Autobiografia Elenei Ceauşescu scrisă în acel an este plină de erori gramaticale; ANIC, fond CC al PCR -
Secţia Cadre, dosar nr. 1424 C (Dosarul de cadre al Elenei Ceauşescu). Menţionăm că acest dosar de cadre
este printre foarte puţinele pe care membrii şi experţii Comisiei Prezidenţiale le-au putut consulta.

2
iar sfidarea pe faţă a dictatorului şi a aparatului pe care se sprijinea devenea o formă de
curaj etic exemplar.
Îndărătul ideologiei naţiunii socialiste unitare şi omogene se aflau obsesiile
monolitismului leninist combinate cu cele ale unei extreme drepte recidivate cu
binecuvântarea liderilor comunişti şi în primul rând a lui Nicolae Ceauşescu. „Societatea
socialistă multilateral dezvoltată” era, de fapt, numele unui sistem politic şi economic
îngheţat, dominat de un lider faraonic şi de anturajul său imediat. Sub Ceauşescu, în
pofida promisiunilor legate de întărirea „legalităţii socialiste”, a continuat demonizarea
proprietăţii private, persecutarea credinţelor şi practicilor religioase, criminalizarea
oricărei forme de opoziţie. Nu mai puţin semnificativ, Ceauşescu şi regimul au dus la
paroxism politica „demografică” de persecutare a femeilor şi copiilor. Disidenţa,
fenomen general în blocul sovietic după 1964, a fost strivită nemilos de cerberii
regimului şi instrumentul lor principal, Securitatea. Să menţionăm aici acţiunile constante
de marginalizare, compromitere şi lichidare a oricăror forme de gândire şi acţiune liberă:
persecuţia mişcării iniţiate şi conduse de Paul Goma, cea mai importantă acţiune de
protest colectiv împotriva încălcării drepturilor omului, arestările şi prigoana în rândurile
muncitorilor mineri care au declanşat greva din vara anului 1977, sălbatica persecuţie a
lui Vasile Paraschiv şi a altor activişti angajaţi în lupta pentru sindicate libere, distrugerea
efortului de a crea Sindicatul Liber al Oamenilor Muncii din România, acţiunile
împotriva unor disidenţi, oponenţi şi critici ai regimului precum (ordinea nu este
alfabetică şi nu indică vreo ierarhie a meritelor, iar lista nu se pretinde a fi exhaustivă):
Dorin Tudoran, Radu Filipescu, Vlad Georgescu, Doina Cornea, Cs. Gymesi Éva,
Gabriel Andreescu, Mihai Botez, Mariana Celac, Petre Mihai Băcanu, Anton Uncu,
Mihai Creangă, Ştefan Niculescu-Maier, Alexandru Chivoiu, Dumitru Iuga, Ionel Cană,
Gheorghe Braşoveanu, Carmen Popescu, Nicolae Liţoiu, Ion Drăghici, Ion Bugan, Géza
Szöcs, William Totok, Herta Müller, Richard Wagner, Helmuth Frauendorfer, Ion Puiu,
Iulius Filip, Victor Frunză, Aurel Dragoş Munteanu, Vasile Gogea, Molnár Gusztáv,
Barabás Francisc, Barabás-Márton Piroska, Barabás János, Borbély Ernő, Búzás László,
Pavel Nicolescu, Dimitrie Ianculovici, Gheorghe Calciu-Dumitreasa, Liviu Babeş,
Dumitru Mircescu, Gheorghe Fiştioc, Viorel Padina, Aurelian Popescu, Silviu Cioată,
Dan Petrescu, Liviu Cangeopol, Liviu Antonesei, Ana Blandiana, Mircea Dinescu, Tökes
László, Andrei Pleşu, Ion Negoiţescu, Ion Vianu, Dumitru Mazilu, Nicu Stăncescu, Luca
Piţu, Nica Leon 5 . Nu trebuie uitate acţiunile represive împotriva Bisericilor
neoprotestante şi a credincioşilor Bisericii Greco-Catolice (interzisă încă din 1948). În
1975, N. Ceauşescu a semnat, în numele României, Actul Final al Conferinţei de la
Helsinki. Departe de a se conforma angajamentelor luate pe plan internaţional, regimul
comunist a continuat să calce în picioare drepturile cetăţenilor. Pe scurt, regimul a
continuat să opereze după logica exclusivistă a bolşevismului, văzând în orice act
autonom o inacceptabilă sfidare.

5
Vezi capitolul despre România în Stéphane Courtois et al., Cartea neagră a comunismului, Bucureşti,
Editura Humanitas - Fundaţia Academia Civică, 1998; Paul Goma, Culoarea curcubeului ’77. Cod
“Bărbosul”, Iaşi Editura Polirom, 2005; seria de volume „Analele Sighet” publicate de Fundaţia Academia
Civică; Dorin Tudoran, Frost or Fear. Reflections on the Condition of the Romanian Intellectual, Daphne,
Ala. Europa Media, 1988; Vasile Paraschiv, Lupta mea pentru sindicate libere în Romania. Terorismul
politic organizat de statul comunist, Iaşi, Editura Polirom, 2005; Herma Kennel, Jogging cu Securitatea,
rezistenţa tânărului Radu Filipescu, traducere de Nora Iuga, Bucureşti, Editura Universal Dalsi, 1998.

3
 O formaţiune devorată de lupte intestine pentru putere, PCR a respins întotdeauna
fracţionismul, iar democraţia de partid a fost o himeră propagandistică. În egală măsură,
conducerea PCR a acţionat neîntrerupt pentru eliminarea, la nevoie prin forţă, a oricăror
gesturi de independenţă civică. Tocmai din acest motiv, disidenţa din România, atâta câtă
a fost, nu a izbutit să genereze acţiuni de protest colectiv echivalente cu Carta 77 din
Cehoslovacia, sindicatul liber Solidaritatea din Polonia sau Opoziţia Democratică din
Ungaria. Trebuie respins categoric mitul care încearcă să acrediteze ideea existenţei a
două Securităţi: una internaţionalistă, de sorginte etnică alogenă, până în 1960, şi
cealalată, de pură stirpe românească, devotată „gliei şi neamului”. Fără a nega faptul că în
prima sa fază Securitatea a acţionat cu o brutalitate înspăimântătoare pentru zdrobirea
oricărui inamic, real sau imaginar, al regimului, este necesar să accentuăm că în perioada
Ceauşescu această instituţie a continuat să practice metode ilegale de lichidare a oricărei
forme de rezistenţă. Trebuie amintit aici rolul excepţional jucat în demascarea naturii
criminale a regimului şi a Securităţii de cartea Orizonturi roşii de Ion Mihai Pacepa. Mai
întâi publicarea în limba engleză a acestei cărţi, în 1987, apoi transmiterea la secţia
română a postului de radio Europa Liberă a memoriilor acestui defector de cel mai înalt
rang – înaintea fugii sale, Pacepa era consilier personal al lui Ceauşescu, general
locotenent, director-adjunct al Direcţiei de Informaţii Externe şi secretar de stat în
Ministerul de Interne – a contribuit la degradarea dramatică a imaginii lui Ceauşescu.
Informaţiile oferite de Pacepa au fost de asemenea un important revelator al caracterului
criminal al dictaturii în influente cercuri politice şi de media din Vest. Securitatea şi
moştenitorii săi nu i-au iertat vreodată lui I. M. Pacepa ceea ce ei consideră a fi fost o
„trădare”. Posturile de radio occidentale, „Europa Liberă”, BBC, „Vocea Americii”,
Deutsche Welle, Radio France Internationale, au contribuit esenţial la informarea
cetăţenilor României privind situaţia din ţară şi din lume. Nu întâmplător regimul a purtat
un război neîntrerupt împotriva lor şi mai cu seamă împotriva „Europei Libere”. Trei
directori ai acestui post de radio au murit în împrejurări suspecte, probabil iradiaţi (Noel
Bernard, Mihai Cismărescu şi Vlad Georgescu) 6 . Spre disperarea politrucilor din ţară,
Radio „Europa Liberă” a fost într-adevăr ceea ce s-a dorit a fi: ziarul vorbit al românilor
de pretutindeni. Omagiem aici memoria unor Ghiţă Ionescu, Preda Bunescu, Noel
Bernard, George Ciorănescu şi Vlad Georgescu, oameni care au luptat cu altruism şi
pasiune pentru cunoaşterea şi rostirea adevărului. Omagiem memoria lui Virgil Ierunca,
intelectual critic, scriitor şi eseist de marcă, ale cărui emisiuni au ţinut trează conştiinţa
morală românescă. Subliniem rolul Ligii pentru Apărarea Drepturilor Omului din
România de la Paris care din 1977 a sensibilizat Occidentul în problema abuzurilor din
România. Merită menţionat în acest context şi numele lui Remus Radina.
Antioccidentalismul PCR şi al Securităţii a rămas neschimbat după moartea lui
Gheorghiu-Dej, fiind acum chiar potenţat de aspiraţiile lui Ceauşescu de a fi privit drept
un lider al „luptei anti-imperialiste” pe plan global. Mult-trâmbiţata „democraţie
muncitoresc revoluţionară - unică în felul ei”, contribuţia lui Ceauşescu la demagogia
despre democraţia socialistă, nu era decât un paravan retoric pentru perpetuarea unui
regim totalitar închistat, sufocant şi obtuz. Teoria marxistă respingea aşa-numitele
„libertăţi formale” drept mofturi burgheze. În numele acestei „democraţii de masă”, de
fapt un colectivism oligarhic, spre a relua termenul propus de George Orwell în romanul
1984, se călca în picioare demnitatea fiinţei umane şi se batjocoreau drepturile sale
6
Experţii Comisiei nu au avut acces la dosarele complete ale directorilor Europei Libere.

4
inalienabile. „Omul nou” glorificat de propaganda regimului era de fapt fiinţa total
pliabilă, fără şira spinării şi fără un sentiment al responsabilităţi. Una dintre cele mai
grave moşteniri ale comunismului o reprezintă tocmai această larg-răspândită psihologie
cinică şi conformistă. La care se adaugă utilizarea delaţiunii ca armă favorită a
Securităţii. Recrutarea de informatori începea încă din şcoli, continua apoi în facultăţi,
întreprinderi, institute de cercetare etc. Informatorii erau micile, dar importantele rotiţe
ale mecanismului terorist. Însă ofiţerii de securitate şi din alte unităţi ale Ministerului de
Interne erau cei care acţionau direct pentru supravegherea, intimidarea şi terorizarea
populaţiei. Securitatea, miliţia, procuraturile militare, grănicerii erau subordonate la
rândul lor secţiilor specializate ale CC al PCR. Miniştrii de interne şi şefii Securităţii au
fost cu toţii soldaţi fideli ai partidului. Cei mai mulţi au fost ei înşişi activişti de partid,
înainte de a lucra în Securitate. Să-i menţionăm aşadar pe cei responsabili, ca demnitari ai
aparatului represiv, pentru ceea ce s-a petrecut vreme de peste patru decenii în România,
pentru sutele de mii de morţi şi deportaţi: Teohari Georgescu, ministru de interne implicat
în luarea puterii şi instituirea regimului de teroare în masă, precum şi adjuncţii săi
Vladimir Mazuru şi Marin Jianu; Emil Bodnăraş, şef al Serviciului de Informaţii care a
jucat un rol cheie în terorizarea populaţiei între 1945-1947; Pintilie Bodnarenko
(Pantiuşa) spion sovietic, primul şef al Securităţii; Alexandru Nicolschi (Grünberg), mâna
dreapta a lui Pintilie, organizatorul sistemului concentraţionar din România stalinizată;
Alexandru Drăghici, succesorul lui Teohari Georgescu; adjuncţii săi, în diverse perioade,
Ladislau Ady, Aurel Stancu, Vasile Negrea, Ion Vinţe, Grigore Răduică, Ionel Gal;
Cornel Onescu (succesorul lui Drăghici); Ion Stănescu, Gheorghe Homoştean, Teodor
Coman, Emil Bobu, Tudor Postelnicu, Iulian Vlad. Aceştia, la rândul lor, au lucrat direct
cu secretarii CC şi şefii de secţii ale CC al PCR, responsabili cu coordonarea organelor
represive: Iosif Chişinevschi, Mirel Costea, Alexandru Moghioroş, Nicolae Ceauşescu,
Petre Lupu, Vasile Patilineţ, Virgil Trofin, Iosif Banc, Ion Coman, Emil Bobu,
Constantin Olteanu. Activităţile Securităţii pe plan extern au avut de asemenea loc sub
directa îndrumare a partidului. Şefii spionajului românesc şi subordonaţii lor aveau, ca
misiune principală, anihilarea rezistenţei din exterior, a mişcărilor de exil opuse
statului/partid totalitar. Să-i amintim: Mihai Gavriliuc, Wilhem Einhorn, Nicolae
Doicaru 7 , Ion Mihai Pacepa 8 , Romus Dima, Nicolae Pleşiţă, Aristotel Stamatoiu.
Generalul securist Nicolae Pleşiţă a lucrat atât în represiunea internă, cât şi în eforturile
de a anihila forţele democratice din exil. În chip scandalos, acest torţionar continuă să
apară în diverse emisiuni de televiziune şi să-şi ponegrescă fostele victime. Pensiile
foştilor ofiţeri de securitate sunt în multe cazuri de zece ori mai mari decât pensia unui
fost profesor de liceu.
Comisia Controlului de Partid (CCP) a jucat de asemenea un rol nefast în
lichidarea oricăror tentative de a organiza minime dezbateri ori de a contesta abuzurile
liderilor. Şeful CCP a fost mai întâi Iosif Rangheţ, căruia i-a succedat ca şef veteranul

7
Generalul Doicaru a fost epurat după defecţiunea fostului său adjunct Pacepa. Apropiat de grupul care a
semnat Scrisoarea celor şase, se pare că în ultima perioadă a vieţii s-a distanţat de propriul trecut. După
1990 există indicii că s-a opus tendinţelor de subordonare a serviciilor de informaţii române faţă de cele
sovietice. Moare în februarie 1991, într-un straniu accident de vânătoare.
8
I. M. Pacepa a rupt cu sistemul în 1978, defectând prin R. F. Germană către SUA. Informaţiile şi
dezvăluirile sale sunt comparabile cu cele furnizate de defectori celebri din perioada stalinismului (Walter
Kriwitskzy şi Aleksander Orlov), precum şi cu cele oferite de colonelul polonez Ryszard Kuklinski în
perioada Solidarităţii din Polonia.

5
cominternist Constantin Pîrvulescu, avându-l ca adjunct pe Dumitru Coliu (Colev). După
mazilirea lui Pîrvulescu (1958), generalul politic Coliu, membru proeminent al facţiunii
moscovite din partid, a preluat şefia, avându-l adjunct pe János Vincze (Ion Vinţe), fost
general de securitate. Coliu a condus un timp Ministerul Controlului de Stat, altă
instituţie teroristă. Adjuncta sa a fost Vanda Nikolschi, veche militantă cominternistă
(fără legătura cu generalul securist Nicolschi). În fruntea serviciului de informaţii al
armatei s-a aflat în anii ’50 generalul de origine rusă Serghei Nikonov (Nicolau), spion
sovietic. Soţia sa, Nina, a fost mult timp secretara personală a lui Gh. Gheorghiu-Dej.
Responsabilitatea finală şi incontestabilă pentru ce s-a petrecut în România revine,
conform chiar modelului leninist al centralizării birocratice absolute, membrilor Biroului
Politic, secretarilor CC şi, mai presus decât oricui, secretarului general. Consultarea
permanentă cu emisarii sovietici a fost o regulă respectată cu sfinţenie în perioada 1944-
1963. De la CC şi Ministerul de Interne şi până la Comitetul de Stat al Planificării şi
Ministerul Sănătaţii, toate instituţiile statului şi partidului aveau consilieri sovietici.
Menţionăm aici pe Katelineţ (consilierul lui Dej), pe Aleksandr Mihailovici Saharovski
(principalul consilier la Ministerul de Interne/Securitate) şi pe Mark Borisovici Mitin,
redactorul-şef al săptămânalului Cominformului (Biroul Informativ al Partidelor
comuniste şi muncitoreşti), „Pentru pace trainică, pentru democraţie populară”, cu sediul
la Bucureşti, membru al CC al PCUS.
Inspiraţi de modelul bolşevic, sfătuiţi de consilierii sovietici, dar dovedind o
maniacală ardoare personală, liderii români au făcut tot ce ţinea de ei pentru a-şi depăşi
magistrii întru zel şi demonism. În acest sens, putem afirma că cei vinovaţi de impunerea
şi perpetuarea unui sistem bazat pe crimă şi fărădelege s-au numit: Gheorghe Gheorghiu-
Dej, Ana Pauker, Vasile Luca (Luka Laszlo), Teohari Georgescu, Iosif Chişinevschi
(Roitman), Gheorghe Apostol, Emil Bodnăraş, Petre Borilă (Iordan Drăgan Rusev),
Chivu Stoica, Miron Constantinescu, Constantin Pîrvulescu, Alexandru Drăghici, Nicolae
Ceauşescu, Ion Gh. Maurer, Gheorghe Rădulescu, Dumitru Coliu (Dimităr Colev),
Leonte Răutu (Lev Oigenstein), Grigore Preoteasa, Mihai Dalea, János Fazekas, Leontin
Sălăjan (Szilagyi), Ştefan Voitec, Manea Mănescu, Petre Lupu (Lupu Pressmann),
Florian Dănălache, Vasile Patilineţ, Ion Ioniţă, Constantin Dăscălescu, Virgil Trofin, Ilie
Verdeţ, Elena Ceauşescu, Ion Dincă, Emil Bobu, Dumitru Popescu, Suzana Gâdea, Ion
Iliescu, Ştefan Bârlea, iar lista este desigur departe de a fi completă. Trebuie cunoscute
numele primilor secretari de comitete regionale, ulterior judeţene. Răul a mers iniţial de
sus în jos, apoi şi de jos în sus, devenind un cancer al întregii societăţi.
În aparatul ideologic menit să îndoctrineze populaţia, trebuie menţionaţi: Iosif
Chişinevschi, secretar al CC; Mihail Roller şeful sectorului Ştiinţă al CC sub Gheorghiu-
Dej; Leonte Răutu, membru supleant al Biroului Politic, şeful Direcţiei Propagandă şi
Cultură a CC în perioada Dej, groparul culturii româneşti; adjuncţii săi în diverse
perioade: Nicolae Goldberger, Mihail Roller, Ofelia Manole, Pavel Ţugui, Virgil Florea,
Paul Niculescu-Mizil, Vasile Dinu, Elvira Cincă, Elena Beşcu; activişti de vârf din
cultură precum Eduard Mezincescu, Constanţa Crăciun, Nicolae Moraru, Traian Şelmaru,
Mihai Beniuc, Ion Roşianu, Pompiliu Macovei. Ion Iliescu a fost şeful Secţiei
învăţământ-ştiinţă în ultima perioadă a vieţii lui Dej şi la începutul perioadei Ceauşescu;
Sorin Toma, redactorul şef de la „Scânteia” şi adjuncţii săi Silviu Brucan, Nestor Ignat,
N. Corbu, apoi alţi redactori-şefi: Dumitru Popescu, Teodor Marinescu, Alexandru
Ionescu, Constantin Mitea, Nicolae Dragoş. Alţi ziarişti de vârf al Scânteii, deci zeloşi

6
propagandişti ai partidului au fost: Ion Cumpănaşu, Dumitru Tinu, Anghel Paraschiv
(primul redactor şef al cotidianului succesor „Scânteia Poporului”, apărut imediat după
22 decembrie 1989 şi transfigurat rapid în „Adevărul”. Gheorghe Badrus, mult timp
redactor-şef adjunct de la „Scânteia” a devenit adjunct al lui Ilie Rădulescu la Secţia de
Propagandă după 1969, lucrând sub îndrumarea secretarului CC al PCR responsabil cu
ideologia (întâi P. Niculescu-Mizil, apoi Ion Iliescu). După 1972, ca şi alţi activişti
ideologici (Constantin Vlad, Mihai Bujor Sion), Badrus a plecat în diplomaţie
(ambasador în URSS). În fruntea revistei „Contemporanul”, transformată în megafon al
Secţiei de Propagandă, s-au aflat Horia Liman, Marcel Breazu, Iosif Ardeleanu ş.a.
Săptămânal, linia sovietică era prezentată în limba română în revista Cominformului
„Pentru pace trainică, pentru democraţie populară”, cu sediul la Bucureşti, condusă iniţial
de Pavel Iudin şi apoi, până la desfiinţare, în 1956, de M. B. Mitin, membru al CC al
PCUS. La Editura PMR (ulterior Editura Politică) directori au fost Barbu Zaharescu, Jack
Podoleanu (cumnatul Ghizelei Vass), Grigore Naum (general de securitate), Valter
Roman, Dumitru Ghişe, iar adjuncţi, în diverse perioade, Leonte Tismăneanu
(Tismineţki), Ilka Melinescu (Wasserman), Florica Mezincescu, Al. Şiperco. O altă
instituţie ideologică a fost Agenţia Română de Presă (AGERPRES) condusă, între alţii,
de ilegalistul Vasile Dumitrescu, ulterior ambasador în Elveţia şi Chile, şi în perioada
Ceauşescu de Ion Găleţeanu. Radiodifuziunea, respectiv Televiziunea au fost conduse în
diverse perioade de compozitorul ilegalist Matei Socor, de soţia lui Gh. Apostol, Melita,
de Ion Pas, de Teodor Marinescu, de Valeriu Pop, de Vasile Muşat, de Alexandru
Ionescu, de Constantin Petre. Ilegalista Ecaterina Borilă a fost redactor-şef la „Viaţa
sindicală” (apoi „Munca”). În anii stalinismului dezlănţuit, „România liberă” a fost
condusă mai întâi de Grigore Preoteasa, apoi de Nicolae Bellu (Schor), care ulterior a
devenit preşedintele Comitetului de Stat al Cinematografiei, în anii 1970 de Octavian
Paler 9 , iar în anii 1980 de Maria Costache. Revista teoretică a CC al PCR s-a numit iniţial
„Lupta de clasă” şi a fost condusă de Ştefan Voicu (Aurel Rotenberg), care a rămas în
fruntea ei şi sub Ceauşescu, câţiva ani după schimbarea denumirii în „Era Socialistă”.
Urmaşul lui Voicu a fost Ion Mitran. Pentru activiştii din domeniul organizatoric se
publica revista lunară „Munca de partid”, condusă în anii 1950 de Paul Radovan.
Editorialele „Scânteii” şi ale „Luptei de clasă”, elaborate sub directa îndrumare a Secţiei
de Propagandă, au fost menite să propage linia partidului şi să stigmatizeze (cuvântul din
epocă era să înfiereze) orice reală ori imaginară „erezie” culturală. Urmarea nemijlocită a
unui asemenea editorial era efortul de „critică şi autocritică” semnat cu entuziasm în
„Gazeta literară” de intelectualii desemnaţi de partid să supravegheze „frontul ideologic”:
Paul Georgescu, Ov. S. Crohmălniceanu, Savin Bratu, N. Moraru, Traian Şelmaru, M.
Beniuc, N. Tertulian etc. Nu trebuie uitaţi cei care, la nivele relativ inferioare, au jucat
rolul de controlori ideologici în deceniile comuniste: Ion Ianoşi, Tiberiu Utan, Al.
Simion, Gheorghe Stroia, instructori ai CC al PMR/PCR. În acelaşi sens, şedinţele
Secţiilor de Propagandă, respectiv Presă din perioada Ceauşescu erau destinate să
controleze şi să „călăuzească revistele culturale şi politice. Protocronismul a fost impus
de la acest nivel în special prin intermediul lui Eugen Florescu, ulterior deputat PSM,
care cu numeroase prilejuri a atras atenţia intelectualilor recalcitranţi că protocronismul
9
În anii 1980, Octavian Paler a publicat eseuri şi romane nonconformiste şi a fost blamat în adunări publice
regizate de activiştii regimului. A semnat Scrisoarea unui grup de şapte intelectuali în semn de solidaritate
cu Mircea Dinescu. În anii postcomunişti a fost un critic consecvent al tendinţelor de restauraţie autoritară.

7
nu este o simplă direcţie estetică, ci „contribuţia teoretică a tovarăşului N. Ceauşescu”. A
te opune protocronismului devenea astfel o atitudine antipartinică.
Şcolile de partid au fost instrumente ale condiţionării şi înregimentării ideologice,
veritabile pepiniere de cadre ale partidului. Printre conducătorii şcolilor de partid „A. A.
Jdanov” (pentru activiştii ideologici) şi „Ştefan Gheorghiu” (pentru cei din aparatul
organizatoric) au figurat: Zina Brâncu, Paul Niculescu-Mizil, Ion Rachmuth, Constantin
Nicuţă, N. Goldberger, Grigore Kotovski, Tatiana Bulan (al cărei soţ, Iakov, fost ofiţer
sovietic, era rector al Academiei Militare). În perioada Ceauşescu, funcţii de vârf în
aparatul ideologic (propagandă, Consiliul Culturii, presă, editori) au deţinut: Paul
Niculescu-Mizil, Leonte Răutu, Dumitru Popescu, Ion Iliescu, Cornel Burtică, Miu
Dobrescu, Tamara Dobrin, Petru Enache, Mihai Dulea, Ion Traian Ştefănescu, Eugen
Florescu. După pensionarea ilegalistului Iosif Ardeleanu (Adler), cenzura a fost condusă
de Ion Cumpănaşu, fost redactor-şef adjunct la „Scânteia”. Muzeul de istorie al PCR, altă
insituţie a „frontului ideologic”, a fost condus succesiv de Clara Cuşnir-Mihailovici,
Petre Grosu, N. Cioroiu. Institutul de Istorie a partidului (Institutul de Studii Social
Politice de pe lângă CC al PCR) a fost condus iniţial de politrucul Mihail Roller, apoi,
vreme de decenii de ilegalistul Ion Popescu-Puţuri, avându-l ca adjunct pe generalul Gh.
Zaharia. În perioada Ceauşescu, mistificarea istoriei naţionale a fost întreprinsă de
istorici-activişti ai Comitetului Central precum Mircea Muşat, Ion Ardeleanu, Gh. I.
Ioniţă, Ion Spălăţelu, împreună cu asociaţii lor N. Copoiu, Titu Georgescu, Mihai Fătu şi
alţii. Vulgata istoriografică autohtonistă a fost potenţată prin implicarea directă în acest
tip de discurs a fratelui dictatorului, generalul Ilie Ceauşescu, directorul Centrului de
Istorie şi Teorie Militară, în jurul şi cu protecţia căruia s-a constituit un grup ideologic
extrem de influent în justificarea orientării naţional-staliniste a partidului. Patronaţi şi
încurajaţi de conducerea PCR, o serie de scriitori, critici literari, artişti plastici,
compozitori şi sociologi au inventat în spirit jdanovist ideologia „protocoronismului
românesc”, alibiul teoretic al omniprezentului cult al personalităţii al lui N. Ceauşescu.
Desfigurând ideile esteticianului Edgar Papu, aceştia au susţinut poziţii autarhice şi
profund antiliberale, xenofobe şi antiintelectuale 10 . Printre exponenţii protocronismului s-
au remarcat prin vehemenţă: Paul Anghel, Eugen Barbu, Corneliu Vadim Tudor, Doru
Popovici, Dan Zamfirescu, Ilie Bădescu, Ion Lăncrănjan, Pompiliu Marcea, Ion Dodu
Bălan, Dinu Săraru, Adrian Păunescu, Mihai Ungheanu, Nicolae Dan Fruntelată, Artur
Silvestri, Ilie Purcaru etc. Publicată sub egida Comitetului pentru Cultură şi Artă al
capitalei, revista „Săptămâna” a fost principala tribună de manifestare a
pseudonaţionalismului manipulator al perioadei ceauşismului târziu. Revista a publicat
adeseori documente ale Securităţii menite să atace şi să compromită exilul literar
anticomunist.
Creată în 1979, Academia de Ştiinţe Sociale şi Politice a funcţionat ca o secţie a
CC al PCR. Primul preşedinte a fost Miron Constantinescu, urmat de Mihnea Gheorghiu.
La secţia internaţională, responsabilă pentru relaţiile cu partidele comuniste la putere şi
cu cele din ţările necomunizate, au lucrat Maria Rab (cumnata lui Leonte Răutu), Ghizela
Vass (notabilă prin longevitate politică, o apropiată a Elenei Ceauşescu), Constantin
Lăzărescu, Constantin Vlad, Ştefan Andrei. Militanta de origine basarabeană Ghizela
Vass a fost direct implicată în raporturile cu Partidele Comuniste Grec, Spaniol şi cu

10
Vezi pentru detalii Katherine Verdery, Compromis şi rezistenţă. Cultura română sub Ceauşescu,
Bucureşti, Editura Humanitas, 1994.

8
exilul cominformist din Iugoslavia. Aceste relaţii au inclus ajutor material substanţial din
partea PCR pentru partidele şi organizaţiile respective, precum şi din alte ţări. PCR a
folosit banii ţării pentru a susţine mişcări subversive şi antidemocratice în diverse părţi
ale lumii. Posturile de radio ale Partidelor Comunist Grec şi Spaniol („Vocea adevărului”
şi „Pirinei”) s-au aflat mulţi ani la Bucureşti. În anii 1970 şi 1980, PCR a subvenţionat
mişcări radicale, antidemocratice din Lumea Treia. Este un subiect care trebuie cercetat
în continuare.
Când încercăm să luminăm resorturile stalinismului, este cazul să nu uităm că
avem de-a face cu o întreprindere politică esenţialmente barbară, că arhitecţii şi
beneficiarii sistemului nu au demonstrat nici un fel de scrupule şi remuşcări şi că, în
substanţa sa lăuntrică, deopotrivă ca intenţionalitate şi ca experienţă practică, regimul
comunist a fost bazat pe dispreţul faţă de drepturile omului şi faţă de lege. Scopul său a
fost anihilarea societăţii civile, a sistemului politic pluralist, a gândirii autonome şi a
pieţii libere. A inventat instituţii menite să facă posibilă distrugerea spiritului liber şi
manipularea totală a subiecţilor statului totalitar: partidul ca elită auto-desemnată; poliţia
secretă (cu braţele sale din interior şi din exterior); propaganda şi agitaţia; pseudo-justiţia
aservită total intereselor dictaturii.
Adevărul este că nici Dej, nici Ceauşescu nu au nutrit sentimente patriotice.
„Comuniştii nu au patrie” afirma Manifestul Partidului Comunist, scris de Marx şi Engels
la mijlocul secolului al XIX-lea. Indiferent de răsucirile şi salturile mortale ideologice,
conducătorii comunişti din România au rămas fideli preceptelor de bază ale leninismului
ca tehnică de control şi menţinere a unei dictaturi ideocratice. Ideologia a fost într-adevăr
la putere. Statul comunist, precum cel nazist, a fost un stat întemeiat pe o concepţie
despre lume şi viaţă. Gheorghiu-Dej şi Ceauşescu au fost ambii partizanii unei formule
politice autoritare, întemeiată pe monolitism ideologic, intoleranţă fanatică în raport cu
orice adversar, terorism poliţienesc şi un cult aberant al economiei planificate.
Moştenirea RPR-RSR, augmentată până la proporţii de un nemărginit iraţional în ultimii
ani ai lui Ceauşescu, a fost aşadar una a despotismului, a distrugerii şi marginalizării
valorilor veritabile (axiofobie), a eliminării elitelor politice, culturale şi religioase şi a
izolării ţării în raport cu direcţiile novatoare din lumea ideilor şi din tehnologie.
Principalele acţiuni criminale pe care ţinem să le amintim aici, ca argument
suprem pentru aceasta prea-mult amânătă condamnare sunt:

(1) abandonarea intereselor naţionale prin servilism neţărmurit în relaţiile cu URSS, după
impunerea guvernului-marionetă condus de Petru Groza (6 martie 1945). Regimul
comunist din România a venit la putere prin intervenţia directă a Uniunii Sovietice, a
forţelor militare sovietice aflate pe teritoriul ţării şi prin ingerinţa insolentă a lui A. I.
Vîşinski, ministru-adjunct de externe al URSS în afacerile interne ale României.
Menţionăm aici rolul nefast al lui Emil Bodnaraş ca secretar general al guvernului Groza,
responsabil cu serviciul de informaţii, precum şi al cvartetului dominant din PCR: Gh.
Gheorghiu-Dej, Ana Pauker, Vasile Luca şi Teohari Georgescu.

(2) anihilarea statului de drept şi a pluralismului prin înscenări şi fraude, mai ales după
furtul alegerilor în noiembrie 1946; agresiunile continue, prin fasciile de „oameni ai
muncii”, în realitate grupuri de lumpeni atraşi în PCR, împotriva partidelor şi forţelor

9
democratice; utilizarea antifascismului ca argument propagandistic pentru delegitimarea
oricărei forme de opoziţie anticomunistă.

(3) distrugerea partidelor politice, prin arestarea liderilor şi militanţilor, şi a continuităţii

constituţionale a statului român, prin lovitura de stat din 30 decembrie 1947, care a dus la
abdicarea forţată a Regelui Mihai.

(4) impunerea unui regim dictatorial total înfeudat Moscovei şi ostil valorilor politice şi
culturale naţionale; lichidarea sindicatelor libere, distrugerea social-democraţiei ca
mişcare politică opusă bolşevismului îmbrăţisat de PCR, anexarea nedemnă a justiţiei
intereselor regimului.

(5) sovietizarea totală, prin forţă, a României, mai ales în perioda 1948-1956 şi
impunerea, sub numele de „dictatura proletariatului” a unui sistem politic despotic,
condus de o castă profitoare (nomenklatura), strâns unită în jurul liderului suprem;

(6) politica de exterminism social (lichidarea fizică, prin asasinat, deportare, întemniţare,
muncă forţată, a unor categorii sociale - burghezie, moşierime, ţărani, intelectuali,
studenţi etc) ghidată de preceptul luptei de clasă. Introducerea logicii vinovăţiei colective
şi persecutarea membrilor familiilor celor bănuiţi de intenţii ori acţiuni anticomuniste;
utilizarea unor criterii aberante pentru a distruge şansele copiilor din familii cu „origine
nesănătoasă” de a studia în învăţământul superior.
Ca urmare a politicii criminale a regimului comunist, au fost deţinute în
închisori şi lagăre, deportate/strămutate sute de mii de persoane. Cifrele propuse de
cercetători, luate în considerare de această Comisie, se situează între 500 000-2 000
000 de victime. Dificultatea estimării provine din ocultarea sistematică de către
Securitate, Procuratură, Miliţie, Trupe de Grăniceri, Armată şi alte organe
represive a informaţiilor privind soarta multora dintre aceste victime.

(7) persecuţia minorităţilor etnice, religioase, culturale ori de orientare sexuală;

persecutarea minorităţilor de gândire de la Asociaţia Teosofică Română în anii 1950 şi
până la prigonirea mişcării Meditaţiei Transcendentale în anii 1980. De-a lungul întregii
sale existenţe, regimul a urmărit să suprime orice expresie veritabilă a libertăţii de
gândire.

(8) exterminarea programată a deţinuţilor politici;

(9) exterminarea grupurilor de partizani care reprezentau rezistenţa anticomunistă armată

în munţi (1945-1962);

(10) represiunea împotriva cultelor şi exterminarea/persecutarea tuturor celor care se

opuneau comunismului, deopotrivă din rândul majorităţii etnic române, ca şi din rândul
minorităţilor; desfiinţarea Bisericii Greco-Catolice. Persecuţiile împotriva mişcării
sioniste.

10
(11) Arestarea, uciderea, detenţia politică sau deportarea ţăranilor care opuneau rezistenţă
faţă de colectivizare. Lichidarea violentă a revoltelor ţărăneşti (1949-1962).

(12) Deportările cu scop de exterminare. Represiunile etnice. Gonirea şi „vânzarea”

evreilor şi germanilor.

(13) Represiunea împotriva culturii, eradicarea valorilor naţionale, respingerea artei şi

culturii occidentale, cenzura extremă, arestarea şi umilirea intelectualilor neînregimentaţi
ori protestatari (1945-1989).

(14) Reprimarea mişcărilor şi acţiunilor studenţeşti din 1956. Arestarea studenţilor

protestatari (Timişoara, Bucureşti, Cluj, Iaşi) şi organizarea de şedinţe de denunţare a
celor care au ridicat glasul împotriva dictaturii şi în semn de solidaritate cu mişcările de
emancipare din Polonia şi Ungaria. Procesele împotriva studenţilor protestatari,
organizate de PMR, UTM, UASR şi Securitate (1958-1960).

(15) Reprimarea mişcărilor muncitoreşti din Valea Jiului (1977), Braşov (1987) şi a
celorlalte greve din anii 1980. Arestarea şi deportarea muncitorilor protestatari.

(16) Reprimarea oponenţilor şi disidenţilor în anii ’70 şi ’80. Arestarea şi asasinarea celor
mai periculoşi oponenţi – omorârea inginerului Gheorghe Ursu, condamnarea la moarte a
diplomatului Mircea Răceanu, arestat şi judecat în 1989; condamnarea la moarte a
generalului Ion Mihai Pacepa, a fostului ofiţer DIE Liviu Turcu, a lui Constantin Răuţă şi
a altor persoane pe care regimul le considera vinovate de trădare.

(17) Distrugerea patrimoniului istoric şi cultural prin dărâmările din anii 1980 (un sfert
din centrul istoric al Bucureştiului), inspirate de grandomania lui Ceauşescu şi de obsesia
lichidării marilor repere culturale şi istorice. Constrângerea unei părţi a populaţiei
României de a-şi părăsi locuinţele în numele politicii de „sistematizare” a zonelor rurale.

(18) Consecinţele criminale ale „politicii demografice” (1966-1989) soldate cu mii de

morţi.

(19) Impunerea unor norme aberante privitoare la „alimentaţia raţională”, înfometarea

populaţiei, oprirea căldurii, starea de mizerie, de disperare provenită din degradarea fizică
la care regimul a condamant un întreg popor. Notăm că nici un membru al conducerii
PCR nu şi-a ridicat vocea împotriva acestei politici de exterminare prin frig şi foamete.

(20) Conceptualizarea mizeriei materiale şi morale, precum şi a fricii, ca instrumente de

menţinere a puterii comuniste. În „Programul PCR” adoptat în 1974 se vorbea despre
„umanismul revoluţionar ca adevărat umanism”, în practică triumfase cel mai devastator
antiumanism. Pretinzând că împlineşte dezideratele marxismului, regimul a tratat o
întreagă populaţie ca pe o masă de cobai supuşi acestui delirant experiment de inginerie
socială.

11
(21) Masacrarea cetăţenilor, din ordinul lui N. Ceauşescu, cu aprobarea conducerii PCR,
şi cu participarea efectivă a unor unităţi ale Armatei şi Securităţii, în timpul Revoluţiei
anticomuniste din Decembrie 1989.

Pentru a nu uita, pentru a condamna, spre a nu se mai repeta

Pe baza imensului material documentar consultat, a mărturiilor victimelor şi a
unei copleşitoare literaturi pe tema experienţei comuniste din România, întrucât dictatura
comunistă din România s-a făcut vinovată de crime imprescriptible împotriva
umanităţii, membrii Comisiei propun şefului statului măsuri legate de: 1. condamnare; 2.
memorializare; 3. legislaţie şi justiţie; 4. cercetare şi arhive; 5. educaţie.

I. Condamnare a comunismului:
- condamnarea explicită, categorică şi neechivocă a sistemului comunist din România, de
la înfiinţarea sa, pe bază de dictat, în anii 1944-1947 şi până la prăbuşire, în decembrie
1989. Făcând acest lucru, preşedintele României îşi va afirma admiraţia pentru eroismul
celor care s-au opus dictaturii, de la luptătorii din rezistenţă şi militanţii partidelor politice
anihilate de comunişti şi până la disidenţii şi opozanţii perioadei Ceauşescu. Prin gestul
său, Preşedintele ţării va aduce un solemn omagiu marilor oameni de stat ca Iuliu Maniu,
Ion Mihalache, Dinu Brătianu, Victor Rădulescu Pogoneanu, Ion Flueraş şi Iosif
Jumanca, miilor de clericilor ortodocşi, greco-catolici, de alte confesiuni şi religii
aruncaţi în lagăre şi închisori, ierarhilor care au înfruntat regimul (Nicolae Popovici),
martirilor Bisericilor precum Ioan Suciu, Iuliu Hossu, Sandu Tudor, Vladimir Ghika,
Richard Wurmbrand, Márton Áron, membrilor partidelor democratice din România,
tuturor victimelor regimului totalitar comunist, oponenţilor şi disidenţilor. În acelaşi timp
îşi va exprima compasiunea pentru suferinţele îndurate de marea majoritate a poporului
român. Luând act de acest Raport, Preşedintele ţării poate spune cu mâna pe inimă:
Regimul comunist din România a fost ilegitim şi criminal. Condamnând acest regim,
statul democratic român condamnă instrumentele acestuia, în primul rând Partidul
Comunist Român şi Securitatea, precum şi persoanele responsabile pentru neligitimitatea
şi criminalitatea comunismului. Nu este vorba de marea masă a membrilor de partid, a
căror unică activitate era să-şi achite cotizaţia şi să participe lunar la şedinţe formale,
golite de orice conţinut, ci de instituţia partidului, deci de aparatul birocratic,
„nomenclatura” acestuia, acea castă parazitară care a făcut posibilă dictatura. În cazul
Securităţii, a fost vorba de o instituţie criminală şi teroristă, de la început şi până la
sfârşit. Securitatea a fost subordonată conducerii centrale şi teritoriale
(regionale/judeţene) a partidului comunist (PMR/PCR). În consecinţă, acestea au
reprezentat structuri cu scopuri represiv-criminale, acţionând de regulă prin intermediul
Securităţii.
- Comunismul a căzut doar oficial la 22 decembrie 1989. Neoficial, structuri, dar mai ales
metode şi mentalităţi comuniste au continuat să existe sub diferite forme, unele extrem de
grave, pe care avem datoria le prezentăm tocmai pentru că ele reprezintă forme de
manifestare ale vechiului regim, transfigurat, însă nu transformat fundamental.
Astfel, Comisia propune şefului statului să ia în consideraţie necesitatea de a
analiza în mod riguros, ştiinţific, evenimentele din decembrie 1989 şi postdecembriste,
direct legate de regimul comunist, inclusiv prin finalizarea în regim de urgenţă a
cercetărilor începute prin justiţie. Aceste evenimente sunt următoarele: a). reprimarea

12
manifestaţiilor anticomuniste din perioada decembrie 1989-aprilie 1990; b). diversiunea
etnică de la Târgu-Mureş din martie 1990; c). reprimarea manifestaţiei anticomuniste din
Piaţa Universităţii din Bucureşti (manifestaţia a început în 22 aprilie 1990 şi a durat 52 de
zile; formele de reprimare au acţionat discontinuu, culminând cu reprimarea din 13-15
iunie 1990); d). „mineriadele” din 1991 şi 1999. Toate acestea au fost diversiuni şi
manifestări tipic comuniste. Considerăm necesară formarea unei comisii de studiere a
„mineriadelor” (din 1990, 1991, 1999) şi, în primul rând, a celei din 13-15 iunie 1990.
Considerăm necesară formarea unei comisii de studiere a reprimării revoltelor
muncitoreşti din Valea Jiului (1977) şi din Braşov (1987). Este necesară desecretizarea
imediată a arhivelor Ministerului de Interne şi garantarea accesului neîngrădit la acestea
pentru lămurirea a ceea ce s-a petrecut în timpul evenimentelor din decembrie 1989 şi pe
parcursul anului 1990.
Considerăm că se impune recunoaşterea oficială a caracterului anticomunist al
Revoluţiei din decembrie 1989. Deoarece N. Ceauşescu şi clica sa ajunseseră să fie
identificaţi cu comunismul ca regim şi ideologie (PCR – Partidul, Ceauşescu, România),
era normal ca această revoltă populară să dobândească rapid un caracter anticomunist. La
fel de previzibilă a fost şi reacţia panicată şi agresivă a nomenclaturii renăscute (de fapt
niciodată complet distrusă). Este necesară analiza felului în care birocraţia s-a regrupat şi
a exploatat sentimentele antitotalitare pentru a împiedica avansul revoluţiei. Totodată, se
impune recunoaşterea oficială a Proclamaţiei de la Timişoara (din martie 1990), precum
şi a manifestaţiei anticomuniste din aprilie-iunie 1990 care a avut loc în Piaţa
Universităţii din Bucureşti, ca momente constitutive şi reprezentative ale Revoluţiei
anticomuniste începută în decembrie 1989. Deturnarea caracterului anticomunist al
revoluţiei din decembrie 1989 şi reprimarea manifestărilor anticomuniste au constituit
acte deliberate de asfixiere a pluralismului democratic şi tentative de restaurare a unui
regim autoritar, de tip dictatorial.

- adoptarea de către Camerele Reunite ale Parlamentului a unei declaraţii explicite de

condamnare a crimelor comunismului, de regret şi de compasiune faţă de victimele
acestora, în spiritul Rezoluţiei nr. 1481 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei din
25 ianuarie 2006.

II. Memorializare:
- înfiinţarea unei zile comemorative în memoria victimelor represiunii şi terorii
comuniste. Urgentarea construirii în centrul capitalei a unui Monument al Victimelor
Comunismului. Continuarea omagierii victimelor comunismului prin ridicarea de
monumente comemorative şi în alte locuri simbolice din ţară, completând seria celor
realizate de AFDPR.

- introducerea în muzeele de istorie din ţară a unor secţiuni referitoare la ororile

comunismului. Înfiinţarea, în colaborare cu Fundaţia Academia Civică, Asociaţia Foştilor
Deţinuţi Politici din România, CNSAS, Institutul pentru Investigarea Crimelor
Comunismului din România, Institutul de Istorie „A. D. Xenopol”, Institutul de Istorie
„Nicolae Iorga”, Institutul de Istorie „George Bariţ”, a unui Muzeu al Dictaturii
Comuniste din România. Asemeni Muzeului Memorial al Holocaustului din Washington,
acest muzeu va fi în egală măsură un loc de memorie şi unul al afirmării valorilor

13
societăţii deschise. Muzeul va fi condus de un consiliu ştiinţific numit de Preşedintele
ţării. Pe lângă Muzeu ar fi necesară crearea unui centru de documentare destinat
informaţiei publice, cu acces neîngrădit, în care să fie colecţionate documente esenţiale
pentru înţelegerea fenomenului comunist, a universului concentraţionar, a propagandei ca
mijloc de constrângere spirituală.

- organizarea unei conferinţe internaţionale pentru condamnarea crimelor comunismului,

anunţată la Strasbourg, la 27 ianuarie 2006, de către ministrul de Externe român şi
programată să aibă loc în România, la Sighet, având în vedere că acest prim Memorial al
Victimelor Comunismului din lume se află din 1995 sub egida Consiliului Europei, iar în
1997 a fost declarat de către Parlamentul României „ansamblu de interes naţional” (în
1998 a fost nominalizat printre primele trei locuri ale memoriei europene, împreună cu
Memorialul de la Auschwitz şi cu Memorialul Păcii din Franţa).

- continuarea emisiunilor de la TVR din ciclul Memorialul Durerii, realizate de Lucia

Hossu Longin, cu o programare la ore de maximă audienţă.

- organizarea unei expoziţii permanente în cadrul Palatului Parlamentului, cu documente

ilustrative pentru ideea de poliţie politică, documente care să fie reprezentative pentru
fenomenul încălcării drepturilor civile fundamentale în România comunistă.

- organizarea unui ciclu de conferinţe în marile centre universitare, în care să fie prezentat
conţinutul Raportului CPADCR, însoţit de explicaţii, comentarii şi documente ilustrative.

- publicarea raportului pe website-ul Administraţiei Prezidenţiale, după o perioadă de

editare, stilizare şi definitivare a capitolelor. Traducerea Raportului în limbile de
circulaţie universală şi publicarea lui. Publicarea unor variante prescurtate ale Raportului
în română şi în versiuni străine.

- membrii şi experţii Comisiei vor pune la dispoziţia Departamentului de Comunicare

Publică a Preşedinţiei lista fondurilor arhivistice pe care le-au consultat pentru a fi afişate
pe site-ul Preşedinţiei.

- necesitatea adaptării rezultatelor cercetării şi a raportului pentru obiective cu caracter

didactic (un manual despre regimul comunist în care subiectul represiunii să ocupe un loc
important) care să fie predat în învăţământul mediu. Revizuirea manualelor şcolare şi
introducerea în programele de învăţământ a unui curs obligatoriu de studiere a represiunii
comuniste.

- formarea unui grup restrâns de cercetători, sub egida Preşedinţiei, care să elaboreze în
circa un an o Enciclopedie a comunismului românesc. Acelaşi grup va lucra pentru
sintetizarea Raportului final sub forma unui manual şcolar.

- este importantă cunoaşterea luptei, a opoziţiei şi a rezistenţei faţă de comunism a

României şi a poporului român în perioada 1919-1944: participarea armatei române la
lupta împotriva regimului totalitar-bolşevic condus de Bela Kuhn, al cărui scop a fost,

14
între altele, promovarea viziunii lui Lenin despre revoluţia comunistă mondială; opoziţia
statului constituţional român şi a formaţiunilor politice democratice în raport cu poziţia
antinaţională a PCdR, care a dus la interzicerea acestui partid şi a dezamorsat temporar
planurile expansioniste ale Kremlinului prin neutralizarea unui instrument politic total
devotat lui Stalin şi Cominternului; lupta pentru eliberarea teritoriilor româneşti anexate
nelegitim, prin forţă şi abuz de URSS (în iunie 1940), ca rezultat al acordului gangsteresc
dintre Hitler şi Stalin (Pactul Ribbentrop-Molotov din august 1939 şi anexele sale
secrete): Basarabia, nordul Bucovinei şi ţinutul Herţa. Din nefericire, guvernul Antonescu
a asociat politica de eliberare a teritoriilor româneşti cu o solidaritate necondiţionată cu
Germania hitleristă şi a pus în practică măsuri de exterminare a unor largi straturi de
populaţie civilă, pe baza ideologiei rasiste, aşa cum reiese din Raportul Final al Comisiei
Internaţionale pentru Studierea Holocaustului în România. Meritul luptei împotriva
comunismului a fost anulat de alianţa fatală cu Germania lui Hitler, a cărei ideologie –
nazismul – a fost la fel de nefastă precum ideologia comunistă a Uniunii Sovietice
conduse de Stalin.

- este necesară aprecierea justă a luptei, a opoziţiei şi a rezistenţei unei bune părţi a
poporului român faţă de comunism între 1945-1989. Acestea sunt cu atât mai merituoase
cu cât s-au manifestat în condiţiile unui regim extrem de dur. Ne referim în primul rând la
teroarea exercitată prin intermediul Securităţii, o poliţie politică la fel de dură precum cea
sovietică. Prezentul Raport oferă exemple de luptă, opoziţie şi rezistenţă faţă de
comunism: voinţa covârşitor anticomunistă exprimată la alegerile din 19 noiembrie 1946,
în pofida faptului că România era practic controlată de Uniunea Sovietică încă din martie
1945; rezistenţa armată prin numeroase grupuri de partizani existente în întreg teritoriul
României (1944-începutul anilor 1960); numărul imens de deţinuţi politici şi persoane
discriminate din punct de vedere politic (între 500 000 şi 2 000 000) raportat la numărul
populaţiei; rezistenţa faţă de colectivizarea forţată, proces care a inclus şi represiuni
deosebit de brutale împotriva revoltelor ţărăneşti; forme de solidarizare cu Revoluţia
anticomunistă din Ungaria din 1956; revolta muncitorească din Valea Jiului (1977);
diversele forme de rezistenţă individuală la eforturile statului totalitar de a controla viaţa
personală, inclusiv forme de a evita regimul draconic prin care au fost interzise avorturile
după Decretul din 1966 (el însuşi unic pentru întreg blocul sovietic în epocă); diferitele
forme de disidenţă colectivă (mişcarea Goma, ALRC, SLOMR etc); exemplele de
disidenţă individuală (Vasile Paraschiv, Radu Filipescu, Doina Cornea şi alţii); revolta
muncitorească de la Braşov (1987); spiritul de sacrificiu al populaţiei neînarmate şi
paşnice („vom muri şi vom fi liberi”) în timpul revoluţiei anticomuniste din decembrie
1989.

III. Legislaţie şi justiţie:

- declararea crimelor şi abuzurilor regimului comunist – în baza dovezilor existente – ca

fiind crime împotriva umanităţii şi, în consecinţă, imprescriptibile juridic.

- având în vedere criminalitatea şi nelegitimitatea regimului comunist, se impune

adoptarea urgentă a legii lustraţiei.

15
- desfiinţarea prin lege a condamnărilor emise pe baza unor articole cu caracter politic
făcând parte din codurile penale din 1948, 1955 şi 1968 cu modificările ulterioare, ţinând
cont de neconstituţionalitatea conţinutului şi a procedurii aplicării lor, chiar faţă de
Constituţiile din 1948, 1952, respectiv 1965, precum şi de încălcarea flagrantă a
Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului votată de Adunarea Generală ONU la 10
decembrie 1948. Anularea pedepselor cu închisoare şi muncă forţată rezultate pe baza
decretului 153/1970 privind „parazitismul social”, „anarhismul” şi orice alt
„comportament deviant”. Dezavuarea legii nr. 5 din 6 august 1978 pe baza căreia se putea
desface contractul de muncă pentru „abateri de la etica şi echitatea socialistă”. Anularea
condamnărilor la moarte de tipul celor aplicate aşa-zişilor trădători de ţară, care nu au
trădat de fapt România, ci criminalitatea comunismului. De exemplu: Constantin Răuţă –
1973, Ion Mihai Pacepa – 1977, Mircea Răceanu – 1989.

- recunoaşterea de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a ilegalităţii măsurilor de

internare administrativă în unităţi, colonii şi batalioane de muncă, a domiciliilor
obligatorii, a arestărilor fără mandat, a actelor de tortură fizică şi psihică din timpul
anchetei şi detenţiei, a arestărilor colective pe bază de naţionalitate, apartenenţă politică,
religioasă sau profesiune, a asasinatelor politice, a tratamentelor psihiatrice cu scop
represiv, a discriminărilor pe bază de origine socială, religioasă sau etnică în politica de
cadre şi în învăţământ.

- abrogarea prin lege a prevederilor decretului prezidenţial al lui Nicolae Ceauşescu din
1988 în ceea ce priveşte crimele politice (scoaterea de sub incidenţa acelui decret a
infracţiunilor de natură politică). Acest decret a amnistiat diverse condamnări (de
exemplu, infracţiunile soldate cu pedepse sub 10 ani au fost amnistiate, iar pedepsele de
peste 10 ani au fost reduse la jumătate). Datorită aplicării acestui decret, securişti şi şefi
comunişti care, de pildă, au torturat sau au ordonat torturarea unor disidenţi nu pot fi
acţionaţi în justiţie, deoarece orice vină în afară de omor a fost amnistiată prin acest act
normativ. Există opinia că, din punct de vedere legal, aceasta a fost cauza principală
pentru care nu s-a putut face „Procesul comunismului”: majoritatea crimelor nu au fost
omoruri, ci: tortură, lovituri cauzatoare de moarte, bătăi, privare ilegală de libertate, abuz
în serviciu cu vătămarea intereselor persoanei etc., toate „amnistiate”.

- în puţine cazuri de crime politice de dinainte de decembrie 1989 au avut loc urmăriri
penale şi procese care să se soldeze cu condamnări (procesele membrilor CPEx, procesul
lui Victor A. Stănculescu, procesul asasinilor lui Gheorghe Ursu). Însă în toate aceste
cazuri sistemul juridic corupt a făcut ca şi condamnaţii să fie eliberaţi la foarte scurt timp,
totdeauna sub pretexte medicale. De aceea se impune declanşarea de cercetări penale şi
realizarea de noi expertize medico-legale, de data aceasta transparente, independente şi
obiective, în toate cazurile în care condamnaţii pentru crime politice săvârşite în
comunism au fost eliberaţi pe motive medicale, existând suspiciunea că certificatele şi
expertizele medico-legale în baza cărora au fost eliberaţi ar fi putut fi fost false.

- foştii cetăţenii români exilaţi în perioada comunistă (şi/sau urmaşii lor direcţi) să-şi
reprimească drepturile de care au fost privaţi prin abuz (drepturile referitoare la cetăţenie
– este vorba în primul rând de scriitorul disident Paul Goma care nu a renunţat niciodată

16
la cetăţenia română şi nu are nici un motiv să o solicite acum –, avere, alte drepturi).
Foştii cetăţeni români care au făcut cerere de plecare definitivă cu scopul reîntregirii
familiei sau cu alte scopuri (şi/sau urmaşii lor direcţi), inclusiv cei care au fost “vânduţi”
(cetăţenii români de etnie germană, evreiască, română şi de alte etnii) să-şi reprimească
drepturile (cetăţenie, avere şi alte drepturi). Statul român trebuie să-şi ceară tuturor scuze
şi să-i cheme înapoi, pe ei şi/sau pe urmaşii lor. Toţi cetăţenii români emigraţi, izgoniţi,
“vânduţi”, toţi cei care au reuşit să părăsească legal sau clandestin România din cauza
criminalităţii comunismului (şi/sau urmaşii lor direcţi), trebuie să poată veni înapoi. În
felul acesta se vor diminua şi efectele crimei istorice îndreptate împotriva minorităţilor
etnice, a germanilor, maghiarilor şi a evreilor, care, trăind sute de ani pe teritoriul
României, şi-au adus o contribuţie extrem de importantă la cultura şi civilizaţia acestui
spaţiu.

- toate nedreptăţile şi nelegiuirile făcute de regimul comunist trebuie reparate prin legi.
De exemplu: foştii activişti comunişti de frunte, foştii conducători ai Securităţii, ai
Miliţiei, şi ai Ministerului de Interne, ai “Justiţiei” comuniste, foştii torţionari să nu poată
beneficia de pensii peste nivelul minim al populaţiei. Pensia foştilor deţinuţi politici şi a
urmaşilor direcţi ai acestora să fie considerabil majorată. Foştilor deţinuţi politici să li se
acorde cât mai multe gratuităţi: asistenţă medicală, medicamente, transport urban şi
interurban, abonamente radio-TV, costul mediu de întreţinere: căldură, energie electrică,
gaz metan, apă, salubritate).

- propunerea de a se interzice drept forme de negaţionism, pedepsibile prin

lege, tentativele de apologie a regimului comunist ori a liderilor
comunişti. Extremismul de stânga trebuie respins cu aceeaşi hotărâre
precum cel de dreapta. A nega crimele comunisului este la fel de
inacceptabil cu a le nega pe cele ale fascismului. La fel cum este intolerabilă
evocarea apologetică a crimelor contra umanităţii comise de regimul Antonescu,
considerăm că este de neacceptat proliferarea de busturi şi alte forme comemorative în
raport cu activiştii comunişti. Interzicerea afişării în public a simbolurilor şi însemnelor
comuniste (steaua roşie, drapelul roşu cu secera si ciocanul, stema RPR, repectiv RSR) cu
excepţia contextului educativ antitotalitar. Interzicerea difuzării materialelor de
propagandă comunistă (afişe, pliante, cărţi, filme, cântece) cu excepţia contextului
educativ antitotalitar. Eliminarea tuturor numelor de foşti comunişti (în măsura în care
mai există) pentru nume publice (străzi, localitaţi, instituţii etc).

- propunerea de a lua în consideraţie solicitările foştilor deţinuţi politici legate de

recunoaşterea publică a tragediei prin care au trecut. Majorarea pensiilor acestora prin
acordarea unei pensii suplimentare, precum şi a unor indemnizaţii retroactive
compensatorii, acordarea de gratuităţi (asistenţă medicală, medicamente, transport
public), acordarea unor indemnizaţii pentru deţinuţii politici care nu sunt pensionari.

- recunoaşterea calităţii de deţinuţi politici a celor arestaţi pentru participarea la

manifestaţia anticomunistă din Piaţa Universităţii.

17
- modificarea legislaţiei referitoare la Arhivele Naţionale şi imediata desecretizare a
tuturor arhivelor legate de perioada comunistă şi trecerea Arhivelor Naţionale în
subordinea Ministerului Culturii şi Cultelor. La 17 ani de la Revoluţia din
decembrie 1989, a sosit din plin clipa transparenţei şi accesibilităţii tuturor
arhivelor comuniste. Obstacolele întâlnite frecvent şi frustrant de către membrii şi
experţii Comisiei trebuie înlăturate de urgenţă şi fără ezitări. Legea Arhivelor
Naţionale trebuie modificată imediat în ceea ce priveşte termenele de acces la
arhivele de interes istoric, care sunt în flagrantă contradicţie cu Legea 544/2001 a
Liberului Acces la Informaţia Publică. Neglijarea îndeplinirii obligaţiei legale de a
aduce Legea Arhivelor în concordanţă cu prevederile Legii Generale de Acces la
Informaţie din anul 2001 şi până azi arată lipsa de voinţă politică în a acorda un acces
nediscriminatoriu la arhivele de interes pentru cercetătorii regimului comunist. Susţinem
adoptarea imediată a variantei de armonizare propusă de APADOR-CH, fără a mai
aştepta revizuirea generală a Legii Arhivelor Naţionale, care rămâne un deziderat
important.

IV. Cercetare şi arhive:

- Comisia apreciază sprijinul constant al Preşedintelui Traian Băsescu în direcţia

facilitării accesului la arhive. Mulţumim, de asemenea, arhiviştilor de la Arhivele
Naţionale, Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, Arhivele
Secretariatului de Stat pentru Culte şi Arhivele Militare Române. În relaţia cu deţinătorii
de arhive, experienţe mai puţin fericite s-au înregistrat la Ministerul Administraţiei şi
Internelor – Arhiva Aparatului Central, Ministerul Sănătăţii, Institutul Naţional de
Statistică, Serviciul de Informaţii Externe, Serviciul Român de Informaţii, Ministerul
Educaţiei şi Cercetării.

- Este indispensabil ca transferul tuturor arhivelor comunismului de la serviciile secrete

sau alţi deţinători la CNSAS sau Arhivele Naţionale să fie însoţit de o anchetă detaliată a
tratamentului la care au fost supuse aceste arhive. Suntem ultima ţară din cele candidate
la Uniunea Europeană care extrage, cu mare dificultate, arhivele comunismului din
domeniul Securităţii şi armatei. Vreme de peste cincisprezece ani, aceste arhive au fost
secretizate arbitrar, distruse sau manipulate, mai ales contra foştilor disidenţi, a opoziţiei
politice, a societăţii civile apărute în 1990. Fără o analiză riguroasă a felului în care
serviiciile secrete au tratat moştenirea Securităţii, atât cea internă, cât şi cea externă, nu se
poate vorbi de o despărţire a lor de trecutul acesteia.

- Solicităm şefului statului acţiunea cât se poate de hotarâtă pentru deblocarea

accesului la arhivele comuniste, în totalitatea lor. Comisia recomandă publicarea pe
internet a inventarelor Ahivelor Naţionale, ale Direcţiilor judeţene ale Arhivelor
Naţionale, ale Armatei, CNSAS, SRI, SIE, Ministerelor Justiţiei, de Interne,
Sănătaţii, Învăţământului etc. Sensul acţiunii acestei Comisii nu se rezumă la
examinarea trecutului. O Românie democratică este una în care accesul la istorie,
deci la arhive, este liber şi neîngrădit.

18
- Deţinătorii de arhive din România trebuie să-şi practice profesia la standarde
internaţionale. Actualul acces selectiv este, în parte, legat direct de problema
deţinătorilor de arhive şi a atitudinii lor neprofesionale. Ei se află acolo cu scopul de
a servi interesele cercetătorilor, şi nu pentru a stabili parametrii şi limitele activităţii de
cercetare. Arhivarii nu sunt specialişti în cercetare. Punând limite proiectelor de cercetare
şi felului în care cercetătorii consultă materialele din arhivă, ei periclitează validitatea şi
credibilitatea oricărei forme de cercetare. Aceasta este una din cele mai importante
probleme privind activitatea arhivelor româneşti şi trebuie corectată fără întârziere.

- Cercetătorii trebuie să aibă acces nelimitat la inventarul tuturor arhivelor instituţionale.

Din experienţa membrilor comisiei reiese că activitatea celor care controlează accesul
cercetărilor la dosare trebuie evaluată riguros, iar instituţiile unde se află (Arhivele
Naţionale, CNSAS, ministere etc.) trebuie să îşi asume răspunderea pentru modul în care
gestionează astfel de poziţii de autoritate. În repetate rânduri persoane cu putere de
decizie în această privinţă au acţionat astfel încât să descurajeze accesul la dosare, atât în
cazul unor membri ai Comisiei, cât şi al altor cercetători, împiedicând astfel desfăşurarea
activităţii de cercetare în arhive. În mod similar, activitatea deţinătorilor de arhive din
teritoriu va trebui să se conformeze practicilor şi standardelor profesionale.

- Funcţionarii de la instituţiile deţinătoare de arhive trebuie să înceteze practica de a

acumula sau ascunde documente, blocând astfel accesul cercetătorilor din afara instituţiei
respective până la publicarea lor de către angajaţii arhivelor. Aceasta este o practică
răspândită dar care nu ar exista dacă deţinătorii de arhive ar atinge un nivel de
profesionalism deontologic. Este inacceptabil ca cercetătorilor să li se spună frecvent că
dosarele solicitate nu există cu toate că ele se află în arhive. La fel de reprobabilă este şi
interzicerea accesului în sălile de lectură cu laptopuri şi camere foto digitale sau refuzul
de a pune la dispoziţia cercetătorilor facilităţi pentru funcţionarea şi utilizarea acestor
mijloace moderne de stocare şi copiere a documentelor. Comisia insistă ca asemenea
practici să fie eliminate şi ca legislaţia privitoare la Arhivele Naţionale să ţină cont de
această propunere.

- desecretizarea arhivelor „grupelor operative” (Servicul „K”, după 1956), ca o ultimă

şansă de a descoperi din rapoartele securiştilor care supravegheau închisorile locurile
secrete unde au fost înmormântaţi numeroşi deţinuţi politici;

- restituirea arhivelor cultelor religioase confiscate în mod abuziv;

- retrocedarea arhivelor sioniste capturate de Securitate şi accesul la dosarele personale

ale tuturor sioniştilor. Imperativul ca organele abilitate să dea publicităţii locurile unde
sunt îngropaţi sioniştii care au pierit în anchete şi adoptarea măsurilor corespunzătoare
pentru reînhumarea lor conform datinii evreieşti.

- Solicităm SRI descoperirea şi predarea neîntârziată instituţiilor şi Fundaţiei abilitate a

„Jurnalului” lui Gheorghe Ursu în scopul publicării. Jurnalul a fost păstrat de Securitate
până în februarie 1990, predat pentru câteva zile către GDS şi revista „22”, dar în martie
1990 a fost preluat şi depozitat în Arhiva SRI, de unde a dispărut în 1996. Jurnalul

19
reprezintă o autopsie a epocii comuniste pentru care inginerul Gheorghe Ursu a fost
anchetat, torturat şi, în cele din urmă, ucis.

- Distrugerea, manipularea (falsificarea) sau ascunderea (sustragerea) de documente de

către funcţionari de stat în exerciţiul funcţiunii constituie fapte penale. De aceea, Comisia
recomandă declanşarea de urmăriri penale de către organele juridice abilitate
(Procuratura) împotriva celor care au „distrus sau manipulat” dosarele Securităţii sau ale
altor instituţii. SRI a pretins că aceste dosare au avut un caracter secret şi în anii 1990. În
fapt, tocmai prin invocarea acestui pretins statut de „secret de serviciu” sau „de stat”, SRI
a refuzat ani de zile restituirea către persoanele interesate atât a dosarelor, cât şi a altor
materiale din arhivele fostei Securităţi (manuscrise etc). Or, dacă au fost secrete, accesul
la aceste dosare trebuia, conform regulamentelor SRI, să fie strict controlat. Trebuiau să
fie sigilate, sigiliul verificat periodic, iar cei care le luau „în lucru” trebuiau să semneze
atât într-un borderou ataşat chiar la dosar, cât şi în registrul arhivei. Se pot stabili astfel
vinovăţiile de abuz în serviciu prin distrugerea/falsificarea/sustragerea/înstrăinarea unor
documente importante, documente care în unele cazuri ar fi putut stabili fapte penale
(arestări fără mandat, acte de tortură fizică şi psihică în timpul detenţiei, asasinate
politice, tratamente psihiatrice represive, discriminări etc). Abuzurile legate de
falsificarea/distrugerea dosarelor pot fi cercetate penal chiar conform legii actuale,
deoarece au fost comise după 1988, deci nu cad sub incidenţa decretului lui Ceauşescu
sus pomenit.

- desecretizarea acordurilor încheiate între România şi RFG privind plata unor

„despăgubiri” şi acordarea unor avantaje economice României în funcţie de numărul de
etnici germani lăsaţi să părăsească România.

- necesitatea grăbirii transferului documentelor Tribunalelor Militare, ale Direcţiei de

evidenţă a Miliţiei, a Ministerului Justiţiei etc. spre CNSAS şi sporirea numărului de
angajaţi din această instituţie pentru a putea gira mai eficient documentele şi punerea lor
la dispoziţia publicului.

V. Educaţie:

- Prezentarea adevărului referitor la perioada precomunistă, comunistă şi postcomunistă

în manualele şcolare şi cursurile universitare de istorie.

- sprijinirea studiului aprofundat în institutele şi centrele de cercetare ştiinţifică existente

în cadrul statului sau al societăţii civile, în vederea alcătuirii unor lucrări fundamentale de
istorie a perioadei comuniste.

- înfiinţarea unui sistem de 12 burse prezidenţiale acordate anual, pe bază de concurs,

unor cercetători (sub 40 de ani) interesaţi de cercetarea diverselor aspecte ale dictaturii
comuniste. Bursierii vor lucra în cadrul Muzeului, a centrului de documentare şi, pe bază
de colaborare, în cadrul IICCR.

20