CONSTRUCȚIA PERSONAJULUI

Opera literară “Povestea lui Harap-Alb” de Ion Creangă a fost publicată în anul 1877
în revista ”Convorbiri literare”. Această se încadrează basmului cult, întrucât este o creație
epică cu autor cunoscut și transmisă pe cale scrisă în care sunt înfățișate întâmplări imaginare
la care participă personaje înzestrate cu puteri supranaturale ce reprezintă lupta dintre bine și
rău finalizată cu victoria binelui.

Acest basm cult aparține realismului, deoarece Creangă reușește să îmbine

supranaturalul popular cu evocarea realistă a satului moldovenesc. Astfel, miraculosul și
fantasticul sunt estompate în favoarea verosimilității. Realismul creației este ilustrat atât prin
obiectivitatea descrierilor, cât și prin tipologizarea personajelor, din moment ce Sfânta
Duminică este văzută ca tipul pedagogului bun, iar Spân ca rău necesar în formarea eroului.

Tema basmului este reprezentată de lupta dintre bine şi rãu. Aceastã confruntare
determinã maturizarea eroului care parcurge un drum iniţiatic, simbolizat prin cãlãtoria sa.
Incipitul prin formula inițială specifică basmelor ”Amu cică era odată” plasează
acțiunea într-un timp nedeterminat și într-un spațiu neprecizat ” într-o țar , un craiu”.
Personajul principal al operei este Harap – Alb, fiul cel mai mic al craiului, care
trebuie să străbată un drum al inițierii, să acumuleze experiență și să se formeze pentru viață.
În opinia lui George Călinescu, este un personaj real şi nu fabulos pentru că nu are nicio
calitate supranaturală. Mai mult, criticul îl aseamănă cu un flăcău de la ţară, un ins slab în faţa
deciziilor. Astfel, feciorul de crai, este destoinic şi curajos, dar rămâne în zona umanului, ca
un flăcău din Humuleşti.
În opinia mea mezinul este un personaj pozitiv şi întruchipează înaltele principii
morale cultivate de orice basm, ca adevărul, dreptatea, cinstea, prietenia, ospitalitatea,
curajul, vitejia.
Aceste trăsături reies atât din caracterizare indirectă, adică din întâmplări, fapte, din
propriile vorbe şi gânduri, cât și din caracterizare directă, de pildă, din ceea ce alte personaje
spun despre el. Călătoria pe care o face pentru a ajunge împărat este o iniţiere a flăcăului
în vederea formării lui pentru a deveni conducătorul unei familii, pe care urmează să şi-o
întemeieze.
Harap-Alb este un personaj care evoluează. La început reacţionează impulsiv, nu
vorbeşte la supărare şi nici nu miluieşte bătrâna pe care o judecă după aparenţe, o respinge şi
nu bănuieşte că puterea şi înţelepciunea ei vor fi de o mare importanţă în succesul său final şi
în triumful binelui. Cu timpul el învaţă să fie precaut, să nu mai judece după aparenţe (deşi
ajutoarele sale inspiră teamă iniţial), să aprecieze totul, inclusiv înţelepciunea celor în vârstă.
Lipsit de experiență ”boboc în felul lui la trebi de aieste”, mezinul încalcă interdicția
formulată de tatăl său și ajunge sluga Spânului. Chiar dacă are de suferit, crăișorul își asumă
vina și își respectă cuvântul dat, devenind loial asupritorului său. Cinstit din fire, nu-l trădează
pe Spân și se supune probelor pe care acesta i le impune din dorința de a-l pierde. Aceste
încercări au menirea de a-l obișnui pe flăcău cu greutățile vieții. El se teme, se plânge de
soartă și cere ajutorul celor în care are încredere, calul și Sfânta Duminică. De asemenea,
altruismul, sufletul lui bun, dragostea pentru albine şi furnici îl fac să le ocrotească şi să le
ajute atunci când le întâlneşte în drumul său spre curtea împăratului Roș, chiar dacă pentru
asta trebuie să treacă prin apă ori să zăbovească pentru a le construi un adăpost, fiind sigur că
binele pe care îl face se va întoarce atunci când el însuşi se va afla în impas. Ființele
himerice pe care le întâlnește sunt tratate cu înțelegere, pentru că mezinul învățase deja că
orice ființă oricât de neînsemnată sau de ciudată ar părea poate fi de folos. Probele de la
curtea fetei de împărat fac trimitere la ritual pețitului și Harap - Alb le trece cu ajutorul noilor
să prieteni.
Așadar, Harap-Alb, protagonistul operei, parcurge o perioadă de formare a
personalității în care manifestă slăbiciuni omenești, trăiește momente de disperare sau de
satisfacție ce conduc treptat la desăvârșirea sa.