CAPITOLUL 4 IZVOARELE DREPTULUI

Structura:
4.1 Conceptul de izvor de drept
4.2 Sistemul izvoarelor dreptului românesc

Obiective fundamentale:

cunoaşterea conceptului de izvor de drept şi a sistemului izvoarelor dreptului;

Obiective operaţionale:

să definească conceptul de izvor de drept şi să precizeze în ce constă importanţa acestuia

pentru sistemul juridic;
să identifice raporturile dintre izvoarele formale şi izvoarele materiale ale dreptului;
să precizeze care sunt principalele categorii de izvoare formale ale dreptului;
să analizeze principalele izvoare ale dreptului românesc;
să reliefeze importanţa ierarhizării izvoarelor dreptului;
să formuleze întrebări cu privire la materialul prezentat.

Termeni cheie: izvor de drept, factori de configurare, cutumă, tratat, doctrină, jurisprudenţă,
lege.

Timp mediu necesar pentru asimilarea cunoştinţelor:115’

1
 4.1 Conceptul de izvor de drept

Pentru a deveni obligatorie pentru fiecare individ, cât şi pentru întreaga colectivitate umană,
voinţa socială generală trebuie exprimată prin norme obligatorii care vor îmbrăca o anumită formă,
denumită izvor de drept, motiv pentru care în literatura juridică se consideră, în general, că noţiunea de
izvor şi cea de formă de exprimare a dreptului sunt sinonime.
Izvorul (formal) de drept poate fi definit ca forma specifică care o îmbracă la un moment dat
voinţa socială generală pentru a impune ca obligatorii anumite reguli în modul de desfăşurare a
raporturilor sociale, determinată de modul de exprimare (exteriorizare) a regulilor juridice. Noţiunea de
izvor de drept este folosită cu mai multe sensuri:
a. După criteriul raportului dintre conţinut şi formă distingem între izvorul material şi izvorul
formal (juridic) al dreptului. Primul reprezintă totalitatea condiţiilor vieţii materiale şi spirituale care
determină apariţia unei reglementări sau totalitatea condiţiilor materiale de viaţă care determină
conţinutul voinţei sociale generale (condiţii economice, sociale, politice, culturale, internaţionale etc.).
Cel de-al doilea reprezintă forma pe care o îmbracă sau prin care se exteriorizează voinţa socială
generală pentru a deveni obligatorie pentru individ şi colectivitate. La rândul ei, forma dreptului poate
fi internă, adică ceea ce şi cum se exprimă reglementarea juridică şi externă, adică prin ce se exprimă
reglementarea juridică (lege, decret, hotărâre etc.).
b. După caracterul sursei normative distingem izvoare directe (imediate) ale dreptului, adică
forma de exprimare nemijlocită din care derivă norma (aşa cum sunt, de exemplu, actele normative) şi
izvoare indirecte sau mediate, necuprinse în acte normative, dar la care acestea din urmă fac trimitere,
incluzându-le într-o formă mijlocită în conţinutul lor (aşa cum sunt, de exemplu, obiceiul juridic,
principiile generale ale dreptului, uzurile profesionale etc.).
c. După sursa de cunoaştere a dreptului, în sens istoric, distingem izvoare scrise (documente,
inscripţii etc.) şi izvoare nescrise, precum sunt datele arheologice, diferite tradiţii orale etc.

4.2 Sistemul izvoarelor dreptului românesc

Existenţa mai multor forme de exprimare a dreptului se întâlneşte în toate societăţile

organizate statal, ca rezultat al varietăţii şi complexităţii relaţiilor sociale, a existenţei diferitelor
categorii de organe ale statului constituite în sisteme ierarhice şi având diferite atribuţii de
reglementare, cât şi a particularităţilor specifice fiecărui sistem de drept. În evoluţia lor istorică, tipurile
de drept au adoptat diferite forme de exprimare a normelor, acordând o importanţă diferită izvoarelor
de drept.
Sistemul izvoarelor dreptului român contemporan poate fi caracterizat sintetic din perspectiva
izvoarelor astfel:

2
 constituie izvor principal de drept actele normative ale autorităţilor statului (ale puterii
legislative şi ale celei executive), în cadrul cărora distingem pe de o parte legea, iar pe de altă parte
actele normative subordonate legii;
pot fi izvoare mediate de drept actele normative ale diferitelor organizaţii, asociaţii, persoane
juridice, cu caracter nestatal, privat;
acţionează şi alte categorii de izvoare, atunci când legea face trimitere expresă la ele, cum
este cazul cutumei (uzanţelor şi uzurilor profesionale), principiilor generale de drept, contractului
normativ (în mod excepţional);
nu se recunoaşte doctrinei juridice caracterul de izvor de drept.
Totalitatea izvoarelor dreptului român contemporan se constituie ca un sistem unitar în care se
cuprind o varietate de forme dispuse într-o anumită ordine şi ierarhie şi având mai multe trăsături.
Astfel, în sistemul izvoarelor dreptului românesc există mai multe forme de exprimare ale dreptului, în
cadrul cărora dreptul scris reprezintă forma principală şi determinată, a cărui unică modalitate de
exprimare o constituie actul normativ cu multiplele sale avantaje:
oferă posibilitatea exprimării precise şi concise a voinţei legiuitorului şi a regulilor de
conduită pe care le conţine, comparativ cu alte forme, ca, de exemplu, obiceiul juridic sau practica
judiciară;
facilitează subiectului de drept interesat cunoaşterea conţinutului reglementării, uşurând
conformarea corespunzătoare a acestuia în respectarea şi executarea normei, concomitent cu
diminuarea posibilităţilor de arbitrar în interpretarea şi aplicarea legii;
înlesneşte adaptarea rapidă a dreptului la nevoile de moment şi de perspectivă ale societăţii,
concomitent cu abrogarea actelor devenite necorespunzătoare, creându-se astfel un sistem de drept
unitar, stabil şi omogen, în care se îmbină necesităţile permanente cu nevoi de moment, iar stabilitatea
juridică cu dinamica legislativă;
permite utilizarea celor mai variate forme şi tehnici moderne de elaborare, sistematizare,
interpretare şi aplicare a dreptului, bazate pe o metodologie unitară de tehnică legislativă;
facilitează apărarea şi promovarea legalităţii, a drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti;
se creează un sistem ordonat al izvoarelor de drept în funcţie de forţa juridică a acestora,
determinat în principal de categoria organelor emitente şi de poziţia lor ierarhică, sistem în care legea
ocupă locul central, iar toate celelalte acte normative trebuie să i se conformeze;
impune rolul hotărâtor al actelor normative ale statului în ierarhia izvoarelor dreptului.
În cele ce urmează vom face câteva aprecieri cu privire la izvoarele formale ale dreptului
românesc.
În ce priveşte actele normative, noţiunea de lege se foloseşte în mod obişnuit în două
accepţiuni. În sens strict juridic, restrâns, legea desemnează actul normativ al puterii legislative
(Parlamentului) care reglementează cele mai importante raporturi sociale, se elaborează după o
procedură specifică şi are forţă juridică superioară faţă de toate celelalte acte normative care se
întemeiază pe ea (hotărâri, ordonanţe etc.).
3
 În terminologia politico-juridică, noţiunea este folosită într-un sens mult mai larg, desemnând
în mod generic orice normă de drept sau regulă cu caracter obligatoriu, juridic, provenind de la un
organ de stat (acest sens include atât legile ca acte ale Parlamentului, cât şi alte acte normative
subordonate acestora: hotărâri, ordonanţe, decrete, ordine, decizii etc.).
Pornind de la aceste accepţiuni date legii, putem evidenţia şi principalele trăsături ale acesteia,
îmbinând criteriile de ordin formal cu cele de ordin material.
Legea emană, de regulă, de la puterea legislativă. Aceasta este reprezentată în ţara noastră, potrivit
Constituţiei, de Parlament, ca unică autoritate legiuitoare. Parlamentul este compus din două camere,
Senatul şi Camera Deputaţilor şi adoptă, potrivit art. 73 din Constituţie, legi constituţionale, legi organice şi
legi ordinare.
Constituţia reprezintă cel mai important act normativ al unui stat sau legea fundamentală a
acestuia, având caracter suprem, toate celelalte legi trebuind să fie conforme cu aceasta. Legile
constituţionale sunt cele de revizuire a Constituţiei. Prin actele constituţionale sunt reglementate
relaţiile sociale considerate fundamentale (de putere) pentru o societate, fixându-se atât bazele, cât şi
reperele principale pentru diferitele domenii de activitate (regimul politic, structura de stat, forma de
guvernământ, drepturile şi libertăţile fundamentale, economia, finanţele publice etc.). Întrucât o
constituţie trebuie să aibă prin natura sa un caracter concis, dezvoltarea normelor fundamentale, în
sensul reglementării mai detaliate a relaţiilor sociale avute în vedere, se face prin acte normative
subsecvente celui fundamental, în prim plan prin legi organice şi ordinare.
În primul caz, vorbim despre o categorie de acte normative a legislativului particularizată prin
rezervarea domeniului de reglementare şi procedura de adoptare (sub aspectul majorităţii necesare)
chiar prin textul actului fundamental, utilizabilă în normarea relaţiilor sociale din sfere de activitate
considerate foarte importante, impunându-se astfel o atenţie sporită în dezbaterea şi votarea sa. În sine
însă, doar criteriul rezervării domeniului de normare prin textul constituţional nu este îndestulător
pentru a deosebi o lege organică de una ordinară (obişnuită), ci este nevoie de precizarea expresă în
acest sens, întrucât este posibilă şi întâlnită în practică şi situaţia rezervării unor materii normării „prin
lege” (lege obişnuită, aşadar). În acest sens, de exemplu, art. 30. alin. 8 din Constituţie, reglementând
libertatea de exprimare, prevede că „Delictele de presă se stabilesc prin lege”.
În România, portivit reglementării actuale, prin lege organică se reglementează domenii cum
sunt:
sistemul electoral, organizarea şi funcţionarea Autorităţii Electorale Permanente;
organizarea, funcţionarea şi finanţarea partidelor politice;
statutul deputaţilor şi al senatorilor, stabilirea indemnizaţiei şi a celorlalte drepturi ale
acestora;
organizarea şi desfăşurarea referendumului;
organizarea Guvernului şi a Consiliului Suprem de Apărare a Ţării;
regimul stării de mobilizare parţială sau totală a forţelor armate şi al stării de război;
regimul stării de asediu şi al stării de urgenţă;
infracţiunile, pedepsele şi regimul executării acestora;
4
 acordarea amnistiei sau a graţierii colective;
statutul funcţionarilor publici;
contenciosul administrativ;
organizarea şi funcţionarea Consiliului Superior al Magistraturii, a instanţelor judecătoreşti,
a Ministerului Public şi a Curţii de Conturi;
regimul juridic general al proprietăţii şi al moştenirii;
organizarea generală a învăţământului;
organizarea administraţiei publice locale, a teritoriului, precum şi regimul general privind
autonomia locală;
regimul general privind raporturile de muncă, sindicatele, patronatele şi protecţia socială;
statutul minorităţilor naţionale din România;
regimul general al cultelor;
celelalte domenii pentru care în Constituţie se prevede adoptarea de legi organice (cum ar
fi, de exemplu, domeniul stabilirii frontierelor ţării, al organizării serviciilor de radio şi televiziune şi
controlului parlamentar asupra lor, al îndatoririlor militare etc.).
Aşa cum deja a rezultat din afirmaţiile anterioare, legea ordinară reglementează în domeniile
nerezervate expres legilor organice, precum şi unele domenii pentru care Constituţia prevede explicit
reglementarea „prin lege”, în sensul că relaţiile sociale din acele domenii nu pot fi reglementate prin
acte normative cu forţă juridică inferioară. Chiar dacă Guvernul, organ de vârf al puterii executive,
poate emite ordonanţe în temeiul delegării legislative (art. 115 din Constituţie) în domenii rezervate
legii, acestea trebuie supuse spre ratificare (aprobare) Parlamentului, ceea ce demonstrează că
respectivele acte nu pot depăşi ca forţa juridică legea. De asemenea, Preşedintele României emite
decrete, inclusiv cu caracter normativ, în realizarea atribuţiilor sale, dar aceste acte au o forţă juridică
inferioară legii, faţă de care trebuie să se conformeze.
Sub aspectul autorului reglementării legislative, în statele unitare există, de regulă, un singur
organ legislativ, unicameral sau bicameral, pe când statele federale sau federative există, alături de
organul legislativ federal sau unional, şi organe legiuitoare ale statelor componente, ale căror acte
normative trebuie să fie conforme cu legile federale (federative). În unele sisteme de drept,
referendumul este considerat ca formă populară de adoptare a legilor ori de modificare a Constituţiei.
Consacrarea şi recunoaşterea provenienţei legii de la unicul organ legiuitor, având forţă juridică
supremă, este expresia organizării democratice şi exercitării în acelaşi mod a puterii publice în stat, a
faptului că întreaga activitate normativă trebuie să se fondeze numai pe actele celui mai reprezentativ
organ din stat şi care exprimă în modul cel mai fidel, cel puţin teoretic, voinţa întregii naţiuni.
Legea reglementează în mod primar, originar cele mai importante relaţii sociale, ceea ce explică şi rolul ei
în cadrul izvoarelor de drept. Într-adevăr, prin lege se consacră juridic sistemul politic al unei societăţi,
modul de exercitare a puterii publice, forma şi structura statului, drepturile şi libertăţile cetăţeneşti,
proprietatea, organizarea autorităţilor statului, infracţiunile şi pedepsele etc.

5
 Normele generale pentru toate domeniile vieţii social-economice sunt stabilite prin lege şi nu
prin acte subordonate şi derivate legii, precum hotărârile sau instrucţiunile. Reglementarea primară
prin lege a relaţiilor sociale se explică prin faptul că legea poate configura juridic orice raport social şi
în orice modalitate, fără nici o îngrădire sau autorizare, Parlamentul fiind limitat în materia atribuţiilor
legislative doar de prevederile constituţionale şi de actele internaţionale la care statul nostru este parte.
Toate celelalte acte normative întemeiate pe lege sunt de natură secundară, derivată, având ca menire
aplicarea normativă a domeniilor de reglementare rezervate legii sau intervenind în domenii
nerezervate acesteia ori în care nu s-a recurs la o reglementare primară legislativă, existând doar un
cadru juridic mult prea general. Marea varietate de raporturi sociale şi diversitatea reglementărilor
existente din acest motiv determină un conţinut diferit al legilor, ele putând fi clasificate după mai
multe criterii.
Legea se adoptă cu o anumită procedură, ceea ce face ca ea să se deosebească de toate actele
normative, inclusiv ale organului legiuitor, ca de exemplu, hotărârile. De fapt şi de drept, sub aspect
formal, procedura de adoptare este cea care poate diferenţia cel mai bine - mai ales din punct de
vedere al forţei juridice - actele aceluiaşi organ, iar în cazul dat, procedura legislativă asigură legii,
comparativ cu alte acte ale Parlamentului sau ale camerelor sale, forţă juridică superioară. Această
procedură se compune din mai multe etape.
O primă etapă o constituie procedura de adoptare a legii care cuprinde la rândul său mai multe
faze în cadrul fiecărei camere a Parlamentului, şi anume: iniţiativa legislativă, avizarea proiectului legii,
dezbaterea proiectului, votarea, trimiterea actului spre dezbatere şi votare celeilalte camere şi eventuala
mediere a divergenţelor dacă acestea există în urma necorelării textelor normative (procedura mai este
valabilă în sistemul nostru actual numai pentru proiectele de revizuire a legii constituţionale).
O a doua etapă vizează îndeplinirea unor forme posterioare adoptării, şi anume semnarea
actului de către preşedinţii celor două camere, respectiv al Senatului şi al Camerei Deputaţilor,
promulgarea legii de către Preşedintele Republicii şi publicarea acesteia în Monitorul Oficial al
României, Partea întâi. În această etapă, Preşedintele poate cere o singură dată legislativului
reexaminarea legii (parţial sau în ansamblu) ori poate declanşa un control de constituţionalitate (acesta
putând fi solicitat şi de către alte subiecte, de exemplu grupuri de deputaţi, senatori, Avocatul
poporului).
Legea are o forţă juridică superioară tuturor celorlalte acte normative, tocmai ca o consecinţă firească a
elementelor anterior indicate. În acest sens, legea deţine o poziţie deosebită în ierarhia izvoarelor de
drept, fiind emanaţia organului reprezentativ suprem. Datorită acestei poziţii, orice alt act normativ se
subordonează legii şi trebuie să fie conform cu ea, iar legalitatea lui se apreciază numai în raport cu
legea.
Supremaţia legii este „depăşită” doar de Constituţie, care este tot o lege, dar cu caracter
fundamental şi cu forţă juridică supremă. Superioritatea juridică a Constituţiei rezidă din faptul că ea
este produsul manifestării de voinţă a întregului Parlament, format ca Adunare Constituantă pentru
adoptarea sa şi validarea ei de către popor, prin referendum.
Clasificarea legilor se face după mai multe criterii :

6
 după însemnătatea şi forţa lor juridică, se disting legi fundamentale sau constituţionale, legi
organice şi legi ordinare sau obişnuite.
după conţinutul lor, legile pot fi materiale şi procedurale. Primele cuprind dispoziţii de conţinut
care trebuie respectate şi/sau aplicate subiectelor de drept (persoane fizice şi juridice) în activitatea
curentă şi în raporturile dintre ele. Cea de a doua categorie cuprinde normele care reglementează
forma în care trebuie desfăşurată o anumită acţiune sau activitate, publică sau privată, inclusiv cea de
emitere sau întocmire a actelor juridice şi cea de tragere la răspundere a celor care au încălcat legea sau
normele materiale. În acest sens, distingem Codul civil şi Codul de procedură civilă, Codul penal şi
Codul de procedură penală, deşi aceste acte normative nu conţin în totalitate numai norme juridice de
o singură categorie.
după ramura de drept pentru care constituie izvor de drept datorită obiectului
reglementării juridice - legile pot fi civile, penale, administrative, financiare etc. O asemenea clasificare nu
trebuie să conducă însă la ideea că absolut toate normele juridice incluse într-o lege de un anumit fel
(de exemplu, financiară) sunt de aceeaşi natură (asemenea legi, incluzând, de exemplu, şi norme
administrative sau penale).
după sfera de cuprindere, legile pot fi generale, speciale şi excepţionale, cea de a doua categorie
derogând de la prima, iar ultima derogând de la primele două.
Activitatea normativă a puterii legislative nu poate însă cuprinde toate domeniile vieţii social-
politice şi economice, mai ales în toată complexitatea şi întinderea lor şi nici nu-şi propune să
reglementeze orice raport social în detaliu. De aceea, alături de activitatea legislativă se mai dezvoltă şi
o intensă activitate normativă (de reglementare) a celorlalte organe de stat (în special, administraţia
publică) întemeiată pe Constituţie şi legi şi desfăşurată potrivit competenţei respectivelor autorităţi
publice, având ca rezultat actele normative subordonate legii.
Actele acestor organe sunt, ca şi legea, obligatorii pentru toate subiectele care cad sub incidenţa
lor, dar ele îşi pierd acest efect atunci când sunt în dezacord cu legea, ultima aplicându-se întotdeauna
în mod prioritar. Trebuie să reţinem că indiferent de forţa juridică a unui act normativ, adică de
puterea cu care produce efecte juridice comparativ cu un alt act normativ, respectivul act este pentru
subiectul de drept obligatoriu ca şi legea, atunci când se bazează pe aceasta şi este în acord cu ea. În
categoria actelor normative subordonate legii intră:
decretele (prezidenţiale) cu caracter normativ. Acestea sunt emise de Preşedintele României în
cazurile prevăzute de Constituţie (cu ocazia declarării mobilizării, a instituirii stării de urgenţă,
declarării războiului etc.), sunt semnate de Preşedinte şi contrasemnate de primul ministru şi se publică
în Monitorul Oficial, sancţiunea nepublicării fiind inexistenţa actului. Sancţiunea inexistenţei unui act
juridic nu trebuie confundată cu cea a nulităţii acestuia, condiţiile de producere a efectelor juridice şi
asumare a lor de către subiecţii vizaţi fiind diferite.
hotărârile Guvernului cu caracter normativ sunt emise de acesta în calitatea sa de organ de vârf al
administraţiei publice care asigură realizarea politicii interne şi externe a ţării şi exercită conducerea
generală a administraţiei publice1. Hotărârile Guvernului sunt întemeiate pe Constituţie şi celelalte legi,

1 Art. 102 din Constituţia României

7
cuprinzând măsuri de organizare a executării acestora din urmă şi pot fi adoptate în cele mai diverse
domenii cum ar fi, de exemplu, organizarea administrativă centrală şi locală (structura ministerelor şi
organelor executive în teritoriu, înfiinţarea unor organe de importanţă centrală subordonate
Guvernului etc.), modul de înfăptuire a unor activităţi economice şi financiare, reglementarea unor
contravenţii etc.
Hotărârile Guvernului sunt adoptate în exercitarea atribuţiilor proprii ale acestuia, aşa cum
sunt ele prevăzute în Constituţie şi în alte legi. Aşadar, ele ar trebui să reprezinte în condiţii fireşti, de
normalitate socio-politică şi economică, „regula” în activitatea guvernamentală cotidiană, ceea ce s-ar
traduce implicit într-o pondere superioară a acestei categorii de acte normative faţă de celelalte permise
(ordonanţe şi ordonanţe de urgenţă, în cazul cărora se ajunge uneori la „inflaţie”). Acest lucru nu se
întâmplă însă, cu deosebire în sistemul nostru post-decembrist, pe fundalul recunoaşterii
constituţionale a posibilităţii ca în mod excepţional, în cazul unei împuterniciri exprese şi pentru o
durată limitată în timp, pe baza unei legi speciale de abilitare, Guvernul să poată emite ordonanţe în
domenii rezervate legii care vor trebui ulterior supuse spre ratificare Parlamentului. De asemenea,
Guvernul poate adopta, în situaţii justificate (numai în situaţii extraordinare a căror reglementare nu poate fi
amânată, având obligaţia de a motiva urgenţa în cuprinsul acestora - art. 115, alin. 4 din Constituţie), ordonanţe de
urgenţă. În practica românească a ultimilor ani, reglementarea de către Guvern, pe calea ordonanţelor
şi ordonanţelor de urgenţă, a cunoscut o amploare deosebită, care deşi a fost uneori justificată a
generat şi multe situaţii cel puţin discutabile (ajungându-se la a se invoca uneori o substituire „de fapt”
a Legislativului de către Executiv).
Actele Guvernului sunt semnate de către Primul-ministru, se contrasemnează de către miniştrii
care au obligaţia punerii lor în practică şi se publică, sub sancţiunea inexistenţei, în Monitorul Oficial.
Hotărârile cu caracter militar se comunică numai instituţiilor interesate.
ordinele cu caracter normativ şi instrucţiunile miniştrilor şi ale celorlalţi conducători ai organelor
centrale de specialitate ale administraţiei de stat se emit, de regulă, în temeiul unor prevederi exprese
cuprinse în legi, decrete, hotărâri şi regulamente ale Guvernului;
actele normative ale organelor locale ale administraţiei publice cuprind deciziile şi dispoziţiile.
Deciziile normative ale structurilor administraţiei publice sunt obligatorii în unitatea
administrativ-teritorială în care acestea funcţionează (judeţ, municipiu, oraş şi comună) ca organe
locale ale administraţiei de stat, cu competenţă generală, atât pentru persoanele fizice şi juridice, cât şi
pentru organele de stat din subordinea ierarhică. Aceste acte se emit în exercitarea atribuţiilor de
interes local ale respectivelor autorităţi, pe baza şi în vederea executării legilor, decretelor, hotărârilor şi
reglementărilor, cu precizarea temeiului lor legal.
Dispoziţiile normative ale conducătorilor organelor locale de specialitate (direcţii financiare,
sanitare, de muncă şi ocrotire socială, inspectorate pentru cultură, şcolare etc.) sunt emise în temeiul
actelor normative cu forţă juridică superioară emanând de la puterea legislativă, preşedinţie, organe ale
administraţiei publice ierarhic superioare, cu care trebuie să fie conforme.
tratatele, acordurile şi convenţiile internaţionale la care România este parte constituie izvoare
externe ale dreptului care produc efecte pe plan intern, în urma ratificării lor, fie în mod direct, fie

8
indirect, atunci când legislaţia naţională trebuie modificată pentru a fi pusă în acord cu dreptul
internaţional. În reglementarea civilă actuală, normele de drept european au prioritate la aplicare faţă
de cele naţionale. În materia constituţională a drepturilor şi libertăţilor fundamentale, se impun de
asemenea în interpretare reglementările internaţionale, cu excepţia cazurilor în care reglementarea
internă este una mai favorabilă (prevedere reluată şi de noul cod civil).
Actele normative prezentate nu epuizează toată gama izvoarelor dreptului, deoarece există şi
alte acte normative ale autorităţilor publice care intră în această categorie. Aşa este, de exemplu, cazul
hotărârilor normative ale camerelor parlamentului (Senatul şi Camera Deputaţilor) prin care acestea îşi
aprobă propriile regulamente. Deşi aceste acte sunt aplicabile numai ariei parlamentare de activitate,
caracterul general al prevederilor incluse obligă la considerarea lor ca acte „normative” (a se vedea la
cap. 5 discuţia despre caracterul general variabil al normelor juridice). Modalitatea constituţională de
precizare a acestora (art. 67: Camera Deputaţilor şi Senatul adoptă legi, hotărâri şi moţiuni, în prezenţa majorităţii
membrilor), conduce la concluzia că diferenţierea hotărârilor legislativului de legi nu se face prin forţa
lor juridică, ci prin obiectul distinct de reglementare. Astfel, o eventuală reglementare prin lege a
activităţii interne a Parlamentului (de exemplu, privind desfăşurarea procedurii legislative) nu poate fi
aplicabilă, pe considerente de constituţionalitate.
În concluzie, poziţia ierarhică a unui organ în cadrul sistemului (central sau local) al
autorităţilor publice, precum şi categoria de organe din care face parte autorul reglementării (legislative
sau executive), caracterul general sau special al competenţei materiale determină, în principal, forţa
juridică a actelor normative şi locul lor în ierarhia izvoarelor de drept.
Uzanţele (Obiceiul juridic/cutuma şi uzurile profesionale)
Noţiunea de cutumă este utilizată într-un sens larg pentru a desemna ansamblul normelor
(juridice) care se degajă din practica socială în afara intervenţiei legiuitorului, incluzând aici atât
obiceiul juridic, cât şi jurisprudenţa. În afară de acest sens larg, noţiunea este folosită cel mai adesea în
sens restrâns, de practică socială uniformă şi constantă care este percepută de colectivitate ca având un
caracter obligatoriu (numai obiceiul juridic). Noul Cod civil foloseşte pentru desemnarea izvoarelor
indirecte de drept termenul de uzanţe, desemnând cutuma şi uzurile profesionale, şi precizează că „în
materiile reglementate prin lege, uzanţele se aplică numai în măsura în care legea trimite în mod expres la acestea”. În
continuare, se prevede că numai uzanţele conforme ordinii publice şi bunelor moravuri sunt
recunoscute ca izvoare de drept, iar partea interesată trebuie să facă dovada existenţei şi a conţinutului
uzanţelor. Uzanţele publicate în culegeri elaborate de către entităţile sau organismele autorizate în
domeniu se prezumă că există, până la proba contrară.
Ca izvor de drept, cutuma este anterioară ca apariţie dreptului formal adoptat de către stat,
fiind rezultanta unor evoluţii chiar primitive ale societăţii, care necesita o anume ordonare, o
regularizare a relaţiilor dintre membrii săi. Ulterior apariţiei statului, o serie de obiceiuri, de cutume au
îmbrăcat forma dreptului, fiind învestite de către autorităţi cu formă scrisă.
Orice colectivitate umană, în mod obiectiv, îşi creează reguli de convieţuire, reguli ce au
menirea de a conserva însăşi colectivitatea, contracarând instabilitatea socială sau juridică ori
turbulenţele, haosul. Deşi obiceiul juridic îşi are punctul de plecare şi de referinţă anterior apariţiei
dreptului formal, aceasta nu înseamnă că, după apariţia dreptului, nu s-au mai format alte obiceiuri.
9
Acest lucru se explică prin existenţa unor neconcordanţe manifestate fie în timp, fie în plan conceptual
între cerinţele societăţii la un moment dat şi prescripţiile normelor juridice. Practic, obiceiul se
formează ca rezultat al modului de gândire şi acţiune permanentă într-un anumit gen de relaţii sociale,
reprezentând o experienţă acumulată pe acelaşi tipic de comportament. Această experienţă face ca
indivizii să ajungă în timp să creadă, să respecte şi să repete practica socială în cauză într-un mod
similar celorlalte norme juridice, ca şi cum aceasta ar fi impusă din afară. În plan juridic, obiceiul poate
fi preluat de stat şi consacrat în forma tradiţională (scrisă) a dreptului sau legea poate face trimitere la
acesta, fără a menţiona expres cerinţa de comportament presupusă de obiceiul juridic, conferindu-i
valoare juridică şi obligativitate. Astfel, de exemplu, Constituţia noastră revizuită în anul 2003 prevede
în materia proprietăţii reglementată în art. 44 (alin. 7) că „Dreptul de proprietate obligă la respectarea
sarcinilor privind protecţia mediului şi asigurarea bunei vecinătăţi, precum şi la respectarea celorlalte
sarcini care, potrivit legii sau obiceiului, revin proprietarului”.
Obiceiul juridic, numit şi obicei de drept sau dreptul obişnuielnic a constituit prima formă a
dreptului pozitiv. Romanii numeau obiceiul "mores majorum", adică moravurile bătrânilor2.
Obiceiul mai poate fi considerat şi un "uz repetat" al unor reguli, raportat la situaţii
asemănătoare, adică la precedente. Anumite obiceiuri pot fi excluse în baza unei legi, dar ele pot să
reapară, cu unele modificări sau nu, acest fenomen fiind rezultatul tendinţei de conservatorism specific
uman, care nu este întotdeauna util colectivităţii umane prin rezistenţa acesteia la dreptul reglementar.
Pe baza celor expuse anterior, observăm că elementele constitutive ale cutumei sunt
reprezentate în mod necesar de uzaj şi convingere juridică. Uzajul (practica socială constantă şi
uniformă) trebuie să îndeplinească anumite condiţii pentru a fi considerat cutumă:
repetiţia practicii sociale reprezintă elementul fundamental al cutumei, servind totodată la
deosebirea acesteia de precedentul judiciar, care are numai o apariţie izolată. Cutuma se manifestă
multiplicat, dar repetiţia în sine nu este (singură) în măsură să determine apariţia obiceiului juridic,
fiind necesare şi celelalte elemente pe care le vom expune;
durata manifestării practicii sociale, ca un al doilea element al uzajului, nu poate fi determinată
cu precizie, dar apreciem că reperul trebuie să fie reprezentat de căpătarea de către practica socială în
cauză a unei anumite consistenţe în conştiinţa indivizilor. Cu alte cuvinte, cutuma este formată atunci
când prin durata şi frecvenţa apariţiei sale devine similară altor norme respectate în mod curent în
relaţiile sociale. Durata şi frecvenţa practicii sociale este diferit valorizată în dreptul internaţional, în
cadrul căruia sunt recunoscute aşa-numitele obiceiuri spontane, semnificând acceptarea unei practici ca
normă obligatorie în relaţiile dintre state fără a se aştepta validarea ei în timp;
constanţa practicii sociale, ca un alt element care stă la baza uzajului, presupune ca desfăşurarea
raportului social să se producă mereu în acelaşi sens. Producerea într-un sens contrar ar infirma
cutuma sau chiar ar distruge-o3;
claritatea impune repetarea precedentului într-un sens clar, fără posibilităţi de interpretare,
existând altfel susceptibilitatea modificării normei.

2 Nicolae Popa, op. cit., p. 199

3 De exemplu, cazul cutumei americane care impunea realegerea Preşedintelui o singură dată şi a fost infirmată de
realegerea Preşedintelui Roosvelt de două ori, fiind nevoie de o normă constituţională pentru a reconsacra această regulă.
10
 Convingerea juridică presupune un element de natură psihologică care se adaugă uzajului şi
semnifică perceperea de către membrii colectivităţii a practicii sociale în cauză ca având caracter
obligatoriu, imperativ, similar dreptului, determinând astfel respectarea acesteia în raporturile sociale ca
şi cum ar avea valoare juridică. Convingerea juridică este cea care diferenţiază cutuma de uzajul de
fapt, ca practică pe care indivizii o urmează în mod constant, fără a se simţi însă obligaţi la aceasta
Multitudinea normelor de conduită formate cutumiar, cu deosebire în perioadele de început ale
societăţii, au determinat cuprinderea lor în diferite culegeri sau acte scrise, cu scopul facilitării
cunoaşterii de către membrii colectivităţii. Astfel, în special în Evul Mediu au apărut diferite culegeri
scrise ale cutumelor, fie sub forma unor acte cu caracter oficial, fie ca opere ale unor jurişti, având un
caracter privat. Exemplele mai cunoscute de astfel de culegeri sunt reprezentate de “Oglinda saxonă”
(Sachsenspiegel) din 1230 şi “Oglinda şvabă” (Schwabenspiegel) din 1273-1282 denumită şi
“Kaiserrecht”, “Aşezămintele lui Ludovic cel sfânt” din 1270, “Pravila rusă” din secolele IX-XIII ş.a.
În a doua jumătate a secolului al XIX-lea au fost adunate în Franţa cutumele locale. Pentru
recunoaşterea prevederilor cutumelor, în Elveţia s-a statornicit tradiţia ca acestea să fie citite anual în
adunările ţinuturilor (Landesgemeinde) sau ale parohiilor4.
Istoria dreptului românesc cunoaşte obiceiul ca izvor al dreptului geto-dac, care s-a menţinut
în anumite limite şi după cucerirea romană (cutuma, suos majorum). Un rol deosebit de important l-a
avut cutuma în perioada timpurie şi apoi de-a lungul feudalismului. Este cunoscut sub acest aspect jus
valachicum sau obiceiul jus valachorum, adică dreptul românesc (valah) sau dreptul românilor (valahilor) ca
reglementare obişnuielnică recunoscută în rândul populaţiei româneşti atât în Ţările române, cât şi la
românii din statele din jur (Polonia, Serbia, Ungaria, Bulgaria). Odată cu formarea statelor româneşti
feudale, jus valachicum este recunoscut drept lex terrae, consuetudo terrae (legea sau obiceiul pământului), ceea ce
consfinţeşte legătura acestui drept cutumiar cu populaţia românească şi cu teritoriul pe care era ea
aşezată5. Într-un document din vremea lui Ştefan al II-lea din Moldova (1445) se arată că un rob tătar
va urma să trăiască după legea valahă. Primele legiuiri autohtone le întâlnim în secolul XVII, la Vasile
Lupu şi Matei Basarab, făcându-se referire cu pondere mare la forţa juridică a cutumei. Obiceiul
pământului a devenit apoi una din sursele de inspiraţie pentru “Pravilniceasca condică” (1780), pentru
“Codul Calimachi” (1817) şi pentru “Legiuirea lui Caragea” (1818). Deşi o reglementare pro-modernă
codificată o întâlnim abia odată cu Codul Calimachi (1817) şi Codul Caragea (1818), aceste acte lasă
destul loc pentru o largă aplicaţie a obiceiurilor, în materiile sau sub aspectele sub care codurile nu
dispun.
Un salt esenţial în evoluţia dreptului pozitiv românesc îl regăsim după unirea Principatelor, cu
precădere în legile lui Cuza, precum Codul civil de la 1864, care au redus aplicabilitatea dreptului
obişnuielnic, lăsând totuşi un loc restrâns obiceiului, în acele domenii în care eliminarea sa bruscă ar fi
determinat confuzii şi neregularităţi în raporturile sociale. Se făcea astfel referire la cutumă în câteva
articole, precum art. 548, 600, 607, 970 etc. din Codul civil6.

4 Nicolae Popa, op. cit., p. 202

5 Idem. p. 203
6 De exemplu, art. 600 C. civ. prevedea că “înălţimea îngrădirii se va hotărî după regulamentele particulare sau după

obiceiul obştesc…”.
11
 Similar procesului apariţiei sale, încetarea aplicării unei cutume se produce invers, prin non-
uzajul ei treptat, ceea ce în limbaj juridic se numeşte cădere în desuetudine. În general, cutuma ca izvor de
drept este inferioară dreptului scris, ea nu prezintă certitudinea acestuia, fiind imprecisă, nesigură, mai
greu de constatat şi cunoscut. Ea are prin natura sa un caracter conservator, deoarece consfinţeşte
comportamente rezultate dintr-o practică îndelungată şi care şi-au dovedit astfel eficienţa socială.
Cutumele consacră valori morale şi spirituale, dar uneori rămân în urma concepţiilor sociale exprimate
prin dreptul scris, având caracter retrograd, consfinţind inegalitatea dintre sexe, intoleranţa religioasă,
discriminările naţionale şi/sau rasiale.
În măsura în care este recunoscută, cutuma se aplică şi în vremurile noastre, cu deosebire în
dreptul internaţional, în dreptul privat (civil7, comercial) şi, în unele state, în dreptul constituţional.
Spre exemplu, în dreptul civil actual, în acord cu Constituţia actuală, în art. 603 sunt reglemntate
regulile privind protecţia mediului şi buna vecinătate, precizându-se că „dreptul de proprietate obligă la
respectarea sarcinilor privind protecţia mediului şi asigurarea bunei vecinătăţi, precum şi la respectarea
celorlalte sarcini care, potrivit legii sau obiceiului, revin proprietarului”. Similar, art. 613 reglementează
distanţa minimă pentru arbori, prevăzând că în lipsa unor dispoziţii cuprinse în lege, regulamentul de
urbanism sau a obiceiului locului, arborii trebuie sădiţi la o distanţă de cel puţin 2 metri de linia de hotar,
cu excepţia acelora mai mici de 2 metri, a plantaţiilor şi a gardurilor vii. În art. 662, referitor la obligaţia
de construire a despărţiturilor comune, se prevede că oricare dintre vecini îi poate obliga pe
proprietarii fondurilor învecinate să contribuie la construirea unei despărţituri comune, iar în lipsa
unor dispoziţii legale, a regulilor de urbanism sau a obiceiului locului, înălţimea zidului comun se
stabileşte de părţi, dar fără a depăşi 2 metri, socotindu-se şi coama zidului. În fine, art. 1349 referitor la
răspunderea delictuală, prevede că orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe
care legea sau obiceiul locului le impune şi să nu aducă atingere, prin acţiunile ori inacţiunile sale,
drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane.
Cutuma este însă lipsită de aplicabilitate în materia dreptului penal, în care gravitatea
încălcărilor dreptului este corelată cu gravitatea pedepselor (afectării drepturilor şi libertăţilor), iar
datorită dificultăţilor specifice de cunoaştere şi constatare în această ramură s-a impus principiul
legalităţii incriminării şi al pedepsei (nu există faptă penală sau pedeapsă penală decât dacă ea este
prevăzută de lege). În prezent, obiceiul ca izvor de drept îşi găseşte o vastă aplicaţie în dreptul
internaţional public, deşi în acest domeniu se manifestă o puternică tendinţă de reglementare scrisă şi
de codificare8. Astfel, în expunerea de motive la Convenţia de la Viena cu privire la dreptul tratatelor,
se menţionează: "Părţile […] afirmă că regulile dreptului internaţional cutumiar vor continua să
cârmuiască chestiunile nereglementate de dispoziţiile prezentei Convenţii".

7 În legislaţia noastră, obiceiul ca izvor de drept, după adoptarea Codului civil, priveşte îndeosebi relaţiile juridice
comerciale şi cele privitoare la imobile şi la drepturile de vecinătate. Şi Constituţia actuală a României face trimitere la
obicei, în art. 44, pct. 7: "Dreptul de proprietate obligă la respectarea sarcinilor privind protecţia mediului şi asigurarea bunei vecinătăţi,
precum şi la respectarea celorlalte sarcini care, potrivit legii sau obiceiului, revin proprietarului".
8 Art. 38 din Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie citează cutuma ca izvor de drept internaţional pe poziţia secundă,

după tratatul internaţional.

12
 Doctrina ca izvor de drept
Într-o accepţiune generală, doctrina poate fi caracterizată ca un ansamblu de concepţii, idei,
principii, precepte sau interpretări care stau la baza sistem politic, economic, juridic, religios etc. (de
exemplu, doctrina liberală, doctrina marxistă, doctrina franceză etc). Termenul de doctrină poate fi
folosit şi cu un sens mai restrâns, de opinie exprimată de un autor cu privire la o problemă
particularizată (doctrina hegeliană a dreptului, doctrina lui Duguit privind suveranitatea etc.). În
ambele cazuri este vorba de analiza sistematică sau critică şi prezentarea unor probleme specifice
domeniului dreptului de către avizate în domeniul dreptului (profesori, magistraţi etc.).
În ştiinţa juridică, doctrina este apreciată ca reprezentând ansamblul interpretărilor,
convingerilor, concepţiilor şi ideilor formulate şi argumentate de către specialiştii în drept, în contextul
studierii trecutului, prezentului şi perspectivei reglementărilor juridice. Pe baza analizei ştiinţifice,
specialiştii în drept identifică neajunsurile sistemului de drept existent, necorelările sau lacunele
acestuia, evidenţiind nevoile de reglementare pe viitor prin propuneri de lege ferenda sau identifică modul
în care unele norme juridice trebuie interpretate pentru ca eficienţa socială a dreptului să fie atinsă. În
anumite situaţii, însăşi legiuitorul solicită punctul de vedere al unor specialişti în drept înainte de
adoptarea unor acte normative sau în contextul modificării acestora, tocmai pornind de la autoritatea
argumentaţiei ştiinţifice realizată de „doctrinarii” dreptului. Într-un plan mai larg, fenomenul juridic de
ansamblu include în mod esenţial pe lângă practica legislativă, jurisdicţională, administrativă, şi teoria
(doctrina) juridică materializată în cursuri universitare, monografii, studii, recenzii, note critice asupra
unor soluţii a instanţelor judecătoreşti etc. Doctrina se manifestă în forme diverse, apărând în
publicaţiile de specialitate, de la manuale, tratate, comentarii, studii, monografii juridice la revistele
doctrinare.
Cu excepţia sistemului musulman de drept, în dreptul actual romano-germanic şi anglo-saxon,
doctrina nu este recunoscută ca un izvor de drept. Deşi nu este un izvor direct al dreptului, doctrina joacă însă
un rol important în formarea acestuia, sistematizând jurisprudenţa, obiceiurile, normele materiale sau
procedurale etc., propunerile de lege ferenda făcute în literatura de specialitate în urma analizelor critice
fiind luate în seamă de legiuitor. Totodată, doctrina este în măsură să influenţeze şi jurisprudenţa,
întrucât judecătorii recurg adesea la autoritatea ştiinţifică a teoreticienilor pentru a fundamenta soluţiile
date în diversele cauze.
Practica judiciară şi precedentul judiciar
Practica judiciară, denumită şi jurisprudenţă, reprezintă totalitatea hotărârilor judecătoreşti
pronunţate de instanţele judecătoreşti de toate gradele, soluţiile juridice la care au ajuns aceste instanţe,
în cazuri concrete (speţe). Judecătorul sesizat de partea interesată sau de procuror şi învestit astfel în
judecarea cauzei, trebuie să judece speţa şi să pronunţe hotărârea care îmbracă mai multe denumiri:
sentinţă, decizie etc. În cazul dedus judecăţii, judecătorul interpretează şi aplică legea, norma juridică ce
reglementează raportul social. Soluţia pronunţată de judecător devine, atunci când jurisprudenţa are
valoare de izvor de drept, obligatorie pentru toate instanţele de acelaşi grad sau de grad inferior în
cauze similare. Trebuie reţinut că ceea ce se impune instanţelor de acelaşi grad sau inferioare nu este
soluţia pronunţată în sine, ci raţionamentul, interpretarea normei juridice, modul în care judecătorul
care a soluţionat anterior speţa similară a ajuns la pronunţarea acelei soluţii. În aceste condiţii, specifice
13
îndeosebi sistemului common-law, dacă judecătorul de la instanţa inferioară sau de acelaşi grad este
ţinut să respecte „regula” creată de judecătorul care a soluţionat anterior o speţă similară, practic
judecătorul este cel care face legea („judge made law”). În sistemul de drept anglo-saxon, jurisprudenţa
este foarte importantă ca izvor de drept, dacă într-o anumită materie legea nu există sau este
insuficientă, precedentul judiciar are o autoritate generală, asemănătoare legii, fiind aplicabilă erga omnes.
Deşi se creează astfel aparenţa unei încălcări a separaţiei puterilor în stat, aceasta nu poate fi invocată,
întrucât judecătorul nu creează o regulă de drept, ci un mod de interpretare (unitară) a regulilor de
drept. De altfel, unitatea de interpretare a normelor juridice şi aplicarea lor în mod coerent reprezintă
unul dintre argumentele pentru care se manifestă tot mai des în sistemul nostru actual unele opinii care
susţin recunoaşterea jurisprudenţei ca având valoare de izvor de drept.
În baza principiului separaţiei puterilor în stat, actele administrative, cu excepţiile prevăzute de
lege, sunt supuse controlului judecătoresc prin instanţele de contencios administrativ care funcţionează
pe lângă tribunale, Curţi de Apel şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Cât priveşte controlul
constituţionalităţii legilor, acesta se realizează printr-un sistem special, respectiv Curtea Constituţională.
Instanţa supremă în ierarhia autorităţii judecătoreşti, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, poate soluţiona
anumite conflicte privitoare la competenţa materială sau teritorială ce apar între instanţele de grad
inferior ori poate interveni atunci când se impune o interpretare unitară a unor dispoziţii legale prin
schimbarea practicii existente până la un moment dat. Aceste soluţii pronunţate într-o speţă, într-o
cauză viitoare asemănătoare, pot fi invocate ca un precedent judiciar, ca o soluţie bună, la care instanţa
să se poată raporta sau chiar opri. Autorităţile administrative aplică şi ele (şi interpretează, aşadar) legea
cazual, iar astfel actele lor pot constitui, alături de precedentul judiciar, un punct de plecare în viziunea
legiuitorului, care atunci când adoptă un act normativ nou poate să ia în calcul această practică.
În sistemul nostru de drept, jurisprudenţa nu a fost considerată expres izvor de drept, art. 4
din Codul civil anterior interzicând chiar judecătorului "de a se pronunţa în hotărârile ce dă pe cale de
dispoziţii generale şi reglementare asupra cauzelor ce-i sunt supuse"9. Deciziile Curţii Constituţionale pronunţate
când este sesizată pe calea excepţiei de neconstituţionalitate au valoare de precedent obligatoriu atunci
când prin ele se constată caracterul neconstituţional al unei norme juridice. Aceste decizii trebuie
publicate în Monitorul Oficial al României.
Contractul normativ
Contractul normativ constituie la rândul său, în anumite condiţii, un izvor de drept. În
principiu, contractul, înţeles ca un acord de voinţă, încheiat între două sau mai multe părţi pe baza
unor norme juridice cu scopul de a produce efecte juridice, nu poate avea valoare de izvor de drept,
deşi este caracterizat ca „legea părţilor”, întrucât acesta nu conţine dispoziţii cu caracter general
obligatoriu, aplicabile erga omnes, ci se referă numai la părţile din acel contract. Pe cale de consecinţă,
contractul poate constitui izvor de drept în condiţiile în care nu stabileşte drepturi şi obligaţii pentru
părţi identificate, nu vizează un raport juridic concret, ci stabileşte pe baza manifestării de voinţă a
părţilor reguli generale şi impersonale. Contractele cu caracter normativ s-au folosit în special în
perioada solidarismului, având rolul de reglementare a raporturilor dintre diferite stări sociale ori dintre

9Şi actuala reglementare (Codul civil, art. 5 alin. 4), prevede că “este interzis judecătorului să stabilească dispoziţii general
obligatorii prin hotărârile pe care le pronunţă în cauzele ce îi sunt supuse judecăţii”.
14
acestea şi monarhi. Cel mai renumit astfel de contract îl reprezintă Magna Charta Libertatum, încheiată
în Anglia între baroni, cavaleri, orăşenii răsculaţi şi regele Ioan fără de Ţară, la 15 iunie 1215.
Contractul normativ reprezintă un important izvor în dreptul constituţional cu privire la formarea
Confederaţiilor, a federaţiilor de state, acestea constituind principiile generale de uniune. În dreptul
intern românesc, contractul normativ îşi găseşte aplicabilitatea în dreptul muncii (contractul colectiv de
muncă) în general, în mişcarea sindicală prin unirea unor federaţii, uniuni, confederaţii sindicale. În
dreptul internaţional public, de asemenea, sub forma unor tratate, regăsim o specie de contract
normativ.
Principiile generale ale dreptului
Regulile fundamentale ale sistemului de drept sunt, de asemenea, izvoare indirecte de drept,
legea civilă făcând precizarea că „în cazurile neprevăzute de lege se aplică uzanţele, iar în lipsa acestora,
dispoziţiile legale privitoare la situaţii asemănătoare, iar când nu există asemenea dispoziţii, principiile
generale ale dreptului”. Această precizare legală evidenţiază şi utilitatea analogiei în drept, dar scoate în
evidenţă totodată nevoia de prudenţă în interpretare, fiind de dorit ca asemenea situaţii să fie cât mai
rare, în dreptul scris existând condiţiile de a evita lacunele legislative.

Rezumat

1. Noţiunea de izvor de drept are mai multe sensuri: a. După criteriul raportului dintre conţinut şi formă, distingem
între izvorul material şi izvorul formal (juridic) al dreptului. La rândul ei, forma dreptului poate fi internă, adică
ceea ce şi cum se exprimă reglementarea juridică şi externă, adică prin ce se exprimă reglementarea juridică (lege,
decret, hotărâre); b. După caracterul sursei normative, distingem izvoare directe (imediate) ale dreptului şi izvoare
indirecte sau mediate; c. După sursa de cunoaştere a dreptului, în sens istoric, distingem izvoare scrise şi izvoare
nescrise.
2. Totalitatea izvoarelor dreptului român contemporan constituie un sistem unitar în care se cuprind o varietate de
forme dispuse într-o anumită ordine şi ierarhie având mai multe trăsături. Astfel, în sistemul izvoarelor dreptului
românesc există mai multe forme de exprimare ale dreptului, în cadrul cărora dreptul scris reprezintă forma
principală şi determinată şi a cărui unică modalitate de exprimare o constituie actul normativ cu multiplele sale
avantaje.
3. Actele normative ale organelor statului: legea. Noţiunea de lege se foloseşte în mod obişnuit în două accepţiuni. În
sens strict juridic, legea desemnează actul normativ al puterii legislative care reglementează cele mai importante
raporturi sociale, care se elaborează după o procedură specifică şi are forţă juridică superioară faţă de toate celelalte
acte normative care se întemeiază pe ea. În terminologia politico-juridică noţiunea este folosită într-un sens deosebit
de larg, desemnând în mod generic orice normă de drept sau regulă cu caracter obligatoriu, juridic, provenind de la
un organ de stat.
4. Principalele trăsături ale legii sunt: legea emană de la puterea legislativă; legea reglementează în mod primar,
originar cele mai importante relaţii sociale; legea se adoptă cu o anumită procedură; legea are o forţă juridică
superioară tuturor celorlalte acte normative.
5. După însemnătatea şi forţa lor juridică se disting legi fundamentale sau constituţionale, legi organice şi legi ordinare
sau obişnuite. După conţinutul lor, legile pot fi materiale şi procedurale. După ramura de drept pentru care
15
 constituie izvor de drept, legile pot fi civile, penale, administrative, financiare. După sfera lor de cuprindere, legile pot
fi generale, speciale şi excepţionale.
6. Actele normative ale organelor de stat subordonate legii sunt obligatorii pentru toate subiectele care cad sub incidenţa
lor, dar ele îşi pierd acest efect atunci când sunt în dezacord cu legea, ultima aplicându-se întotdeauna în mod
prioritar. În această categorie intră: decretele (prezidenţiale) cu caracter normativ; hotărârile Guvernului cu caracter
normativ; ordinele cu caracter normativ şi instrucţiunile miniştrilor; actele normative ale organelor locale ale
administraţiei publice care cuprind deciziile şi dispoziţiile; tratatele, acordurile şi convenţiile internaţionale.
7. Obiceiul juridic (cutuma): noţiunea de cutumă este utilizată într-un sens larg pentru a desemna ansamblul normelor
juridice care se degajă din practica socială în afara intervenţiei legiuitorului, incluzând aici atât obiceiul, cât şi
jurisprudenţa. Noţiunea este folosită cel mai adesea în sens restrâns, de practică socială uniformă şi constantă care
este percepută de colectivitate ca având un caracter obligatoriu.
8. Elementele constitutive ale cutumei sunt uzajul şi convingerea juridică.
9. Doctrina reprezintă acele interpretări, convingeri la care ajung oamenii de ştiinţă, ce investighează fenomenul juridic,
atât din perspectiva viitoarelor reglementări, sesizând nevoile sociale ce trebuie să-şi găsească o codificare juridică, cât
şi din analiza reglementărilor existente, a dreptului pozitiv, îmbunătăţiri ce trebuie aduse, modul de interpretare,
raportarea în timp şi la dreptul comparat a normelor interne.
10. Practica judiciară mai este denumită şi jurisprudenţă şi reprezintă totalitatea hotărârilor judecătoreşti pronunţate de
instanţele judecătoreşti de toate gradele, soluţiile juridice la care au ajuns aceste instanţe, în cazuri concrete (speţe).
11. Contractul normativ este un acord de voinţă, încheiat în baza unor norme juridice, care produc efecte juridice. El
poate constitui izvor de drept în condiţiile în care nu stabileşte drepturi şi obligaţii pentru părţi, nu vizează un
raport juridic concret, ci stabileşte pe baza manifestării de voinţă a părţilor reguli generale şi impersonale.

Teste de autoevaluare

1. Definiţi izvorul material şi izvorul formal de drept.

2. Care sunt principalele caracteristici ale sistemului izvoarelor dreptului românesc actual?
3. Precizaţi care sunt principalele categorii de acte normative şi caracterizaţi legea (în sens restrâns) ca principal
izvor de drept.
4. Precizaţi rolul şi locul doctrinei şi jurisprudenţei în sistemul izvoarelor dreptului.

16
 CAPITOLUL 5 NORMA JURIDICĂ

Structura:
5.1 Noţiunea şi definiţia normei juridice
5.2 Trăsăturile normelor juridice
5.3 Structura normei juridice
5.4 Clasificarea normelor juridice
5.5 Acţiunea normelor juridice în timp, spaţiu şi asupra persoanelor

Obiective fundamentale:

cunoaşterea conceptului de normă juridică

Obiective operaţionale:

să definească conceptul de normă juridică şi să precizeze principalele diferenţe în raport cu

celelalte categorii de norme sociale;
să identifice principalele trăsături ale normelor juridice;
să precizeze în ce constă structura internă şi externă a normei juridice;
să analizeze principalele categorii de norme juridice, potrivit cu clasificarea acestora;
să explice principiile de bază ale acţiunii normelor juridice în timp, spaţiu şi asupra
persoanelor;
să evidenţieze excepţiile privitoare la acţiunea normelor juridice;
să formuleze întrebări cu privire la materialul prezentat.

Termeni cheie: normă socială, normă juridică, caracter social, structură logico-juridică,
structură tehnico-juridică, neretroactivitate, teritorialitate.

 Timp mediu necesar pentru asimilarea cunoştinţelor: 210’

17
 5.1 Noţiunea şi specificul normei juridice

Raporturile sociale sunt relaţii care se stabilesc între oameni în cadrul societăţii, fie în procesul
producţiei, repartiţiei sau schimbului de bunuri (relaţii economice), fie în procesul conducerii societăţii
(relaţii politice) ori în cel al practicării credinţei (relaţii religioase) etc. Aceste relaţii sunt guvernate de
anumite norme sociale, adică de reguli care stabilesc conduita de urmat de către indivizi în raporturile
dintre ei, norme care, la rândul lor, pot fi economice, politice, religioase etc.
Normele juridice reglementează raporturile juridice, adică acea categorie a relaţiilor sociale care
se compun din drepturi şi obligaţii reglementate juridic (prin lege) şi a căror derulare sau desfăşurare
nu se poate face în mod întâmplător. Specificul acestor norme, faţă de alte reguli sociale, constă în
obligativitatea respectării lor de către membrii societăţii cărora le sunt destinate, sub garanţia aplicării
forţei de constrângere a statului care sancţionează conduită neconformă cu legea. Nici o altă categorie
a normelor sociale nu are calitatea de a declanşa sau mai exact de a determina declanşarea constrângerii
fizice sau materiale a subiectului care a încălcat regula de drept, obligându-l pe cel vinovat de
comiterea abaterii să suporte consecinţele sancţiunii aplicate, inclusiv repararea pagubei şi înlăturarea
vătămării produse altuia.
Normele juridice se definesc drept acea categorie a normelor sociale instituite sau recunoscute de
stat, obligatorii de respectat în raporturile dintre subiectele de drept, sub garanţia intervenţiei forţei de
constrângere a statului, în situaţia încălcării lor.
Din această definiţie se desprind următoarele constatări privind normele juridice:
în primul rând, norma juridică este o regulă de conduită socială ce acţionează numai în
cadrul societăţii şi în relaţiile dintre indivizi, fiind de neconceput reguli juridice în afara societăţii
umane sau a colectivităţii umane, de exemplu, între om şi lucru (obiect) sau în cadrul regnului
animal (aşa cum susţineau unii reprezentanţi ai curentului dreptului natural);
în al doilea rând, norma juridică reglementează şi se adresează conduitei umane, chiar dacă
aceasta din urmă vizează şi un obiect material sau un fenomen natural (naştere, deces etc.)
deoarece relaţia nu se stabileşte între om şi obiectul material sau fenomen, ci între oameni cu
privire la acestea din urmă;
în al treilea rând, norma juridică exprimă întotdeauna interesele sociale fundamentale prin
intermediul voinţei generale care dă viaţă regulii astfel consacrate, indiferent de faptul că aceasta se
concretizează printr-un act juridic al statului sau, dimpotrivă, statul recunoaşte obligativitatea unei
reguli care nu îi aparţine;
în al patrulea rând, forţa de constrângere aplicată în cazul nerespectării normei juridice aparţine
numai statului, iar utilizarea ei anihilează libertatea de acţiune a individului, obligându-l să urmeze o
conduită pe care acesta nu o însuşeşte, dar nici nu o respectă de bunăvoie.
Totalitatea normelor juridice în vigoare la un moment dat formează dreptul unei societăţi sau
sistemul de drept al acesteia, în care norma reprezintă elementul structural intern de bază. Normele
juridice sunt analizate sub aspectul trăsăturilor, a structurii pe care o au şi a modului lor de clasificare.
18
 5.2 Trăsăturile normelor juridice

Trăsăturile normelor juridice reprezintă acele însuşiri specifice care diferenţiază regulile de
drept de alte categorii de reguli sociale. Acestea derivă din considerarea normei juridice ca o regulă de
conduită generală şi obligatorie, elaborată, instituită sau recunoscută de către stat ca expresie a voinţei
acestuia şi care produce efecte juridice garantate, la nevoie, prin forţa de constrângere a statului.
Regula de conduită exprimată prin norma juridică este obligatorie, generală, abstractă, tipică,
impersonală, de aplicabilitate repetată la un număr nelimitat de cazuri.
Norma juridică are un caracter obligatoriu deoarece conduita subiectelor vizate de aceasta trebuie să
se conformeze cerinţelor prevăzute de reglementare. Această conformare cu caracter obligatoriu este
de esenţa normei juridice, dar nu trebuie înţeleasă numai în sensul că norma juridică stabileşte
întotdeauna expres, sub toate aspectele, conduita de urmat. Dacă aşa se întâmplă în cazul normelor
juridice imperative, onerative sau prohibitive, în cazul normelor permisive sau dispozitive subiectul
vizat are o anumită posibilitate de alegere. De exemplu, subiectul poate intra sau nu în raporturi
juridice atunci când norma juridică lasă această libertate de alegere (de exemplu, raportul juridic de
căsătorie) sau poate să aleagă o anume conduită în unele raporturi juridice (de exemplu, alegerea
numelui viitorilor soţi la încheierea căsătoriei). În aceste două ultime situaţii, caracterul obligatoriu al
normei juridice lipseşte aparent, însă observăm că obligativitatea subzistă, numai că ea nu decurge din
îndatorirea de a stabili relaţia juridică, ci din aceea că, odată stabilit raportul juridic, regulile prescrise
pentru conduita celui care a optat pentru stabilirea acestuia să fie respectate.
O situaţie similară, în care caracterul obligatoriu al normei juridice lipseşte aparent, este aceea a
normelor-definiţii şi a normelor-principii. Primele semnifică norme juridice prin care legiuitorul
fixează anumite concepte sau noţiuni utilizate în actele normative10, iar secundele sunt norme juridice
prin care sunt instituite reguli cu valoare de principiu în diferite ramuri sau materii ale dreptului 11.
Trebuie reţinut că şi aceste norme juridice au caracter obligatoriu, în sensul că nimeni nu poate da o
altă interpretare noţiunilor definite de legiuitor în primul caz şi nimeni nu poate încălca prin orice acte
sau fapte principiile stabilite în cel de-al doilea caz. Practic, dacă am admite că o normă juridică nu are
întotdeauna caracter obligatoriu, ea nu ar mai avea utilitate, nefiind respectată.
Caracterul obligatoriu al normei asigură ordinea de drept, stabilitatea şi încrederea în derularea
relaţiilor sociale în sensul dorit de stat şi societate, care au urmărit reglementarea lor. Cuprinderea
normei în acte normative sau recunoaşterea prin prevederile acestora a forţei sale juridice (în cazul
uzanţelor) impune implicit respectarea ei. Sub acest aspect, obligativitatea este corelată cu sancţiunea şi
asigurată, la nevoie, cu ajutorul coerciţiei statale.
Norma juridică este o regulă de conduită generală întrucât se aplică în acelaşi mod, respectiv unitar,
tuturor situaţiilor reglementate care cad sub incidenţa ei. Gradul de generalitate al normei diferă, fiind

10 De exemplu, art. 2, alin. 1 din Statutul funcţionarilor publici, republicat, prevede că “Funcţia publică reprezintă ansamblul
atribuţiilor şi responsabilităţilor, stabilite în temeiul legii, în scopul realizării prerogativelor de putere publică de către administraţia publică
centrală şi locală.”
11 De exemplu, art. 1 alin. 1 din Constituţie prevede că “România este stat naţional, suveran şi independent, unitar şi indivizibil.”

19
maxim, când vizează toate subiectele sau toate situaţiile (de exemplu, obligativitatea respectării legilor
ori a cunoaşterii lor) şi minim, atunci când vizează o situaţie unică sau specifică (de exemplu, atribuţiile
unei funcţii publice), inclusiv derogatorie de la dreptul comun, cum este cazul normelor de excepţie.
Între aceste două limite, gradul de generalitate al normei variază după sfera situaţiilor şi subiectelor
vizate (alegerile şi alegătorii, cetăţenia şi cetăţenii, majori şi minori, civilii şi militarii, descendenţii şi
ascendenţii etc.).
Trebuie reţinut că generalitatea normei juridice, existentă chiar şi atunci când situaţia vizată de
prescripţiile sale este unică (de exemplu, reglementările privitoare la şeful statului), este esenţială pentru
a deosebi actele juridice normative (normele juridice) de actele juridice de aplicare a dreptului (acte
individuale). În cel din urmă caz, conduita de urmat vizează numai subiectele identificate, efectele
juridice raportându-se numai la acestea (de exemplu, o hotărâre judecătorească, o autorizaţie de
construcţie etc.).
Norma juridică este abstractă întrucât ea dă expresie trăsăturilor caracteristice care trebuie
reflectate în conduită prescrisă, lăsând la o parte elementele concrete care pot fi diferite de la un caz la
altul. Practic, legiuitorul este în imposibilitatea de a prevedea în normele juridice toate elementele
particulare comportamentelor umane care se pot manifesta, iar acest lucru nu este nici măcar necesar.
Este de ajuns ca norma juridică să cuprindă elementele esenţiale pentru identificarea conduitei de
urmat, respectiv pentru identificarea conduitelor contrare, ilicite. De exemplu, Codul penal defineşte
infracţiunea de furt ca „luarea unui bun mobil din posesia sau detenţia altuia, fără consimţământul
acestuia, în scopul de a şi-l însuşi pe nedrept”, fără să detalieze eventualele condiţii în care acesta s-ar
putea produce.
Prescripţia abstractă a normei juridice rezultă din generalizarea şi abstractizarea unui număr
sporit de cazuri concrete, individuale, evidenţiate de practica legislativă sau juridică. Regula de drept se
construieşte prin trecerea de la particular la general, făcându-se abstracţie de elementele concrete,
nesemnificative şi neesenţiale pentru aceasta. Reversul este acela că norma astfel construită urmează în
aplicare drumul invers, de la general la particular, iar situaţiile particulare pot crea prin elementele
conţinute dificultăţi de identificare a normei juridice aplicabile.
Norma juridică prescrie o conduită tipică pentru subiectele de drept, stabilind un etalon de urmat de
către acestea atunci când intră în raporturi juridice. În acest fel, norma juridică devine şi criteriul unic
de apreciere a conformităţii sau a neconformităţii unei anumite conduite faţă de lege. În acest context,
distingem între conduita licită, legală şi conduita ilicită sau ilegală după cum comportamentul concret a fost
sau nu conform celui prescris de norma juridică. Ca urmare, dreptul devine o măsură egală pentru
indivizi inegali, adică o măsură unică de apreciere a conduitei umane în aceeaşi situaţie, pentru subiecte
care se deosebesc unul de altul.
Legea poate pretinde o conduită tipică de urmat constând fie dintr-o acţiune (de exemplu,
plata impozitului), fie dintr-o inacţiune (de exemplu, interdicţia de sustragere a bunului altuia) sau
poate lăsa subiectelor alegerea unei conduite, dar totuşi într-un cadru relativ determinat (de exemplu,
în cazul alegerii numelui la încheierea căsătoriei).
Norma juridică este o regulă impersonală, întrucât ea nu se adresează unui subiect predeterminat, ci
tuturor acelora care întrunind condiţiile stipulate se află sau se vor afla în situaţia pentru care devin
20
incidente regulile de drept. Noţiunea de “impersonal”, nu desemnează un atribut de inaplicabilitate a
normei persoanelor sau subiectelor, ci evidenţiază doar calitatea regulii juridice de a viza un număr
nedeterminat de situaţii şi persoane, chiar dacă referirea s-ar face la o funcţie unică în stat ori ar putea
fi stabilit exact numărul celor aflaţi sub incidenţa ei, cum este, de pildă, numărul de alegători dintr-o
secţie sau circumscripţie electorală.
Norma juridică este de aplicabilitate repetată, spre deosebire de actul juridic individual care se
consumă prin punerea lui în executare într-o situaţie dată. Întinderea repetabilităţii este în funcţie de
numărul situaţiilor în care norma este incidentă (şi a persoanelor aflate în aceste situaţii), ca şi de durata
aflării în vigoare a actului normativ.
Norma juridică se aplică într-un număr nelimitat de cazuri, deoarece legea nu prestabileşte în câte, ci
în ce situaţii sau condiţii devin incidente prevederile ei. În unele situaţii pare că norma juridică se aplică
în exclusivitate unor situaţii, cu ignorarea subiectelor de drept, mai ales atunci când norma conferă
efecte juridice unor evenimente naturale care nu ţin de voinţa exclusivă a individului uman vizat prin
ele (de exemplu: decesul unei persoane, calamitarea unor bunuri asigurate etc.). Dar şi într-o astfel de
situaţie, regula se aplică tot persoanelor, respectiv celor chemate la succesiune sau ale căror bunuri
fiind distruse, beneficiază de plata despăgubirilor pentru pagube suferite în cadrul raporturilor juridice
formate (raportul juridic de asigurare). Este evident că normele juridice reglementează raporturi sociale
în care apar întotdeauna subiecte de drept, dar acestea trebuie să se afle în anumite situaţii sau cazuri şi
trebuie să îndeplinească o serie de condiţii pentru a li se putea aplica norma. Simpla existenţă a
subiectului de drept ori a unei situaţii ori împrejurări lipsite de un subiect nu sunt suficiente, privite în
mod izolat, pentru declanşarea incidenţei normei.
Norma de drept are aplicabilitate repetată în mai multe cazuri, nu numai pentru faptul că se
aplică mai multor subiecte de drept în situaţii similare, ci şi pentru faptul că ea se poate aplica de mai
multe ori şi aceluiaşi subiect, ori de câte ori acesta se găseşte în situaţii de acelaşi gen (de exemplu, un
recidivist în materie de sustrageri de bunuri). În acest sens, caracterul nelimitat al cazurilor de aplicare a
normei corespunde atât numărului nedeterminat de persoane care se pot afla în ipoteza legală, la care
se adaugă şi posibilitatea practic nelimitată a fiecărui subiect de drept de a i se aplica în mod repetat
aceeaşi normă. Pe de altă parte, norma se aplică nelimitat în timp deoarece în momentul adoptării ei nu
se cunoaşte, de regulă, perioada pentru care ea este în vigoare, cu excepţia normelor temporare (cu
termen).
În unele opinii, norma juridică are un caracter voliţional deoarece, spre deosebire de legile naturii
şi legile sociale care există independent de voinţa omului, normele juridice, chiar dacă ţin seamă de
necesităţile obiective de moment sau de durată, sunt în exclusivitate produsul voinţei umane. În acest
sens se afirmă că legiuitorul „nu inventează legi, ci doar le formulează”. Astfel, legea „juridică” este
subiectivă prin modul de formulare, adică prin felul în care nevoia sau comanda socială se reflectă în
conştiinţa subiectivă a legiuitorului şi obiectivă prin determinant şi prin conţinutul reglementării.
Voinţa manifestată în acţiunile umane licite din raporturile juridice trebuie să fie conformă cu
voinţa consacrată prin norma juridică, întrucât în caz contrar, de discordanţă între cele două, intervine
răspunderea juridică. Pe de altă parte, emiterea şi încheierea actelor juridice trebuie să se facă în acord
cu voinţa legiuitorului pentru ca actul juridic să fie legal constituit. Cel chemat să soluţioneze un
21
conflict izvorât dintr-un act juridic va avea, printre altele, îndatorirea de a stabili voinţa reală a părţilor,
raportând-o la voinţa pe care legea o atribuie respectivei categorii de acte juridice.
Norma juridică determină anumite efecte juridice pentru subiectele de drept intrate în relaţia juridică
reglementată de ea, generând, modificând şi desfiinţând raporturi juridice. Această trăsătură este
specifică numai regulilor juridice, comparativ cu celelalte reguli sau norme sociale. În general, norma
nu generează în mod direct efecte juridice, întrucât ea constituie o prevedere abstractă, fiind necesară
apariţia unui fapt juridic licit sau ilicit căruia, prin aplicarea normei, i se conferă semnificaţie juridică,
adică tocmai acele efecte juridice avute în vederea de legiuitor la adoptarea normei.
Încălcarea normei atrage răspunderea celui vinovat. Forma răspunderii juridice depinde de felul sau de
natura normei încălcate (civile, penale, administrative etc.). Răspunderea urmăreşte repararea
prejudiciului cauzat sau înlăturarea vătămării produse şi sancţionarea celui vinovat. Declanşarea
răspunderii juridice este însoţită de cele mai multe ori de aplicarea constrângerii de stat, întrucât cel
care nu respectă de bunăvoie o normă, nu va suporta de regulă, benevol, nici consecinţele sau efectele
antrenate de propria abatere. Constrângerea juridică poate viza bunurile şi veniturile celui vinovat sau
chiar persoana acestuia, în funcţie de natura răspunderii şi felul sancţiunilor aplicate.

5.3 Structura normei juridice

În analiza structurii normei juridice distingem între structura logico-juridică şi structura

tehnico-legislativă a regulii de drept, respectiv între structura internă, dată de modul de alcătuire a
acesteia şi construcţia externă, dată de modul de exprimare al reglementării în actul normativ ori în alt
izvor de drept.
5.3.1 Structura logico-juridică a normei
Eficienţa socială a dreptului este condiţionată, în mod firesc, de măsura reală a cunoaşterii şi
înţelegerii de către subiectele vizate a cerinţelor normelor juridice aplicabile situaţiilor în care se
regăsesc sau acţiunilor/inacţiunilor asumate de aceştia. Din acest punct de vedere, valorificarea
intereselor proprii în bune condiţii presupune că subiectul vizat trebuie să ştie care este
comportamentul cerut de lege în anumite situaţii şi care sunt urmările nerespectării prescripţiei normei
juridice. Ca urmare, norma juridică are o structură logico-juridică, adică o alcătuire care indică în mod
necesar în ce împrejurare se referă (aplică) regula, ce conduită trebuie să adopte subiectele de drept
aflate în respectiva împrejurare şi care sunt consecinţele juridice ale nerespectării conduitei prescrise.
Corespunzător acestor cerinţe, norma juridică este alcătuită logic din trei elemente: ipoteza, dispoziţia
şi sancţiunea.
În unele cazuri, aceste trei elemente se regăsesc împreună în aceeaşi regulă, dar alteori ele sunt
disparate şi cuprinse în mai multe norme, care pot aparţine chiar unor reglementări juridice (acte
normative) diferite sau unele elemente se subînţeleg, unitatea lor fiind regăsită, în aceste cazuri, în
urma interpretărilor juridice realizate de cei chemaţi să le respecte sau să le aplice.
a. Ipoteza este acea parte a normei juridice care stabileşte condiţiile de aplicare a regulii de
drept, indicând subiecţii şi împrejurările în care anumite fapte dobândesc semnificaţie juridică. Ipoteza
stabileşte starea de fapt prin a cărei realizare se declanşează incidenţa normei de drept.

22
 După modul de formulare a condiţiilor care se cer a fi întrunite în mod legal, ipoteza poate fi
determinată şi relativ determinată.
Ipoteza este (strict) determinată atunci când stabileşte în mod absolut (exact) condiţiile de
aplicare a normei, excluzând orice altă situaţie sau posibilitate de realizare a prevederilor legale. Astfel,
de exemplu, este prevederea conform căreia cetăţeanul are dreptul la câte un singur vot pentru
alegerea membrilor Camerei Deputaţilor, Senatului şi Preşedintelui României.
Ipoteza este relativ determinată (subînţeleasă) atunci când, deşi indică împrejurarea de aplicare a
normei, conţinutului faptic concret este lăsat la aprecierea subiectului de drept. Astfel, de exemplu, se
poate dispune prin testament de toată averea sau de o fracţiune din ea ori de unul sau de mai multe
obiecte determinate. În general, în dreptul modern şi contemporan se urmăreşte, pe cât posibil, o
determinare cât mai riguroasă a ipotezei normei juridice, pentru a se evita arbitrariul şi interpretările
eronate, realizându-se astfel o premisă şi o garanţie principială a eficienţei respectării şi aplicării
riguroase a legii.
După gradul de complexitate a împrejurărilor avute în vedere la incidenţa normei, ipoteza
poate fi simplă, atunci când se prevede o singură modalitate, obişnuită sau tipică prin a cărei realizare
legea devine aplicabilă (de exemplu, infracţiunea de omor constă în uciderea unei persoane) şi complexă,
atunci când se prevăd mai multe situaţii ori împrejurări prin a căror reunire cumulativă, totală sau
parţială, devine posibilă aplicarea normei (de exemplu, arestarea unei persoane se poate dispune,
printre altele, atunci când s-a comis o infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai
mare de doi ani, iar lăsarea în libertate a autorului faptei ar prezenta un pericol pentru ordinea publică).
După numărul împrejurărilor avute în vedere pentru aplicarea normei, ipoteza poate fi unică,
atunci când numai o singură împrejurare a fost prevăzută pentru a declanşa incidenţa legii (de
exemplu, desfacerea căsătoriei are loc prin divorţ) sau alternativă, situaţie în care se prevăd mai multe
modalităţi de realizare a incidenţei legii.
Existenţa unei ipoteze simple, spre deosebire de ipoteza unică, nu exclude posibilitatea ca
împrejurarea prevăzută de ea să se poată realiza prin modalităţi concrete foarte diferite. Astfel, de
exemplu, în cazul infracţiunii de omor legea nu face distincţie cu privire la calitatea făptuitorului sau a
victimei, locul şi timpul comiterii faptei or mijloacele întrebuinţate la săvârşirea ei (exceptând, desigur,
formele calificate sau deosebite de grave de omor).
Toate aceste forme ale ipotezei pot fi combinate între ele prin texte normative în funcţie de
cerinţele de redactare legislativă astfel încât, de pildă, o ipoteză determinată poate fi unică şi simplă
sau, dimpotrivă, complexă şi alternativă.
După modul de enunţare a condiţiilor de aplicare, ipoteza poate fi generică, când prevede un
anumit gen sau tip de împrejurare prin a cărei realizare se aplică legea sau cazuală când enumeră,
limitativ sau exemplificativ, împrejurările în care se aplică legea.
b. Dispoziţia este elementul normei juridice care indică ce conduită trebuie să se urmeze de
către subiectele de drept aflate în ipoteza sau situaţia prevăzută de lege.
După modul de determinare a conduitei subiectelor de drept, dispoziţia poate fi determinată sau
relativ determinată. Dispoziţia este determinată când stabileşte exact conduita pe care trebuie să o urmeze
părţile raportului juridic, aşa cum este cazul dispoziţiilor onerative şi prohibitive. Dispoziţia este relativ
23
determinată când permite subiectelor de drept ca în ipoteza legii să-şi aleagă o anumită conduită dintre
cele indicate, aşa cum este cazul dispoziţiilor permisive (de exemplu, succesiunea poate fi acceptată pur
şi simplu sau sub beneficiu de inventar).
După modul de conformare a subiectelor faţă de conduita prescrisă distingem dispoziţia
onerativă care obligă la săvârşirea unei acţiuni (de exemplu, obligarea conducătorilor auto de a-i ajuta pe
cei accidentaţi), dispoziţii prohibitive care obligă la abţinere, la nesăvârşirea unei acţiuni (aşa cum este
cazul majorităţii normelor penale pentru fapte ca omorul, furtul etc.) şi dispoziţii permisive care lasă
subiectului posibilitatea de alegere a unei conduite fără a impune ori a interzice săvârşirea unei acţiuni
(de exemplu, posibilitatea părţilor din proces de a utiliza sau nu calea de atac a recursului).
c. Sancţiunea reprezintă consecinţa nerespectării dispoziţiei normei juridice, adică măsurile
luate împotriva celui care încalcă legea şi care, la nevoie, pot fi îndeplinite prin forţa de constrângere a
statului. Ea decurge din răspunderea juridică a celui vinovat şi poate viza persoana acestuia,
patrimoniul ei ori actele juridice întocmite fără respectarea legii.
După natura juridică a normei încălcate, sancţiunile se clasifică în penale, civile, administrative,
disciplinare etc., corespunzător ramurilor de drept în care operează.
După scopul urmărit prin aplicarea lor, sancţiunile pot fi reparatorii (adică de reparare ori de
dezdăunare pentru paguba produsă) şi coercitive (adică de constrângere exercitată asupra persoanei celui
vinovat, de anulare sau de desfiinţare a actului lovit de nulitate).
După conţinutul lor, sancţiunile pot fi patrimoniale şi nepatrimoniale. Cele patrimoniale vizează
bunurile şi veniturile celui sancţionat (de pildă, amenda, confiscarea averii, penalităţile de întârziere).
Cele nepatrimoniale vizează în mod nemijlocit persoana celui vinovat (de exemplu, sancţiunea închisorii,
avertismentul, interdicţia de exercitare a drepturilor electorale etc.).
După modul lor de determinare, se disting sancţiuni absolut determinate (de exemplu, nulitatea
absolută) şi sancţiuni relativ determinate (de pildă, între un minim şi maxim prevăzut de lege pentru
amendă sau pentru durata privării de libertate), organul de aplicare a lor putând opta între limitele
legale prevăzute.
După numărul lor, sancţiunile pot fi unice, când pentru săvârşirea unei fapte se prevede un
singur gen de sancţiune (de exemplu, pentru omor numai pedeapsa închisorii) sau multiple. Acestea, la
rândul lor pot fi alternative, când se prevăd mai multe categorii de sancţiuni între care se poate opta (de
pildă, amenda sau închisoarea) şi cumulative, când pentru aceeaşi faptă sunt prevăzute mai multe
sancţiuni diferite ca finalitate (de exemplu, închisoare şi confiscarea parţială a averii). În cazul
sancţiunilor alternative organele de aplicare pot opta asupra felului sancţiunii (potrivit regulilor
individualizării acestora), în timp ce în cazul sancţiunilor cumulative acestea vor fi aplicate în totalitatea
lor, conform dispoziţiilor legale.
Pentru aceeaşi abatere sau faptă ilicită comisă este exclusă aplicarea mai multor sancţiuni de
acelaşi gen, de exemplu a sancţiunilor pecuniare, putând fi însă cumulate sancţiuni cu conţinut şi scop
diferit.

5.3.2 Structura tehnico-juridică (formularea tehnico - legislativă) a normei

24
 În general, norma juridică reuneşte cele trei elemente (ipoteza, dispoziţie şi sancţiune) în
formularea legală a textului legislativ12, dar nu este exclus ca formularea să fie incompletă, fiind nevoie
de a corobora textul cu un altul, cuprins uneori chiar în alt act normativ. Principala formă de
exprimare (de regăsire) concretă a normelor juridice sunt actele normative. Acestea sunt grupate în
părţi, cărţi, titluri, capitole, articole, paragrafe, puncte, alineate.
Pentru asigurarea unui caracter unitar al legislaţiei, aşezarea normelor juridice trebuie să
respecte, pentru fiecare categorie de acte normative, reguli de redactare, formulare, o anumită
succesiune logică a acestora, aspecte reunite sub denumirea de tehnică legislativă, stabilită la rândul ei
prin lege de către Parlament şi a cărei aplicare şi control al respectării sunt în competenţa Consiliului
Legislativ.
Elementul de bază al structurii externe este articolul, care conţine, de regulă, o normă juridică.
Este, însă, posibil ca un articol să nu cuprindă o normă juridică completă, sau să cuprindă două sau
mai multe reguli de conduită, astfel că, o norma juridică, pentru a fi completă din punct de vedere al
elementelor sale intrinseci (care face posibilă aplicarea ei în mod independent) să fie nevoie să
cunoaştem două sau mai multe articole (texte) ale unui act normativ. De altfel, structura normei
juridice impune ca de fiecare dată să studiem actul normativ în întregul său pentru a înţelege corect şi
deplin sensul şi finalitatea acestuia.

5.4 Clasificarea normelor juridice

Clasificarea normelor juridice se face în baza anumitor criterii în mai multe categorii, ceea ce
ajută la înţelegerea sensului şi caracterului normei, la aprecierea în concret a conduitei de urmat de
către subiectele în drept, permiţând stabilirea legăturilor şi diferenţierilor dintre aceste reguli.
a. După caracterul lor normele pot fi imperative şi dispozitive.
Normele imperative sau categorice prescriu o conduită obligatorie de urmat şi care constă fie
dintr-o acţiune, fie dintr-o abstenţiune. Normele imperative pot fi, la rândul lor, onerative şi
prohibitive.
Normele dispozitive nu obligă la o conduită strict determinată, permiţând subiectelor de drept
alegerea acesteia după propriul interes.
b. După conduita prescrisă subiectelor de drept, normele juridice pot fi onerative,
prohibitive şi permisive.
Normele onerative prescriu obligaţia de a săvârşi o anumită acţiune, sancţionând conduita pasivă,
de inacţiune. Astfel, în exercitarea atribuţiilor ce le revin, controlorii din corpul de control al
prefecturilor şi primăriilor au îndatorirea de a da dispoziţii obligatorii, în scris, agenţilor economici
controlaţi, pentru înlăturarea deficienţelor constatate. De obicei, în redactarea acestor norme sunt
întrebuinţate expresii ca “trebuie”, “este obligat”, “are îndatorirea” etc., dar ele pot să şi lipsească,
subînţelegându-se din context felul normei şi al conduitei prescrise.

12 Astfel, de exemplu art. 31 din Codul Familiei prevedea că “bunurile dobândite în timpul căsătoriei, de oricare dintre soţi
(ipoteza), sunt de la data dobândirii lor, bunuri comune ale soţilor (dispoziţia). Orice convenţie contrară este nulă
(sancţiunea)”.
25
 Normele prohibitive interzic săvârşirea unei acţiuni, obligând la o conduită pasivă, la inacţiune, în
caz contrar sancţionând conduita activă, aşa cum este cazul majorităţii normelor penale ce
incriminează omorul, furtul, tâlhăria etc. Astfel, legea interzice prezenţa oricărei persoane în cabinele
de vot în afara celui care votează. În cazul acestor norme se pot întrebuinţa expresii ca “se interzice”,
“nu poate “ , “este oprit” etc.
Normele permisive, numite şi dispozitive, sunt cele care fără a obliga sau fără a interzice o
anumită acţiune sau inacţiune, se caracterizează prin facultatea recunoscută subiectului de drept de a
opta pentru o anumită conduită din cadrul regulii juridice. Acesta este cazul majorităţii normelor
constituţionale privitoare la drepturi şi libertăţi, precum şi al normelor civile reglementând contractele.
O asemenea normă este şi prevederea conform căreia Preşedintele României poate participa la şedinţele
Guvernului care au ca obiect, printre altele, probleme de interes naţional privind apărarea ţării. În
cazul acestor norme se pot utiliza termenii ca “poate “, “este liber să” etc.
La rândul lor, normele permisive pot fi de împuternicire, supletive, de stimulare şi de
recomandare.
normele de împuternicire consacră drepturi subiective, libertăţi (facultăţi) al căror exerciţiu
nu este obligatoriu pentru titular, aşa cum sunt drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor,
drepturile subiective civile etc. Astfel, de pildă, reglementarea civilă română prevede în
reglementarea execuţiunii testamentare (art. 1077, Cod. civ.), sub aspectul desemnării şi misiunii
executorului că „Testatorul poate numi una sau mai multe persoane, conferindu-le împuternicirea
necesară executării dispoziţiilor testamentare. Executorul testamentar poate fi desemnat şi de către
un terţ determinat prin testament.”
normele supletive lasă libertatea de acţiune şi opţiune a părţilor din raportul juridic dat, iar
în cazul în care acestea nu-şi exercită conduita prescrisă fac posibilă intervenţia organelor de stat
care suplinesc lipsa manifestării de voinţă a subiectului. Astfel, conform art. 40 din Codul anterior
al familiei, la desfacerea căsătoriei prin divorţ, soţii se puteau învoi ca soţul care a purtat în timpul
căsătoriei numele de familie al celuilalt să poarte acest nume şi după desfacerea căsătoriei, instanţa
luând act de această învoială. Dacă între soţi nu a intervenit o asemenea înţelegere sau dacă
instanţa nu a încuviinţat, atunci fiecare dintre foştii soţi va purta numele avut înainte de căsătorie.
Similar, legislaţia actuală (Codul civ., art. 282) prevede alegerea numelui de familie la căsătorie,
astfel: viitorii soţi pot conveni să îşi păstreze numele dinaintea căsătoriei, să ia numele oricăruia dintre
ei sau numele lor reunite. De asemenea, un soţ poate să îşi păstreze numele de dinaintea căsătoriei,
iar celălalt să poarte numele lor reunite. Reglementând efectele divorţului cu privire la raporturile
nepatrimoniale dintre soţi, noul cod civil prevede în art. 383 (Numele de familie după căsătorie) că
la desfacerea căsătoriei prin divorţ, soţii pot conveni să păstreze numele purtat în timpul căsătoriei,
iar instanţa ia act de această înţelegere prin hotărârea de divorţ. Pentru motive temeinice, justificate
de interesul unuia dintre soţi sau de interesul superior al copilului, instanţa poate să încuviinţeze ca
soţii să păstreze numele purtat în timpul căsătoriei, chiar în lipsa unei înţelegeri între ei. Dacă nu a
intervenit o înţelegere sau dacă instanţa nu a dat încuviinţarea, fiecare dintre foştii soţi poartă
numele dinaintea căsătoriei.

26
 normele de stimulare au ca scop să încurajeze o anumită acţiune, răsplătind pe autorul ei,
aşa cum sunt normele ce instituie recompense morale şi materiale în beneficiul unor persoane sau
organizaţii cu merite deosebite prin acordarea de ordine, distincţii etc., stabilind totodată şi
criteriile în baza cărora se poate beneficia în caz de îndeplinire a condiţiilor legale;
normele de recomandare prevăd o anumită conduită pe care o indică, fără a fi obligatorie în
a fi urmată şi de către alte subiecte de drept decât cele cărora le este destinat actul normativ. Este
situaţia frecventă în care statul, ca autor al reglementării, procedează în acest sens faţă de persoane
juridice private, organizaţii nestatale, asociaţii profesionale etc., în diverse domenii – de pildă, cel al
salarizării, al protecţiei muncii, - iar acestea din urmă preiau prevederile respective.
c. După gradul lor de generalitate sau sfera de aplicabilitate normele pot fi generale,
speciale şi de excepţie.
normele generale au cea mai largă sferă de aplicabilitate, fiind incidente pentru întreaga
ramură de drept sau instituţie juridică. Astfel, de pildă, normele penale cuprinse în partea generală
a Codului penal au caracterul de norme generale, aplicându-se tuturor raporturilor juridice penale,
inclusiv celor reglementate de partea specială a Codului sau chiar celor cuprinse în legile speciale;
normele speciale cuprind un domeniu mai limitat, dar sunt strâns legate de regulile
generale ale căror prevederi de principiu le guvernează, putând întotdeauna să vizeze aspecte
nereglementate din cadrul general sau reglementate în mod diferit;
normele de excepţie reglementează situaţii cu totul deosebite care derogă de la regula
generală sau specială (de exemplu, Codul muncii prevede în art. 32 că „pe durata executării unui
contract individual de muncă nu poate fi stabilită decât o singură perioadă de probă. Prin excepţie,
salariatul poate fi supus la o nouă perioadă de probă în situaţia în care acesta debutează la acelaşi
angajator într-o nouă funcţie sau profesie ori urmează să presteze activitatea într-un loc de muncă
cu condiţii grele, vătămătoare sau periculoase.)
Importanţa acestei clasificări rezidă în faptul că pentru situaţii derogatorii de la norma generală
primesc aplicabilitate normele speciale sau de excepţie, după cum în caz de concurs între norma
specială şi cea de excepţie pentru soluţionarea aceluiaşi caz, va fi aplicată aceasta din urmă.
Pe de altă parte, se impune precizarea că raportul general – special - excepţional depinde şi de
sistemul de referinţă în cadrul căruia operăm. Astfel, deşi o normă este considerată generală într-o
anumită materie, ea poate apărea ca specială faţă de altă regulă din acelaşi domeniu. Astfel, normele
cuprinse din Legea nr. 3/1988 privind încheierea şi executarea contractelor economice sunt reguli
generale în raport cu normele speciale privind un gen determinant de contracte, cum sunt contractul
de furnizare, cel de antrepriză sau de transport, dar în acelaşi timp, normele legii în cauză ne apar ca
speciale în raport cu prevederile Codului civil referitoare la condiţiile de valabilitate pentru încheierea
contractelor şi care rămân dreptul comun în materie.
d. După modul lor de redactare normele pot fi complete şi incomplete.
Normele complete sunt acele reguli al căror conţinut (elemente componente) este exprimat
integral în actul normativ dat. Normele incomplete sunt acele reguli care nu cuprind toate elementele
componente (ipoteză, dispoziţie şi sancţiune) în acelaşi act normativ, unele dintre acestea aflându-se

27
într-un alt act normativ deja existent (în cazul normelor de trimitere) sau care urmează să fie emis (cazul
normelor în alb).
Un exemplu de normă de trimitere îl reprezintă art. 36 din Codul muncii care prevede că
„Cetăţenii străini şi apatrizii pot fi angajaţi prin contract individual de muncă în baza permisului de
muncă eliberat potrivit legii”, trimiţând astfel pentru completare la dispoziţiile Legii nr. 203/1999
privind permisele de muncă. Categoria normelor în alb este utilizată frecvent în materie
contravenţională, în sensul că legea reglementând anumite activităţi sau acţiuni stipulează că faptele ce
constituie abateri de la prevederile ei, precum şi sancţiunile corespunzătoare care se vor fixa pentru ele
urmează să fie stabilite prin hotărâre a Guvernului.
e. Mai există şi alte criterii de clasificare a normelor juridice în afara celor deja enunţate,
respectiv după conţinutul lor în norme materiale (de conţinut) şi norme procedurale (de formă) sau
după durata acţiunii lor în norme stabile sau permanente (cu durată nedeterminată) şi norme temporare
(cu durată determinată).

5.5 Acţiunea normelor juridice în timp, spaţiu şi asupra persoanelor

Efectele produse de normele juridice se raportează în mod necesar la trei aspecte esenţiale:
unul temporal (de când şi până când se va aplica norma juridică, respectiv cum se succed în timp
normele juridice), unul spaţial (pe ce teritoriu produce efecte norma juridică) şi unul personal (cui se
adresează/aplică norma juridică), cele din urmă aflate într-o interconexiune evidentă. Ca urmare,
norma juridică trebuie studiată sub aspectul acţiunii sale în timp, spaţiu şi asupra persoanelor.
5.5.1 Acţiunea normelor juridice în timp
Ca regulă, o normă juridică va produce efecte juridice atâta timp cât ea este activă, adică atâta
timp cât ea se află în vigoare. Momentul din care începe să producă efecte juridice un act normativ,
trebuie corelat cu cel al publicării lui, al aducerii sale la cunoştinţa celor vizaţi, astfel ca nimeni să nu
poată invoca în apărarea sa necunoaşterea legii (principiul nemo censetur ignorare legem). Din acest punct
de vedere, norma juridică poate intra în vigoare chiar din momentul publicării sale (cazul nostru
conform Constituţiei din 1991), la un alt moment stabilit de principiu (în cazul nostru, prin Constituţia
actuală, la 3 zile de la publicarea sa în Monitorul Oficial) sau la un moment expres indicat chiar prin
textul actului normativ ce va fi publicat (moment ulterior de regulă, dar care poate coincide cu cel al
publicării). În cazul actelor autorităţilor administraţiei publice locale, acestea intră în vigoare prin
aducere la cunoştinţă publică dacă au caracter normativ, respectiv prin comunicare dacă au caracter
individual.
Principiul fundamental care guvernează această materie este cel al aplicării imediate a legii noi
şi excluderea acţiunii legii vechi în măsura în care o asemenea reglementare există (“lex posteriori derogant
lex anteriori”), adică exercitarea efectelor juridice asupra actelor şi faptelor surprinse în curs de
desfăşurare, cât şi asupra celor ce urmează să apară în viitor. În dreptul penal acest principiu este
consacrat expres (art. 3 din Codul Penal) sub denumirea “activităţii legii penale”, în conformitate cu
care legea penală se aplică infracţiunilor săvârşite cât ea se află în vigoare. Raţiunea instituirii

28
principiului aplicării imediate a noii legi se justifică prin superioritatea noii reglementări care reprezintă
un progres juridic în materie, asigurarea unităţii legislative pe întreg teritoriul statului, asigurarea unei
stabilităţi juridice şi promovarea încrederii în ea prin situaţiile nou create.
Legile se publică în Monitorul Oficial al României (Partea I) după ce au fost adoptate de
Parlament cu respectarea procedurii stabilite, inclusiv promulgarea lor de către Preşedintele Republicii.
Prin publicarea legii există prezumţia că ea devine cunoscută de către subiectele de drept care sunt
chemate să o respecte, nimeni neputând invoca în apărarea sa necunoaşterea legii pentru actele şi
faptele cu conţinut juridic pe care le-a săvârşit.
Uneori, pentru considerente de celeritate, legea poate intra în vigoare din chiar momentul
adoptării sale, dar aceasta constituie o situaţie de excepţie pentru cazuri deosebit de urgente (calamităţi
naturale, stare de război etc.). În mod practic, întotdeauna între adoptarea legii, inclusiv promulgarea ei
şi publicarea acesteia în mod oficial, există un anumit interval de timp care se poate prelungi chiar până
la data luării la cunoştinţă a conţinutului reglementării prin difuzarea Monitorului Oficial, ceea ce
antrenează noi decalaje de timp.
Întrucât legea urmează să se aplice acţiunilor ce se întreprind după intrarea ei în vigoare
(“tempus regit actum”) se poate deduce că ea acţionează numai pentru viitor, neavând putere pentru
trecut, implicând caracterul neretroactiv al acesteia. Principiul neretroactivităţii legii îşi are raţiunea în
faptul că nimeni nu-şi poate dirija conduita după reguli care încă nu există şi nimănui nu i se poate
aplica o sancţiune pentru o faptă care nu era prohibită sau, dimpotrivă, era admisă la data săvârşirii ei.
Principiul neretroactivităţii a primit o consacrare constituţională (legea nu poate dispune decât pentru
viitor), fiind formulat şi în legislaţia civilă şi în cea penală. Neretroactivitatea legii constituie o
prezumţie absolută ce nu poate fi înlăturată decât de legiuitor atunci când, în mod excepţional şi
expres, emite reglementări cu efect retroactiv.
Actele normative produc efecte pentru viitor deoarece subiectele trebuie să-şi conformeze
conduita faţă de o lege existentă şi cunoscută, iar intrarea legii în vigoare la o dată ulterioară publicării
este determinată de necesitatea luării unor măsuri organizatorice vizând punerea în aplicare a acesteia.
De la principiul neretroactivităţii legii există însă, justificat, unele excepţii. O primă excepţie o
reprezintă prevederile retroactive, ce rezidă în acele situaţii în care legea nouă se aplică sau intră în
vigoare la o dată anterioară publicării (adoptării) ei, vizând cazuri care fiinţau într-o perioadă în care
legea nu exista încă, indiferent dacă se aplicau sau nu alte acte normative.
În această categorie intră următoarele acte normative:
actele care indică expres data sau perioada până la care retroactivează;
în unele sisteme, actele de interpretare (interpretative) ale unor reglementări aflate deja în
vigoare şi prin care se lămuresc prevederile neclare sau neclarificate de vechea lege în scopul unei
corecte aplicări a acesteia. Noul nostru Cod civil prevede însă expres în art. 9 alin 2 că „norma
interpretativă produce efecte numai pentru viitor”.
actele de dezincriminare (care nu mai consideră ca abatere fapte anterior incriminate penal,
administrativ sau disciplinar), ca şi cele care stabilesc sancţiuni mai uşoare (blânde) decât
reglementările anterioare au prioritate ca legi mai favorabile faţă de actele care au incriminat ori au

29
sancţionat acelaşi gen de fapte, aplicându-se retroactiv pentru conduite trecute însă nesancţionate sau
pentru sancţiuni care, deşi aplicate, nu au fost executate sub imperiul vechii legi;
actele de amnistie, care înlătură răspunderea penală pentru fapta săvârşită şi cele de graţiere
(normativă şi individuală) care au ca efect înlăturarea în tot sau în parte, a executării pedepsei ori a
comutării acesteia în alta, mai uşoară;
legile procesuale (procedurale) pot fi considerate în parte având şi efect retroactiv,
deoarece ele se vor aplica pentru cazurile în curs de soluţionare ce au ca obiect fapte cunoscute sub
imperiul vechii legi, dar nerezolvate încă şi care, indiferent de legea materială ce le guvernează, vor
cădea şi sub incidenţa unor norme de procedură cu totul noi (de exemplu, în privinţa termenelor de
recurs);
au caracter retroactiv legile de anulare sau de suspendare a altor acte normative sau a unor
acte juridice individuale anterior emise, întrucât îşi întind efectele în timp până la data apariţiei acesteia
din urmă.
Retroactivitatea legii, spre deosebire de neretroactivitate, trebuie să fie întotdeauna expres
prevăzută pentru fiecare act normativ, legiuitorul dorind să confere respectivului act acest caracter.
O a doua categorie de excepţii de la principiul neretroactivităţii legii o formează reglementările
ultraactive, adică acele acte normative care supravieţuiesc, producând efecte şi după data ieşirii lor din
vigoare. În cadrul acestora sunt cuprinse:
legile anterioare pentru care noile acte normative indică situaţiile sau durata ori data până la
care cele dintâi se mai aplică, recunoscându-le efectele juridice concomitent cu noile reglementări;
legile temporare sau cu termen care se aplică situaţiilor născute sub imperiul lor, inclusiv
celor nesoluţionate, chiar dacă legea a ieşit între timp din vigoare, aşa cum este cazul actelor adoptate
pentru situaţii provizorii, cum ar fi starea de război, calamităţile naturale, epidemiile etc. De exemplu,
Codul penal prevede în art. 7, sub denumirea de „aplicare a legii penale temporare” că legea penală
temporară se aplică infracţiunii săvârşite în timpul când era în vigoare, chiar dacă fapta nu a fost
urmărită sau judecată în acel interval de timp, precizând că legea penală temporară este legea penală care
prevede data ieşirii ei din vigoare sau a cărei aplicare este limitată prin natura temporară a situaţiei care
a impus adoptarea sa.
legile (mai favorabile) care nu incriminau, dezincriminau ori sancţionau mai uşor unele
fapte se vor aplica acelora care le-au săvârşit sub imperiul vechii legi, dacă sancţiunile nu au fost
aplicate sau deşi aplicate nu au fost executate, chiar dacă între timp a apărut o nouă lege care
incriminează sau sancţionează mai aspru aceeaşi categorie de fapte;
unele prevederi ale legilor procesuale anterioare (vizând instanţele de judecată sesizate şi
rămase competente în soluţionarea unor cauze aflate pe rol, termenele procesuale, se pot menţine şi în
condiţiile intervenirii unor noi reglementări pentru situaţiile în curs de soluţionare aplicându-se legea în
vigoare la data respectivă.
Supravieţuirea legii vechi poate să rezulte dintr-o prevedere expresă a noii legi sau poate fi
dedusă pe cale de interpretare, avându-se în vedere finalitatea noii legi.

30
 Durata producerii efectelor juridice reprezintă perioada de timp în care actul normativ se află în
vigoare, producând efecte juridice obligatorii, cuprinsă în principiu între momentul intrării în vigoare şi
cel al ieşirii din vigoare a actului respectiv. Această durată nu poate fi, de regulă, anticipată de legiuitor
decât cu mici excepţii, ca de exemplu în cazul legilor bugetare. În cazul legilor temporare se poate
prevedea fie data certă a ieşirii din vigoare, fie durata acţiunii lor, cum este, de exemplu, încetarea
evenimentelor care le-au determinat apariţia sau substituirea lor. În cazul acestor legi, acţiunea lor se
extinde asupra actelor şi faptelor săvârşite cât timp erau în vigoare, chiar dacă acestea nu au fost
soluţionate în acel interval de timp limitat.
Încetarea efectelor juridice ale actelor normative reprezintă momentul din care acestea nu mai
sunt obligatorii. În mod raţional, actele ies din vigoare prin apariţia unei noi reglementări care
desfiinţează (sau modifică) vechea reglementare, operaţiune numită abrogare sau scoatere din vigoare,
prin care încetează aplicarea actului (normelor) vechi. Abrogarea se realizează numai prin acte
normative având cel puţin forţa juridică egală cu actul desfiinţat.
După modul în care se prevede sau nu desfiinţarea actului anterior, abrogarea poate fi expresă
şi tacită, iar cea expresă la rândul ei poate fi directă şi indirectă.
Abrogarea expresă directă reprezintă situaţia în care noul act normativ indică actul anterior sau
unele norme cuprinse în aceasta care-şi încetează valabilitatea, aplicabilitatea.
Abrogarea expresă indirectă este situaţia în care noul act menţionează doar faptul că orice act
normativ anterior sau prevederi ori dispoziţii contrare se abrogă, fără a face o determinare certă a
acestora.
Abrogarea tacită sau implicită are loc atunci când fără ca noua lege să menţioneze care sunt actele
normative vechi sau normele anterioare desfiinţate, contradictorialitatea dintre cele două reglementări
impune cu prioritate actul normativ nou.
Sub aspectul întinderii efectelor abrogării, aceasta poate fi totală, când se desfiinţează în
întregime actul anterior şi parţială, când desfiinţarea vizează doar unele prevederi şi nu actul în
totalitatea lui. Toate criteriile de abrogare indicate deja se pot combina între ele (abrogarea expresă,
directă, totală).
Căderea în desuetudine este o formă mai rară de încetare a efectelor juridice ale actelor normative,
mai ales în dreptul modern, şi apare ca urmare a schimbării condiţiilor social-economice şi politice care
nu mai fac aplicabile vechile norme, chiar dacă nu s-a dispus abrogarea acestora printr-un nou act
normativ.
5.5.2. Acţiunea normelor juridice în spaţiu şi asupra persoanelor
Prin acţiunea normelor juridice în spaţiu înţelegem determinarea limitelor teritoriale înăuntrul
cărora se aplică regulile de conduită. În acest sens, distingem aspectul intern sau naţional şi aspectul
extern sau internaţional al aplicării legii.
Pornind de la principiul suveranităţii de stat şi supremaţiei puterii în interiorul statului, legile
sunt obligatorii pe acel teritoriu ca rezultat al competenţei teritoriale exclusive a organelor de stat, ca şi
pentru toate subiectele de drept aflate pe acel teritoriu, operând în acest sens principiul teritorialităţii legii.
Astfel, actele normative ale organelor centrale ale statului produc efecte juridice pe întreg teritoriul
naţional, iar cele ale organelor locale produc efecte numai în limitele unităţilor administrativ-teritoriale
31
în care ele funcţionează. Aceasta, bineînţeles, nu exclude posibilitatea ca actele unor organe centrale să
poată produce efecte limitate numai la o anumită zonă a teritoriului naţional, inclusiv unitatea
administrativ-teritorială, iar cele ale unui organ local numai pe o „porţiune” din acea unitate, cum ar fi
în situaţia producerii unor calamităţi naturale limitate ca întindere.
În cazul statelor federale sau federative actele organelor federale sau federative produc efecte
asupra teritoriului tuturor statelor membre ale federaţiei, după cum actele acestora din urmă au efecte
limitate numai în interiorul statului component. În caz de conflict între cele două legi se aplică, de
regulă, legea federală (unională) sau legea indicată prin normele care reglementează conflictele între
autoritatea centrală şi cea locală.
Pe teritoriul statului naţional unitar se aplică numai un singur gen de legi provenind de la
organele centrale unice. Cu toate acestea, considerente de ordin local, tradiţii istorice etc., pot duce la
coexistenţa unor modalităţi diferite de reglementare a unor instituţii de acelaşi fel. În acest sens, în ţara
noastră, sistemul de publicitate imobiliară a cunoscut diferenţieri esenţiale în Transilvania şi o parte din
nordul Moldovei unde exista sistemul cărţilor funciare spre deosebire de Muntenia, Oltenia, Dobrogea
şi cea mai mare parte a Moldovei unde s-a instituit Registrul de inscripţiuni şi transcripţiuni.
În ceea ce priveşte aspectul extern al acţiunii legilor în spaţiu, efectele se vor determina
pornind de la principiul suveranităţii teritoriale a statului şi în domeniul activităţii normative, ceea ce
înseamnă aplicarea în exclusivitate a legii naţionale şi înlăturarea legii străine.
În sens juridic, teritoriul cuprinde suprafaţa terestră (uscatul), apele interioare, marea teritorială,
precum şi subsolul şi spaţiul aerian aferent acestora. Delimitarea teritorială a statelor se face prin
frontiere. Actele şi faptele săvârşite pe navele şi aeronavele româneşti aflate în afara graniţelor
naţionale sunt considerate a fi săvârşite pe teritoriul ţării.
Faptul că sediile diplomatice dispun de inviolabilitate nu se datorează scoaterii respectivelor
zone de sub suveranitatea statului de reşedinţă al misiunii şi nici pentru că zona respectivă ar fi un
teritoriu al statului aparţinător misiunii (acreditant), ci este rezultatul recunoaşterii de către statul de
reşedinţă a imunităţii şi privilegiilor diplomatice unanim admise în dreptul internaţional public şi
absolut necesare unei desfăşurări normale a activităţii diplomatice.
Principiul teritorialităţii legii acţionează în mod specific în diferite ramuri de drept. Astfel,
forma exterioară a actelor (civile) este supusă legilor ţării unde se întocmeşte actul (locus regit actum), iar
legea penală se aplică infracţiunilor săvârşite pe teritoriul României.
Ca exemplificare, în dreptul penal actual sunt reglementate expres teritorialitatea,
personalitatea, realitatea şi universalitatea legii penale, aplicabile în măsura în care nu se dispune altfel
printr-un tratat internaţional la care România este parte (art. 12 C. pen).
Teritorialitatea legii penale are semnificaţia că legea penală română se aplică infracţiunilor săvârşite
pe teritoriul României, înţelegându-se prin acesta întinderea de pământ, marea teritorială şi apele cu
solul, subsolul şi spaţiul aerian, cuprinse între frontierele de stat. Prin infracţiune săvârşită pe teritoriul
României se înţelege orice infracţiune comisă pe teritoriul arătat anterior sau pe o navă sub pavilion
românesc ori pe o aeronavă înmatriculată în România. Infracţiunea se consideră săvârşită pe teritoriul
României şi atunci când pe acest teritoriu ori pe o navă sub pavilion românesc sau pe o aeronavă

32
înmatriculată în România s-a efectuat un act de executare, de instigare sau de complicitate ori s-a
produs, chiar în parte, rezultatul infracţiunii.
Personalitatea legii penale presupune că legea penală română se aplică infracţiunilor săvârşite în
afara teritoriului ţării de către un cetăţean român sau de o persoană juridică română, dacă pedeapsa
prevăzută de legea română este detenţiunea pe viaţă ori închisoarea mai mare de 10 ani. În celelalte
cazuri, legea penală română se aplică infracţiunilor săvârşite în afara teritoriului ţării de către un
cetăţean român sau de o persoană juridică română, dacă fapta este prevăzută ca infracţiune şi de legea
penală a ţării unde a fost săvârşită ori dacă a fost comisă într-un loc care nu este supus jurisdicţiei
niciunui stat.
Realitatea legii penale are semnificaţia că legea penală română se aplică infracţiunilor săvârşite în
afara teritoriului ţării de către un cetăţean străin sau o persoană fără cetăţenie, contra statului român,
contra unui cetăţean român ori a unei persoane juridice române.
Universalitatea legii penale impune aplicarea legii penale române şi altor infracţiuni decât celor
prevăzute la paragraful anterior, săvârşite în afara teritoriului ţării de un cetăţean străin sau o persoană
fără cetăţenie, care se află de bunăvoie pe teritoriul României, atunci când s-a săvârşit o infracţiune pe
care statul român şi-a asumat obligaţia să o reprime în temeiul unui tratat internaţional, indiferent dacă
este prevăzută sau nu de legea penală a statului pe al cărui teritoriu a fost comisă ori când s-a cerut
extrădarea sau predarea infractorului şi aceasta a fost refuzată.
Acestor principii, reglementarea actuală le adaugă „imunitatea de jurisdicţie”, în sensul căreia
legea penală nu se aplică infracţiunilor săvârşite de către reprezentanţii diplomatici ai statelor străine
sau de către alte persoane care, în conformitate cu tratatele internaţionale, nu sunt supuse jurisdicţiei
penale a statului român.
Uneori este posibil ca pe teritoriul ţării noastre să-şi producă efectele şi „legea străină”, prin
soluţionarea unor cazuri individuale, mai ales în ipostaza în care situaţiile juridice vizează şi un subiect
străin (naştere, căsătorie, deces, dobândirea sau pierderea proprietăţii etc.), putând apărea aşa-numitul
conflict de legi, între legea românească şi cea străină, mai ales datorită diferenţelor de conţinut între
reglementări. Chiar dacă pentru unele situaţii se va aplica legea străină, această rezolvare nu se va face
în baza unei proprii autorităţi a ei, deoarece s-ar încălca suveranitatea statului român, ci tot în temeiul
legii interne şi a dreptului nostru ale cărui norme conflictuale prevăd cazurile şi condiţiile limitative de
aplicare a legii străine (de exemplu, Cartea a VII-a din Noul Cod civil). Aspectul internaţional al
acţiunii legii vizează acele raporturi juridice în care apare un element străin. Aplicarea legii străine este
însă condiţionată în mod esenţial de existenţa unei compatibilităţi între ea şi principiile de bază ale
dreptului nostru, precum şi de existenţa reciprocităţii juridice între statul român şi cel străin în cauza
dată, norma conflictuală făcând trimiterea necesară la legea aplicabilă într-o situaţie dată.

Rezumat

1. Normele juridice se definesc drept acea categorie a normelor sociale instituite sau recunoscute de stat, obligatorii de
respectat în raporturile dintre subiectele de drept, sub garanţia intervenţiei forţei de constrângere a statului, în
33
 situaţia încălcării lor. Astfel, norma juridică este o regulă de conduită socială ce acţionează numai în cadrul
societăţii şi în relaţiile dintre indivizii umani; norma juridică reglementează şi se adresează conduitei umane; norma
juridică exprimă întotdeauna interesele sociale fundamentale prin intermediul voinţei generale care dă viaţă regulii
astfel consacrate; forţa de constrângere, aplicată în cazul nerespectării normei juridice, aparţine numai statului.
2. Trăsăturile normelor juridice reprezintă acele însuşiri specifice care diferenţiază regulile de drept de alte categorii de
reguli sociale. În conformitate cu ele, norma juridică este o regulă de conduită obligatorie, elaborată, instituită sau
recunoscută de către stat ca expresie a voinţei acestuia şi care produce efecte juridice garantate, la nevoie, prin forţa de
constrângere a statului.
3. Regula de conduită exprimată prin norma juridică este generală, abstractă, tipică, impersonală, de aplicabilitate
repetată la un număr nelimitat de cazuri.
4. Norma juridică are un caracter obligatoriu; are un caracter voliţional; norma juridică determină anumite efecte
juridice pentru subiectele de drept intrate în relaţia juridică reglementată de ea, generând, modificând şi desfiinţând
raporturi juridice. Încălcarea normei atrage răspunderea celui vinovat.
5. Norma juridică este alcătuită din trei elemente: ipoteza, dispoziţia şi sancţiunea.
6. Principala formă de exprimare (de regăsire) concretă a normelor juridice sunt actele normative. Acestea sunt grupate
în părţi, titluri, capitole, articole, paragrafe, puncte, alineate.
7. După conduita prescrisă subiectelor de drept, normele juridice pot fi: onerative, prohibitive şi permisive. La rândul
lor, normele permisive pot fi de împuternicire, relative, de stimulare şi de recomandare. După caracterul lor, normele
pot fi imperative şi dispozitive. După gradul lor de generalitate sau sfera de aplicabilitate, normele por fi generale,
speciale şi de excepţie. După modul lor de redactare, normele pot fi complete şi incomplete.
8. Norma juridică acţionează pe trei dimensiuni în cadrul existenţei sale şi anume dimensiunea temporală,
dimensiunea spaţială şi dimensiunea personală.
9. Ca regulă, o normă juridică va produce efecte juridice atâta timp cât ea este activă, adică atâta timp cât ea se află în
vigoare. Momentul din care începe să producă efecte juridice un act normativ, deci momentul iniţial al existenţei sale
este cel al publicării lui, al aducerii sale la cunoştinţa celor vizaţi, astfel ca nimeni să nu poată invoca în apărarea sa
necunoaşterea legii (principiul nemo censetur ignorare legem). Actele normative produc efecte pentru viitor deoarece
subiectele trebuie să-şi conformeze conduita faţă de o lege existentă şi cunoscută, iar intrarea legii în vigoare la o dată
ulterioară publicării este determinată de necesitatea luării unor măsuri organizatorice vizând punerea în aplicare a
acesteia.
10. Prin acţiunea normelor juridice în spaţiu înţelegem determinarea limitelor teritoriale înăuntrul cărora se aplică
regulile de conduită. În acest sens, distingem aspectul intern sau naţional şi aspectul extern sau internaţional al
aplicării legii. Pornind de la principiul suveranităţii de stat şi supremaţiei puterii în interiorul statului, legile sunt
obligatorii pe acel teritoriu ca rezultat al competenţei teritoriale exclusive a organelor de stat, ca şi pentru toate
subiectele de drept aflate pe acel teritoriu, operând în acest sens principiul teritorialităţii legii.
11. Principiul teritorialităţii legii acţionează în mod specific în diferite ramuri de drept.

Teste de autoevaluare

1. Definiţi norma juridică şi precizaţi care sunt trăsăturile acesteia.

34
2. Precizaţi care este structura logico-juridică a unei norme juridice şi caracterizaţi fiecare componentă.
3. Caracterizaţi normele juridice după conduita prescrisă.
4. Precizaţi care sunt categoriile de norme juridice potrivit criteriului modului de redactare.
5. Precizaţi principalele coordonate ale acţiunii legilor în spaţiu şi asupra persoanelor.

35
 CAPITOLUL 6 SISTEMUL DREPTULUI

Structura:
6.1 Noţiunea de sistem al dreptului
6.2 Criteriile de constituire a sistemului dreptului
6.3 Evoluţia şi diviziunile sistemului dreptului
6.4 Principalele ramuri ale dreptului românesc

Obiectiv fundamental:

cunoaşterea sistemului dreptului şi a principalelor componente ale acestuia;

Obiective operaţionale:

să definească conceptul de sistem de drept şi să precizeze principalele componente ale

acestuia;
să explice raporturile dintre sistemul dreptului şi sistemul juridic;
să precizeze criteriile principale şi secundare de delimitare a componentelor sistemului
dreptului;
să reliefeze evoluţia şi diviziunile sistemului dreptului;
să descrie principalele diviziuni şi ramuri ale dreptului românesc;
să diferenţieze ramura de drept de instituţia juridică;
să formuleze opinii privitoare la posibile evoluţii viitoare ale sistemului dreptului românesc;
să formuleze întrebări cu privire la materialul prezentat.

Termeni cheie: sistem juridic, sistemul dreptului, drept public, drept privat, ramură de drept,
instituţie juridică.

 Timp mediu necesar pentru asimilarea cunoştinţelor: 85’

36
 6.1 Noţiunea sistemului dreptului

Societatea cunoaşte în evoluţia sa o multitudine de relaţii sociale dintre cele mai diverse, bazate
în multe cazuri pe interese contrare ale părţilor implicate. Înlăturarea posibilităţii de producere în acest
context a unor efecte nedorite devine posibilă prin intervenţia statului şi autorităţilor sale, cu ajutorul
unor instrumente specifice, aparţinând dreptului. Această intervenţie determină existenţa şi acţiunea în
societate, în orice moment, a unui număr deosebit de mare de norme juridice, caracterizate de o lipsă
de omogenitate în ceea ce priveşte forma şi conţinutul lor. Cu toate acestea, normele juridice în
ansamblul lor nu constituie un simplu conglomerat, într-o dispunere aleatoare, ci formează un ansamblu
unitar şi intercondiţionat de norme, cu o structură bine determinată, adică un sistem. Abordarea ca sistem a
normelor juridice este susţinută pe de o parte, de faptul că acestea prezintă caracteristici similare, deşi
în acelaşi timp îşi păstrează individualitatea, şi pe de altă parte de faptul că între acestea se manifestă
relaţii specifice de interdependenţă.
În sensul celor de mai sus, unitatea de sistem a dreptului este determinată de cauza comună a
normelor juridice (situaţia concretă, social-economică a societăţii respective sau factorii de configurare
a dreptului), de comunitatea principiilor fundamentale ale reglementării normative, precum şi de
caracterul omogen al formelor de exprimare a dreptului. De cealaltă parte, a interrelaţiilor care se
manifestă între diferitele norme juridice, avem în vedere faptul că unele dintre acestea devin
determinant pentru altele sau, după caz, vin în completarea lor în măsura în care există unele lacune
legislative (de exemplu, normele de drept constituţional au caracter determinant în raport cu celelalte
norme de drept public sau privat, iar normele dreptului civil sunt norme de drept comun în raport cu
normele de drept comercial).
Prin definiţie, totalitatea normelor juridice în vigoare la un moment dat şi aflate într-o strânsă
unitate, grupate în părţi interdependente şi subordonate aceloraşi principii reprezintă sistemul de
drept al unei societăţi. Sistemul de drept nu trebuie confundat cu sistemul juridic al societăţii, care are
o arie de cuprindere mult mai largă şi, ca atare, îl include pe primul.
Sistemul dreptului, care se include în sistemul juridic, ne dezvăluie structura internă
(organizarea) dreptului bazată pe unitatea normelor juridice şi pe gruparea (diviziunea) lor în anumite
părţi, respectiv instituţii şi ramuri de drept interdependente. Unitatea sistemului de drept nu poate
exclude diversitatea normelor juridice şi a grupării lor diferenţiate, dată fiind marea varietate a
raporturilor sociale reglementate juridic.
Sistemul de drept se compune din următoarele elemente: norma juridică (element de bază sau
structural având o minimă generalitate), instituţia juridică (element intermediar) şi ramura de drept
(element de maximă generalitate în cadrul sistemului).
Cunoaşterea şi înţelegerea sistemului de drept, precum şi a elementelor sale componente
contribuie în procesul de elaborare a dreptului la descoperirea lacunelor legislative (a raporturilor sociale
care trebuie reglementate), a reglementărilor deficitare (defectuoase sau insuficiente), la eliminarea
normelor perimate sau necorelate cu altele, asigurând o unitate dinamică a sistemului juridic aflat într-o

37
necontenită mişcare impusă de evoluţia relaţiilor sociale. În procesul aplicării dreptului, cunoaşterea
sistemului dreptului contribuie la asigurarea corelării tuturor normelor juridice aplicabile aceloraşi
situaţii, inclusiv în rezolvarea oricărei situaţii concrete, chiar nereglementate şi în care devine necesară
recurgerea la principiile fundamentale ale dreptului sau la cele generale ale ramurilor de drept, implicit
utilizarea metodei analogiei.
Nu în ultimul rând, cunoaşterea sistemului de drept are o importanţă didactică şi ştiinţifică, mai
ales în activitatea de cercetare juridică propriu-zisă.
Sistemul dreptului nu trebuie confundat, de asemenea, nici cu sistematizarea dreptului sau
sistematizarea legislaţiei ori a actelor normative. Sistemul dreptului ne dezvăluie structura internă a
dreptului, modul său de organizare bazat pe unitatea normelor juridice şi pe diviziunea sa, gruparea
acestora în elemente sau părţi interdependente alcătuite din norme, (instituţii juridice sau ramuri de
drept). De cealaltă parte, sistematizarea legislaţiei sau cea legislativă vizează aspectul extern sau modul de
manifestare a sistemului, adică gruparea unitară a normelor în acte normative sau izvoare de drept
(sistemul actelor normative, respectiv sistemul izvoarelor de drept).
Sistemul de drept există independent şi indiferent de sistematizarea izvoarelor, dar
sistematizarea ajută la o mai bună cunoaştere a sistemului juridic în ansamblu, după cum, la rândul său,
sistemul de drept influenţează modul de sistematizare a legislaţiei.

6.2 Criteriile de constituire a sistemului dreptului

Principalul criteriu de grupare a normelor juridice şi de diferenţiere a acestora între ele este cel
al obiectul reglementării juridice sau specificul relaţiilor sociale dintr-un anumit domeniu care au primit
consacrarea normativă. Criteriul utilizat are un caracter obiectiv în formarea şi delimitarea instituţiilor
juridice şi a ramurilor de drept, grefându-se pe mozaicul realităţii obiective şi logica normării acesteia.
Sfera cea mai restrânsă a legăturii de conţinut între mai multe norme o formează instituţia
juridică întrucât aceasta cuprinde totalitatea normelor juridice care reglementează o anumită grupă sau categorie
unitară de relaţii sociale determinând astfel o sferă aparte de raporturi juridice. În acest sens, de exemplu,
distingem instituţia cetăţeniei în dreptul constituţional, a succesiunii în dreptul civil, a căsătoriei în
dreptul familiei, a infracţiunii în dreptul penal, a căilor de atac în dreptul procesual civil sau procesual
penal ş.a.m.d.
Alteori, chiar în cadrul unei instituţii juridice mai complexe, datorită marii diversităţi de norme
pe care aceasta le include, se pot realiza grupări unitare şi mai restrânse a regulilor. În acest sens,
instituţia proprietăţii din dreptul civil cuprinde instituţiile proprietăţii mobiliare şi a celei imobiliare, a
celei agricole, industriale, comerciale şi financiare sau a celei publice şi a celei private etc.
Instituţia juridică poate grupa norme aparţinând exclusiv unei ramuri de drept, aşa cum este
cazul succesiunii în dreptul civil sau a pedepsei în dreptul penal, în vreme ce în situaţia proprietăţii sunt
grupate atât norme ale dreptului civil, cât şi norme de drept constituţional, administrativ, financiar,
penal etc.

38
 Sfera cea mai largă de grupare a normelor juridice şi de cuprindere a instituţiilor de drept pe
baza criteriului obiectului de reglementare o constituie ramura de drept. Astfel, relaţiile specifice
activităţii de instituire, exercitare şi limitare a puterii în stat au dus la constituirea normelor care le
reglementează în ramura dreptului constituţional, relaţiile din sfera puterii executive au condus la
formarea dreptului administrativ, cele din sfera puterii judecătoreşti la dreptul procesual civil şi
procesual penal. În mod similar, relaţiile patrimoniale şi nepatrimoniale care se stabilesc între persoane
fizice, între cele juridice precum şi între cele două categorii în baza egalităţii părţilor, formează obiectul
dreptului civil. În acelaşi sens, normele care reglementează raporturile juridice generate prin săvârşirea
unor fapte periculoase denumite infracţiuni, precum şi pedepsele aplicabile pentru comiterea acestora
au dus la constituirea ramurii dreptului penal.
Privit în mod izolat, obiectul reglementării juridice nu este însă întotdeauna suficient în calitate
de criteriu de constituire sau delimitare a instituţiei sau a ramurii de drept, deoarece el are un anumit
grad de relativitate, provenit din faptul că legiuitorul, prin edictarea normelor, nu urmăreşte atât
abordarea normativă a unor relaţii sociale omogene, ci, mai degrabă, reglementarea juridică unitară a
unor relaţii sociale, indiferent de incidenţa mai multor ramuri de drept. O asemenea abordare se
justifică şi prin aceea că reglementarea şi actul normativ care o cuprinde trebuie să corespundă, în
primul rând, unor exigenţe practice de aplicare şi nu unor considerente de ordin pedagogic, didactic.
Pe de altă parte, un anumit grup de relaţii sociale devine autonom tocmai pentru că este reglementat
într-un mod specific prin drept, or ceea ce se înţelege prin unitatea relaţiilor sociale este dat chiar de o
anumită categorie de norme distinctă de alte reguli juridice.
Insuficienţa criteriului obiectului de reglementare a dus la apariţia aşa-numitor criterii secundare
sau auxiliare de grupare a normelor juridice.
Metoda de reglementare reprezintă modul în care norma juridică prevede sau impune desfăşurarea
raportului social, ceea ce conduce evident la o diferenţiere netă între regulile având acelaşi obiect de
reglementare. În acest sens, se distinge metoda autoritarismului sau subordonării, a egalităţii sau a
recomandării. Ca exemplu, atât în dreptul civil cât şi în cel financiar există raporturi juridice
patrimoniale sau cu conţinut material, dar în prima ramură de drept operează principiul egalităţii
părţilor, care au deplină autonomie de a intra sau nu în respectiva relaţie juridică, în timp ce în cea de a
doua ramură, raporturile se formează în mod unilateral şi autoritar, operând subordonarea faţă de
autoritatea publică ce are competenţă în materie.
Metoda de reglementare este un criteriu auxiliar, deoarece se adaugă criteriului obiectului de
reglementare, dar reprezintă totodată şi un criteriu de natură subiectivă, spre deosebire de primul, prin
modul în care poate fi instituit de legiuitor în derularea raporturilor sociale. Astfel, de exemplu, în
materia circulaţiei imobilelor legea poate lăsa desfăşurarea raporturilor pe seama voinţei exclusive a
părţilor (egalitatea părţilor şi consensualismul, de exemplu în cazul înstrăinării bunurilor particularilor),
după cum poate prevedea şi situaţii de derulare a relaţiilor juridice în baza voinţei statului, cum se
întâmplă în cazul exproprierii pentru cauză de utilitate publică sau al confiscării unor bunuri (metoda
autoritarismului).
Unii autori desemnează drept criteriu auxiliar principiile comune sau fundamentale, ca reguli de bază
comune majorităţii normelor de drept ce compun sistemul juridic ori o ramură de drept. Este adevărat
39
că principiul de drept poate influenţa în mod hotărâtor componentele structurale ale sistemului,
instituţia sau ramura juridică. Astfel, principiul legalităţii incriminării şi pedepsei specific dreptului
penal impune (prin art. 1 şi 2 Cod pen.) cerinţele particulare în conformitate cu care:
- legea penală prevede faptele care constituie infracţiuni;
- nici o persoană nu poate fi sancţionată penal pentru o faptă care nu era prevăzută de legea
penală la data când a fost săvârşită;
- legea penală prevede pedepsele aplicabile şi măsurile educative ce se pot lua faţă de
persoanele care au săvârşit infracţiuni, precum şi măsurile de siguranţă ce se pot lua faţă de persoanele
care au comis fapte prevăzute de legea penală;
- nu se poate aplica o pedeapsă ori nu se poate lua o măsură educativă sau o măsură de
siguranţă dacă aceasta nu era prevăzută de legea penală la data când fapta a fost săvârşită;
- nici o pedeapsă nu poate fi stabilită şi aplicată în afara limitelor generale ale acesteia.
Deşi din formularea şi dezvoltarea acestui principiu s-ar părea că el este o regulă de bază
aplicabilă numai dreptului penal, trebuie să subliniem că, pe o parte şi în alte ramuri de drept legea
prevede fapte care constituie abateri, contravenţii etc., precum şi sancţiunile care se aplică acestora, iar
pe de altă parte, legalitatea incriminării nu este decât o aplicare particulară a principiului fundamental al
legalităţii, care operează în toate ramurile dreptului. În acelaşi sens, vom întâlni acţiunea principiului
bunei credinţe atât în dreptul civil, cât şi în cel penal, financiar, administrativ, internaţional public etc.
Ca urmare, putem afirma că principiul de drept comun sau general nu poate delimita în mod izolat şi
net ramura şi instituţia juridică de alte componente structurale similare.
Interesul social constituie un alt criteriu auxiliar de formare şi de diferenţiere a ramurilor de
drept, prin desprinderea unor raporturi juridice de altele înrudite, proces care prin amploare şi
consistenţă prezintă o importanţă socială aparte la un moment dat. Astfel, dreptul familiei s-a desprins
de dreptul civil datorită multiplicării reglementărilor specifice instituite, inclusiv sub aspectul codificării
acestora, ca expresie a nevoii de ocrotire deosebită pe plan social a familiei în perioada contemporană.
Uneori, chiar dezvoltarea unei instituţii juridice poate duce, prin amploarea reglementărilor sale, la
apariţia unei subramuri de drept, aşa cum este cazul dreptului transporturilor, desprins din dreptul
civil, al contenciosului administrativ sau dreptului funcţiei publice în cadrul dreptului administrativ.
Alteori, confluenţa unor reglementări în diferite ramuri de drept poate da naştere la formarea unor
instituţii sau ramuri de hotar şi a unor ştiinţe juridice interdisciplinare, cum este cazul dreptului penal
internaţional sau al dreptului umanitar.
În ceea ce priveşte caracterul sancţiunii normelor juridice, deşi acesta este uneori invocat drept
criteriu auxiliar, apreciem că nu poate fi reţinut decât foarte prudent pentru distincţia între ramurile de
drept, întrucât, de exemplu, acelaşi raport juridic, cum este cazul celui de creanţă, poate fi apărat prin
mai multe mijloace (de drept civil, penal, administrativ financiar) specifice diferitelor ramuri de drept
(obligaţia de restituire, sancţiunea pentru furt, penalităţile sau dobânzile pentru întârzierea în restituire
etc.)
Ramurile de drept, instituţiile juridice şi normele de drept, ca elemente structurale ale
sistemului de drept, sunt strâns legate între ele. Ramura de drept cuprinde, în general, mai multe

40
instituţii juridice, alcătuite la rândul lor din numeroase norme înrudite între ele prin obiectul de
reglementare.
În principiu, ramurile de drept beneficiază de o reglementare aparte şi sistematizată prin coduri
aşa cum este, de exemplu, cazul dreptului civil, penal, al muncii, dar alteori, chiar instituţia juridică
poate fi consacrată prin coduri proprii, cum ar fi, de pildă, codul contravenţiilor, cunoscut în legislaţia
unor ţări. Pot exista şi situaţii în care codul nu are legătură numai cu o singură ramură de drept, ci cu
mai multe, cum este cazul codului vamal, al codului silvic, al codului aerian etc.

6.3 Evoluţia şi diviziunile sistemului dreptului

Sistemul de drept are un caracter istoric, în sensul că fiecărui tip istoric de drept îi corespunde
un anumit sistem al normelor juridice, determinat de condiţiile vieţii materiale şi spirituale, de interesul
social general sau cel al guvernanţilor, de gradul de cultură şi civilizaţie al unei anumite societăţi. Se
impune astfel observaţia că sistemul dreptului nu are un caracter imuabil, dat pentru totdeauna şi
neschimbător, ci el evoluează în sensul apariţiei, transformării şi dispariţiei unor ramuri şi instituţii
juridice, prin transformările înregistrate de normele juridice care stau la baza sa. Astfel, de exemplu,
fundamentarea teoretică şi aplicarea practică a principului separaţiei puterilor în stat a dus, printre
altele, la constituirea dreptului constituţional şi a celui administrativ care, iniţial, erau reunite în cadrul
dreptului public. Apariţia, evoluţia şi dispariţia unor relaţii sociale influenţează în mod hotărâtor
structura sistemului de drept.
Totuşi, relativa independenţă a dreptului faţă de baza sa determinantă a permis uneori
menţinerea unor structuri juridice chiar în discordanţă cu o anumită stare socială, fie prin rămânerea în
urmă a juridicului faţă de noile realităţi, fie printr-o evoluţie rapidă a acestuia în sensul anticipării
viitoarei dezvoltări sociale. Aşa este, de exemplu, cazul menţinerii de lungă durată a instituţiei
arbitrajului privat în procedura civilă, deşi rezolvarea litigiilor revine numai organelor instituite prin
lege, iar nu unei justiţii private sau cazul reglementării internaţionale a utilizării spaţiului cosmic în
scopuri paşnice, care intervine într-un domeniu în care activităţile umane de explorare, dar mai ales de
exploatare, se află încă la începuturi.
De-a lungul timpului au existat numeroase şi variate încercări de găsire ale unor structuri
adecvate sistemelor de drept care s-au succedat. Astfel, în Antichitate, când încă nu erau formate
ramurile de drept în sensul lor actual, s-a adoptat o diviziune a sistemului juridic devenită
fundamentală şi pentru societăţile de mai târziu şi anume în drept public şi drept privat.
Dreptul public era considerat ca destinat a ocroti interesele societăţii, inclusiv ale statului, iar
dreptul privat pe cele ale cetăţenilor sau indivizilor luaţi în mod izolat, aşa cum se arată într-o celebră
definiţie dată de jurisconsultul roman Ulpian.
Dreptul roman a mai cunoscut şi alte diviziuni, mai puţin importante, cum a fost dreptul
pretorian, alcătuit de pretori care l-au creat în scopul perfecţionării dreptului civil. De asemenea, mai
exista dreptul comun (jus commune), format din norme generale şi dreptul de excepţie (jus singulare),
cuprinzând reguli care derogau de la dreptul comun. În sfârşit, exista sub aspectul provenienţei sale şi

41
a modului de consacrare şi dreptul scris şi cel nescris, după cum normele care îl alcătuiau erau consacrate
prin acte normative (legi, decrete, edicte, constituţii) ori erau cuprinse în obiceiuri juridice (cutume).
Numeroase diviziuni ulterioare ale sistemelor de drept s-au inspirat din aceste criterii. Astfel,
dreptul natural era considerat creaţia naturii, iar ulterior a fost recunoscută existenţa dreptului pozitiv,
creaţia omului. Dezvoltarea în Evul Mediu a bisericii ca instituţie creatoare şi de aplicare a dreptului a
condus la scindarea dreptului pozitiv în drept laic, produs al autorităţii de stat şi drept canonic sau bisericesc,
produs al autorităţii ecleziastice.
Distincţia dintre dreptul public şi dreptul privat a fost abordată şi de Mircea Djuvara, care
evidenţiază şi alte diviziuni generale ale dreptului: dreptul intern (norme care se aplică numai statelor care
le-au elaborat) şi dreptul extern (cuprinde norme de drept care se referă la raporturile dintre state sau
dintre cetăţenii unor state diferite); dreptul determinator (determină ce trebuie să facă persoanele) şi dreptul
sancţionator (cel care organizează sancţiunile, reacţia socială la conduita individului care este contrară
dreptului determinator13).
În concepţia lui Mircea Djuvara privitoare la diviziunea drept public-drept privat, criteriul
distincţiei pare a fi utilitatea urmărită de normele juridice. După cum interesul protejat de norma
juridică priveşte statul sau un particular, după cum scopul urmărit de o dispoziţie legală este acela de a
satisface o nevoie a statului sau una a particularilor, ne vom afla în faţa unei norme de drept privat sau
în faţa unei norme de drept public. Astfel, organizarea puterilor publice sau a serviciilor publice ar
interesa mai mult statul, pe când normele referitoare la familie, la contracte şi la responsabilitatea
obişnuită între particulari ar fi de drept privat. Potrivit acestei diviziuni, din dreptul de stat sau dreptul
public fac parte: dreptul constituţional, dreptul administrativ, dreptul financiar, dreptul penal, dreptul
procesual (penal şi civil), dreptul internaţional public, iar din grupa dreptului privat celelalte ramuri:
dreptul civil, dreptul comercial, dreptul internaţional privat etc. Deşi distincţia este aparent foarte clară,
trebuie observat că respectarea dreptului sub toate formele sale interesează în primul rând întreaga
societate, pentru că aceasta fiinţează şi evoluează numai dacă respectarea normelor juridice este
asigurată. Datorită evoluţiei de ansamblu a societăţii, statul intervine în raporturile persoanelor şi
organizaţiilor particulare în scopul apărării intereselor generale ale societăţii. Ca urmare, se nasc o serie
de norme şi instituţii care după concepţia ulpiană aparţin dreptului privat, dar din punct de vedere al
scopului urmărit au un caracter public, neputând fi ignorate interdependenţele existente între cele două
domenii. În evoluţia actuală a societăţii, se poate remarca faptul că dreptul public domină tot mai mult
dreptul privat, deşi trebuie admis totodată că dreptul privat exercită la rândul său o influenţă
consistentă asupra dreptului public. Similar, influenţe reciproce se resimt în interiorul celor două mari
diviziuni, între diferite ramuri. Există astfel o anumită ierarhie între ramurile de drept, chiar dacă
aceasta este una relativă (în dreptul public, vârful ierarhiei este reprezentat de dreptul constituţional, iar
în dreptul privat, dreptul civil are o poziţie specială, de drept comun).
O „ierarhizare” similară ar exista şi între dreptul intern şi cel internaţional. În unele concepţii,
anterioritatea şi prioritatea aparţine dreptului internaţional, întrucât statele se formează şi funcţionează,
în relaţiile dintre ele, pe baza principiilor de drept internaţional (suveranitatea, autodeterminarea

13 C. Călinoiu, V. Duculescu, Drept constituţional şi instituţii politice, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2003, p. 19
42
popoarelor), iar dreptul intern este expresia suveranităţii. Dimpotrivă, în alte concepţii, dreptul
internaţional este creaţia statelor, manifestarea de voinţă a acestora, şi ca urmare, preeminenţa aparţine
dreptului intern. Din punct de vedere cronologic, dreptul intern precede dreptul internaţional; în
Antichitate, Evul Mediu şi epoca modernă existau de altfel puţine reguli în acest domeniu, iar statele se
creau exclusiv în funcţie de raporturi de forţă, interne sau externe, fiind admise de celelalte tot în
funcţie de aceasta. Dreptul intern şi cel internaţional se află într-o permanentă intercondiţionare şi
astăzi: noile state se nasc pe baza voinţei sau popoarelor care le compun, dar această voinţă este ea
însăşi un principiu de drept internaţional şi trebuie să fie conformă cu alte principii (de exemplu,
respectarea integrităţii teritoriale a altora), după cum statul nou format are nevoie de recunoaşterea
altor state. Nerecunoaşterea statului nou-format de către alte state nu face însă ca dreptul său intern să
nu mai fiinţeze. Recunoaşterea, ca instituţie a dreptului intern, nu are valoare juridică, ci pur politică,
declarativă, de cele mai multe ori neinfluenţând nici măcar de facto viaţa unui stat. Ceea ce este
important este că statul nerecunoscut de alte state nu se poate manifesta eficace sau eficient, în sensul
că nu poate desfăşura relaţii politice, economice, culturale, nu-şi poate proteja cetăţenii în străinătate
etc. În aceste condiţii, crearea dreptului intern depinde de alţi factori, în primul rând de voinţa
membrilor societăţii respective în acest sens sau cel puţin de acceptarea lui de către aceştia (fie ea şi
forţat determinată), aşadar finalmente de autoritatea pe care acel stat o exercită asupra lor.
Există şi concepţii care atenuează diviziunea clasică drept public – drept privat, împărţirea
făcându-se pe alte criterii sau afirmă că ducerea ei la extrem nu este necesară sau utilă. Există, de
asemenea, şi unii autori care nu recunosc această distincţie (Hans Kelsen 14, de exemplu), înlocuind-o
cu ierarhia între norme. Se invocă şi susţine, pe acest fundal, o tendinţă de “publicizare” a dreptului,
considerându-se că toate legile interesează mai mult societatea decât persoana.
Pornind de la criteriile utilizate pentru diferenţierea componentelor sistemului dreptului, în
doctrina contemporană sunt avute în vedere mai multe criterii pentru realizarea distincţiei dintre
ramura dreptului public şi cea a dreptului privat15.
Primul este criteriul organic şi are ca temei calitatea subiecţilor, a persoanelor în cauză. Potrivit
acestui criteriu, dreptul public priveşte persoanele publice (morale), autorităţile statului, fiind aplicabil
acestora şi raporturilor dintre ele şi particulari, iar dreptul privat priveşte guvernaţii, particularii şi
raporturile dintre aceştia. Pentru dreptul privat, statul apare astfel pe de o parte ca un arbitru care
creează regulile şi veghează la respectarea lor, situându-se în afara raporturilor juridice, stimulând şi
ocrotind libera iniţiativă a particularilor, iar pe de altă parte ca un agent aflat pe poziţii de egalitate cu
particularii (producător, vânzător, locator etc.).
Un al doilea criteriu este criteriul material şi el are la bază interesul ocrotit prin norma juridică.
De pe această poziţie, dreptul public cuprinde toate acele norme juridice care vizează interesul public,
general, al întregii comunităţi, iar dreptul privat cuprinde ansamblul regulilor de drept prin care se
asigură interesele proprii ale particularilor.
Criteriul formal pune la baza distincţiei dintre cele două ramuri de drept forma raporturilor
juridice: dreptul public se caracterizează prin procedee de constrângere, prin manifestarea unilaterală şi

14 Hans Kelsen, Doctrina pură a dreptului, Editura Humanitas, Bucureşti, 2000, pp. 335-338
15 Deleanu, I., op. cit., pp. 25-26
43
autoritară de voinţă din partea statului, actul juridic unilateral fiind adesea întâlnit, iar dreptul privat se
aplică raporturilor juridice care au la bază liberul acord de voinţe al participanţilor la acestea,
autonomia lor de voinţă. Chiar folosind aceste criterii, este greu însă de realizat o distincţie netă între
două ramuri ale dreptului, existând puncte de legătură şi întrepătrunderi.
În perioada modernă, distincţia dintre dreptul public şi cel privat s-a aflat la baza grupării
ramurilor de drept în aceste mari diviziuni. Astfel, dreptul public includea dreptul constituţional,
administrativ financiar, penal etc., ramuri interesând puterea şi ordinea publică, în timp ce dreptul
privat cuprindea dreptul civil, dreptul comercial, etc., adică reglementări vizând proprietatea şi
interesele particulare.
Dreptul contemporan are ca unitate structurală de bază ramura dreptului constituţional. Pe
temeiul criteriilor reunite ale obiectului şi metodei de reglementare, în majoritatea sistemelor actuale de
drept s-au menţinut marile şi vechile diviziuni ale dreptului public şi ale celui privat. Elementele de
distincţie între ele nu mai sunt însă determinate de natura interesului ocrotit, adică de criteriul material,
ci de un altul, de natură formală, procedurală şi anume, de apărare a intereselor ocrotite, respectiv din
oficiu în cazul dreptului public şi la cererea celui interesat, în cazul dreptului privat.
În perioada actuală, ramura de drept continuă să rămână criteriul de bază al grupării normelor
de drept, fără a se confunda cu ştiinţa juridică de ramură şi nici cu disciplina didactică din învăţământul
juridic. Ştiinţa juridică corelativă nu se limitează doar la cercetarea regulilor de drept unitar grupate, ci
abordează şi problematica raporturilor juridice determinate de acele reguli, evoluţia legislaţiei din
respectivul domeniu, legătura cu alte ramuri de drept, probleme de drept comparat etc. Uneori,
disciplina didactică cuprinde o sferă mai largă de preocupări decât reglementează ramura de drept. De
exemplu, materia dreptului civil tratează şi aspecte de drept funciar sau drept administrativ, se
preocupă şi de probleme ale ştiinţei administraţiei, iar alteori, dimpotrivă, ramura de drept este
scindată în studiul ei în două discipline didactice (cum este cazul dreptului penal general şi dreptului
penal special).

6.4 Principalele ramuri ale dreptului românesc

Admiţând diviziunea clasică a dreptului în public şi privat, principalele ramuri ale dreptului
public sunt reprezentate de dreptul constituţional, dreptul administrativ, financiar, penal, procesual
(penal şi civil), internaţional public, iar ramurile dreptului privat de dreptul civil, comercial, al familiei,
al muncii (mult publicizată), internaţional privat etc. Unii autori susţin şi existenţa unui „drept mixt”,
în care ar intra dreptul familiei, dreptul muncii, dreptul social, dreptul rural etc. În epoca noastră se
manifestă o tendinţă de reaşezare, dar şi de apariţie a noi ramuri de drept, consecinţă a nevoilor de
dezvoltare a societăţii: dreptul social, bancar, bursier, valutar, ecologic sau al mediului, al mării etc.
Dreptul constituţional stabileşte principiile fundamentale ale structurii social-economice şi
ale organizării puterii de stat şi reglementează relaţiile dintre diferitele componente ale statului, precum
şi cele dintre stat şi cetăţeni, relaţii materializate în drepturile şi îndatoririle fundamentale ale acestora.
Raporturile de drept constituţional apar în procesul organizării şi exercitării puterii de stat. Principalul

44
izvor îl formează Constituţia, dar şi legile (organice sau ordinare) sau alte acte cu putere de lege care
conţin norme de natură constituţională. Precizăm că atât în cadrul subdiviziunii dreptului public, dar şi
în cadrul sistemului dreptului considerat ca întreg, dreptul constituţional are ca ramură o poziţie
preeminentă, manifestându-se simultan ca ramură de bază şi ca factor structurant pentru întregul
sistem de drept.
Dreptul administrativ reglementează relaţiile sociale care apar în activitatea administraţiei
publice sau în legătură cu aceasta, adică relaţiile manifestate între autorităţile şi serviciile publice
administrative, între acestea şi particulari, precum şi principiile organizării şi funcţionării administraţiei.
Aparţinând dreptului public, întocmai ca şi normele de drept constituţional, normele de drept
administrativ au un caracter imperativ, dând naştere unor raporturi juridice în care autorităţile statului
se situează pe poziţii de putere faţă de cetăţean, iar raporturile în cauză se pot naşte fără
consimţământul ambelor părţi. Răspunderea pentru încălcarea unei norme de drept administrativ
atrage după ea o sancţiune specifică, contravenţională, pentru subiectul (autorul) încălcării.
Dreptul financiar reglementează activitatea financiară a organelor statului, relaţiile care apar
între diferite organe de stat sau între ele şi cetăţeni în legătură cu întocmirea bugetului, perceperea
impozitelor şi taxelor, modul de cheltuire a veniturilor statului, asigurările sociale de stat etc. Pornind
de la conţinutul relaţiilor sociale reglementate de aceste norme, relaţii în care statul apare din poziţia sa
de autoritate, impunând suveran sistemul de prelevări obligatorii şi modalităţile de distribuire şi
utilizare a resurselor financiare publice (redistribuirea resurselor în cadrul societăţii cu caracter
obligatoriu), se conturează tot mai mult denumirea de drept financiar şi fiscal.
Dreptul civil reglementează relaţii în care, spre deosebire de cele de mai sus, părţile se află pe
poziţie de egalitate juridică – chiar când una din părţi este statul (ca persoană privată şi nu ca autoritate
publică). Aceasta este o caracteristică a tuturor ramurilor de drept privat, desprinse de fapt din dreptul
civil. Raporturile juridice civile pot fi patrimoniale şi nepatrimoniale. Normele dreptului civil au, în
majoritatea cazurilor, un caracter dispozitiv. Similar dreptului constituţional, dreptul civil are o poziţie
specială în cadrul subdiviziunii dreptului privat, acţionând ca drept comun. Astfel, în măsura în care
într-o ramură de drept nu există reglementare sau aceasta este insuficientă, urmează să fie aplicate
normele dreptului civil (cu deosebire în materia comercială).
Dreptul muncii reglementează relaţiile sociale de muncă, apărute în legătură cu exerciţiul
dreptului la muncă (condiţiile de muncă, salarizarea, angajarea, concedierea, organizarea şi protecţia
muncii etc.). Deşi la origine raporturile de muncă erau raporturi de drept civil şi reglementate prin
norme similare (norme dispozitive, egalitatea părţilor la încheierea contractului şi în ce priveşte
desfacerea lui), între timp ele au evoluat înspre o “socializare” a lor, apropiindu-se de domeniul
dreptului public. Fără a se înlătura necesitatea consimţământului ambelor părţi la încheierea
contractului şi posibilitatea de principiu pentru fiecare parte de a-l desface unilateral, această
posibilitate este relativ îngrădită în prezent pentru angajator. În acelaşi sens, s-au legiferat şi cazuri în
care un contract produce efecte şi pentru cel care nu a participat la încheierea lui, cum este contractul
colectiv de muncă. Acesta se încheie între sindicatul reprezentativ şi organizaţia de patronat
reprezentativă la nivel naţional, de ramură şi de unitate, fiind însă obligatoriu şi pentru celelalte, ca şi
pentru salariaţii nesindicalizaţi sau care se angajează ulterior, de asemenea pentru angajatorii neafiliaţi
45
sau care se înfiinţează ulterior. Normele de dreptul muncii capătă astfel un caracter imperativ,
neputându-se stabili prin voinţa părţilor drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin lege, respectiv
prin contractul colectiv, în ce priveşte salariaţii.
Dreptul familiei reglementează relaţiile dintre soţi şi cele de rudenie şi afinitate, relaţii care
sunt deopotrivă patrimoniale şi nepatrimoniale. Instituţiile juridice principale ale dreptului familiei
sunt: căsătoria, rudenia şi afinitatea, adopţia, filiaţia, ocrotirea minorilor şi a majorilor incapabili.
Importanţa socială a unor aspecte din acest domeniu a făcut să apară şi raporturi care se nasc prin
voinţa legii, fără consimţământul părţilor sau raporturi al căror conţinut este stabilit prin lege (de
exemplu, efectele căsătoriei sau adopţiei asupra cetăţeniei), dreptul familiei îndepărtându-se astfel de
sfera dreptului civil căruia îi aparţinea iniţial.
Dreptul penal reglementează relaţiile sociale dintre stat şi făptuitor în contextul tragerii la
răspundere a acestuia cu privire la faptele care sunt considerate infracţiuni şi sancţiunile aplicabile lor,
precum şi principiile care guvernează raporturile născute în legătură cu săvârşirea de infracţiuni între
individ şi stat.
Dreptul procesual penal reglementează desfăşurarea urmăririi penale, a judecăţii penale şi a
executării pedepselor, activităţi care sunt consecinţa săvârşirii de infracţiuni. Raporturile de drept
procesual penal reprezintă o materializare în plan organizatoric a raporturilor de drept penal. Ca în
orice ramură de drept public, normele sunt în majoritatea lor imperative.
Dreptul procesual civil reglementează desfăşurarea judecăţii civile şi a executării silite,
raporturile de acest tip reprezentând materializarea în plan organizatoric a raporturilor de drept civil în
sens larg.
Dreptul internaţional public reglementează relaţiile dintre state, organizaţii guvernamentale,
state şi organizaţii guvernamentale, precum şi dintre acestea şi naţiuni care îşi constituie un stat
propriu. În aceste raporturi părţile apar pe poziţii de egalitate juridică, iar nerespectarea normelor
atrage constrângeri specifice, organizate individual sau colectiv. Spre deosebire de normele interne,
cele internaţionale exprimă voinţa statelor părţi şi sunt obligatorii numai pentru cele care au participat
la elaborarea lor. Deşi individul nu este un subiect tradiţional al dreptului internaţional public, totuşi se
constată în prezent o evoluţie sub acest aspect: normele care reglementează drepturile şi libertăţile
fundamentale sunt elaborate în beneficiul său; în anumite sisteme de drept le poate invoca direct, fără
a aştepta legi naţionale de transpunere; de asemenea, el are acces, chiar dacă limitat, la mecanismele
internaţionale de control şi sancţionare a încălcărilor produse în legătură cu drepturile sale. Astfel,
individul devine, direct sau indirect, subiect de drept internaţional public, domeniu rezervat până nu
demult exclusiv statelor. Normele internaţionale pot fi cuprinse în acte (normative) sau în cutume
internaţionale.
Dreptul internaţional privat reglementează raporturile de drept privat, în care părţi pot fi
indivizii, statele (ca persoane juridice private), precum şi organizaţiile neguvernamentale, cu elemente
de extraneitate. Astfel de elemente pot fi: cetăţenia, domiciliul, locul situării imobilului etc. Normele
dreptului internaţional privat sunt deopotrivă de sorginte internă şi internaţională, în acest din urmă
caz fiind vorba de drept scris sau cutumiar.

46
 În ultima perioadă se conturează tot mai mult apariţia unor noi ramuri de drept, mai ales în
condiţiile existenţei economiei de piaţă, cum ar fi dreptul concurenţei, dreptul de proprietate
industrială, dreptul asigurărilor, dar şi dreptul protecţiei mediului înconjurător (ecologic), dreptul
bancar şi valutar, dreptul medical etc.

Rezumat

1. Totalitatea normelor juridice în vigoare la un moment dat şi aflate într-o strânsă unitate, grupate în părţi
interdependente şi subordonate aceloraşi principii reprezintă sistemul de drept al unei societăţi. Sistemul dreptului,
care se include în sistemul juridic, ne dezvăluie structura internă (organizarea) dreptului bazată pe unitatea
normelor juridice şi pe gruparea (diviziunea) lor în anumite părţi, respectiv instituţii şi ramuri de drept
interdependente.
2. Sistemul de drept se compune din următoarele elemente : norma juridică (element de bază sau structural având o
minimă generalitate), instituţia juridică (element intermediar) şi ramura de drept (element de maximă generalitate
în cadrul sistemului).
3. Principalul criteriu de grupare a normelor juridice şi de diferenţiere a acestora între ele este cel al obiectului
reglementării juridice sau specificului relaţiilor sociale dintr-un anumit domeniu care au primit consacrarea
normativă. Sfera cea mai restrânsă a legăturii de conţinut între mai multe norme o formează instituţia juridică
întrucât aceasta cuprinde totalitatea normelor juridice care reglementează o anumită grupă sau categorie unitară de
relaţii sociale determinând astfel o sferă aparte de raporturi juridice. Sfera cea mai largă de grupare a normelor
juridice şi de cuprindere a instituţiilor de drept pe baza criteriului obiectului de reglementare o constituie ramura de
drept.
4. Insuficienţa criteriului obiectului de reglementare a dus la apariţia aşa numitor criterii secundare sau auxiliare de
grupare a normelor juridice cum sunt: metoda de reglementare; principiile comune sau fundamentale; interesul social.
5. Sistemul de drept are un caracter istoric, în sensul că fiecărui tip istoric de drept îi corespunde un anumit sistem al
normelor juridice, determinat de condiţiile vieţii materiale şi spirituale, de interesul social general sau de cel al păturii
conducătoare, de gradul de cultură şi civilizaţie al unei anumite societăţi. De-a lungul timpului au existat
numeroase şi variate încercări de găsire ale unor structuri adecvate sistemelor de drept care s-au succedat. Astfel, în
Antichitate, când încă nu erau formate ramurile de drept în sensul lor actual, s-a adoptat o diviziune a sistemului
juridic devenită fundamentală şi pentru societăţile de mai târziu şi anum, în drept public şi drept privat. O altă
clasificare în cadrul sistemului de drept se poate face prin gruparea normelor după locul producerii efectelor juridice,
în drept intern şi drept internaţional. În perioada actuală, ramura de drept continuă să rămână criteriul de bază al
grupării normelor de drept.
6. Principalele ramuri ale dreptului românesc în cadrul dreptului public: dreptul constituţional, dreptul administrativ,
financiar, penal, procesual (penal şi civil), internaţional public. În cadrul dreptului privat avem: dreptul civil,
comercial, internaţional privat etc. S-a conturat şi un drept mixt: familiei, muncii, social, rural etc. În perioada
contemporană se manifestă o tendinţă de reaşezare a sistemului, dar şi de apariţie a unor noi ramuri de drept,
consecinţă a nevoilor de dezvoltare a societăţii: dreptul social, bancar, bursier, ecologic sau al mediului, al mării,
agrar (rural) etc.

47
 Teste de autoevaluare

1. Definiţi sistemul dreptului şi precizaţi criteriile de constituire a acestuia.

2. Prezentaţi principalele diviziuni ale dreptului.
3. Caracterizaţi ramura dreptului constituţional românesc.
4. Precizaţi raporturile dintre ramura de drept, instituţia juridică şi disciplinele juridice

48
 CAPITOLUL 7 RAPORTUL JURIDIC

Structura:
7.1 Conceptul de raport juridic
7.2 Trăsăturile raportului juridic
7.3 Elementele componente ale raportului juridic
7.4 Clasificarea raporturilor juridice
7.5 Formarea, modificarea şi încetarea raporturilor juridice

Obiectiv fundamental:

cunoaşterea conceptului de raport juridic şi a condiţiilor de formare a acestuia

Obiective operaţionale:

să definească conceptul de raport juridic şi să evidenţieze importanţa acestuia;

să identifice trăsăturile raportului juridic;
să precizeze care sunt premisele formării raporturilor juridice;
să analizeze elementele componente ale raportului juridic;
să identifice actele şi faptele juridice, condiţii ale formării raporturilor juridice;
să clasifice faptele juridice;
să formuleze întrebări cu privire la materialul prezentat.

Termeni cheie: relaţie socială, raport juridic, raport voliţional, subiectele raportului juridic,
capacitate juridică, drepturi şi obligaţii, evenimente, acţiuni.

 Timp mediu necesar pentru asimilarea cunoştinţelor: 115’

49
 7.1 Conceptul de raport juridic

Normele juridice, ca reguli abstracte de conduită, sunt create în scopul respectării lor în relaţiile
dintre subiectele de drept. În cele mai multe cazuri, aceste reguli îşi ating finalitatea prin conduita
participanţilor la raporturile sociale, fie că ei sunt obligaţi la aceasta într-un mod activ, cum este cazul
normelor onerative, fie că au facultatea de a opta pentru o anumită conduită, în cazul normelor
permisive. În situaţia normelor prohibitive, cum este cazul majorităţii normelor penale, eficienţa lor
este dată tocmai de o conduită pasivă a subiectului, iar în caz contrar, prin adoptarea unei conduite
active, ia naştere raportul juridic de răspundere şi implicit cel de constrângere. În ambele ipoteze,
pentru ca raportul juridic să se formeze, să se modifice ori să înceteze, trebuie să intervină un fapt juridic
declanşator al incidenţei regulii de drept, care, alături de norma însăşi, constituie condiţii (premise) ale
raportului juridic.
Raporturile juridice se definesc ca o categorie a raporturilor sociale reglementate prin norme juridice a
căror formare, modificare şi desfiinţare se produce, de regulă, prin intervenţia unui fapt juridic şi în cadrul cărora părţile
apar ca titulare de drepturi şi obligaţii a căror realizare este asigurată, la nevoie, prin forţa de constrângere a statului.

7.2 Trăsăturile raportului juridic

Trăsăturile raportului juridic reprezintă ansamblul însuşirilor caracteristice ale acestuia care
servesc la individualizarea şi diferenţierea sa faţă de alte raporturi umane.
Raportul juridic este un raport social întrucât reprezintă relaţii care se stabilesc exclusiv între
oameni, fie luaţi individual (ca persoane fizice), fie organizaţi (ca subiecte colective de drept),
neputându-se forma în afara societăţii şi al cărui conţinut este reglementat prin norme juridice. Deşi nu
orice relaţie socială reprezintă un raport juridic, orice raport juridic este întotdeauna şi o relaţie socială.
Raportul juridic se suprapune celui social prin corelaţia dintre conţinutul social al acestuia şi forma
juridică pe care o îmbracă.
Caracterul social al raportului juridic nu este alterat de faptul că unele dintre aceste relaţii pot
viza bunuri materiale sau lucruri ori ocrotirea mediului înconjurător, întrucât respectivele relaţii (de
proprietate sau de ordin ecologic) nu se stabilesc între titularul dreptului de proprietate şi bunul aflat în
proprietatea sa şi nici între titularul obligaţiei de protecţie a mediului şi natură, ci aceste relaţii se
stabilesc între oameni luaţi individual sau organizat, cu privire la bunuri sau cu privire la natură.
Pe de altă parte, anumite raporturi cu caracter exclusiv juridic, formal, cum sunt cele
procesuale sau procedurale formate în cadrul procesului civil sau penal, deşi nu au corespondent în
viaţa socială (pe care să-l îmbrace în forme juridice), întrucât vizează aspecte de tehnica aplicării
dreptului, au şi ele un caracter social, deşi nu decurg din condiţiile vieţii sociale în mod direct. Totuşi,
deoarece aceste raporturi contribuie la eficienţa practică a realizării dreptului material (de conţinut),
care în mod evident are un caracter social, atunci când acesta din urmă este încălcat, aspectele social-

50
juridice decurg din poziţia părţilor din proces, din drepturile şi obligaţiile lor procedurale, din
conţinutul şi modul de aplicare al sancţiunii, inclusiv exercitarea constrângerii de stat.
Raportul juridic este un raport ideologic. Într-adevăr, dacă raporturile materiale formate în societate,
cum sunt relaţiile economice, se formează independent de voinţa oamenilor având un caracter
obiectiv, raporturile juridice, întocmai ca şi cele politice, morale sau religioase, trec înaintea formării lor
prin conştiinţa oamenilor, fiind raporturi ideologice care ţin de conţinutul de idei al suprastructurii
sociale.
Caracterul ideologic al relaţiilor juridice faţă de toate celelalte raporturi sociale constă în faptul
că ele sunt reglementate conform cu voinţa de stat, prin mijlocirea normei de drept care, la rândul ei,
exprimă ideologia socială majoritară, adică interesul social general promovat în mod organizat şi filtrat
prin conştiinţa juridică a legiuitorului. Acelaşi caracter este evidenţiat şi în procesul de realizare a
dreptului de către organele de stat, atunci când acestea caută să stabilească voinţa reală cuprinsă în
actul normativ şi să o utilizeze în sens conform cu modul adecvat de soluţionare a cauzei.
Raporturile juridice au caracter istoric. Această caracteristică derivă din faptul că prin modul concret
de formare şi desfăşurare sau stingere, raporturile juridice reflectă şi definesc într-o anumită măsură
tipul istoric de drept, caracterul democratic sau nedemocratic al sistemului juridic aplicat de o societate
la un moment dat, trebuind interpretate sau caracterizate în strânsă legătură cu etapa istorică de
dezvoltare în care se manifestă. În asemenea condiţii, este posibil ca spre deosebire de norma juridică
ce poate fi în aparenţă democratică şi progresistă, relaţia juridică concretă şi modul de realizare a
dreptului să prezinte contradicţii între litera şi spiritul legii. De aceea, raporturile juridice concrete, care
reprezintă modul practic de aplicare a legii, pot influenţa hotărâtor dezvoltarea socială în măsura în
care reglementarea normativă este de acord cu legile şi nevoile sociale, dar totodată pot deveni o frână
în calea dezvoltării când există un dezacord de conţinut între realitate şi expresia ei juridică abstractă
(din normă) şi, mai ales, concretă (cea din raportul juridic format).
Raporturile juridice au un caracter (dublu) voliţional, întrucât sunt relaţii umane bazate pe legi,
decurgând în desfăşurarea lor din voinţa legiuitorului, dar şi din voinţa părţilor aflate în relaţia
concretă. În primul rând, această voinţă aparţine statului care a edictat norma, prefigurând în abstract
raporturi juridice posibile sau virtuale în care vor putea intra părţile. În al doilea rând, cele mai multe
raporturi juridice apar ca urmare a voinţei părţilor între care se stabileşte relaţia (contractuală, în multe
cazuri). Voinţa părţii este prezentă chiar şi în cadrul raporturilor de răspundere juridică (civilă,
administrativă, penală) în care autorul faptei ilicite nu a urmărit sau chiar a evitat formarea raportului,
dar acţionând cu vinovăţie (cu intenţie sau culpă) a declanşat incidenţa legii.
Caracterul dublu voliţional al raporturilor juridice nu trebuie confundat cu caracterul bilateral
al unor categorii de raporturi juridice concrete în care apar două părţi cu interese contrare (vânzare,
împrumut, închiriere, asociere etc.), deoarece acesta subzistă în cazul raportului juridic, chiar fără
consimţământul celeilalte părţi (în cazul testamentului) sau chiar împotriva voinţei acestuia (în cazul
actelor de impozitare sau al tragerii la răspundere juridică).
Există şi raporturi juridice, puţine la număr, lipsite frecvent de acest dublu caracter voliţional,
mai ales cele ale căror declanşare sau desfiinţare este ocazionată de evenimente naturale, cum sunt,
decesul omului sau producerea unor calamităţi. Într-adevăr, în aceste situaţii, raporturile de succesiune
51
şi cele generate de asigurarea obligatorie prin efectul legii a unor bunuri nu se formează ca urmare a
voinţei subiectelor, ci ca urmare voinţei exclusive a legiuitorului, care atribuie unor evenimente o
anumită semnificaţie juridică. În acest caz voinţa părţilor se manifestă cu prilejul exercitării drepturilor
subiective şi a îndeplinirii obligaţiilor ce formează şi conţinutul respectivelor raporturi juridice
concrete.
Raportul juridic are caracter valoric, în sensul că prin realizarea sa sunt urmărite, realizate şi
ocrotite valori sociale fundamentale: viaţa, proprietatea, libertatea etc. Caracterul valoric al raporturilor
juridice nu trebuie confundat cu conţinutul patrimonial al unor asemenea raporturi, aflat în legătură
directă cu obiectul material al raportului juridic. O eventuală confuzie în aceată materie ar conduce la
concluzia eronată că unele raporturi juridice sunt lipsite de obiect (juridic), ceea ce este inadmisibil.

7.3 Elementele componente ale raportului juridic

Un raport juridic nu poate exista decât între oameni, aceştia având, în raport cu drepturile şi
obligaţiile lor, calitatea de subiecţi ai raportului juridic. Participarea la raporturile juridice se poate
produce fie în mod individual, ca persoane fizice, fie în cadrul asocierii într-un colectiv, organizaţie, ca
subiect colectiv sau persoană juridică.
În mod obligatoriu, raportul juridic se naşte între două sau mai multe subiecte care sunt
titulare de drepturi şi obligaţii sau devin titulare de drepturi şi obligaţii în urma creării raportului
juridic. Urmare a relaţiei de intercondiţionare dintre drepturile subiective şi obligaţiile juridice, fiecare
dintre părţile participante în raportul juridic va avea atât drepturi, cât şi obligaţii. Un exemplu elocvent
în acest sens îl constituie raportul juridic de vânzare-cumpărare, unde vânzătorul este titular al
dreptului de a cere plata preţului pentru bunul vândut şi, concomitent, titular al obligaţiei de a preda
bunul, iar cumpărătorul este titular al dreptului de a i se preda bunul şi corelativ titular al obligaţiei de a
plăti preţul stabilit pentru bunul cumpărat. În acest context, unii autori consideră chiar inadecvată
folosirea termenilor de subiect activ (creditor) pentru a desemna titularul dreptului şi subiect pasiv (debitor)
pentru a determina pe cel ce poartă obligaţia în cadrul raportului juridic16. Terminologia este, în această
opinie, una convenţională, întrucât în realitate nu există subiecte pur active ori pasive.
Ca regulă, subiectele raportului juridic sunt determinate de la început în mod concret. Există şi
situaţii când numai un singur subiect este determinat, ca în cazul raportului juridic de proprietate, unde
proprietarul este un subiect determinat, iar celelalte subiecte, nefiind determinate de la bun început, au
numai obligaţia generală de a respecta dreptul de proprietate al titularului. Toate persoanele sunt
obligate să respecte dreptul de proprietate, fiindcă acesta este un drept real, cu privire la un bun
determinat şi legea dispune că este opozabil erga omnes (tuturor persoanelor).
Participarea persoanei (sau a colectivului de persoane) la raporturile juridice este condiţionată
de recunoaşterea/existenţa capacităţii juridice a acestora, ca o condiţie de validitate a raportului juridic.
Capacitatea juridică este stabilită şi delimitată prin lege şi presupune aptitudinea generală şi abstractă a
persoanei de a avea drepturi şi obligaţii. Recunoaşterea capacităţii juridice în mod egal persoanelor este

16 Deleanu, Ion, op. cit., p. 23

52
o caracteristică a societăţilor moderne, istoria cunoscând şi situaţii contrare (de exemplu, sclavilor nu li
se recunoştea capacitatea juridică).
În ţara noastră, capacitatea juridică a persoanei fizice, cât şi a persoanei juridice (subiectelor
colective de drept) a fost reglementată şi delimitată prin Decretul 31/1954 (actualmente prin Noul
Cod civil), recunoscându-se tuturor persoanelor fizice capacitatea juridică civilă. Capacitatea juridică
este definită ca "aptitudinea generală şi abstractă de a avea drepturi şi obligaţii în cadrul unui raport
juridic".
Capacitatea juridică este diferit recunoscută de la o ramură de drept la alta, având trăsături
specifice. Astfel, capacitatea civilă se deosebeşte de capacitatea din dreptul administrativ, dreptul penal
sau al muncii. Capacitatea civilă începe din momentul naşterii sau chiar de la concepţie, pe când
capacitatea politică începe la 18 ani (dreptul de a alege) sau la 23 ani ori la 35 de ani ( dreptul de a fi
ales în anumite funcţii publice eligibile).
Capacitatea juridică se clasifică în două mari categorii, după calitatea şi întinderea drepturilor
subiecţilor:
capacitate juridică generală,
capacitate juridică specială.
Capacitatea juridică generală reprezintă facultatea, posibilitatea, aptitudinea de a participa ca titular
de drepturi şi obligaţii juridice, de regulă, în orice raporturi juridice, legea necondiţionând această
participare de existenţa anumitor situaţii, împrejurări etc.
Capacitatea juridică specială reprezintă aptitudinea recunoscută de normele juridice de a participa,
în calitate de subiect de drept în raporturile juridice, numai dacă sunt îndeplinite anumite condiţii.
Astfel, persoanele juridice de drept privat au o capacitate juridică specială, ele nu pot fi subiecte legale
de drept decât în limitele obiectului de activitate admis/recunoscut de lege prin statut, contract de
societate etc. De asemenea, în general, persoanelor juridice de drept public li se recunoaşte o
capacitate juridică specială domeniului pentru care au fost create (competenţa juridică a autorităţilor,
instituţiilor publice).
O delimitare general acceptată pentru mai multe dintre ramurile de drept este aceea în
capacitate de folosinţă şi capacitate de exerciţiu (spre exemplu, în dreptul civil, dreptul comercial,
dreptul familiei, dreptul procesual civil etc. făcându-se o distincţie între drepturile persoanelor).
Capacitatea de folosinţă este definită ca aptitudinea generală şi abstractă a persoanei de a avea
drepturi şi obligaţii. Ea este recunoscută în mod egal tuturor persoanelor, începe de la naştere şi
încetează la moartea persoanei (respectiv în momentul declarării judecătoreşti a morţii). În anumite
situaţii, capacitatea de folosinţă este recunoscută anticipat, din momentul concepţiei copilului, dar
numai ca aptitudine de a avea drepturi (la moştenire), cu condiţia ca acesta să se fi născut viu.
Capacitatea de exerciţiu reprezintă aptitudinea persoanei de a-şi exercita drepturile şi de a-şi
asuma obligaţii, prin încheierea de acte juridice (intrarea în raporturi juridice). Pentru a-şi putea
exercita drepturile, persoana fizică trebuie să îndeplinească anumite cerinţe impuse de lege. Aceste
cerinţe derivă din intenţia legiuitorului de a ocroti interesele celor care intră în raporturi juridice,
asigurându-se că aceştia sunt în măsură să valorizeze acţiunile proprii şi rezultatul acestora. Ca urmare,

53
recunoaşterea capacităţii de exerciţiu persoanelor este condiţionată de discernământul şi experienţa de
viaţa a persoanei, rezultatul fiind în dreptul civil, existenţa mai multor categorii de subiecte:
- persoane fără capacitate de exerciţiu: sunt lipsiţi total de capacitate de exerciţiu minorii sub 14
ani, deoarece sunt consideraţi că nu pot să-şi aprecieze corect, valoric, faptele lor. De asemenea,
alienaţii şi debilii mintali puşi sub interdicţie judecătorească, chiar majori fiind, nu au capacitate de
exerciţiu. Această restrângere a activităţilor cu relevanţă juridică nu exclude însă la modul absolut
actele juridice, subiecţii în cauză putând încheia totuşi acte de importanţă minoră (de mică valoare), de
conservare a patrimoniului sau acte de dispoziţie curentă.
- persoane cu capacitate de exerciţiu restrânsă: minorii între 14 şi 18 ani, având posibilitatea să
încheie acte juridice cu încuviinţarea prealabilă a părinţilor sau tutorilor (persoanele desemnate de
autoritatea tutelară). Minorii pot efectua însă acte curente de dispoziţie de mică valoare şi anumite acte
de administrare şi de conservare care nu îi prejudiciază, fără încuviinţarea reprezentanţilor lor legali
(părinţi, tutori). Minorii care au împlinit 16 ani pot încheia contract de muncă fără încuviinţarea
reprezentanţilor legali; minorul cu vârsta cuprinsă între 15 şi 16 ani poate încheia un raport de muncă
numai cu încuviinţarea părinţilor sau a tutorelui şi cu un aviz medical care să ateste dezvoltarea psihică,
intelectuală şi fizică a minorului, suficientă pentru activitatea viitoare pe care urmează să o desfăşoare.
Minorul dobândeşte, prin căsătorie, capacitatea deplină de exerciţiu. În cazul în care căsătoria
este anulată, minorul care a fost de bună-credinţă la încheierea căsătoriei păstrează capacitatea deplină
de exerciţiu. Reglementarea civilă actuală stipulează expres şi capacitatea de exerciţiu anticipată, prevăzând
că „Pentru motive temeinice, instanţa de tutelă poate recunoaşte minorului care a împlinit vârsta de 16
ani capacitatea deplină de exerciţiu. În acest scop, vor fi ascultaţi şi părinţii sau tutorele minorului,
luându-se, când este cazul, şi avizul consiliului de familie.” (art. 40 din N.C.Civ).
- persoane cu capacitate deplină de exerciţiu – persoanele care au împlinit vârsta de 18 ani.
În afară de subiectele individuale (persoanele fizice) raporturile juridice se pot încheia şi cu
participarea unor subiecte colective formate prin asocierea în condiţiile legii a mai multor persoane
fizice, care îşi pierd individualitatea, acţionând în raporturile sociale ca întreg. Acestea sunt subiectele
colective de drept, numite şi persoane juridice sau persoane morale (cele de drept public).
Pot fi persoane juridice statul, autorităţile şi organele sale, organizaţiile cooperatiste, societăţile
comerciale, uniunile, fundaţiile, asociaţiile, partidele politice etc. În funcţie de ramura de drept unde
acţionează aceste subiecte colective se regăsesc anumite caracteristici ale lor, astfel: statul şi unităţile
administrativ-teritoriale apar, cu precădere, ca subiecte de drept constituţional, administrativ, financiar-
fiscal, penal, procesual penal şi civil, pe când societăţile comerciale se regăsesc predominant în dreptul
afacerilor/comercial. Există şi subiecte de drept care nu au personalitate juridică, aşa cum sunt unele
regii autonome, sucursalele unor instituţii financiar-bancare, judecătoriile care primesc în acest sens o
delegare de competenţă din partea unor autorităţi.
Persoana juridică este acel colectiv de oameni având un patrimoniu propriu, distinct de
patrimoniul persoanelor fizice care o compun şi de patrimoniul general al statului (când este vorba de
o persoană juridică aparţinând dreptului public – organ al statului, instituţie etc.), o organizare de sine
stătătoare şi un scop conform interesului public, recunoscut de lege, deci un scop licit, legal. Acest
colectiv participă în nume propriu la raporturile juridice, prin intermediul organelor de conducere.
54
Aşadar, persoana juridică, pentru a putea deveni subiect de drepturi şi obligaţii, deci pentru a avea
personalitate juridică, trebuie să îndeplinească cumulativ următoarele condiţii:
să aibă o organizare de sine stătătoare;
să aibă un patrimoniu propriu, distinct de patrimoniul persoanelor care o compun;
să aibă un scop legal, licit, în concordanţă cu regulile de drept existente.
În afara acestor condiţii esenţiale, persoana juridică, subiect de drept, se manifestă şi prin
existenţa unei denumiri (firme), a unui sediu, prin emblemă, cod fiscal etc., elemente prin care aceasta
poate fi identificată, dar care nu trebuie interpretate ca elemente de fond pentru formarea personalităţii
sale juridice.
Un alt element structural al raportului juridic îl reprezintă conţinutul raportului juridic, adică
drepturile subiective şi obligaţiile subiectelor participante la raportul juridic. Subiectele raportului
juridic sunt unite, legate, prin aceste drepturi şi obligaţii reciproce. Fără ele, raportul juridic nu ar putea
subzista. Dreptul subiectiv este consecinţa existenţei dreptului obiectiv, şi anume a totalităţii normelor
juridice în vigoare la un moment dat (dreptul pozitiv). Într-un raport juridic, ambele subiecte sunt
titulare şi de drepturi şi de obligaţii, chiar şi atunci când vorbim un raport juridic cu tipic de
subordonare (de exemplu, în dreptul constituţional, dreptul administrativ sau fiscal). În activitatea
omului, pot exista şi alte tipuri de drepturi, religioase, morale, politice, dar aceste drepturi, în caz de
nesocotire de către alţii, nu pot da posibilitatea titularului dreptului respectiv de a cere sprijinul statului
prin organe specializate.
Dreptul subiectiv poate fi definit ca reprezentând prerogativa conferită de lege în temeiul căreia
titularul dreptului poate sau trebuie să desfăşoare o anumită conduită şi să ceară altora desfăşurarea unei conduite
adecvate dreptului său, sub sancţiunea recunoscută de lege, în scopul valorificării unui interes personal, direct, născut şi
actual, legitim şi juridic protejat, în acord cu interesul public şi cu normele de convieţuire socială.
Dreptul subiectiv nu există dacă el nu este reglementat, recunoscut printr-o normă juridică,
adică fără instituirea prealabilă a normei juridice. De aceea, cel care invocă încălcarea unui drept
subiectiv trebuie să precizeze şi norma juridică prin care i s-a creat acest drept subiectiv şi astfel să
dovedească existenţa dreptului, iar ulterior, încălcarea acestuia.
Obligaţia juridică, element al conţinutului raportului juridic, este îndatorirea pe care o are subiectul
raportului juridic de a se comporta într-un anume fel, de a avea o conduită anume, de a face sau a nu face ceva ori de a
da ceva. Îndatorirea la o prestaţie pozitivă sau negativă (obligaţia juridică) nu trebuie confundată cu
prestaţia în sine, care reprezintă obiectul obligaţiei juridice. Asumarea şi executarea obligaţiei juridice
de către subiectul raportului juridic poate fi impusă la nevoie prin forţa de constrângere a statului.
În afara drepturilor şi obligaţiilor juridice, în conţinutul raportului juridic pot intra şi unele
interese juridice. Interesul, ca declanşator al acţiunilor umane, poate intra în conţinutul raporturilor
juridice în măsura în care el este unul legitim. Interesul legitim este definit adesea ca un drept subiectiv în
devenire, fiind dedus din interpretarea actelor normative.
De exemplu, primul articol din Legea nr. 554/2004, a contenciosului administrativ prevede că
„orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică,
printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanţei de contencios
55
administrativ competente, pentru anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim şi repararea
pagubei ce i-a fost cauzată. Interesul legitim poate fi atât privat, cât şi public”. În mod similar, legea administraţiei
publice locale sancţionează faptele primarului unei localităţi prin care s-au încălcat interesele colectivităţii
care l-a ales ca primar în fruntea sa. Această expresie, "interesele colectivităţii", foarte general
formulată, dă posibilitatea oricărui membru al colectivităţii să ceară instanţei judecătoreşti de
contencios administrativ să constate că primarul a încălcat un interes al colectivităţii, care este în
acelaşi timp şi interesul celui în cauză. O eventuală hotărâre favorabilă obţinută de cetăţeanul
contestator, poate fi ulterior folosită de Guvern drept probă indubitabilă în sancţionarea cu demiterea
a acelui primar.
Drepturile subiective sunt multiple şi variate. Există o clasificare consacrată a drepturilor
subiective, după întinderea efectelor lor, în:
drepturi absolute;
drepturi relative.
Drepturile absolute reprezintă acele drepturi ce produc efecte faţă de toate persoanele, fiind
opozabile tuturor, erga omnes. Aceasta constă în posibilitatea titularului dreptului de a pretinde tuturor
persoanelor să respecte dreptul său, de a-i obliga pe toţi ceilalţi indivizi să nu întreprindă nimic în
măsură să stânjenească pe titularul dreptului în exercitarea acelui drept. Dintre drepturile absolute
amintim: dreptul la viaţă, dreptul la sănătate şi integritate corporală, dreptul de proprietate, dreptul la
onoare şi demnitate etc.
Drepturile relative sunt drepturi mai restrânse faţă de drepturile absolute, se caracterizează prin
faptul că produc efecte numai între părţile raportului juridic respectiv, deci, între titularul dreptului
subiectiv şi titularul obligaţiei corelative. În principiu, în această categorie intră drepturile patrimoniale,
care pot fi evaluate în bani.
După conţinutul lor, drepturile subiective sunt:
drepturi patrimoniale;
drepturi nepatrimoniale.
Drepturile patrimoniale, după cum rezultă din însăşi denumirea lor, sunt acele drepturi cu
conţinut economic, patrimonial. Cu titlu de exemplu, amintim: dreptul de proprietate, dreptul
cumpărătorului unui bun de a cere bunul cumpărat de la vânzător etc.
Drepturile nepatrimoniale, denumite uneori şi drepturi personale nepatrimoniale, nu au conţinut
economic, sunt strâns legate de fiinţa umană. Amintim în această categorie, dreptul la nume, la
domiciliu, la viaţă, la onoare şi demnitate, la imagine etc.
Unele drepturi, deşi aparent nepatrimoniale, pot fi şi patrimoniale, ceea ce denotă că pot avea
un dublu caracter, aşa cum se întâmplă în cazul dreptului de autor, care, în principiu, este un drept
nepatrimonial, dar poate îmbrăca şi caracter patrimonial, când titularul dreptului nepatrimonial, prin
valorificarea operei sale, poate să obţină anumite venituri.
Drepturile şi obligaţiile din raporturile juridice determină atitudinea pe care părţile trebuie să o
aibă şi la care pot fi obligate în cadrul raportului juridic. De exemplu, cel care are intenţia de a
împrumuta, de a dona sau de a vinde trebuie să se manifeste în acest sens oferind valorile respective,

56
iar cealaltă parte va accepta oferta intrând în relaţia juridică respectivă. Din acest moment, al stabilirii
raportului juridic, comportamentul părţilor este determinat de poziţia pe care le-o conferă
prerogativele sau îndatoririle rezultate.
Cum raporturile juridice sunt şi raporturi sociale, adică relaţii între conduite umane, obiectul
acestora îl reprezintă acţiunile şi inacţiunile pe care titularii lor le întreprind sau le pot întreprinde ori
pe care sunt obligaţi a le săvârşi, după cum sunt subiecte active sau pasive.
Obiectul raportului juridic se defineşte ca fiind conduita pe care trebuie să o aibă părţile din relaţia
juridică concret stabilită, în conformitate cu drepturile şi obligaţiile ce le revin.
Într-o altă exprimare, obiectul raportului juridic se poate defini ca reprezentând anumite
acţiuni pe care titularul dreptului subiectiv le efectuează sau le poate pretinde şi pe care celălalt subiect
este obligat a le săvârşi sau a se abţine de la săvârşirea lor.
Ca urmare, conduita subiectelor raportului juridic poate consta într-o atitudine activă (acţiunea
de a da, a face) sau într-una pasivă (inacţiune sau acţiunea de nu a face). Considerarea obiectului raportului
juridic ca fiind însăşi conduita părţilor derivă din legătura raportului cu norma de drept, care impune o
regulă de conduită prin dispoziţia sa. Prin raportul juridic concret se urmăreşte realizarea normei
juridice, legătura dintre relaţia concretă şi regulă, conformitatea sau neconformitatea fiind dată de
conduita părţilor faţă de regula instituită, mai precis de dispoziţia conţinută de aceasta, ceea ce explică
şi interdependenţa dintre dreptul obiectiv şi cel subiectiv. Drepturile şi obligaţiile părţilor decurg ca o
consecinţă logică a conduitei pe care subiectele trebuie să o aibă. Adoptarea unei conduite
necorespunzătoare determină încălcarea drepturilor şi neîndeplinirea obligaţiilor.
Dacă subiectele cu drepturile şi obligaţiile lor reprezintă elemente statice ale raportului juridic,
obiectul constituie elementul dinamic, deoarece primele două elemente sunt condiţii ale intrării în
relaţia juridică, iar ultimul, respectiv conduita de urmat, reprezintă derularea raportului însăşi (de
exemplu la vânzare-cumpărare, predarea bunului şi plata preţului, la împrumut, remiterea debitului sau
restituirea lucrului etc.).
Conduita părţilor, constituind obiectul raportului juridic, poate viza diferite valori pe care
norma le consacră, le promovează şi faţă de care conduita umană se manifestă într-un fel sau altul.
Uneori aceste valori au şi o expresie materială, chiar pecuniară, ca în raporturile patrimoniale, existând,
în acest caz, un obiect secundar, material al raportului juridic, care în opinia unor autori formează alături de
conduita părţilor, obiectul complex al raportului juridic17. Cu toate acestea, conduita părţilor cu privire la
bunul în cauză nu se confundă cu însăşi bunul. Relaţia se stabileşte între subiectele raportului şi doar
vizează un anumit bun. Alteori, conduita din raportul juridic concret nu vizează bunuri materiale, ci
valori nemateriale (de exemplu, raporturile dintre deputat şi alegător sau dintre inculpat şi instanţa de
judecată). Prezenţa unui bun material cu privire la care se stabileşte relaţia juridică uşurează
identificarea conduitei pe care o urmează sau trebuia să o urmeze părţile, fără a se ajunge la o identitate
între bun şi conduită.
În diferitele ramuri de drept sunt stabilite în mod specific trăsăturile pe care trebuie să le
întrunească obiectul raportului juridic. Astfel, de exemplu, în dreptul civil obiectul trebuie să fie

17 Harbădă, Maria, Introducere în drept, Ed. Univ. „Al. I Cuza” , Iaşi, 2002, p. 83
57
determinat sau determinabil, posibil, moral, licit şi să constea într-un fapt personal al debitorului.
Uneori raportul juridic are un singur obiect, aşa cum este cazul actelor civile unilaterale (testamentul)
sau actelor de autoritate (administrative, procesuale), acestea din urmă fiind emise atât fără
consimţământul celeilalte părţi, dar chiar împotriva voinţei acesteia. În cazul contractelor sinalagmatice
(de exemplu, contractul de vânzare-cumpărare) există un dublu obiect, întrucât conduita sau prestaţia
unei părţi constituie cauza determinantă a contraprestaţiei celeilalte părţi şi invers (dau ca să dai, vând
pentru că se cumpără, cumpăr pentru că se vinde etc.).
Obiectul raporturilor juridice dintr-un sistem de drept democratic nu poate viza conduite care
urmăresc oprimarea sau dominarea economică ori politică a persoanelor, conduite imorale sau care
lezează onoarea şi demnitatea umană. De aceea, obiectul raportului juridic dintr-un astfel de sistem de
drept trebuie să fie nu numai strict legal, ci el trebuie să reflecte concordanţa intereselor părţilor cu
interesele generale ale societăţii. Raportul juridic al cărui obiect nu se încadrează în aceste cerinţe va
trebui desfiinţat de organele de stat competente sub a căror jurisdicţie se află cenzurarea respectivelor
relaţii, iar dacă la baza unor astfel de raporturi au stat acte juridice, acestea sunt lovite de nulitate.

7.4 Clasificarea raporturilor juridice

Clasificarea raporturilor juridice poate fi realizată folosind criterii diferite. Astfel, după natura
lor, raporturile juridice se clasifică în funcţie de ramurile de drept cărora le aparţin, respectiv
constituţionale, administrative, financiare, civile, penale, etc., existând o legătură intrinsecă între natura normei
juridice (lege civilă, penală, administrativă, etc.) şi natura sau felul raporturilor generate de regula de
conduită. Cu privire la acest aspect este însă de subliniat faptul că nu există o identitate absolută, pe de
o parte între natura izvorului de drept şi natura normelor reglementate, iar pe de altă parte, nici între
natura izvorului de drept şi cea a raporturilor juridice generate în temeiul actului de reglementare.
Astfel, de exemplu, legea este întotdeauna un act de drept constituţional, dar prin conţinutul normelor
sale poate fi izvor nu numai al dreptului constituţional, ci şi al celui civil, penal, administrativ, etc.
Alteori, există o identitate de natură juridică între izvorul de drept şi raportul juridic generat în temeiul
său. În acest sens, de exemplu, legea electorală este un act de drept constituţional ce conţine norme
constituţionale care stau la baza unor raporturi de drept constituţional. În acelaşi mod, o hotărâre
guvernamentală este un act de drept administrativ care poate fi un izvor al dreptului civil sau financiar,
generând raporturile respective în materie de locaţiune sau închiriere ori de impozite şi taxe.
Raportul juridic concret are, spre deosebire de norma care îl reglementează, avantajul de a
releva într-o măsură mai exactă natura sau felul ramurii de drept căreia îi aparţine şi implicit, norma
care îl reglementează şi aceasta mai ales prin drepturile şi obligaţiile conţinute, dar şi prin poziţia de
egalitate sau subordonare a părţilor în raportul dat. De exemplu, egalitatea juridică a părţilor este
specifică dreptului privat (civil, comercial), iar subordonarea dreptului public (constituţional,
administrativ, financiar, penal) unde raportul juridic este un raport de putere ori de autoritate.
După conţinutul lor, raporturile juridice pot fi de drept material şi de drept procedural sau procesual.
Primele sunt drepturi de substanţă, care vizează drepturi şi obligaţii cu conţinut patrimonial sau
nepatrimonial specifice părţilor din raportul juridic, în timp ce ultimele apar în legătură cu forma pe

58
care trebuie să o îmbrace activitatea juridică de conţinut pentru a produce efectele scontate, în special
în legătură cu acţiunea organelor de stat, guvernând procesul de elaborare şi executare a actelor juridice
(de exemplu, procedura legislativă, procedura executării silite, procesul tragerii la răspundere a celor
vinovaţi pentru încălcarea legii - procedura judiciară civilă sau penală).

7.5 Formarea, modificarea şi încetarea raporturilor juridice

Evenimentele din natură şi societate precum şi diversele acţiuni omeneşti care vizează viaţa
socială şi relaţiile dintre indivizii umani sunt împrejurări reale cunoscute sub termenul generic de fapte.
Privite prin prisma dreptului, există numeroase fapte indiferente reglementării juridice (fapte
nejuridice), neproducătoare de efecte juridice ori de drepturi şi obligaţii, precum şi fapte cu
semnificaţie juridică, acelea cărora normele de drept le conferă valoare juridică prin efectele lor
(constând în drepturi şi obligaţii susceptibile de realizare, la nevoie, prin constrângerea statală). Alături
de subiecte şi de norma juridică, faptul juridic constituie o premisă a apariţiei raporturilor juridice,
determinând incidenţa regulii de drept în vederea producerii, modificării şi desfiinţării drepturilor şi
obligaţiilor concrete. Astfel, de exemplu, deşi în reglementarea instituţiei vânzării-cumpărării se
prevede că vânzătorul are obligaţia predării lucrului şi dreptul la primirea preţului, iar cumpărătorul are
obligaţia achitării preţului şi dreptul de a primi bunul, totuşi, raportul juridic nu se formează până la
intervenţia contractului de vânzare-cumpărare, ca urmare a manifestării de voinţă sau a
consimţământului părţilor, deşi cele două subiecte există şi au intenţia nemanifestată de a vinde şi
respectiv, de a cumpăra. Tot astfel, sancţiunea cu amendă contravenţională nu poate interveni până
când nu s-a săvârşit abaterea administrativă sau fapta ilicită prevăzută de lege. În sfârşit, succesiunea nu
se poate deschide, iar dreptul la moştenire nu se naşte dacă nu a intervenit faptul decesului titularului
unui patrimoniu.
Trebuie reţinut că nu toate evenimentele sau faptele din natură ori societate produc efecte
juridice, respectiv generează, modifică sau sting raporturi juridice, adică drepturi şi obligaţii, ci numai
faptele determinate de lege. De aceea unele fapte au semnificaţie juridică (decesul unei persoane în
materia succesiunii ori căsătoria în dreptul familiei) în timp ce alte fapte naturale sau sociale (eclipsele
solare, de exemplu) nu au semnificaţie pe planul dreptului.
Producerea efectului juridic nu este un rezultat decurgând din natura intrinsecă a unui fapt sau
fenomen, ci expresia voinţei legiuitorului, motiv pentru care unul şi acelaşi fapt poate avea sau nu
semnificaţie juridică. Astfel, de exemplu, distrugerea naturală a unui lucru nu produce efecte juridice,
dar dacă acesta este proprietatea cuiva, faptul are drept consecinţă încetarea dreptului de proprietate al
titularului. Dacă distrugerea vizează un bun asigurat, devine operant şi dreptul la despăgubire pentru
cel care şi-a asigurat bunul, iar dacă acţiunea este rezultatul unei fapte ilicite va interveni şi răspunderea
juridică a autorului abaterii. În mod similar, activitatea în comun a mai multor persoane este, în
general, lipsită de efecte juridice, dar dacă ea se finalizează într-o lucrare de artă, ştiinţifică sau într-un
bun, dobândeşte semnificaţie juridică, deoarece dă naştere la dreptul de coautor sau de coproprietate.

59
 Faptele juridice se definesc ca reprezentând împrejurările care, potrivit normelor juridice,
determină apariţia, modificarea şi desfiinţarea raporturilor juridice, respectiv a drepturilor şi obligaţiilor
care le alcătuiesc conţinutul.
Faptul juridic odată produs are o existenţă obiectivă, întocmai ca şi dreptul obiectiv care îl
reglementează, indiferent că este determinat de o cauză naturală sau de o acţiune umană, producând
consecinţele juridice legal prevăzute ori de câte ori împrejurarea prevăzută normativ s-a realizat. În
acest context putem considera că întregul sistem de drept nu este altceva decât un ansamblu de
reglementări ce urmăreşte, după caz, promovarea sau prohibirea de fapte juridice, în funcţie de
sistemul de valori consacrate şi apărate.
Faptele juridice – în sensul larg al noţiunii - se pot clasifică după prezenţa sau absenţa
manifestării de voinţă a omului în producerea (şi nu în recunoaşterea lor) în evenimente şi acţiuni, criteriu
utilizat mai ales şi în mod frecvent de dreptul civil.
Evenimentele sunt acele împrejurări care se produc independent de voinţa omului, dar cărora
legea le conferă efecte juridice în urma declanşării lor (de exemplu, scurgerea timpului în materia
prescripţiei, moartea în materia succesiunii, degradarea naturală a unui bun asigurat etc.).
Acţiunile sunt acele împrejurări rezultate din activitatea umană cărora legea le atribuie efecte
juridice. Ele presupun o manifestare a voinţei oamenilor: cumpărare, împrumut, căsătorie, asigurare
etc. Aceste acţiuni pot fi săvârşite cu intenţia de a produce efecte juridice (cumpărare, căsătorie,
împrumut) sau fără această intenţie, ca în situaţia manifestărilor ilicite, când o persoană, fără să vrea,
provoacă alteia un prejudiciu, născându-se, în acest mod, un raport obligaţional. Efectul juridic al
faptei ilicite rezultă din aceea că ea este interzisă de lege, iar producerea sa este sancţionată ca atare
(faptul penal sau infracţiunea, delictul civil, abaterea contravenţională etc.).
Acţiunile licite – în acord cu legea – se divid în acte juridice şi în fapte juridice licite. Actele juridice
sunt manifestări de voinţă săvârşite cu intenţia de a produce efecte juridice (legea, contractul, hotărârea
judecătorească), dar numai actul juridic individual este, de regulă, generator de raporturi de drept
concrete.
Faptele licite şi cele ilicite se reunesc în categoria faptelor juridice în sens restrâns deoarece,
spre deosebire de actele juridice, nu se întemeiază pe o voinţă juridică intenţionată. Ele pot consta din
acţiuni (comisive) ca, de exemplu, gestiunea de afaceri, furtul sau din inacţiuni (omisive) ca, de
exemplu, neîndeplinirea obligaţiei legale de întreţinere, refuzul de plată a debitului prescris.
O altă clasificare a faptelor juridice, în sens larg, se face în acte juridice şi fapte material-juridice (în
sens restrâns). Ultimele se divid în evenimente (naturale) şi acţiuni (ale omului), care, la rândul lor, pot
fi licite sau ilicite. Această clasificare se justifică mai ales în acele ramuri de drept în care, spre
deosebire de dreptul civil, evenimentele ocupă un loc mai puţin important faţă de actele juridice, aşa
cum este cazul actelor de putere cu rol hotărâtor în dreptul constituţional, administrativ, financiar,
procesual civil sau penal etc.
Faptele juridice se mai pot clasifica după ramura de drept care le reglementează în fapte civile
(delicte civile), fapte penale (infracţiuni), abateri administrative (contravenţii), fapte (abateri) disciplinare etc.
Utilizând criteriul influenţei lor asupra raportului juridic distingem fapte constitutive, modificatoare
şi extinctive de drepturi şi obligaţii. Astfel, săvârşirea unei infracţiuni dă naştere raportului juridic penal, cu
60
multiple obligaţii pentru autorul faptei. Împlinirea termenului de prescripţie duce la înlăturarea
răspunderii penale. Faptul morţii este constitutiv pe plan succesoral, dând naştere la drepturi şi
obligaţii în persoana moştenitorului, şi extinctiv în plan familial, conducând la încetarea unor raporturi
specifice (de căsătorie, de întreţinere etc.).
În categoria faptelor modificatoare a raporturilor juridice putem exemplifica în cazul dreptului
penal circumstanţele care pot atenua sau pot agrava răspunderea penală (starea de provocare sau starea
de beţie anume provocată în vederea comiterii).
După gradul lor de complexitate, distingem fapte juridice simple şi fapte juridice complexe. În cazul
celor dintâi, din simpla producere a faptului decurg şi consecinţele juridice. De exemplu, pentru primul
caz, dobândirea capacităţii juridice şi a calităţii de subiect de drept rezultă din faptul naşterii. În cazul
celor din urmă este necesară întrunirea cumulativă a mai multor condiţii pentru producerea integrală a
efectelor juridice. Astfel, pentru ca moştenirea testamentară sa devină operantă trebuie, printre altele,
să existe un testament, să intervină decesul testatorului şi să se producă acceptarea succesiunii.

Rezumat

1. Raporturile juridice se definesc ca o categorie a raporturilor sociale reglementate prin norme juridice a căror formare,
modificare şi desfiinţare se produce, de regulă prin intervenţia unui fapt juridic, în cadrul cărora părţile apar ca
titulare de drepturi şi obligaţii a căror realizare este asigurată, la nevoie, prin forţa de constrângere a statului.
2. Raportul juridic este un raport social; raportul juridic este un raport ideologic; raporturile juridice au un caracter
istoric; raporturile juridice au un caracter dublu voliţional.
3. Elementele componente ale raportului juridic sunt: subiectele, conţinutul şi obiectul.
4. Oamenii sunt subiecte ale raportului juridic, fie în mod individual, ca persoane fizice, fie asociaţi într-un colectiv,
organizaţie, ca subiect colectiv, persoană juridică. Aceste subiecte sunt titulare de drepturi şi obligaţii, ori pot deveni
titulare de drepturi şi obligaţii în urma creării raportului juridic. Între calitatea de subiect al raportului juridic şi
capacitatea juridică a persoanei există o strânsă legătură, prima fiind condiţionată de a doua, pentru ca raportul
juridic respectiv să fie valabil încheiat. Capacitatea juridică presupune aptitudinea generală şi abstractă a persoanei
de a avea drepturi şi obligaţii.
5. Persoana fizică, individul, este unicul şi exclusivul participant la raporturi juridice. Pentru a participa la un raport
juridic, deci spre a putea fi subiect al acestui raport, persoana fizică trebuie să îndeplinească o cerinţă esenţială, şi
anume să aibă capacitate juridică. Capacitatea juridică este definită de la o ramură de drept la alta, având trăsături
specifice. După calitatea şi întinderea drepturilor subiecţilor, capacitatea juridică se clasifică în două mari categorii:
capacitate juridică generală şi specială. În anumite ramuri de drept, capacitatea juridică este divizată în capacitatea
de folosinţă şi capacitatea de exerciţiu.
6. Raporturile juridice se pot încheia şi cu participarea unor subiecte colective, formate prin asocierea în condiţiile legii a
mai multor persoane fizice, care îşi pierd individualitatea, acţionând în raporturile sociale ca întreg. Acestea sunt
persoanele juridice, denumite şi subiecte colective de drept şi ele trebuie să îndeplinească cumulativ mai multe condiţii.
7. Un alt element structural al raportului juridic îl reprezintă conţinutul raportului juridic, adică drepturile subiective
şi obligaţiile subiectelor participante la raportul juridic. Subiectele raportului juridic sunt astfel unite prin aceste
drepturi şi obligaţii reciproce.
61
8. Dreptul subiectiv este consecinţa existenţei dreptului obiectiv, şi anume a totalităţii normelor juridice în vigoare la
un moment dat. Drepturile subiective sunt multiple şi variate, clasificându-se în drepturi absolute şi drepturi
relative. După conţinutul lor, drepturile subiective sunt: drepturi patrimoniale şi nepatrimoniale.
9. Obiectul raportului juridic se defineşte ca fiind conduita pe care trebuie să o aibă părţile din relaţia juridică concret
stabilită în conformitate cu drepturile şi obligaţiile ce le revin. Obiectul raporturilor juridice se poate defini ca
reprezentând anumite acţiuni pe care titularul dreptului subiectiv le efectuează sau le poate pretinde şi pe care
celălalt subiect este obligat a le săvârşi sau a se obţine de a le săvârşi.
10. Clasificarea raporturilor juridice poate fi realizată folosind criterii diferite. După natura lor, raporturile juridice se
clasifică în mod corespunzător ramurilor de drept cărora le aparţin, respectiv constituţionale, administrative,
financiare, civile, penale etc. După conţinutul lor, raporturile juridice pot fi de drept material şi de drept procedural
sau procesual.
11. Evenimentele din natură şi societate precum şi diversele acţiuni omeneşti care vizează viaţa socială şi relaţiile dintre
indivizii umani sunt împrejurări reale cunoscute sub termenul generic de fapte. Faptele juridice se definesc ca
reprezentând împrejurările care, potrivit normelor juridice, determină apariţia, modificarea şi desfiinţarea
raporturilor juridice, respectiv a drepturilor şi obligaţiilor care le alcătuiesc conţinutul.

Teste de autoevaluare

1. Care sunt şi în ce constau trăsăturile raportului juridic?

2. Precizaţi care sunt componentele raportului juridic şi caracterizaţi subiectul persoană fizică.
3. Care sunt şi în ce constau premisele (condiţiile) raportului juridic?
4. Caracterizaţi faptele juridice.

62
 CAPITOLUL 8 RĂSPUNDEREA JURIDICĂ

Structura unităţii:
8.1 Noţiunea răspunderii juridice
8.2 Principiile răspunderii juridice
8.3 Condiţiile răspunderii juridice
8.4 Formele răspunderii juridice

Obiectiv fundamental:

dobândirea cunoştinţelor specifice conceptului de răspundere juridică şi a condiţiilor de

atragere a diferitelor forme de răspundere;

Obiective operaţionale:

să definească conceptul de răspundere juridică;

să precizeze raporturile dintre răspunderea juridică şi responsabilitatea socială;
să explice principiile răspunderii juridice şi importanţa acestora;
să precizeze care sunt condiţiile atragerii răspunderii juridice;
să analizeze formele răspunderii juridice;
să reliefeze raporturile dintre răspundere şi sancţiune;
să formuleze întrebări cu privire la materialul prezentat.

Termeni cheie: responsabilitate socială, răspundere juridică, conduită ilicită, prejudiciu,

vinovăţie, legătură de cauzalitate, sancţiune, răspundere civilă, răspundere penală.

 Timp mediu necesar pentru asimilarea cunoştinţelor:170’

63
 8.1 Noţiunea răspunderii juridice

Viaţa socială se desfăşoară în mod organizat în baza respectării sau aplicării unor norme sau
reguli sociale, necesare în mod firesc bunului mers al activităţilor umane în toate domeniile. Un aspect
esenţial pentru aceste norme este acela că ele prevăd sau prescriu o anumită conduită socială, pe care
subiectele relaţiilor inter-umane trebuie să o respecte în raporturile dintre ele. Încălcarea regulilor
prestabilite, printr-o conduită necorespunzătoare, antrenează răspunderea socială a subiectului
încălcării în diferite forme, potrivit cu fapta săvârşită şi cu natura normei încălcate, obligându-l pe
acesta să suporte consecinţele faptei sale. În funcţie de natura politică, morală, juridică, religioasă etc. a
normelor încălcate, intervine o formă corespondentă de răspundere socială, însoţită de sancţiuni
specifice.
Răspunderea juridică este considerată o parte integrantă a răspunderii sociale, constituind
totodată şi cea mai importantă formă a acesteia (prin efectele sale), având specific faptul că derivă din
încălcarea unei reguli de drept. Obligativitatea suportării unei constrângeri de stat, după o anumită
procedură, are ca unic temei abaterea de la norma juridică. Prin declanşarea tragerii la răspundere
juridică şi suportarea consecinţelor decurgând din aceasta, se urmăreşte în primul rând restabilirea
ordinii de drept încălcate, dar şi alte aspecte importante, precum prevenţia producerii unor fapte
similare în viitor sau buna (re)socializare a făptuitorului.
Încălcarea dreptului şi corolarul ei firesc, răspunderea juridică, reprezintă situaţii de excepţie în
procesul realizării dreptului, întrucât respectarea normelor juridice şi îndeplinirea sau executarea
benevolă şi cu bună credinţă a prevederilor legale reprezintă modalităţile uzuale de realizare a dreptului
întâlnite în viaţa curentă, aplicarea dreptului intervenind în mod excepţional doar în cazul abaterilor.
Această stare se explică prin faptul că în majoritatea cazurilor, între interesele sociale generale
consacrate şi promovate prin lege şi interesele individuale există, de regulă, o stare de concordanţă
favorabilă promovării legalităţii şi ordinii de drept. Pe de altă parte, nu se poate nega nici faptul că,
pentru unele subiecte de drept, respectarea normativităţii juridice în situaţiile în care se află sau pe care
le crează este şi rezultatul temerii faţă de sancţiunile aplicabile în cazul nerespectării legii.
Cu toate acestea, nu se exclude posibilitatea ca, în anumite situaţii, subiectele de drept să
încalce legea, uneori în mod repetat, în baza unor motivaţii dintre cele mai diferite, statul având datoria
de a lua un complex de măsuri pentru a preveni încălcările, dar, mai ales, atunci când asemenea fapte
antisociale totuşi s-au produs, să utilizeze mijloacele legale pentru a aplica sancţiunile prevăzute în
norme pentru nerespectarea condiţiei din dispoziţia lor.
Într-adevăr, răspunderea juridică este legată în mod organic de activitatea statului şi a organelor
sale special învestite cu atribuţii legale în materia constatării încălcării legii, determinarea felului
răspunderii şi a limitelor ei, precum şi aplicarea constrângerii specifice cazului dat. Aceste atribuţii
legale reprezintă, concomitent, tot atâtea garanţii menite a exclude arbitrarul în aplicarea legii, deoarece
declanşarea răspunderii juridice are urmări, unele chiar deosebit de grave prin natura şi amploarea lor,

64
constituind privaţiuni de ordin material sau moral rezultate din pierderea temporară a exerciţiului unor
drepturi, a libertăţii individului sau chiar suprimarea vieţii acestuia.
Determinantă pentru atragerea răspunderii juridice este încălcarea unei norme juridice (fapta
sau conduita ilicită). Fapta ilicită reprezintă o manifestare aflată în contradicţie cu legea, prevăzută şi
sancţionată ca atare, încălcarea trebuind să fie reală şi nu aparentă, formală, adică să reprezinte un fapt
material-juridic ilicit al omului prin care s-a lezat efectiv o valoare socială protejată de lege. Numai
normele juridice au calitatea de a declanşa, în momentul încălcării lor, tragerea la răspundere juridică.
Prin intervenţia statului în cazul încălcării regulii de drept se urmăreşte atât înlăturarea încălcării şi
sancţionarea celui vinovat, cât şi prevenirea săvârşirii în viitor, de către acelaşi subiect sau de către alţii,
a unor abateri similare sau diferite, dezvoltarea astfel a conştiinţei juridice şi reeducarea celui vinovat.
În orice caz, sancţiunea aplicată trebuie să fie o reacţie proporţională cu gravitatea faptei comise, să nu
înjosească persoana celui vinovat şi nici să-l expună la suferinţe inutile.
Răspunderea juridică se defineşte ca fiind acea formă a răspunderii sociale stabilită de stat în
urma încălcării normelor de drept printr-un fapt ilicit şi care determină suportarea consecinţelor
corespunzătoare de către cel vinovat, inclusiv prin utilizarea forţei de constrângere a statului în scopul
restabilirii ordinii de drept astfel lezate.
Răspunderea juridică este analizată sub aspectul condiţiilor care se cer întrunite, a formelor sau
felurilor în care ea intervine şi a principiilor care stau la baza aplicării şi limitelor sale.

8.2 Principiile răspunderii juridice

Răspunderea juridică cunoaşte mai multe forme, însă putem identifica un set comun de reguli
aplicabile acestei diversităţi, ca principii ale răspunderii juridice, aflate în strânsă legătură atât cu
principiile fundamentale ale dreptului, cât şi cu principiile de ramură.
Principiul legalităţii răspunderii constă în aceea că răspunderea juridică nu poate opera
decât în condiţiile sau în cazurile prevăzute de lege, în forma şi limitele stabilite de aceasta, conform
unei anumite proceduri desfăşurată de organe special învestite în acest sens. Dacă ar fi să ne limităm
doar la răspunderea penală, această regulă îşi găseşte expresia în principiul legalităţii incriminării, adică
al consacrării numai prin lege a faptelor infracţionale şi în cel al legalităţii pedepsei, adică a aplicării
numai a sancţiunii cuprinse în normele juridice.
Principiul răspunderii pentru fapta săvârşită cu vinovăţie are la bază concepţia
juridică a răspunderii subiective, conform căreia autorul faptei răspunde numai atunci când şi-a dat
seama sau trebuia să-şi dea seama de rezultatele faptei sale şi de semnificaţiile ei social-juridice
periculoase, fiind sancţionat pentru comportamentul său antisocial. Fără vinovăţie nu există
răspundere juridică, chiar dacă sunt întrunite toate celelalte condiţii de bază, iar aceasta trebuie de cele
mai multe ori dovedită, ca de pildă în dreptul penal unde operează prezumţia nevinovăţiei învinuitului
sau inculpatului, ceea ce obligă organele de stat la dovedirea ei, fiind cu totul excepţională şi limitată
prezumţia de vinovăţie (de pildă, în cazul părinţilor pentru faptele copiilor minori, dar şi în această
ipoteză prezumţia poate fi combătută, înlăturată).

65
 Principiul răspunderii personale, conform căruia răspunderea juridică revine numai
celui efectiv vinovat de comiterea faptei ilicite, regula având un caracter absolut în cazul formelor
sancţionatorii represive, din cauza gravităţii conduitei care determină atitudinea represivă a societăţii.
În cazul răspunderii reparatorii există, uneori, în condiţiile legii, şi răspunderea pentru fapta altuia, cu
caracter limitat, dar posibil de înlăturat (răspunderea părinţilor pentru copiii minori, răspunderea
solidară ori împreună cu alţii).
Principiul unicităţii răspunderii conform căruia pentru fapta ilicită există o singură
formă de răspundere, putând fi aplicată o singură sancţiune şi nu mai multe (“non bis in idem”) având
aceeaşi natură juridică ca şi norma încălcată. Excepţie fac cazurile de cumul de răspundere sau
sancţiuni cumulative care derivă din încălcarea unor norme de natură diferită sau scopurile diferite ale
răspunderii.
Principiul justeţei sau proporţionalităţii răspunderii în raport cu fapta săvârşită, în
conformitate cu care se impune corelarea răspunderii, a gravităţii faptei, a întinderii pagubei sau a
formei de vinovăţie cu care fapta a fost săvârşită cu sancţiunea aplicată, printr-o corectă şi concretă
individualizare sau proporţionalizare a acesteia (în cazul sancţiunii sau pedepsei penale, de exemplu, se
ţine seama de toate împrejurările legate de comiterea faptei, de circumstanţele atenuante sau agravante,
de persoana făptuitorului etc.).
Principiul umanismului răspunderii, în conformitate cu care sancţiunea aplicată şi
constrângerea exercitată au un rol reeducativ şi de reintegrare socială, fiind necesar să se evite
provocarea de suferinţe inutile celui sancţionat sau înjosirea demnităţii şi personalităţii sale.
Principiul prevenţiei prin răspundere, conform căruia sancţiunea are rolul de a preveni
atât pe cel vinovat, cât şi pe alţii de a mai săvârşi în viitor alte acte sau fapte de acelaşi gen. În acest
sens spunem că prin răspunderea declanşată există o prevenţie specială şi una generală.
Principiul celerităţii sau operativităţii tragerii la răspundere presupune că momentul
aplicării sancţiunii, reprezentând reacţia socială, trebuie să fie situat în timp cât mai aproape de cel al
comiterii faptei, fără amânări sau tergiversări care nu folosesc soluţionării cauzei. În acest mod se
asigură maximizarea rezonanţei sociale a sancţiunii, eliminând starea de insecuritate din raporturile
sociale şi neîncrederea în drept, sporind concomitent efectul preventiv al aplicării acestuia.

8.3 Condiţiile răspunderii juridice

Condiţiile răspunderii juridice desemnează acel cumul de factori esenţiali care se cer a fi reuniţi
atât sub aspectul faptei ilicite, cât şi a autorului acesteia în vederea creării cadrului necesar obligării
celui vinovat la suportarea consecinţelor conduitei sale. Ele constau în conduita sau fapta ilicită,
rezultatul vătămător (prejudiciul produs), legătura cauzală dintre faptă şi rezultatul negativ (vătămător),
existenţa autorului încălcării şi vinovăţia acestuia, precum şi lipsa unor cauze sau împrejurări care să
justifice săvârşirea faptei, să ducă la neimputabilitatea acesteia, să înlăture răspunderea sau executarea
pedepsei (ori să modifice executarea), respectiv să înlăture consecinţele condamnării. Doar această
ultimă condiţie este negativă, celelalte fiind pozitive şi trebuind să existe în mod cumulativ.
Fapta (conduita) ilicită
66
 Temeiul răspunderii juridice îl constituie întotdeauna săvârşirea unei anumite fapte care constă
într-o conduită neconformă cu legea (ilicită) a subiectului de drept. Faptul juridic ilicit presupune o
conduită sau o atitudine manifestată contrar regulilor de drept, care a încălcat norma prescrisă,
perturbând astfel desfăşurarea normală a relaţiilor sociale. Sensul cel mai larg al noţiunii de conduită
este acela de atitudine rezultată din voinţa şi conştiinţa obiectivă, care încalcă normele de drept,
obiectul ilicitului juridic constituindu-l tocmai această încălcare.
Uneori, încălcarea normelor juridice, a dreptului obiectiv, este dublată şi de încălcarea unor
drepturi subiective consacrate prin acte juridice individuale sau normative (de pildă, a dreptului de
proprietate, a celui de creanţă, a libertăţii individuale etc.). Valoarea consacrată şi apărată prin normă
este stabilită de legiuitor, iar organul de aplicare a dreptului nu are calitatea de a determina aceste valori
şi importanţa lor, ci numai de a stabili existenţa sau inexistenţa faptului vătămător şi a rezultatului
acestuia, precum şi împrejurările în care s-a produs, iar în funcţie de acestea va stabili sau nu existenţa
răspunderii juridice. Modalităţile de materializare şi de manifestare a conduitei ilicite pot fi acţiunile şi
inacţiunile.
Acţiunea reprezintă atitudinea activă a autorului faptei ilicite, sancţionată pentru că s-a
materializat într-o conduită interzisă de normele prohibitive. Normele juridice nu pot enumera
exhaustiv sau limitativ toate acţiunile interzise, deoarece este o imposibilitate teoretică şi practică, însă
stabilesc expres doar ceea ce este interzis şi implicit sancţionează orice faptă sau acţiune care le încalcă
(de pildă, se interzice omorul ori fapta de lovire sau alte violenţe şi, implicit, orice acţiune contrară
vieţii umane, indiferent de natura ei şi de mijloacele de realizare).
Inacţiunea constă dintr-un fapt negativ, o conduită de abţinere sau de omisiune de la acţiunea
prescrisă persoanei obligate să o săvârşească. Conduita ilicită constă în acest caz în lipsa acţiunii la care
subiectul era obligat prin norma onerativă, adică nerealizarea sau neîndeplinirea obligaţiei rezultate din
lege şi/sau din actul juridic individual (de pildă, neexecutarea obligaţiei legale de întreţinere faţă de
persoana stabilită prin hotărâre judecătorească, neachitarea datoriei la termenul scadent etc.).
În cazul normelor permisive sau dispozitive se indică o conduită posibilă de urmat în diferite
situaţii care este lăsată la aprecierea subiectelor de drept, subînţelegându-se că orice acţiune contrară
sau abstenţiune este interzisă (de exemplu, neîndeplinirea sau îndeplinirea defectuoasă a obligaţiilor
contractuale). Uneori, încălcarea legii poate întruni atât elementele acţiunii, cât şi cele ale inacţiunii,
cum ar fi livrarea unor produse calitativ necorespunzătoare şi în sortimente reduse faţă de prevederile
contractului încheiat.
În funcţie de natura juridică a faptei comise, determinată, la rândul ei, de natura normei şi a
raportului juridic general, formele sau felurile conduitei ilicite se concretizează în infracţiuni,
contravenţii, abateri disciplinare, fapte ilicite sau delicte civile.
Rezultatul faptei ilicite
Rezultatul faptei ilicite sau prejudiciul îl reprezintă efectul sau consecinţa care decurge din
săvârşirea acesteia sau din conduita manifestată. În funcţie de felul şi natura faptei produse, prejudiciul
poate fi material, reprezentând transformări în lumea materială (decesul şi vătămarea persoanei fizice,
degradarea sau distrugerea unui bun) dintre care unele sunt susceptibile şi de evaluare pecuniară sau

67
nematerial (atingerea adusă onoarei şi demnităţii unei persoane, neîndeplinirea obligaţiei de
supraveghere şi educare a minorilor de către părinţi etc.)
În dreptul civil, în funcţie de natura patrimonială sau personal-nepatrimonială a raportului
juridic şi faptele civile ilicite care le generează, modifică sau desfiinţează au o natură identică.
În dreptul penal sunt considerate infracţiuni de rezultat doar faptele ilicite cu consecinţe
materiale (omorul, tâlhăria, furtul) şi infracţiuni de pericol cele lipsite de asemenea consecinţe (insulta,
calomnia), existând şi categoria infracţiunilor de punere în primejdie (de pildă, conducerea în stare de
ebrietate sau cu alcoolemie peste limita legală).
Rezultatul vătămător, mai ales în cazul faptelor materiale, are o importanţă deosebită,
constituind elementul doveditor primar al producerii faptului ilicit, întrucât el este cunoscut iniţial şi
pornindu-se de la el se ajunge la stabilirea producerii faptei. Din acest motiv, în unele forme ale
ilicitului penal sau civil lipsa rezultatului material poate echivala cu inexistenţa faptei sau cu existenţa
tentativei, chiar dacă a fost săvârşită o anumită activitate. Mai mult, în unele situaţii amploarea
rezultatului este determinantă în circumscrierea gravităţii faptei şi a întinderii răspunderii (infracţiunile
contra vieţii, furtul, delapidarea şi tâlhăria).
Raportul sau legătura cauzală dintre fapta ilicită şi rezultatul dăunător
În toate cazurile în care pentru existenţa încălcării ordinii de drept legea mai stabileşte, pe lângă
săvârşirea acţiunii şi producerea consecinţelor ilicite pentru declanşarea răspunderii juridice, organului
de aplicare a dreptului îi revine întotdeauna şi sarcina existenţei sau inexistenţei raportului de
cauzalitate, adică a legăturii dintre faptul săvârşit şi rezultatul produs.
Cauzalitatea reprezintă un ansamblu de fenomene legate astfel între ele încât existenţa unui
fenomen este determinată sau condiţionată de producerea unui alt fenomen. Fenomenul care
determină existenţa unui alt fenomen reprezintă cauza, iar fenomenul astfel determinat sau produs se
numeşte efect. În raport cu efectul, cauza este primordială, independentă şi obiectivă, în timp ce
efectul este dependent, secundar şi derivat, întrucât izvorul său rezidă în cauză. Legătura dintre cauză
şi efect este denumită cauzalitate sau raport de cauzalitate.
Raportul de cauzalitate are un caracter obiectiv, întrucât aceleaşi cauze produc întotdeauna
aceleaşi efecte. În cadrul cercetării este necesară separarea fenomenului cauză de restul fenomenelor,
în scopul determinării exacte a efectelor şi a stabilirii raportului de cauzalitate.
În ştiinţa dreptului, cauza reprezintă în cadrul răspunderii o atitudine voluntară, conştientă a
omului, o conduită a acestuia ce are ca efect starea de pericol sau de ameninţare produsă prin
atingerea, lezarea sau vătămarea unor relaţii sociale reglementate şi apărate juridic, deci, în ultimă
instanţă, o stare de nesiguranţă socială creată prin încălcarea legii.
Uneori cauzalitatea este simplă, atunci când între cauză şi efect relaţia de determinare este
directă, nemijlocită, fără alte determinări sau interpuneri. Alteori cauzalitatea este complexă atunci când
raportul se prezintă ca un lanţ cauzal în care în mod succesiv efectele devin multiple cauze determinate
şi condiţii favorizatoare.
Într-adevăr, uneori pentru producerea efectelor cauza trebuie să fie însoţită şi de existenţa unor
condiţii sau împrejurări care uşurează sau înlesnesc producerea efectelor, influenţând favorabil sau

68
defavorabil acţiunea cauzei. Condiţiile sunt un complex de împrejurări fără de care efectul nu poate să
apară, dar care nu generează sau nu determină acest efect şi care rămâne produsul cauzei.
Complexitatea de cauze şi de condiţii care pot să contribuie la producerea şi desăvârşirea unuia
sau a unor efecte se supune unor izolări artificiale spre a fi analizate în vederea dezvoltării raporturilor
sau legăturilor cauzale care sunt necesare în mod obiectiv pentru atragerea răspunderii. Astfel pot fi
identificate şi condiţii fără un rol determinant în producerea efectului, existând în acest sens raporturi
cauzale necesare şi raporturi cauzale întâmplătoare.
Acţiunea omului este cauza unui rezultat numai atunci când raportul dintre aceasta şi efectul
produs constituie expresia unei necesităţi, iar nu consecinţa unei înlănţuiri întâmplătoare de
evenimente, răspunderea juridică intervenind în prima ipoteză deoarece numai conduita umană -
expresia atitudinii conştiente - poate antrena suportarea consecinţelor legale decurgând din încălcarea
legii. Rezultatele produse în afara activităţii umane şi independent de voinţa omului se situează în afara
cauzalităţii juridice, şi în consecinţă, nu antrenează răspunderea juridică, nefiind imputabile inividului
nici obiectiv şi nici subiectiv.
În consecinţă, răspunderea juridică intervine numai dacă între fapta săvârşită şi rezultat există
un raport de cauzalitate stabilit cu certitudine. Astfel, de pildă, practica judiciară a stabilit în unele
cazuri că împrejurarea care a determinat în mod necesar moartea victimei au fost loviturile aplicate
acesteia, iar nu îngrijirea medicală necorespunzătoare, existând şi cazuri inverse.
La rândul lor, condiţiile influenţează favorabil sau defavorabil acţiunea cauzei. Astfel,
conducerea unui autovehicul de către o persoană care nu posedă permisul corespunzător care să-i
ateste cunoştinţele necesare în materie poate genera un accident de circulaţie mai ales în condiţiile unei
stări tehnice defectuoase a maşinii, a stării de ebrietate a conducătorului auto şi a unor condiţii
meteorologice nefavorabile circulaţiei rutiere.
Alteori raportul juridic cauzal nu trebuie să producă neapărat efectul în deplinătatea
consecinţelor sale, răspunderea juridică putând interveni chiar dacă rezultatul vătămător nu s-a produs,
dar s-a creat posibilitatea producerii lui şi deci pericolul social (abstract) al faptelor s-a manifestat,
blocarea consecinţelor fiind determinată de condiţii exterioare voinţei autorului faptei (de pildă, bunul
urmărit să fie sustras nu se afla la locul faptei, autorul faptei renunţă datorită temerii de a fi descoperit
etc.). Un asemenea fapt ilicit fără rezultat material vătămător sau păgubitor, dar având o proprie
periculozitate socială, este tentativa care, potrivit Codului Penal (art. 32, alin. 1) constă în punerea în
executare a hotărârii de a săvârşi infracţiunea, executare care a fost întreruptă sau care nu şi-a produs
efectul. Alin. 2 al aceluiaşi articol prevede că „Nu există tentativă atunci când imposibilitatea de
consumare a infracţiunii este consecinţa modului cum a fost concepută executarea”.
Problema cauzalităţii se pune în mod similar şi în cazul inacţiunilor care antrenează
răspunderea juridică. Astfel, de exemplu, neîndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau îndeplinirea lor
defectuoasă de către angajaţii care gestionează infrastructura feroviară ori ai operatorilor de transport,
intervenţie sau manevră, dacă prin aceasta se pune în pericol siguranţa circulaţiei mijloacelor de
transport, intervenţie sau manevră pe calea ferată (art. 329, alin. 1 Cod Penal), constituie o infracţiune
sub aspectul raportului de cauzalitate între fapta comisă şi rezultatul care s-ar fi putut produce, cazul
dat fiind o infracţiune de punere în primejdie sau în pericol. Dacă aceeaşi faptă a avut ca urmare un
69
accident de cale ferată, suntem în prezenţa unei forme calificate a infracţiunii, în care organul de
aplicare a dreptului va stabili raportul de cauzalitate între conduita ilicită a personalului implicat şi
efectul material produs.
Subiectul răspunderii juridice
Subiectul răspunderii juridice este acea parte a raportului juridic care în cazul încălcării legii
poate fi obligată să suporte consecinţele faptei ilicite pe care a săvârşit-o.
În mod obişnuit, subiectul răspunderii este autorul nemijlocit al faptei comise, iar în mod cu
totul excepţional poate interveni răspunderea pentru fapta altuia, de pildă, pentru persoane aflate sub
ocrotire, răspunderea părinţilor pentru faptele copiilor lor minori sau răspunderea pentru diferite
forme de participare la săvârşirea faptei ilicite penale (complice, instigator, favorizator, tăinuitor etc.).
Subiectul răspunderii juridice poate fi persoana fizică sau juridică având capacitatea juridică
corespunzătoare.
Persoana fizică poartă răspunderea faptei sale dacă are responsabilitate juridică. Capacitatea de
a răspunde exprimă atitudinea de a da seamă pentru fapta ilicită săvârşită şi de a suporta toate
consecinţele juridice decurgând din ea. Capacitatea de a răspunde este o formă specifică a capacităţii
juridice şi nu se confundă cu o anumită capacitate determinată dintr-o ramură de drept. Astfel, de
exemplu, în dreptul civil unde se face distincţie între capacitatea de folosinţă şi capacitatea de exerciţiu,
capacitatea de a răspunde revine numai persoanelor care au capacitate de exerciţiu (deplină sau
restrânsă), celor care pot îndeplini efectiv şi personal obligaţiile decurgând din raporturile civile. În
dreptul penal, în dreptul muncii, în dreptul administrativ, unde nu operează distincţii în privinţa
capacităţii, răspunderea juridică deplină revine celor care au capacitatea juridică penală, de muncă sau
administrativă etc., de regulă persoanelor fizice ajunse la vârsta corespunzătoare (majorat sau 16 ani în
dreptul muncii), iar în mod aparte şi în cazul capacităţii limitate, când se consideră că au acţionat având
discernământul necesar cu privire la faptele săvârşite (cum ar fi cazul vârstei cuprinse între 14-18 ani în
materia răspunderii penale şi contravenţionale).
Persoana juridică răspunde pentru faptele persoanelor fizice care o compun în cazul acelor
fapte săvârşite de acestea din urmă în exercitarea atribuţiilor de serviciu sau în legătură cu serviciul.
Faptele ilicite ale conducerii persoanei juridice sunt considerate fapte ale însăşi acestei organizaţii
colective, iar, în consecinţă, răspunderea va fi pentru fapta proprie, în timp ce faptele ilicite ale
celorlalţi membri ai acesteia antrenează doar răspunderea pentru fapta altuia. Unele forme ale
răspunderii, cum este cea disciplinară sau cum a fost în sistemul nostru cazul răspunderii penale, revin
în exclusivitate numai persoanelor fizice, nu şi celor juridice.
Vinovăţia
Vinovăţia (numită şi culpă sau vină) reprezintă atitudinea psihică a subiectului faţă de fapta
săvârşită şi de rezultatul negativ al acesteia. Ea este expresia unei atitudini psihice conştient negative
faţă de valorile juridice ocrotite prin lege. Săvârşirea faptei ilicite este de multe ori precedată de apariţia
ideii de încălcare a normei juridice, devenită hotărâre sau rezoluţie şi transformată în manifestare de
voinţă care impulsionează şi declanşează energia săvârşirii faptei. Individul aflat în deplinătatea
facultăţilor mintale poate concepe şi aprecia caracterul ilicit al faptei sale, cât şi urmările negative
aferente ei. Pentru a putea răspunde sau a da seamă, individul trebuie să aibă în momentul săvârşirii
70
faptei o voinţă conştientă faţă de rezultatele acţiunii/abţinerii sale şi liberă, neconstrânsă, putând hotărî
nestânjenit şi în deplină cunoştinţă de cauză în vederea atingerii unui scop.
Cunoştinţa cuprinde un factor de prevedere, adică posibilitatea întrezăririi rezultatului faptei
săvârşite, şi un factor de reprezentare, adică cunoaşterea legăturilor cauzale dintre faptă şi efect, a
semnificaţiei lor social-juridice.
Vinovăţia se prezintă în dreptul penal sub forma intenţiei şi a culpei. Intenţia este directă atunci
când autorul prevede rezultatul faptei sale, urmărind producerea lui prin săvârşirea ei şi indirectă, când
autorul prevede rezultatul faptei sale şi, deşi nu-l urmăreşte, acceptă posibilitatea producerii lui.
La rândul ei, culpa poate fi cu previziune (numită şi imprudenţă) existând în situaţia în care
autorul prevede rezultatul faptei sale, dar nu-l acceptă, socotind fără temei că el nu se va produce, şi
culpă fără previziune (numită şi neglijenţă) când autorul nu prevede rezultatul faptei sale, deşi trebuia
şi putea să-l prevadă.
În dreptul civil vinovăţia este denumită generic culpă şi poate îmbrăca una din următoarele
forme: dol (intenţie), imprudenţă şi neglijenţă.
Clasificarea formelor de vinovăţie şi gradul acestora are o importanţă deosebită în
determinarea răspunderii juridice şi a întinderii sau a limitelor ei, întrucât răspunderea pentru fapte
neintenţionate (din culpă) este mai puţin severă.
Cauze justificative şi de neimputabilitate
În practica socială, pot fi întâlnite situaţii în care o faptă întruneşte formal toate condiţiile
necesare răspunderii juridice, dar cu toate acestea legea prevede unele cauze sau împrejurări care prin
existenţa lor, chiar singulară, exclud caracterul ilicit al faptei şi implicit, înlătură răspunderea juridică,
precum şi cauze care, fără a exclude acest caracter, contribuie numai la înlăturarea răspunderii. Prima
categorie se regăseşte reglementată în noul cod penal (legea nr. 286/2009), în Titlul II (Infracţiunea),
capitolele 2 şi 3, sub denumirea de cauze justificative şi de neimputabilitate.
Potrivit codului penal, nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală, dacă există vreuna
dintre cauzele justificative prevăzute de lege. Astfel, sunt justificate (efectul extinzându-se şi asupra
participanţilor):
1. fapta prevăzută de legea penală săvârș ită în legitimă apărare. Este în legitimă apărare persoana
care săvârşeşte fapta pentru a înlătura un atac material, direct, imediat şi injust, care pune în pericol
persoana sa, a altuia, drepturile acestora sau un interes general, dacă apărarea este proporţională cu
gravitatea atacului. Se prezumă a fi în legitimă apărare acela care comite fapta pentru a respinge
pătrunderea unei persoane într-o locuinţă, încăpere, dependinţă sau loc împrejmuit ţinând de aceasta,
fără drept, prin violenţă, viclenie, efracţie sau alte asemenea modalităţi nelegale ori în timpul nopţii.
2. fapta prevăzută de legea penală săvârşită în stare de necesitate. Este în stare de necesitate
persoana care săvârşeşte fapta pentru a salva de la un pericol imediat şi care nu putea fi înlăturat altfel
viaţa, integritatea corporală sau sănătatea sa ori a altei persoane sau un bun important al său ori al altei
persoane sau un interes general, dacă urmările faptei nu sunt vădit mai grave decât cele care s-ar fi
putut produce în cazul în care pericolul nu era înlăturat.
3. fapta prevăzută de legea penală constând în exercitarea unui drept recunoscut de lege sau în
îndeplinirea unei obligaţii impuse de lege, cu respectarea condiţiilor şi limitelor prevăzute de aceasta. Este de
71
asemenea justificată fapta prevăzută de legea penală constând în îndeplinirea unei obligaţii impuse de
autoritatea competentă, în forma prevăzută de lege, dacă aceasta nu este în mod vădit ilegală.
4. fapta prevăzută de legea penală săvârşită cu consimţământul persoanei vătămate, dacă aceasta
putea să dispună în mod legal de valoarea socială lezată sau pusă în pericol. Consimţământul persoanei
vătămate nu produce efecte în cazul infracţiunilor contra vieţii, precum ș i atunci când legea exclude
efectul justificativ al acestuia.
În ceea ce priveşte cauzele de neimputabilitate, codul penal prevede că nu constituie
infracţiune/nu sunt imputabile (efectul neextinzându-se asupra participanţilor, cu excepţia cazului
fortuit):
1. fapta prevăzută de legea penală săvârşită din cauza unei constrângeri fizice căreia făptuitorul nu
i-a putut rezista;
2. fapta prevăzută de legea penală săvârşită din cauza unei constrângeri morale, exercitată prin
ameninţare cu un pericol grav pentru persoana făptuitorului ori a altuia şi care nu putea fi înlăturat în
alt mod;
3. fapta prevăzută de legea penală săvârşită de persoana aflată în stare de legitimă apărare, care a
depăşit, din cauza tulburării sau temerii, limitele unei apărări proporţionale cu gravitatea atacului (exces
neimputabil);
4. fapta prevăzută de legea penală săvârşită de persoana aflată în stare de necesitate, care nu şi-a dat
seama, în momentul comiterii faptei, că pricinuieşte urmări vădit mai grave decât cele care s-ar fi putut produce
dacă pericolul nu era înlăturat (exces neimputabil);
5. fapta prevăzută de legea penală săvârşită de un minor, care la data comiterii acesteia nu
îndeplinea condiţiile legale pentru a răspunde penal (minoritatea);
6. fapta prevăzută de legea penală săvârşită de persoana care, în momentul comiterii acesteia,
nu putea să-şi dea seama de acţiunile sau inacţiunile sale ori nu putea să le controleze, fie din cauza unei
boli psihice, fie din alte cauze (iresponsabilitatea);
7. fapta prevăzută de legea penală săvârşită de persoana care, în momentul comiterii acesteia,
nu putea să-şi dea seama de acţiunile sau inacţiunile sale ori nu putea să le controleze, din cauza
intoxicării involuntare cu alcool sau cu alte substanţe psihoactive (intoxicaţia);
8. fapta prevăzută de legea penală săvârşită de persoana care, în momentul comiterii acesteia,
nu cunoştea existenţa unei stări, situaţii ori împrejurări de care depinde caracterul penal al faptei (eroarea).
Dispoziţiile evocate se aplică şi faptelor săvârşite din culpă pe care legea penală le pedepseşte, numai
dacă necunoaşterea stării, situaţiei ori împrejurării respective nu este ea însăşi rezultatul culpei. Nu
constituie circumstanţă agravantă sau element circumstanţial agravant starea, situaţia ori împrejurarea
pe care infractorul nu a cunoscut-o în momentul săvârşirii infracţiunii. Nu este imputabilă nici fapta
prevăzută de legea penală săvârşită ca urmare a necunoaşterii sau cunoaș terii greşite a caracterului
ilicit al acesteia din cauza unei împrejurări care nu putea fi în niciun fel evitată.
9. fapta prevăzută de legea penală al cărei rezultat e consecinţa unei împrejurări care nu putea fi
prevăzută (cazul fortuit).
Cea de-a doua categorie de cauze cuprinde împrejurări care, fără a exclude caracterul ilicit al
faptei, înlătură fie răspunderea juridică, deci acele consecinţe care ar trebui suportate de autorul faptei
72
ilicite, fie executarea măsurilor (de constrângere) derivând din răspunderea juridică deja determinată.
Aceste împrejurări sunt reglementate în Titlurile 7, 8 şi 9 ale legii 286/2009, astfel:
a. cauze care înlătură răspunderea penală;
b. cauze care înlătură sau modifică executarea pedepsei şi
c. cauze care înlătură consecinţele condamnării.
În prima categorie (art 152-159) regăsim:
- amnistia, care înlătură răspunderea penală pentru infracţiunea săvârș ită. Dacă intervine după
condamnare, ea înlătură şi executarea pedepsei pronunţate, precum şi celelalte consecinţe ale
condamnării. Amenda încasată anterior amnistiei nu se restituie. Amnistia nu are efecte asupra
măsurilor de siguranţă şi asupra drepturilor persoanei vătămate.
- prescripţia, care nu înlătură însă răspunderea penală în cazul tuturor infracţiunilor (sunt
exceptate, de exemplu, infracţiunile de genocid, contra umanităţii şi de război, indiferent de data la
care au fost comise);
- lipsa plângerii prealabile, valabil numai în cazul infracţiunilor pentru care punerea în mişcare a
acţiunii penale este condiţionată de introducerea unei asemenea plângeri de către persoana vătămată;
- retragerea plângerii prealabile, care poate interveni până la pronunţarea unei hotărâri definitive, în
cazul infracţiunilor pentru care punerea în mişcare a acţiunii penale este condiţionată de introducerea
unei plângeri prealabile;
- împăcarea (părţilor), care poate interveni în cazul în care punerea în miș care a acţiunii penale s-
a făcut din oficiu, dacă legea o prevede în mod expres.
În categoria cauzelor care înlătură sau modifică executarea pedepsei, regăsim:
- graţierea, care are ca efect înlăturarea, în totul sau în parte, a executării pedepsei ori comutarea
acesteia în alta mai uș oară, dar nu are efecte asupra pedepselor complementare şi măsurilor educative
neprivative de libertate, în afară de cazul când se dispune altfel prin actul de graţiere. Graţierea nu are
efect asupra măsurilor de siguranţă şi asupra drepturilor persoanei vătămate şi nici asupra pedepselor a
căror executare este suspendată sub supraveghere, în afară de cazul în care se dispune altfel prin actul
de graţiere.
- prescripţia, care înlătură executarea pedepsei principale (cu unele excepţii, cum este cazul
infracţiunilor de genocid, contra umanităţii şi de război, indiferent de data la care au fost comise).
În privinţa cauzelor care înlătură consecinţele condamnării, actuala reglementare prevede
reabilitarea, care se produce de drept (în cazul condamnării la pedeapsa amenzii, la pedeapsa închisorii
care nu depăşeşte 2 ani sau la pedeapsa închisorii a cărei executare a fost suspendată sub supraveghere,
dacă în decurs de 3 ani condamnatul nu a săvârşit o altă infracţiune) sau la cerere în instanţă (reabilitare
judecătorească) pentru celelalte cazuri. Reabilitarea face să înceteze decăderile şi interdicţiile, precum şi
incapacităţile care rezultă din condamnare, dar nu are ca urmare obligaţia de reintegrare în funcţia din
care condamnatul a fost scos în urma condamnării ori de redare a gradului militar pierdut şi nu are
efecte asupra măsurilor de siguranţă.
Reabilitarea judecătorească va fi anulată când, după acordarea ei, s-a descoperit că cel reabilitat
mai săvârşise o infracţiune care, dacă ar fi fost cunoscută, ar fi condus la respingerea cererii de
reabilitare.
73
 8.4 Formele răspunderii juridice

Prin forme sau feluri ale răspunderii juridice se înţeleg modurile de manifestare ale acesteia
determinate de diverse criterii cum sunt scopul urmărit, natura faptei ilicite şi a normei încălcate,
gravitatea faptei, caracterul sancţiunilor etc.
Un prim criteriu de clasificare a formelor răspunderii juridice îl reprezintă scopul urmărit prin
declanşarea ei, în acest sens distingând răspunderea cu caracter reparator şi răspunderea cu caracter sancţionator
sau în terminologia în care răspunderea este echivalentă cu sancţionarea, avem sancţiuni reparatorii şi
sancţiuni represive.
În cadrul răspunderii reparatorii (materiale sau patrimoniale) se urmăreşte înlăturarea
consecinţelor vătămătoare evaluabile pecuniar cauzate patrimoniului persoanei fizice sau juridice
vătămate, prin obligarea autorului faptei la acţiunea de a da sau de a face în beneficiul celui păgubit.
Răspunderea cu caracter sancţionator sau represiv urmăreşte obligarea autorului încălcării la
suportarea unor consecinţe punitive determinate direct de rezultatul vătămător al faptei sale ilicite.
La rândul lor, sancţiunile pot fi patrimoniale (amenda, confiscarea, retragerea unei trepte sau
gradaţii de salarizare, penalităţi de întârziere pentru nelivrarea în termen a unor produse sau neplata la
scadenţă a sumei datorate etc.) şi nepatrimoniale (privative de libertate, disciplinare - mustrare,
avertisment - diferite interdicţii sau decăderi ca de pildă, interdicţia de a se afla într-o localitate,
decăderea din drepturile părinteşti, etc.).
O altă clasificare a răspunderii juridice are în vedere felul raportului juridic generat prin fapta
ilicită prin care s-a încălcat o anumită normă de drept. În acest sens, cel puţin teoretic, fiecare ramură
de drept determină un gen propriu de răspundere.
Răspunderea penală are ca temei unic infracţiunea, ca încălcare tipică a normelor de drept penal.
Aceasta este definită de Codul penal în Titul II, Capitolul 1 (Infracţiunea), art. 15, alin. 1 ca „fapta
prevăzută de legea penală, săvârşită cu vinovăţie, nejustificată şi imputabilă persoanei care a săvârşit-
o”. Infracţiunile fiind fapte grave, prevăzute de legea penală, sancţiunile aplicabile autorilor lor,
respectiv pedepsele, sunt şi ele deosebit de grave comparativ cu alte sancţiuni juridice, constând în
privaţiuni de libertate, iar în unele sisteme de drept chiar pedeapsa capitală.
La baza răspunderii administrative se află contravenţia, definită (art. 1/O.G. 2/2001) ca fiind fapta
săvârşită cu vinovăţie, stabilită şi sancţionată prin lege, ordonanţă, prin hotărâre a Guvernului sau,
după caz, prin hotărâre a consiliului local al comunei, oraşului, municipiului sau al sectorului
municipiului Bucureşti, a consiliului judeţean ori a Consiliului General al Municipiului Bucureşti.
Contravenţia reprezintă principala formă de încălcare a normelor dreptului administrativ, aflată prin
gravitatea sa sub limita inferioară a protecţiei penale.
Răspunderea disciplinară are la bază abaterea disciplinară, care constituie o încălcare a unei îndatoriri
profesionale (de muncă, de serviciu, de ordine interioară, etc.) de către o persoană având anumite
atribuţii şi obligaţii în cadrul unei colectivităţi organizate, reunite în cadrul disciplinei muncii, a celei
didactice, militare, etc.

74
 Răspunderea civilă patrimonială intervine în cazul prejudicierii persoanelor fizice sau juridice, fie
prin neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a obligaţiilor contractuale (răspundere civilă
contractuală), fie prin săvârşirea unei fapte ilicite cu caracter prejudiciant (delict civil), în afara oricărui
raport contractual (răspunderea civilă delictuală sau extracontractuală) cum ar fi, de pildă, distrugerea,
degradarea sau însuşirea bunului altuia.
Răspunderea patrimonială intervine pentru pagubele cauzate unei organizaţii, societăţi sau
instituţii de către personalul propriu sau de către membrii acestora din vina şi în legătură cu munca sau
activitatea lor profesională.
Datorită scopului lor diferit, formele răspunderii reparatorii se pot cumula cu cele ale
răspunderii sancţionatorii, de pildă, în cazul restituirii bunului furat. Uneori, există chiar posibilitatea
cumulării între formele aceluiaşi gen de răspundere. Astfel, săvârşirea unei infracţiuni poate determina
condamnarea şi desfacerea contractului de muncă. Mai mult, se pot cumula forme ale răspunderii
juridice din aceeaşi ramură de drept cum ar fi, de exemplu repararea prejudiciului cauzat la locul de
muncă cu aplicarea unei sancţiuni disciplinare. Asemenea cumulări sunt posibile, în primul rând
datorită scopului diferit al formelor de răspundere declanşate, respectiv reparatorii şi sancţionatorii. În
al doilea rând, cumulul sancţiunilor este posibil şi din cauza gravităţii diferite a unor fapte la nivel
social şi la nivel de colectivitate. De pildă, respectarea cerinţelor de calitate sau de igienă sanitară la un
produs este o abatere disciplinară la locul de muncă şi contravenţie pentru organul de inspecţie şi
control din afara unităţii.
În al treilea rând, în cadrul aceleiaşi ramuri de drept se pot cumula atât forme diferite ca scop al
răspunderii, cum sunt cele reparatorii şi cele sancţionatorii (de pildă, răspunderea materială şi cea
disciplinară pentru paguba produsă la locul de muncă), dar chiar şi răspunderea patrimonială sau
materială de genul despăgubirilor şi imputaţiilor cu sancţiuni având tot un conţinut pecuniar de tipul
penalităţilor, amenzilor etc., complet distincte ca finalitate de reparaţia prejudiciului propriu-zis.
Uneori, aceeaşi formă de răspundere are mai multe sancţiuni distincte, de pildă răspunderea
penală cuprinde pedepse principale (amenda penală, închisoarea şi detenţiunea pe viaţă), pedepse
complementare (interzicerea unor drepturi, degradarea militară) şi pedepse accesorii, iar răspunderea
disciplinară cuprinde sancţiuni morale (avertisment, mustrare) şi materiale (retrogradare, retragerea
unor gradaţii sau trepte de salarizare).

Rezumat

1. Răspunderea juridică este considerată cea mai importantă formă şi o parte integrantă a răspunderii sociale, având
specific faptul că derivă din încălcarea unei reguli de drept.
2. Răspunderea juridică este legată în mod organic de activitatea statului şi a organelor sale special învestite cu atribuţii
legale în materia constatării încălcării legii, determinarea felului răspunderii şi a limitelor ei, precum şi aplicarea
constrângerii specifice cazului dat.
3. Răspunderea juridică se defineşte ca fiind acea formă a răspunderii sociale stabilită de stat în urma încălcării
normelor de drept printr-un fapt ilicit şi care determină suportarea consecinţelor corespunzătoare de către cel vinovat,
inclusiv prin utilizarea forţei de constrângere a statului în scopul restabilirii ordinii de drept astfel lezate.
75
4. Răspunderea are un fond comun de principii: principiul legalităţii răspunderii; principiul răspunderii pentru fapta
săvârşită cu vinovăţie; principiul răspunderii personale; principiul unicităţii răspunderii; principiul justeţei sau
proporţionalităţii răspunderii în raport cu fapta săvârşită; principiul umanismului răspunderii; principiul
perseverenţei prin răspundere, principiul celerităţii sau operativităţii tragerii la răspundere.
5. Condiţiile răspunderii juridice reprezintă cumulul de factori esenţiali care se cer a fi reuniţi atât sub aspectul faptei
ilicite, cât şi a autorului ei în vederea creării cadrului necesar obligării celui vinovat la suportarea consecinţelor
conduitei sale. Ele constau în conduita sau fapta ilicită, rezultatul vătămător (prejudiciul produs), legătura cauzată
dintre faptă şi rezultatul negativ, existenţa autorului încălcării şi vinovăţia acestuia, precum şi lipsa unor
împrejurări care să excludă caracterul ilicit al faptei sau să înlăture răspunderea juridică.
6. Temeiul răspunderii juridice îl constituie întotdeauna săvârşirea unei anumite fapte care constă într-o conduită
neconformă cu legea a subiectului de drept. Faptul juridic ilicit presupune o conduită sau o atitudine manifestată
contrar regulilor de drept, perturbând astfel desfăşurarea normală a relaţiilor sociale. Modalităţile de materializare
şi de manifestare a conduitei ilicite pot fi acţiunile şi inacţiunile.
7. Rezultatul faptei ilicite sau prejudiciul îl reprezintă efectul sau consecinţa care decurge din săvârşirea acesteia sau
din conduita manifestată. În funcţie de felul şi natura faptei produse, prejudiciul poate fi material sau nematerial.
8. Raportul sau legătura cauzală dintre fapta ilicită şi rezultatul dăunător: în toate cazurile în care pentru existenţa
încălcării ordinii de drepturi legea mai stabileşte, pe lângă săvârşirea acţiunii sau infracţiunii, şi producerea
consecinţelor ilicite pentru declanşarea răspunderii juridice, organului de aplicare a dreptului îi revine întotdeauna şi
sarcina existenţei sau inexistenţei raportului de cauzalitate, adică a legăturii dintre faptul săvârşit şi rezultatul
produs.
9. Cauzalitatea reprezintă un ansamblu de fenomene legale astfel între ele încât existenţa unui fenomen este
determinată sau condiţionată de producerea unui alt fenomen. Fenomenul care determină existenţa unui alt fenomen
reprezintă cauza, iar fenomenul astfel determinat sau produs se numeşte efect. Cauzalitatea poate fi simplă şi
complexă.
10. Subiectul răspunderii juridice este acea parte a raportului juridic care în cazul încălcării legii poate fi obligată la
suportarea consecinţelor faptei ilicite pe care a săvârşit-o. Subiectul răspunderii juridice poate fi persoana fizică sau
juridică având capacitatea juridică corespunzătoare.
11. Vinovăţia (numită şi culpă sau vină) reprezintă atitudinea psihică a subiectului faţă de fapta săvârşită şi de
rezultatul acesteia. Ea este expresia unei atitudini psihice conştient negative faţă de valorile juridice ocrotite prin
lege. Vinovăţia se prezintă în dreptul penal sub formă intenţiei şi a culpei. În dreptul civil vinovăţia este denumită
generic culpă şi poate îmbrăca una din următoarele forme: dol (intenţie), imprudenţă şi neglijenţă.
12. Nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală, dacă există vreuna dintre cauzele justificative prevăzute
de lege (legitimă apărare, stare de necesitate, exercitarea unui drept recunoscut de lege, existenţa consimţământului
persoanei vătămate).
13. Codul penal prevede că nu constituie infracţiune/nu sunt imputabile (efectul neextinzându-se asupra participanţilor,
cu excepţia cazului fortuit): fapta prevăzută de legea penală săvârşită din cauza unei constrângeri fizice căreia
făptuitorul nu i-a putut rezista; fapta prevăzută de legea penală săvârşită din cauza unei constrângeri morale,
exercitată prin ameninţare cu un pericol grav pentru persoana făptuitorului ori a altuia şi care nu putea fi înlăturat
în alt mod; fapta prevăzută de legea penală săvârşită de persoana aflată în stare de legitimă apărare, care a
depăşit, din cauza tulburării sau temerii, limitele unei apărări proporţionale cu gravitatea atacului (exces
76
 neimputabil); fapta prevăzută de legea penală săvârşită de persoana aflată în stare de necesitate, care nu şi-a dat
seama, în momentul comiterii faptei, că pricinuieşte urmări vădit mai grave decât cele care s-ar fi putut produce dacă
pericolul nu era înlăturat (exces neimputabil); fapta prevăzută de legea penală săvârşită de un minor, care la data
comiterii acesteia nu îndeplinea condiţiile legale pentru a răspunde penal (minoritatea); fapta prevăzută de legea
penală săvârşită de persoana care, în momentul comiterii acesteia, nu putea să-şi dea seama de acţiunile sau
inacţiunile sale ori nu putea să le controleze, fie din cauza unei boli psihice, fie din alte cauze (iresponsabilitatea);
fapta prevăzută de legea penală săvârşită de persoana care, în momentul comiterii acesteia, nu putea să-şi dea seama
de acţiunile sau inacţiunile sale ori nu putea să le controleze, din cauza intoxicării involuntare cu alcool sau cu alte
substanţe psihoactive (intoxicaţia); fapta prevăzută de legea penală săvârşită de persoana care, în momentul
comiterii acesteia, nu cunoştea existenţa unei stări, situaţii ori împrejurări de care depinde caracterul penal al faptei
(eroarea), fapta prevăzută de legea penală al cărei rezultat e consecinţa unei împrejurări care nu putea fi prevăzută
(cazul fortuit).
14. Cauze care înlătură răspunderea penală: amnistia, prescripţia, lipsa plângerii prealabile, retragerea plângerii
prealabile, şi împăcarea (părţilor).
15. Cauze care înlătură sau modifică executarea pedepsei: graţierea şi prescripţia.
16. Cauze care înlătură consecinţele condamnării: reabilitarea (de drept sau judecătorească).
17. Prin forme sau feluri ale răspunderii juridice se înţeleg modurile de manifestare ale acesteia determinate de diverse
criterii cum sunt scopul urmărit, natura faptei ilicite şi a normei încălcate, gravitatea faptei, caracterul sancţiunilor.
După scopul urmărit prin declanşarea răspunderii juridice, se disting răspunderea cu caracter reparator şi
răspunderea cu caracter sancţionator.

Teste de autoevaluare

1. Caracterizaţi raporturile dintre responsabilitatea socială şi răspunderea juridică.

2. Care sunt principiile ce stau la baza răspunderii juridice?
3. În ce constă conduita ilicită ca o condiţie a răspunderii juridice?
4. Enumeraţi cauzele care înlătură răspunderea juridică.
5. Care sunt particularităţile răspunderii civile?

77