A păzi izvoarele - Grigore Vieru

 Adăugat de: Victor Borziac

Pomul schilodit de explozii, pământul ucis de secetă mi -a întărit sentimentul naturii,
sentiment ce-am moștenit din moși-strămoși cu toții. Mă urmărește de atunci din
copilărie un fel de teamă în fața neploii, a nezăpezii, în fața înghețului din primăvară
sau a frigului căzut în plină vară. Iată de ce, alături de poemele de pură bucur ie sau
reflecție, unele din cântecele mele sunt un fel de litanii pentru firul de grâu și de
iarbă, sunt neliniști interioare sau acuzații. Slăvesc ploaia care întinerește pământul.
Ploaia care strânge acasă pe-ai mei grămăjoară, - pe cei de la muncile câmpului.
"Multe fire de argint /Leagă cerul de pământ". Nu cunosc o mai cosmică ghicitoare.
Mă tulbură ninsorile albe, tot mai rare azi și mai istovite și ele, grăind parcă țărânei
ca ciobanului Miorița.
O vacă în ochii mei este frumoasă ca un pom înflorit. Un cal - superb ca o victorie.
Oaia - o stea căzută din cer, mulțumindu -se jos cu ce găsește: cu trei fire de iarbă.
Admir caii vântului, deși nu i -am cântat. La fel trandafirul. Trandafir alb: pâine a
dragostei! Trandafir roșu: vinul dragostei!
Mă încântă mișcările plastice în apă, de baletiști, ale peștilor. Mă întristează că
peștele devine tot mai mic. Se micșorează dimensiunile fizice ale peștelui, ne previn
experții oceanici, iar unele soiuri dispar cu totul, dispar peștii serioși și se -
nmulțește plevușca.
Mi-e drag ursul de piatră cu zmeura -n gură și cu cetini în blană: muntele.
La fel mărgelele de aur ale pomului înflorit: albinele. La fel umbreluțele de sus ale
grâului: ciocârliile.
Tot ce e la sânul țărânei e viu. Și piatra e vie. Întoarce piatra cu fața spre tine și vei
vedea că-i plânsă.
Păzit trebuiește totul ce-i viu: țărână, pomul, pasărea, izvoarele. A păzi izvoarele.
Putem spune: "Vom pune alți pomi, mai roditori, vom crește alt grâu, mai dulce, vom
face alte case, mai frumoase". Dar nu putem spune: "Vom face alte izvoare".
Divinizează pământul, care "se urcă până -n vârful frunzelor". Numai el, numai biata
asta mână de lut urcă atât de departe în Univers: până -n vârful frunzelor! Nimeni n -a
zburat încă mai sus de frunză, mai sus de firul de iar bă prin care urcă dulce laptele!
Preamăresc soarele, harta lui aurie de nimeni atinsă nicicând, ca rana cea arzătoare
a trudei din palmele mamei, acoperită și răcorită -n duminici de mărul cu care-și
așteaptă nepoții.