Luceafărul

de Mihai Eminescu

Mihai Eminescu ( n. 15.01.1850 – d. 15.06.1889 ) – poet romantic în literatura

universală marchează încheierea curentului Romantic. Opera cuprinde și elemente ale
Clasicismului. Ca poet a abordat diferite teme și motive ( romantice ). Timpul – supra temă -,
iubirea, natura, geniul, nașterea Universului, moartea.

A creeat o adevărată revoluție în limbajul poetic; a exploatat virtuțile și virtualitățile

expresive ale cuvântului.

În decembrie 1883 – ianuarie 1884 apare primul volum de versuri sub îngrijirea lui
Maiorescu „Poesii” ( ediție pinceps )

Luceafărul a apărut în 1883 și i-a consacrat 10 ani de muncă, având multe variante.
Poem filosofic din punct de vedere al curentului romantic pe TEMA GENIULUI. Este un
poem emblematic pentru creația Eminesciană.

IZVOARE
A. FOLCLORUL
- Basm popular românesc „Fata în grădina de aur” cules de folcloristul german Richard
Kunisch – reprezintă hipotexul ( text sursă ). Un împarat avea o fată foarte frumoasă pe
care o izolează într-un palat. Ne mai suportând regimul de claustrare fata cere să se
deschidă geamul. Este zărită de un zmeu care se îndrăgostește de ea. El se transformă
în stea și-ntrun tânăr frumos și-i cere alesei să il urmeze în lumea sa veșnică. Tânăra il
refuză și îi pretinde renunțarea lui la nemurire. Zmeul pornește spre Creator pentru a
cere schimbarea condiției sale. Între timp la fată ajunge un fiu de împărat ajutat de
Sfintele Miercuri, Vineri și Duminică. Creatorul îl refuză pe zmeu și îl întoarce spre
Pământ să vadă ce-l așteaptă. Găsind cuplul îndrăgostit zmeul se răzbună și aruncă
asupra fetei o stâncă. În scurt timp piere de durere și iubitul ei. – Eminescu a versificat
basmul păstrându-i titlul și schimbându-i finalul. Crima din final e înlocuită de un
blestem : „Un chin s-aveți : de a nu muri deodată”
- Basmul „Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte”
- „Miron și frumoasa fără cap”
- Mitul Zburătorului
 B. FILOZOFIA
Pe Eminescu l-au influențat doi filozofi :

1. Schopenhauer – „Lumea ca voință și reprezentare”. De la el a luat :

GENIUL OMUL COMUN

Inteligența
Instictul
Însetat de cunoaștere
Dominat de voința de a trăi
Obiectiv
Subiectiv
Solitar
Sociabil
Mulțumit, se bucură de fiecare clipă ( Carpe
Neferict
Diem )

2. I. Kant – „Critica rațiunii pure”

C. MITOLOGIA ȘI LITERATURA UNIVERSALĂ

Eminescu era cunoscător al operelor lui Platon și Aristotel, al scriitorilor romantici, Goethe
cu opera „Faust”, romanticul Byron („Cain”), Lermontov – „Demonul”.

A valorificat motive de circulație universală precum „Fortuna Labilis” – „soarta

schimbătoare” și „Vanitas vanitatum” – „Deșertăciunea deșertăciunilor”

D. ȘTIINȚIFIC
S-au găsit pe marginea manuscriselor însemnări din fizică, astrologie și matematică.
COMPOZIȚIA ȘI STRUCTURA

„Luceafărul” are 4 părți și 2 planuri :

III universal - comsmic

I IV

II uman - terestru

TABLOUL I - plan cosmic și terestru

- Are elemente din cele două planuri ( cosmic și terestru )
- Se deschide cu o formulă de basm ( „A fost odata ca-n povești,/A fost ca niciodată” )
- Incipitul transpune cititorul într-un timp de poveste ( illo tempore = timp vag ).

Se subliniază apoi frumusețea fără seamă și unicitatea fetei de împărat prin superlativul
popular „prea frumoasă”, prin epitetul „mândra” și prin două comparații „Cum e fecioara între
sfinți/Și luna între stele”. Comparațiile dezvăluie puritatea și strălucirea unicei fete de
împărat/

Contemplând de la fereastra castelului, Luceafărul, fata se îndrăgostește de acesta.

Fereastra semnifică o trecere de la limitat la infinit, de la terestru la cosmic, dar și viziunea
limitată a fetei, spre deosebire de ea, Luceafărul nu are limite. Ridicarea privirii sugerează
aspirația. Luceafărul e cuprins și el de dragostea pentru pământeancă „El iar privind de
săptămâni,/Îi cade dragă fata”. Aidoma unui Zburător pătrunde în odaia fetei, în visul ei,
arătându-i-se în oglindă. „Ea îl privea cu un surâs,/El tremura în oglindă,/Căci o urma adânc
în vis,/De suflet să se prindă.”. Oglinda întărește ideea de nepalpabil, de inaccesibil. Se
înfiripă dialogul oniric. Fata îl invocă pe Luceafăr prin formule de descântec, stilizate de poet
„-O, dulce-a nopții mele domn,/De ce nu vii tu? Vină!/Cobori în jos, Luceafăr
blând,/Alunecând pe-o rază,/Pătrunde-n casă și în gând,/Și viața-mi luminează!”

Luceafărul ascultă chemarea fetei și se metamorfozează luând chip uman. Prima sa

ipostază este Neptunică. El vine din ape, are ca părinți Cerul și Marea, ține în mână un toiag,
încununat cu trestii ( tridentul ), o cheamă pe fată în adâncuri, oferindu-i veșnicia în palate de
mărgean. Luceafărul are chip angelic „Părea un tânăr voievod cu păr de aur moale/”. Are o
paloare nefirească, „Iar umbra feței străvezii e albă ca de ceară”. Comparația dezvăluie că
vine din altă lume și e întărită apoi de oximoron : „Un mort frumos cu ochii vii”. El poartă
„un violet giulgi” – sugestie a morții.

A doua întrupare a Luceafărului relevă ipostază sa Plutonică ( Pluton – Zeul Morții ).

El vine acum din ceruri, parinții săi fiind Soarele și Noaptea. Îi oferă lumea Cerului.
Luceafărul apare într-o ipostază demonică „Pe negre vițele-i de par”. E trist, gânditor și palid
la față, „Ochii [...] lucesc adânc himeric”. Se caracterizează prin aceeași paloare a feței. E
înveșmântat cu un giulgi negru.

În ambele întrupări, fata-l refuză, nu-l urmează. Luceafărul hotărăște să-și schimbe
condiția. Versul „Și se tot duce.. S-a tot dus”, amintește de formula mediană din basm. Se
remarcă în Tabloul I antitezele : limitat-nelimitat, sus-jos, terestru-cosmic, viu-mort, angelic-
demonic.

TABLOUL II – plan terestru

Fata își pierde unicitatea și devine Cătalina pentru a se asemăna cu pajul curții,
Cătălin; numele alese ar putea trimite la Catilina, celebrul conspirator roman împotriva
senatului.

Cătălin este „viclean copil de casă”, un paj, „băiat din flori și de pripas”, „Are obrăjei
ca doi bujori” semnificând sănătatea. Apare în antiteză cu paliditatea Luceafărului. Cătălin o
învață pe fată „din bob în bob amorul”. Limbajul lor nu mai este înalt, solemn, grav ci devine
colocvial ( diminutive, expresii populare ). Fata îi mărturisește lui Cătălin asemănarea lor
„Încă de mic te cunoșteam pe tine/Și guraliv și de nimic,/Te-ai potrivi cu mine”. George
Călinescu a spus : „Fata are gusturi mărunte. Stă la îndoială între slugă și geniu și alege
sluga.”. Totuși, fata nu poate fi acuzată de ingratitudine. Sugestive sunt versurile „În veci îl
voi iubi/Și-n veci va rămânea departe.”. Cătălina alege între o iubire imposibilă și una
posibilă, rămânând însă în suflet cu nostalgia Luceafărului. Cătălin îi propune ca soluție fuga.

TABLOUL III – plan cosmic

Luceafărul pornește către Demiurg pentru a cere schimbarea condiției sale, parcurge
un drum de cunoaștere. Timpul se măsoară în ani lumină, iar prespațiul e alcătuit din ceruri de
stele „Un cer de stele dedesubt,/Deasupra e cer de stele.”.

Sugestivă este absența verbului „a fi” ( verbul ființei ), pentru a se sugera neființa.
Luceafărul e comparat cu un fulger neîntrerupt, creându-se o antiteză între viteza deplasării și
caracterul static al stelelor. Printr-o represiune în timp ajunge la prima zi a Genezei. Haosul
primordial presupune confuzie a elementelor, el cuprinde „văi din care izvorăsc lumine, Iar
vremea încearcă în zadar, Din goluri a se naște.”
 Prin metaforă, Luceafărul devine „gând purtat de dor”. Creatorului lumii i se adresează
cu apelativele „Părinte” și „Doamne”. Luceafărul e numit Hyperion de către Demiurg
( Hyperion – cel care merge pe deasupra ).

Urmează răspunsul Demiurgului care devine o meditație despre condiția umană într-un
stil gnomic ( sobru, cuprinde maxime, sentințe ). Regăsim motivele – „vanitas vanitatum” și
„fortuna labilis” – „Ei doar au stele cu noroc,/ Și prigoniri de soarte.”.

Demiurgul îi poate da lui Hyperion înțelepciune, talentele lui Orfeu, tronul împăratului
sau putere militară, dar „Moartea nu se poate”. Verbul reflexiv impersonal la forma negativă
arată că nici Demiurgul nu ar deține secretele morții. Îl reîntoarce pe Luceafăr spre Pământ.

TABLOUL IV – plan cosmic și terestru

Începutul tabloului reprezintă un pastel. De mare forță stilistică este imaginea lunii
„Răsare luna liniștit, Și tremurând din apă”. Prin metaforă se sugerează lumina razelor
selenare proiectate pe pământ. În prim plan reapare cuplul în codru „sub șirul lung de mândri
tei”. Teiul este un simbol al nunții. Tânărul îndrăgostit are un discrus schimbat, solemn, grav.
„Cu farmecul luminii reci, gândurile-mi străbate” „Căci ești iubirea mea dintâi și visul meu
din urmă”. El apare transformat de iubire. A împrumutat note din discursul Luceafărului.
Imaginile sunt vizuale, olfactive și dinamice „Florile argintii cad ca o dulce ploaie”.
Substantivul „copii” și adjectivul „bălaie” denotă inocența tinerilor. Fata, imbătată de amor,
ridică privirea și-l vede pe Luceafăr. Îl invocă a treia oară, dar ca stea norocoasă a iubirii ei cu
Cătălin. „Cobori în jos, luceafăr blând,/Alunecând pe-o rază,/Pătrunde-n codru și-n
gând,/Norocu-mi luminează !”. Din înaltul cerului Luceafărul rostește o ultimă replică plină
de dispreț, dar și de compasiune pentru fragilitatea și instabilitatea umană. „- Ce-ţi pasă ţie,
chip de lut,/Dac-oi fi eu sau altul?/Trăind în cercul vostru strâmt/Norocul vă petrece,/Ci eu în
lumea mea mă simt/Nemuritor şi rece./” Metafora „chip de lut” arată fragilitatea ființei
umane, efeneritatea ei, caracterul modelabil.

În ultima strofă, diferența dintre cele două lumi, a geniului și a oamenilor comuni e
semnalată prin antiteza : „cercul strâmt” – „lumea mea”. Ultimele două epitete, „nemuritor” și
„rece” reflectă atribute ale geniului, detașat, însigurat, obiectiv, rațional.

INTERPRETĂRI, SEMNIFICAȚII
Luceafărul este o alegorie pe tema geniului. Eminescu însuși și-a explicat astfel
poemul. În termeni Schopenhaurenieni Eminescu definește condiția geniului : „Pe Pământ
geniul nu este capabil de a ferici pe cineva, nici de a fi fericit, n-are moarte, dar nici noroc”.

Semnificația adâncă a alegoriei este că geniul își poate depăși subiectivitatea și se

preocupă exclusiv de cunoaștere. Luceafărul vrea să cunoască dragostea în totalitatea ei și
moartea, experiențe noi, necesare pentru a se reinventa. Omul comun are aspirații, dar renunță
la ele, fiind predispus la compromisuri.

INTERPRETĂRI NOI
Nicolae Manolescu numește Luceafărul un poem al vocilor. Fiecare personaj liric e o
voce ( mască ) a lui Eminescu. Poetul este Hyperion, fiind vizionar, absorbit de cugetări
adânci, este și Cătălina – pământean cu aspirații și slăbiciuni, este Cătălin – o altă ipostază
lumească și virilă și este și Demiurgul desemnând stadiul cel mai înalt al gândirii poetice cand
rostește sentințele din glossă.

ELEMENTE ROMANTICE
- Inspirația din folclor ( basmul sursă – hipotext, „Tinerețe fără bătrânețe ..”, Zburătorul )
- Teme și motive romantice ( tema : condiția geniului, motive : visul, luna, stelele,
luceafărul, zborul cosmic, nocturnul, codrul, teiul, lacul, marea, îngerul și demonul,
„mortul frumos” )
- Prezența antitezelor ( terestru – cosmic, muritor – nemuritor, viu – mort, limitat –
nelimitat, înger – demon, Luceafărul – Cătalin, )
- Împletirea de genuri și specii :
- epicul – țesărura de întâmplări ține de lumea basmului : formule, drumul
inițiatic, motivul cifrei 3, eroul se poate metamorfoza ;
- liricul – e preponderent ; specii lirice : elegia ( T. II – Cătălina – Cătălin ;
pentru că are dialog – eglogă ), meditația ( T. III – discursul Demiurgului ), pastelul
terestrul ( T. IV la început ) și cosmic ( T. III ).
- Împletirea registrelor stilistice ( grav, solemn, literar, înalt, colocvial )

OBSERVAȚII STILISTICE
Luceafărul se caracterizează prin :

a) Limpezime clasică ( „prea frumoasă fată” – superlativ popular, înlocuiește metaforele

din sfera botanicii, zoologiei ) – a redus adjectivele : 89 de adjective în 98 de strofe.
b) Puritatea limbajului : 88,6% cuvinte de origine latină – 13 strofe sunt formate doar din
cuvinte latinești; se întâlnesc forme populare, dar și neologisme.
c) Muzicalitatea limbajului : asigurată de prozodie, ritm iambic, măsura de 7-8 silabe,
rima încrucișată, sunt prezente asonanțe ( repetiție de vocale ) și aliterații ( repetiție de
consoane ).