Fundamentele culturale ale

lumii occidentale

Jean-Louis Bodinieir
Jean Breteau
Traducere de
Bogdan Geangalău

Institutul European
2000
 DEMOCRAłI A ATENIANĂ ÎN SECOLUL AL V-LEA Î. DE HR.
Lumea greacă antică este fragmentată într-o mulŃime de cetăŃi. Minuscule state cuprinzînd un
oraş şi cîmpia înconjurătoare, aceste cetăŃi aflate adesea în război, sînt, în ciuda tuturor lucrurilor,
unite printr-un patrimoniu comun fondat pe aceeaşi limbă, aceeaşi religie, aceleaşi valori.
Una dintre ele. Atena, cunoaşte un destin excepŃional. Ea experimentează diferite regimuri
politice: monarhia, oligarhia, tirania, pentru a ajunge la democraŃie, descrisă adesea ca model de
referinŃă. Dar această democraŃie ateniană, care culminează în secolul al V-lea î. de Hr. odată cu
Pericle, în cadrul imperialismului, prezintă anumite limite care au pus uneori sub semnul întrebării
realitatea sa. în planul cultural propriu-zis. Atena cunoaşte, de asemenea, înflorirea unei civilizaŃii
excepŃionale, căreia noi îi sîntem pe deplin tributari.

A. INVENTAREA DEMOCRAłIEI

a. O cale lenta
Dacă ar fi să dăm crezare unei inscripŃii care menŃionează un sfat popular, insula Chio este cea
care constituie primul exemplu de democraŃie (din grecescul demon, "popor" şikratein, "a conduce").
Din nefericire, nu cunoaştem nimic despre această primă experienŃă.
Atena, una dintre cele mai importante cetăŃi greceşti întinsă pe două mii cinci sute de kilometri
pătraŃi în sud-estul Atticii, dezvoltă în maniera cea mai completă această nouă formă de organizare
politică în zorii secolului al V-lea. Dominată mult timp de o aristocraŃie războinică ce-şi împarte
puterea şi teritoriul (se vorbeşte atunci despre oligarhie). Atena este zguduită de conflicte neîncetate şi
dezordinea devine atît de mare încît se impun reforme.

b. Solon şi Clistene: "părinŃii fondatori"

La începutul secolului al Vl-lea, numeroşi Ńărani atenieni, incapabili să-şi plătească taxele către
proprietarii nobili, sînt striviŃi sub datorii. Această îndatorare poate să-i transforme în sclavi, în acest
context, un aristocrat, Solon (640- 558), introduce schimbări indispensabile. Datoriile Ńăranilor sînt
suprimate, legile devin egale pentru toŃi. Şi chiar dacă Solon refuză împărŃirea pămînturilor cerută de
către unii, reformele sale pun fundamentele democraŃiei.
Aproape un secol mai tîrziu, după mai multe experienŃe tiranice (exercitare autoritară a unei
puteri personale uzurpate prin forŃă), către 508 î. de Hr, un altul, Clistene, creează condiŃiile aplicării
acestei democraŃii. Această "revoluŃie clisteniană" defineşte un nou cadru teritorial pentru a desfiinŃa
vechile legături clientelare şi a amesteca diferitele pături ale populaŃiei. CetăŃenii sînt repartizaŃi în
zece triburi. Fiecare trib dispune de un district urban, un district de coastă şi un district de interior.
Acest nou decupaj serveşte drept bază stabilirii unui nou sfat popular, bule*, cuprinzînd cinci
sute de membri traşi la sorŃi anual dintre cetăŃeni, în număr de cincizeci pentru fiecare trib. Acest bule
devine repede un element fundamental al democraŃiei ateniene.

B. INSTITUłIILE DEMOCRATICE

a. Principiile de buză şi modul de funcŃionare

Principiul fundamental este acela al suveranităŃii poporului. Această suveranitate se
materializează în cadrul adunării poporului, Ecclesia, care se întruneşte de cincizeci de ori pe an pe
colinele Pnyx-ului. ToŃi cetăŃenii pot să participe la acestea, să ia liber cuvîntul, să dezbată toate
subiectele ce interesau viaŃa cetăŃii. Puterile sale sînt considerabile: votarea legilor, declaraŃii de
război, concluzii ale tratatelor, surghiunirea pe o perioadă de zece ani a celor care ameninŃă democraŃia
(ostracizare), alegerea anumitor magistraŃi (îndeosebi a celor zece strategi, însărcinaŃi speciali cu
operaŃiunile militare - Pericle, simbolul acestei democraŃii, a fost ales de cincisprezece ori strateg între
443 şi 429).
Ecclesia, neputînd să funcŃioneze în permanenŃă, bule este cel care îi pregăteşte activitatea,
elaborînd legi pe care ea le va vota.
 Al doilea mare principiu este acela al egalităŃii tuturor cetăŃenilor în faŃa legii (isonomia).
CetăŃenii care au votat legea în adunare sînt însărcinaŃi să o şi facă respectată participînd pe rînd
la.tribunalul popular: Helié.

b. CetăŃenii în cetate
Ei constituie o minoritate. Ei sînt în număr de 40.000 la o populaŃie totală estimată la 350.000
de persoane la mijlocul secolului al V-lea. După legea din anul 451, votată la iniŃiativa lui Pericle,
pentru ca cineva să devină cetăŃean, trebuie să fie un bărbat născut dintr-un tată cetăŃean şi dintr-o
mamă ea însăşi fiică de cetăŃean, să fi satisfăcut stagiul militar de doi ani (deci să aibă peste douăzeci
de ani) şi să fie înscris în dema tatălui său (dema reprezintă circumscripŃia administrativă de bază în
care se desfăşoară viaŃa politică locală). CetăŃenii, singurii care pot avea pămînt, sînt teoretic egali din
punct de vedere politic.
CetăŃenii, dacă au drepturi, au şi datorii. Ei trebuie, în funcŃie de avere, să îndeplinească
anumite obligaŃii - liturghiile. Cea mai costisitoare dintre ele constă în înarmarea unei nave de război:
o triremă. Alte liturghii priveau mai ales religia civică (însărcinarea cu sacrificii, organizarea
concursurilor dramatice...). CetăŃenii sînt, încă din epoca lui Solon, împărŃiŃi în patru clase, definite
prin capacitatea lor financiară de a se echipa pentru război. Cei mai bogaŃi pot fi determinaŃi să
înarmeze o triremă, pot de asemenea să devină cavaleri, cetăŃenii înstăriŃi constituie infanteria cu
armament greu, iar cei mai săraci sînt vîslaşi pe trireme sau evoluează în 9adrul infanteriei uşoare.
bule = senatul unei cetăŃi greceşti, în special al Atenei. Aici se studiau proiectele de legi, care
erau propuse votului Ecclesiei, şi care controla atît administraŃia, cît şi politica externă.

C. LIMITELE DEMOCRAłIEI ATENIENE

DemocraŃia ateniană, chiar dacă este reală, rămîne rezervată unei părŃi minoritare a populaŃiei.

a. CetăŃeni egali în mod inegal

Idealul democraŃiei directe nu este decîŃ imperfect realizat. într-adevăr, în ciuda diferitelor
indemnizaŃii (misthoi) instituite pentru a permite cetăŃenilor cei mai săraci - şi mai ales Ńăranilor - să
participe la viaŃa politică, rolul esenŃial îl joacă în special cetăŃenii oraşului Atena. Şi dintre aceştia, cei
mai bogaŃi, adesea din familii aristocratice, îşi asumă magistraturile importante (de exemplu, cei nouă
arhonŃi traşi la sorŃi, dar a căror funcŃie în declin a devenit în esenŃă judiciară, şi mai ales cei zece
strategi al căror rol devine tot mai mult politic). Pe de altă parte, în diferitele adunări, oratorii cei mai
ascultaŃi sînt cei care stăpînesc "arta cuvîntului" graŃie educaŃiei lor.

b. Excluşii din viaŃa politică

• SoŃiile cetăŃenilor, care împreună cu copiii lor reprezintă 110.000 de persoane, nu au nici un
drept politic. Ele nu pot fi proprietare. Cu toate acestea, participă la transmiterea cetăŃeniei copiilor lor
şi joacă un rol în religia civică.
• Străinii exercită partea esenŃială a activităŃii comerciale şi o parte din activităŃile artizanale.
Dacă sînt rezidenŃi permanenŃi, au statut de meteci, împreună cu familiile lor, ei sînt înjur de 40.000
(un număr egal cu al cetăŃenilor). Excluşi din viaŃa politică şi lipsiŃi de dreptul la proprietate funciară,
rolul lor economic fundamental le asigură o anumită integrare în cetate: ei participă la anumite
sărbători civice şi pot chiar să fie mobilizaŃi în caz de pericol extern. • Sclavii sînt 110.000 (aproape o
treime din populaŃia totală). DemocraŃia ateniană se bazează din plin pe munca sclavilor, ceea ce
permite cetăŃenilor sâ-şi facă timp pentru a participa la viaŃa politică. Chiar dacă sînt trataŃi cu o
anumită moderaŃie, sclavii sînt consideraŃi ca un simplu bun material. Ei muncesc pe marile domenii,
în mine, dar şi la artizani sau la micii Ńărani din Attica. Neavînd nici un drept, ei constituie o lume la
marginea vieŃii cetăŃii.

c. Imperialismul
El constituie, de asemenea, unul dintre fundamente dar şi una dintre limitele acestei democraŃii.
DominaŃia ateniană pe Marea Egee împreună cu Liga din Delos procură venituri şi posibilităŃi de
stabilire pentru numeroşi cetăŃeni, fapt ce contribuie la echilibrul social, care prevalează în epoca lui
Pericle.
 d. Demagogii
Pot fi de asemenea consideraŃi ca una dintre limitele democraŃiei directe. Către sfîrşitul secolului
V, termenul desemnează, cu o conotaŃie peiorativă, oratorii care, prin promisiuni deşarte, reuşesc să
seducă Adunarea.

D. O STRĂLUCIRE CULTURALĂ EXCEPłIONALĂ

a. Atena - "şcoala Greciei"

Religia şi arta, strîns legate, sînt profund integrate în viaŃa civică. Prin sărbătorile sale religioase
sau prin realizările sale artistice, în cazul Atenei este vorba despre afirmarea unităŃii cetăŃii şi
exprimarea puterii ei faŃă de restul lumii greceşti. Reuşita este atît de mare încît reprezintă un veritabil
model, nu numai pentru Grecia, dar ulterior pentru $oma şi chiar pentru întreaga lume occidentală.

b. Principalele manifestări
• Marile sărbători religioase. Organizate în fiecare an primăvara, Marile Dionysii (este vorba
despre ansamblul de sărbători în onoarea lui Dionysos, zeul FecundităŃii şi al VegetaŃiei) văd
succedîndu-se timp de cinci zile procesiuni, sacrificii şi mai ales un concurs teatral. Acest concurs
permite cetăŃenilor, dar şi metecilor şi reprezentanŃilor cetăŃilor aliate, să admire tragediile (Eschil,
Sofocle, Euripide...), comediile (Aristofan...). O dată la patru ani se desfăşoară, la sfirşitul lunii iulie,
Marile Panathenee în onoarea Atenei, zeiŃa protectoare a cetăŃii. Şi aici se amestecă procesiuni,
sacrificii de animale, concursuri muzicale şi sportive. Sărbătoarea se termină printr-o mare procesiune,
imortalizată de Phidias în friza Parthenonului, simbol al unităŃii ateniene.
• Pericle şi Acropole. Pentru a şterge distrugerile datorate războaielor medice, începînd din 450
Pericle face apel la Phidias şi la numeroşi alŃi artişti pentru a construi, pe Acropole, un sanctuar în
onoarea Atenei: primul va fi Parthenonul. Celelalte monumente sînt terminate mai tîrziu, către sfîrşitul
secolului. Aceste mari lucrări sînt în parte finanŃate de imperialismul atenian în măsura în care o parte
din tributul cetăŃilor aliate sau supuse de Atena le este consacrată.

c. O cultură a elitelor
La capătul opus al acestor manifestări profund populare, anumite domenii culturale nu privesc
decît o minoritate, chiar dacă influenŃa lor ulterioară a fost şi rămîne considerabilă. Acestea sînt în
general domenii mai speculative, ca filosofia şi ştiinŃa (poate fi citat Anaxagoras şi mai ales Socrate)
sau chiar istoria "inventată" de Herodot şi mai ales de Tucidide care îi dă şi o metodă (analiza
izvoarelor, cercetarea cauzelor...).

CETĂłENIA ÎN IMPERIUL ROMAN ÎN SECOLUL AL II-LEA Î.N. DE I IR.

Moştenitoare a marilor tendinŃe a principatului augustinian (27 în. de Hr. - 14 d. Hr.). întărită de
Iulio-Claudieni (14 - 68) şi de Flavieni (69 - 96), istoria dinastiei Antoninilor se confundă cu aceea a
secolului al 11-lea roman. Ea corespunde apogeului Imperiului şi a lăsat o amintire durabilă -
idealizată - a păcii romane (pax romana}, a înŃelepciunii împăraŃilor providenŃiali, a prosperităŃii
economice şi culturale.
Astfel, "niciodată Roma n-a fost atît de solidă, atît de ferm ancorată în eternitatea sa" (Paul
Grimal) ca sub domniile lui Nerva (96-98),Traian (98- 117), Hadrian (117 - 138), Antonius (138-
161). Marcus Aurelius (161 - 180) şi chiar a lui Commodus (180-192).

1. IMPERIUL: TERITORII ŞI ARMATĂ

In textele istoricilor şi filosofilor latini, noŃiunea de imperiu este însoŃită întotdeauna de o

pretenŃie de universalitate. Cu toate acestea, în realitatea politică şi administrativă a secolului al 11-lea,
imperiul este mai întîi un teritoriu din ce în ce mai precis împărŃit şi delimitat. El acoperă în mod cert
imense posesiuni, dar ele sînt mărginite de mări şi deserturi, de o frontieră defensivă (limite), acolo
unde pericolul extern este întotdeauna presant. Cu excepŃia răscoalei evreilor din 132 -135, riguros
reprimată, imperiul cunoaşte în interiorul frontierelor sale o îndelungată perioadă de pace. Popoarele
care-1 ameninŃă (scoŃii, germanii, părŃii şi mai ales popoarele deşertului) sînt aproape înglobate.

A. TERITORIILE

a. La vest
Spania, Galia, Bretania (Anglia actuală) şi regiunile renane trăiesc în securitate, Roma alegînd
mai curînd întărirea controlului decît extinderea sa: stă drept mărturie zidul lui Adrian construit în
calea scoŃilor în Bretania, în spatele cuceririlor lui Traian, şi implantarea colonilor militari în cîmpiile
Decumate (sud-vestul Germaniei). Toate aceste teritorii vor forma baza terestră a marilor vise
imperiale ale Evului Mediu occidental.

b. În centru
GraniŃa dunăreană marchează extinderea sa la nord, dar Traian, prin expediŃiile sale împotriva
dacilor, a depăşit-o pentru a da Romei controlul asupra regiunii care formează actuala Românie.

c. La est şi în Egipt
Roma este, la vest de Eufrat, moştenitoarea monarhiilor elene. La graniŃe, părŃii şi arabii rămîn
un pericol permanent, pe care expediŃiile militare ale lui Traian sau Marcus Aurelius, dincolo de
limitele fortificate, de-abia reuşesc să-1 respingă. ,

d. La sud
Africa de nord, pe care Roma o administrează pînă la extremităŃile Saharei^ cunoaşte o perioadă
de prosperitate remarcabilă şi relaŃiile sale cu restul imperiului se dezvoltă considerabil prin căile
mediteraneene. Cînd plebea romană cere şi obŃine pîine şi jocuri (panem et circenses), o parte
importantă a grinelor distribuite vin din Africa, la fel ca şi animalele sălbatice din arene!
Teritoriile controlate de Roma, împărŃite în provincii ale căror guvernatori sînt numiŃi de senat
sau de împărat, sînt centrate pe Mediterană (mare nostnim, "marea noastră").

B. ARMATA
Autoarea operei de cuceriri ale Republicii şi ale începuturilor epocii imperiale, ea reprezintă,
sub Antonini, nu numai garanŃia păcii şi securităŃii, dar şi un puternic instrument de romanizare.
Ea este compusă din vreo treizeci de legiuni cu aproape şase mii de oameni fiecare. Aceste
legiuni, sub comanda legaŃilor numiŃi direct de împărat, sînt cantonate în provinciile cele mai
ameninŃate cărora adesea le poartă numele; ele apără, datorită taberelor fortificate, cei nouă mii de
kilometri de frontieră. Cîteva trupe auxiliare, în principal corpuri de cavalerie, le dă o mînă de ajutor,
în special în regiunile cele mai recent cucerite.
Italia formează un caz particular, deoarece legiunile nu au în mod legal dreptul să staŃioneze
aici. Pentru a-şi asigura securitatea, împăratul se sprijină pe cohorte de pretorieni formate din soldaŃi
italieni devotaŃi persoanei sale. Ele vor juca un rol crescător în crizele succesiunii imperiale. La
apogeul Imperiului, aproape patru sute de mii de soldaŃi profesionişti servesc Roma şi împăratul.
Imperiul apare deci ca o organizaŃie teritorială pe baze militare, dintre cele mai riguroase care au
existat vreodată. Pe drept cuvînt, regimul Antoninilor este botezat cîteodată "monarhie militară".

2. PUTEREA ŞI CETĂłEANUL

Cuvintele imperiu şi împărat pe care le întrebuinŃăm din comoditate şi convenŃie pentru a

desemna teritoriile şi şefii Romei antice provin amîndouă din latinescul imperhim. Sensul originar este
de "comandament, putere" şi este important să le sesizăm sensul exact din secolul al II-lea. Toate
puterile din Occident se vor inspira din acestea mai apoi pentru a-şi găsi legitimitatea sau noi ambiŃii.
 A. ÎMPĂRATUL

a. Desemnarea împăratului
Este ambiguă, iar scriitorii AntichităŃii scot în evidenŃă uzanŃele şi dreptul pentru a camufla
raporturile de forŃe determinante, în principiu, senatului îi revine sarcina de a-1 proclama pe împărat,
dar, în vreme de pace civilă, el se conformează în mod docil alegerii pe care împăratul defunct o
manifestase prin adopŃia succesorului său. Asistăm deci la confirmarea unui principiu dinastic ce
triumfă cînd Commodus îi succedă tatălui său legitim, Marcus Aurelius. Aclamarea poporului şi, mai
ales, a armatei reprezintă o altă garanŃie a legitimităŃii suveranului.

b. Puterile împăratului
Dincolo de deferenta afişată faŃă de prerogativele senatului. Antoninii deŃin de fapt toate
puterile. Titulaturile gravate pe soclurile statuilor sau pe monede demonstrează cel mai bine acest
lucru. O dată afirmată filiaŃiunea sa, împăratul menŃionează cel mai adesea titlul său de imperator,
adică de mare general triumfător; el exercită, de asemenea, în mai multe rînduri, funcŃiile anuale de
consul, în principal onorifice şi marchează astfel o continuitate liniştitoare cu instituŃiile Republicii.
Reinvestit adesea cu puterea tribunilor, el poate sublinia legăturile cu poporul, în sfîrşit, titlul de pontif
reaminteşte rolul său de şef al religiei. Alte epitete menŃionează triumfurile sale militare, devotamentul
său faŃă de patrie, simŃul său de dreptate... O ultimă etapă către o concepŃie absolută a puterii se
confirmă sub Antonini: zeificarea împăratului încă din timpul vieŃii.

B. CETĂłENIA

La sfîrşitul Republicii, în 75 în. de Hr, Cicero povestea cu oroare martiriul unui prizonier
torturat la ordinul lui Verres, funcŃionar corupt: victima s-a mulŃumit să afirme pînă la moarte "Sînt
cetăŃean roman". Aceasta dovedea înalta conştiinŃă a importanŃei acestui privilegiu, chiar şi atunci cînd
el era negat. Sub Imperiu, cetăŃenia va cunoaşte nu numai o creştere considerabilă, dar şi o
aprofundare a semnificaŃiei sale politice.

a. A te naşte cetăŃean
Acesta înseamnă să fii copilul unui tată el însuşi cetăŃean, rezultat dintr-o căsătorie legală. De
aici decurg o serie de drepturi: electorale, militare (serviciu într-o legiune), juridice, economice
(testament)...

b. A deveni cetăŃean
Înseamnă a dobîndi acest statut prin decizie imperială (cel mai adesea ea priveşte toŃi locuitorii
unei cetăŃi pe care suveranul vrea să o onoreze). Serviciul militar joacă, de asemenea, un rol important
în generalizarea dreptului cetăŃii; recrutarea excepŃională a legionarilor, antrenează pentru aceştia
accesul automat la cetăŃenie: un serviciu de douăzeci şi cinci de ani în trupele auxiliare promovează
astfel veteranul la rang de cetăŃean. Anumite magistraturi municipale poartă în ele însele, sau la
încheierea lor, avansarea la cetăŃenie.
Secolul al II-lea vede puŃin cîte puŃin atenuîndu-se vechile distincŃii între statutul peregrinilor
(străini) şi acela al latinilor, al cetăŃenilor. Dacă inegalităŃile persistă, există şi căi de îmbunătăŃire a
destinului: un sclav poate fi eliberat şi fiul său să dobîndească cetăŃenia. .. . ,

c. A trăi cetăŃenia
Dezvoltarea urbană, extinderea drepturilor locuitorilor, grija imperială pentru unitate, difuzarea
modelului Romei (şi a anumitor cetăŃi din lumea greacă) antrenează o concepŃie dinamică a vieŃii
cetăŃeneşti. Prin participarea sa la sarcinile municipale după o carieră gradată (cursus honorum),
cetăŃeanul dobîndeşte notorietate
şi putere, deoarece împăraŃii au lăsat cetăŃilor o marjă de autonomie importantă, în ciuda creşterii
numărului de funcŃionari imperiali. Cînd în 212 un edict al împăratului Caracalla acordă cetăŃenie
tuturor locuitorilor liberi ai Imperiului, chiar dacă este împins de raŃiuni financiare (impozite specifice
plătite de către cetăŃeni), el încoronează opera seculară a Antoninilor - ataşaŃi dezvoltării sentimentului
de adeziune la Roma.
 C. ROMANIZAREA

Este un proces lent, întins puŃin cîte puŃin în tot Imperiul, care, creînd noi moduri de viaŃă, a dat
secolelor următoare cîteva dintre modelele "geniului roman" (Albert Grenier). Efectele sale sînt mai
uşor de constatat în provinciile din vest încă foarte rurale si relativ puŃin populate, decît în provinciile
orientale unde ea se grefează pe elenizarea anterioară. Această romanizare s-a efectuat datorită mai
multor factori.

a. Armata
Ea este pretutindeni "poporul roman sub arme". O mare parte a drumurilor romane sînt
construite pentru a-i asigura mobilitatea şi eficacitatea. Principiul coloniilor militare (concesionarea
loturilor de pămînt veteranilor), stabilirea taberelor ce devin uneori oraşe, recurgerea la recrutări
indigene sub comandament roman...totul ajută la integrarea oamenilor şi a teritoriilor.

b. Urbanizarea
Se poate spune că oraşul (urhs pentru care Roma reprezintă modelul aproape sacru) este
legatarul cel mai vizibil al romanizării, în afara planului ortogonal (decumanus şi cardo încrucişate), o
serie de locuri şi de clădiri dovedesc amprenta romană: forumuri, temple, terme, circ, teatru...
Echipamentele colective, canalizările şi apeductele sînt tot de origine romană.

c. Limba
Cucerirea aici a fost lentă şi progresivă, dar efectele sale durabile se fac simŃite şi astăzi. Latina,
limbă a învingătorului, limbă a puterii şi limbă a scrierii, s-a difuzat prin intermediul legiunilor şi a
funcŃionari imperiali, dar şi prin negustori de-a lungul drumurilor şi căilor fluviale. Pentru a marca
expansiunea sa în elitele urbane, ne putem sprijini pe folosirea epigrafică a trei nume latine (trici
nominci, "nume, prenume, poreclă").

d. Dreptul şi administraŃia
În secolul al II-lea, opera judiciară era considerabilă. Decretelor senatului (senatus-consulte
inspirate de împărat) li se adaugă edictele imperiale, "constituŃiile" şi culegerile de jurisprudenŃă. Cum,
graŃie progreselor cetăŃeniei, acest drept priveşte din ce în ce mai multe persoane, el devine un factor
important de integrare.

e. Religia
Prin toleranŃa şi supleŃea sa religia îşi are rolul său în unificarea Imperiului. Religia romană,
datorită factorului interpretativ, asimilează zeii "indigeni" şi îi adaugă panteonului său avînd deja
corespondenŃe cu zeii greci. Totuşi, în secolul al Il-lea, aspectele sale prea oficiale, dezvoltarea
cultului imperial, nu mai sînt suficiente pentru a răspunde aspiraŃiilor mistice ale locuitorilor
Imperiului şi cultele orientale, culte cu mistere pentru iniŃiaŃi, se răspîndesc în toate păturile societăŃii
(cultul Cybilei. al lui Isis, al lui Mithra, ba chiar al lui lisus Hristos).
Al doilea secol al Antoninilor a marcat profund lumea noastră, nu numai prin toate aspectele pe
care tocmai le-arn evocat, ci mult mai pe larg. fiind, graŃie păcii, "transmiŃătorul' de valori ale
Republicii romane concepută în sensul larg de ra publica ("lucrul public").

UMANISMUL
În lumea occidentală, noi valori, fondate pe locul central acordat omului şi pe o întoarcere la
Antichitate, sînt apărate din secolul al XlV-lea pînă în secolul al XVI-lea de către gînditori, care sînt
numiŃi, începînd din secolul XIX, umanişti. Chiar dacă ruptura cu un Ev Mediu prezentat ca barbar
este, fără îndoială, mai puŃin brutală decît s-a spus adesea, ea este revendicată chiar de către umaniştii
înşişi. Erasmus (1496 - 1536) scrie: "Lumea redevine stăpînă pe sine, ca şi cum s-ar fi trezit dintr-un
somn îndelungat."
 A. O REVOLUłIE INTELECTUALĂ?

a. O nouă viziune asupra omului şi lumii

Umanismul nu constituie un sistem filosofic unic, elaborat o dată pentru totdeauna, ci
dimpotrivă, un ansamblu de idei aflate în discuŃie şi într-o evoluŃie permanentă. Pesimismului de la
sfirşitul Evului Mediu, alimentat de războaie, foamete şi marile epidemii, şi care se revarsă printr-o
obsedantă angoasă a morŃii, umaniştii îi opun o viziune deliberat optimistă.
Omul devine centrul preocupărilor, umanitatea sa (humanitas) este purtătoare de progres.
Individualismul şi liberul arbitru sînt puse pe primul loc, ceea ce marchează o ruptură între importanŃa
acordată cîndva legăturilor sociale şi autorităŃii textelor religioase.

b. O renaştere a AntichităŃii
Umanismul reprezintă o veritabilă întoarcere la izvoarele
AntichităŃii. Evul Mediu, prin slaba cunoaştere a limbii ebraice şi greceşti, se mulŃumea adesea
cu texte la mîna a doua (traduse în latină, uneori plecînd de la un text arab); întoarcerea la textele
originale devine acum regulă. Se încearcă stabilirea ediŃiilor corecte, operind o adevărată muncă critică
asupra limbilor vechi, dar şi a celor naŃionale (exemplele cele mai notabile sînt cele ale italienilor
Lorenzo Valla şi Marsilio Ficino, al elenistului francez Gullaume Bude şi al englezului Thomas
Morus). Cucerirea Constantinopolului de către turci în 1453 provoacă un aflux al erudiŃilor bizantini în
Occident. Ei aduc aici cunoştinŃele lor despre clasicii greci.

c. EducaŃia umanistă
Renovată, educaŃia este însărcinată să îmbunătăŃească cunoaşterea limbilor vechi. Dar studiul
trebuie extins şi asupra omului şi a naturii. Gargantua sfătuieşte pe fiul său Pantagruel: "Vreau ca tu să
înveŃi limbile perfect (...) greaca (...), ebraica (...), caldeana şi araba (...). Şi prin frecvente ore de
anatomie dobîndeşte o cunoaştere perfectă a celeilalte lumi, care este omul" (FranŃois Rabelais,
Pantagruel, 1532). Este vorba despre o educaŃie de tip universal, omul poate să înŃeleagă totul, şi să
explice totul.
Umanismul se integrează în lumea creştină. Erasmus prezintă o nouă ediŃie a Noului Testament
şi a PărinŃilor Bisericii (Sfîntul Augustin şi Sfîntul Ieronim) şi Gargantua îl sfătuieşte pe Pantagruel să
studieze Sfintele Epistole în greacă sau în ebraică deoarece, spune el, "ştiinŃă fără conştiinŃă nu este
decît ruină a sufletului".

B. RASPINDIREA UMANISMULUI

a. Rolul tiparului
Dacă utilizarea hîrtiei, devenită practică curentă în secolul al XlV-lea, permite înlocuirea
progresivă a pergamentului şi dezvoltarea xylografiei (imprimarea cu o placă de lemn gravată în
relief), inventarea tiparului constituie progresul fundamental.
El constă în principal în utilizarea caracterelor mobile din metal, staniu sau plumb, a presei şi
a cernelii. Gutenberg îl pune la punct pentru prima oară la Strasbourg către 1450 şi imprimă primele
cărŃi la Mainz către 1455 (prima fiind o Biblie). Foarte repede, peste două sute de oraşe europene se
înzestrează cu ateliere tipografice, iar producŃia de lucrări tipărite devine considerabilă. Se avansează
cifra de cel puŃin zece milioane de incunabule (lucrări tipărite înainte de 1500). Chiar dacă partea
esenŃială a acestei producŃii râmîne religioasă, tipărirea atrage o scădere a preŃului cărŃii, fapt ce
permite cuprinderea unui public mai larg. Umaniştii profită din plin de această invenŃie pentru a
răspîndi pe o scară mai mare ideile lor.

b. O dimensiune europeană
În Italia, începînd din secolul al XlV-lea (Petrarca, Boccaccio), s-au născut întrebările care vor
constitui umanismul. Oraşele negustoreşti italiene, FlorenŃa, VeneŃia, Genova, cunosc o prosperitate
excepŃională, ceea ce favorizează naşterea mecenatului. Negustori bogaŃi, apoi oameni de stat, pun la
muncă şi întreŃin intelectuali şi artişti. Exemplul clasic îl constituie familia florentină de Medicis, mai
ales Lorenzo Magnificul (el conduce FlorenŃa din 1469 pînă în 1492), care ajută umaniştii creînd
Academia platoniciană a lui Marsilio Ficino şi Pico de La Mirandola.
 Din secolul al XlV-lea, Roma împreună cu papalitatea joacă un rol esenŃial. Călătoria la Roma
devine, pentru umaniştii admiratori ai AntichităŃii, o adevărată obligaŃie.
Umanismul cîştigă cea mai mare parte a Europei. FranŃa unde, încă din secolul al XlV-lea, un
mic grup (Jean de Montreuil, fraŃii Gontier...) se inspiră după modelul italian şi unde Francisc I
creează în 1530, la iniŃiativa lui Guillaume Bude, Colegiul regal (viitorul College de France), dar şi
Anglia (Thomas Morus publică Utopia în 1516), Olanda...
În toate aceste Ńări, umaniştii se regăsesc în cercuri, academii. Ei corespondează între ei, cel mai
adesea în latină, la scară europeană, constituind o internaŃională a gîndirii, adevărată "republică a
literelor".
Olandezul Erasmus, prin cunoaşterea limbilor vechi, prin importanta sa corespondenŃă cu
principalii umanişti europeni, prin neîncetatele sale călătorii în toată Europa şi prin formidabilul
succes (patru ediŃii în timpul vieŃii sale!) al tulburătorului său Elogiul nebuniei (publicat în 1511)
reprezintă "prinŃul umaniştilor".