MINISTERUL EDUCAȚIEI NAȚIONALE

UNIVERSITATEA “1 DECEMBRIE 1918” ALBA IULIA

FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ
SPECIALIZAREA TEOLOGIE PASTORALĂ

Lucrare de seminar

Desfrânarea și lupta împotriva ei

Coordonator – Pr. lect. univ. dr. Oliviu Petru Botoi

Student – Bobar Voicu Daniel Ilie

 Cuprins:

A. Introducere:

▪ Motivaţie
▪ Definiția patimilor şi esența lor
▪ Împărţirea patimilor şi consecinţele lor
▪ Diavolii – creatorii patimilor

B. Cuprins:

▪ Noţiuni generale despre desfrânare

▪ Manifestarea, gravitatea şi urmările pierzătoare ale desfrânării
▪ Mijloace trupeşti şi sufleteşti de luptă împotriva desfrânării precum şi vindecarea ei

C. Încheiere:

▪ Drumul de la desfrânare la sfinţenie: Sfânta Maria Egipteanca

2
 Motivul pentru alegerea temei

Înainte de a trata despre “lupta cu patima desfrânării”, aș vrea să spun ceea ce m-a motivat să
îmi aleg această temă. Am ales să tratez despre patima desfrânării deoarece această patimă constituie
un impact deosebit de grav în viața noastră a credincioșilor. După părerea mea, desfrânarea este o
piedică în viața multora. Alt motiv care m-a determinat să aleg această temă, este citirea unui pasaj
din cartea Problemele vieții la Sfântul Ioan Gură de Aur, în momentul în care se da o tâlcuire la
Proverbe 5, 3: Din buzele femeii desfrânate picură miere; Sfântul Ioan gură de Aur, ne previne să nu
gustăm din această miere, deoarece ea va deveni otravă; în continuare Scriptura ne spune: până la o
vreme îți îndulcește gâtlejul, dar mai târziu o vei găsi mai amară decât fierea cea ascuțită decât
sabia cu două tăișuri ( Proverbe 5, 3-4 ) - aceste cuvinte se referă la căsătorie, deoarece un om dacă
stă necăsătorit până la o vârstă mai înaintată, se aprinde de poftă și cade în păcatul desfrâului.
Se știe că păcatul desfrânării ne împinge spre iad, căci Apostolul ne spune: Să nu ne
desfrânăm, cum s-au desfrânat unii israeliți și într-o singură zi au căzut douăzeci și trei de mii; nici
să-L ispitim pe Domnul, așa cum L-au ispitit unii dintre ei și au pierit de șerpi; nici să cârtiți, așa
cum au cârtit unii dintre ei, și au fost nimiciți de către pierzătorul ( I Corinteni 10, 8-10 ). Ceea ce
trebuie să subliniem că prin aceste cuvinte spuse de către Apostolul Pavel, fiecare dintre noi vom
răspunde pentru faptele săvârșite în viață. Desfrânarea constituie ruptura noastră de feciorie; de
aceea Sfinții Părinți au dus o viață în nevoință și asceză, rupându-se de acest păcat al desfrânării și
păstrând vasul ales al Duhului Sfânt care este fecioria.

I .Introducere:

1.1. Definiția patimilor și esența lor

Patima înseamnă repetarea și întărirea unei boli morale, a unui păcat. Dacă un păcat este o
cădere sufletească o singură dată, patima este o stare definitivă de încălcare a legii morale. Ea nu
este altceva decât pervertirea puterilor sufletului, fiind o stare prin care omul cu sufletul său luptă
împotriva firii1.
Patimile reprezintă nivelul cel mai scăzut unde poate cădea ființa omenească. Scrierea lor in
limba greacă apare sub forma πάθη, arătând că omul este adus de patimi la acea stare de pasivitate în
care omul este “purtat” de patimi. Despre patimă vorbește foarte frumos Sfântul Ioan Scărarul care
1
Ieromonahul Benedict Aghioritul, Patimile şi vindecarea lor, Editura Evanghelios, Bucureşti, 2002, p. 9.

3
spune că “Patima nu se află în fire în chip natural. Căci Dumnezeu nu este făcătorul patimilor”.
Sfântul Ioan Gură de Aur spune “Mulțimea patimilor a intrat în suflet după moartea acestuia (prin
păcat)”. O caracteristică care identifică patimile este faptul că își caută potolirea și nu o poate găsi.
Prin această iraționalitate a lor, patimile țin ființa umană într-un întuneric de nepăsare, neștiință, iar
singura scăpare este întoarcerea către iubirea nemărginită și infinită a lui Dumnezeu2.
Prin venirea patimilor asupra sufletului care era sănătos, aceste patimi strică sănătatea
sufletului de până atunci aducând boală asupra sufletului. Nu poate să existe o fire care să fie în
același timp și bolnavă și sănătoasă. Sfântul Vasile cel Mare explică starea sănătoasă a firii înainte
de a veni boala asupra lui “atunci când sufletul se află în starea lui firească trăiește în lumea
cerească, iar când se află departe de această stare, atunci vine jos (în adâncul pierzării)”3. O
mulțime de patimi/boli pot afecta sufletul căzut al omului atingând diferitele facultăți ale acestuia.
Dacă prin patimă/boală ar fi rănită voința atunci produce furie, nerăbdare, nepăsare, lașitate,
cruzime.

1.2. Împărțirea patimilor și consecințele lor

Cele opt patimi corespund celor șapte neamuri care trebuiau învinse, în afară de Egipt,
cucerit deja, despre care vorbește Deuteronomul: ’’Când Domnul, Dumnezeul tău, te va duce în
țara înspre care mergi ca să o iei în stăpânire și va izgoni dinaintea ta multe neamuri – pe hitiți, pe
ghirgasiţi, pe amoriţi, pe canaaniţi, pe periziţi, pe hiviţi, şi pe iebusiţi, șapte neamuri mai numeroase
și mai puternice decât tine – zice Domnul”. Uneori Sfinții Părinți spun că mândria și slava deșartă
sunt o singură patimă. Trebuie reținut faptul că izvorul celor opt patimi este iubirea egoistă de sine.
Din iubirea egoistă de sine provin toate celelalte patimi 4. După cum există virtuți trupești și
sufletești, prin analogie există virtuți trupești și sufletești. Patimile care se raportează la trup sunt:
setea, foamea, somnul etc.. Mai există și patimi care sunt amestecate din cauza lucrării puterilor
trupești cu cele sufletești.
Referitor la consecințele patimilor trebuie arătat faptul că aceste patimi îl înrobesc pe om
făcând ca acesta să își piardă libertatea. O alta consecință ar fi îmbolnăvirea sufletului deoarece
acesta nu își mai simte harismele sale duhovnicești fiind ca un om care nu poate vedea soarele
atunci

2
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ascetica şi mistica Bisericii ortodoxe, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2002, p. 78.

4
3
Ieromonahul Benedict Aghioritul, op.cit, p. 11.
4
Jean – Claude Larchet, Terapeutica bolilor spirituale, Editura Sophia, Bucureşti, 2006, p. 117.

5
când este ceaţă5. Ultima consecință a patimilor este izgonirea de la lumină și de la Viață care este
Hristos, ne izgonește de la Dumnezeu.

1.3. Diavolii – creatorii patimilor

Trebuie menționat faptul cine sunt creatorii principali ai patimilor, adică diavolii prin care
omul se află mereu înconjurat și încearcă să îl îndemne la păcat şi la patimi. Diavolii îl ademenesc
pe om la păcat prin atacarea minții și îi sugerează păcatul. Creatorii principali ai patimilor îl atacă pe
un monah cu slava deșartă iar apoi cu judecata aproapelui. Foarte important este faptul că diavolii se
războiesc cu sufletul omului, însă rezultatul final al luptei dintre om şi diavol depinde de om.

II .Cuprins:

2.1 Noțiuni generale despre desfrânare

Desfrânarea nu este altceva decât pofta sau satisfacerea fără rânduială și nepermisă de legea
morală a plăcerilor sexuale. Este foarte important să precizăm că folosirea sexualității nu ține deloc
de originea firii umane și că ea a apărut în urma păcatului protopărinţilor. După această cădere,
Adam și Eva s-au unit trupește astfel că l-a început era prezentă fecioria. Ceea ce a urmat acestei
stări din care au căzut Adam și Eva a dus la perpetuarea neamului care este binecuvântată de
Dumnezeu în cadrul Tainei Căsătoriei. În cadrul căsătoriei, desfrânarea constă în folosirea funcției
sexuale în mod necumpătat având un înțeles calitativ și nu cantitativ. Putem vorbi de funcția
sexualității atunci când ea se folosește doar pentru dobândirea plăcerii, fiindcă neagă una dintre
principalele meniri ale funcției sexualității, adică procrearea. Însă trebuie ca în urma acestei uniri de
ordin sexual, să urmeze și o unire de ordin spiritual care să-i ducă la scopul ultim în Împărăția lui
Dumnezeu. De aceea atunci când unirea are loc în afara ordinului spiritual, ea are loc doar pentru
satisfacerea simțurilor. Trebuie menționat faptul că după ființa ei, desfrânarea nu e numai un păcat
de moarte, ci unul dintre cele mai urâte păcate deoarece ea nu se săvârșește în afară de trup, ci chiar
în trupul omului, iar trupul omului este o parte din trupul mistic a lui Hristos (cf. I Corinteni 6, 15-
9). Foarte important este faptul că atunci când acest păcat nu se săvârșește în extern, iar numai în
cuget rămâne tot păcat de moarte6.

5
Ieromonahul Benedict Aghioritul, op.cit, p. 14.
6
Arhidiacon Dr. Ioan Zăgrean, Morala creştină, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă al Bisericii

6
Ortodoxe Române, Bucureşti, 1974, p. 151.

7
 Desfrânarea se poate săvârși: în cuget prin închipuire iar apoi prin cuvinte și fapte; atunci
când desfrânarea se face în afara căsătorie sau mai grav atunci când se face ca în păcatul
sodomiților; desfrânarea mai poate fi simplă atunci când sunt două persoane nelegate prin căsătorie,
incest de două persoane înrudite, adulter când una sau cei doi sunt căsătoriți cu altă persoană și
sacrilegiu când una sau ambele au votul castității. Desfrânarea se opune scopului legat de Dumnezeu
a acestei plăceri, conservarea neamului omenesc. Din cele spuse mai sus vedem cum omul din
chipul frumos pe care îl are devine sclavul plăcerilor și devine asemenea animalelor7.

2.2 Manifestarea, gravitatea și urmările pierzătoare ale desfrânării

Manifestarea acestei patimi constă în punerea pe primul loc a trupului în fața sufletului.
Trebuie menționat faptul că oamenii nu mai cred în iubire veșnică, iar atunci când cineva face
desfrânare crede că o face din dragoste pentru celălalt. În această situație funcția ajunge să
înlocuiască iubirea cu pofta animalică. Patima desfrânării este adesea privită ca o formă de nebunie,
iar Sfântul Vasile cel Mare vede în manifestările acestei patimi fapte săvârșite de un suflet nebun și
turbat8. Această patimă a desfrânării este foarte grea încât pentru cel pătimaș ar fi mai bine să aibă
patima gloriei deșarte, deoarece desfrânarea ori nu se de vindecă, ori cu greu se poate ridica omul
din aceasta la lumină. Gravitatea patimii desfrânării trebuie văzută pentru că ea nu strică doar trupul
său, ci atentează și la alte trupuri pentru a-și satisface plăcerile păcătoase.
Dorința aceasta după desfrânare duce la o poftă a omului continuă și la îndepărtarea de
Dumnezeu. Omul prin desfătarea cu poftele acestea lumești pierde desfătarea care îl ducea spre cele
cerești. Trebuie văzut faptul că după căderea în păcat, omul nu își mai îndreaptă atenția sa spre
Dumnezeu ci spre corpul său pe care îl consideră materie9. Prin această patimă a desfrânării,
facultățile omului sunt în dezechilibru încetând să mai stea pentru a sluji spiritului și sunt puse în
slujba poftei prin care se aseamănă cu animalele. Deosebirea dintre desfrânați și animale constă în
faptul că animalele au perioade scurte și determinate în care perpetuează specia.

7
Mitropolit Dr. Nicolae Mladin, Prof. Diac. Dr. Orest Bucevschi, Prof. Dr. Constantin Pavel, Prof. Diac. Dr. Ioan
Zăgrean, Teologie morală ortodoxă, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă al Bisericii Ortodoxe Române,
Bucureşti, 1979, pp. 425-426.
8
Sf. Vasile cel Mare, Despre a nu ne lipsi de cele lumeşti, omilia XXI, traducere Pr. Prof. Dumitru Fecioru, în volumul
Scrieri. Partea întâi, în volumul Părinţi şi scriitori bisericeşti, vol.17, Editura I.B.M.B.O.R, Bucureşti, 1986, p. 553
apud Diac. Dr. Liviu Petcu, Desfrânarea şi avortul – răni de moarte ale iubirii. O perspectivă a Sfinţilor Părinţi în
actualitate, Editura Fundaţiei Academice Axis, Iaşi, 2008, p. 94,
9
Diac. Dr. Liviu Petcu, Desfrânarea şi avortul – răni de moarte ale iubirii. O perspectivă a Sfinţilor Părinţi în
actualitate, Editura Fundaţiei Academice Axis, Iaşi, 2008, p. 98.

8
 Desfrânarea este cea care îl pune pe Dumnezeu în plan secund, uită de Dumnezeu și Îl neagă
pe Creatorul Său. Gândirea pătimașă nu se îngrijește de cealaltă persoană ci are doar ca rol
satisfacerea proprie căzând în deznădejde. Împotriva acestei patimi a desfrânării pentru a ajunge iar
la statul de fiu a lui Dumnezeu, nu există decât calea înfrânării. Este foarte adevărat că această
patimă a desfrânării a fost, este și rămâne definitiv cauză a degradării ființei umane. Omul care
trăiește în acest cerc al patimii desfrânării, trăiește de fapt în atmosfera asemănătoare iadului, în care
simte iadul ca o flacără pe care încearcă din răsputeri să o stingă. Ca orice patimă ea îl face pe om să
fie rob și să fie condus de diavol spre iad, uitând de Dumnezeu10.
Ca o urmare a desfrânării, cel pătimaș îl vede pe aproapele altfel având o viziune delirantă
din cauza acestei patimi care îl stăpânește. De remarcat este faptul că în discuție cu persoana iubită,
cel pătimaș nu mai vede necazul, suspinul aproapelui, ci se vede doar pe sine cu pretențiile lui.
Desfrânarea pe drept cuvânt după cum am spus nu merită numele de iubire deoarece este o masca a
plăcerilor ascunse care fură cele mai nobile și sincere sentimente pervertindu-le în simple sentimente
pentru satisfacerea poftelor pătimașe. Cel desfrânat trebuie să ia în considerare că toți suntem
mădulare a lui Hristos, iar trupul este Biserica în care sălășluiește sufletul, iar cel care a batjocorit
trupul a batjocorit Biserica. Trebuie să ne ferim de desfrânare deoarece prin ea cel care face această
desfrânare necinstește pe Hristos, prefăcând mădularele lui Hristos în mădulare ale curviei. Păcatul
acesta al desfrânării are consecințe grave deoarece acestea intră și în viața socială ajungând să rupă
familia, să răspândească prostituția și în cele din urmă duce la apariția unor boli. Trebuie precizat
faptul că desfrânarea se pedepsește prin Canoanele 61 Apostolic, Canoanele 7, 62 și 63 ale Sfântului
Vasile cel Mare, Canoanele 4 și 87 ale Sinodului VI-lea Ecumenic.
Pentru a încheia acest capitol mai trebuie precizat pe lângă cele spuse despre urmările acestei
patimi și orbirea minții deoarece nu mai cugetă la cele cerești iar un exemplu este Solomon când a
căzut în păcat, și-a pierdut înțelepciunea ajungând să adore idolii soțiilor sale păgâne. O altă urmare
a acestei patimi ar fi pripirea adică grăbirea unui lucru fără discernământ; nesocotirea adică când
faci un lucru fără să mai ții cont de alte persoane; nestatornicirea atunci când părăsim hotărârile
bune; iubirea de sine prea mare; groaza de moarte, tristețea și disperarea.

10
Ibidem, p.102.

9
2.3 Mijloace trupești și sufletești de luptă împotriva desfrânării precum și
vindecarea ei
Înainte de a trece la mijloacele de luptă împotriva patimilor trebuie precizat faptul că fără
curățirea de această patimă a desfrânării, sufletul omului nu se poate vindeca, însă cu ajutorul
harului dumnezeiesc și cu ajutorul omului se poate face această curățire de desfrânare11. Lupta cu
desfrânarea are loc pe un teren cutremurător și înfricoșător deoarece diavolul caută sa-l atragă pe om
într-un loc lipsit de prezența lui Dumnezeu. În această luptă contra desfrânării primul pas este
eliberarea de obiectul pasiunii iar apoi toate eforturile omului să se îndrepte spre Dumnezeu. De
precizat este faptul că această luptă este îndelungată și de aceea este nevoie de nevoințe fizice,
psihice și duhovnicești. În continuare o să luăm seama de armele trupești pe care un desfrânat le
poate folosi în lupta cu desfrânarea și acestea sunt: rugăciunea, înfrânarea de la mâncare și băutură
peste măsură, căsătoria, iubirea, smerenia, privegherea etc. Foarte frumos vorbește Sfântul Isaac
Sirul când spune: “Nu e cu putință să biruim gândurile rele legate de stârniri trupești, sau e foarte
greu. Unii le numesc săbii cu două tăișuri împotriva noastră. Nu poate fi odihnă din partea lor,
câtă vreme e săturare de pâine, apă, somn și suntem aproape de lucruri care ne stârnesc prin
simţuri”12. În general metodele recomandate de Sfinții Părinți în această luptă cu desfrânarea, este
postul deoarece este cel care disciplinează trupurile. Postul este foarte important în această luptă
cu desfrânarea deoarece are loc o înfrânare trupească dar și duhovnicească 13. Deoarece este o patimă
legată de trup, desfrânarea întoarce funcțiile simțurilor de la menirea lor împotriva lui Dumnezeu.
De aceea este foarte important să ne păzim simțurile deoarece prin ele intră ispitele. Din cele cinci
simțuri, ochiul ocupă un loc important pe unde intră ispitele iar privitul cu poftă după o femeie este
păcat, iar nouă ne este recomandat să nu privim mult și des după cineva. O altă poartă de intrare a
ispitelor este simțul auzului prin care luăm contact cu vorbe murdare, urâte înaintea lui Dumnezeu,
iar prin auzirea unor cuvinte josnice pot prinde rădăcini în sufletul celui care le aude. Pipăitul și
mirosul sunt simțuri care cu greu poți ieși din robia lor, dar însă cu o decență în gesturi și cu o
îmbrăcăminte adecvată le poți birui14. Un mijloc eficient de a lupta acestor simțuri și
implicit

11
Ieromonahul Benedict Aghioritul, op.cit, pag. 31.
12
Sf. Isaac Sirul, Cuvinte către singuratici, recent descoperită, cuv.31, studiu introductiv şi traducere de diac. Ioan I. Ică
jr., Editura Deisis, Sibiu, 2003, p. 432.
13
Drd. Liviu Petcu, Patima desfranarii si biruirea ei în viziunea spiritualităţii ortodoxe, în Mitropolia Ardealului, serie
nouă, anul XVIII iulie-septembrie, Editura Andreiana, Sibiu, 2008, p. 198.

1
0
14
Diac. Dr. Liviu Petcu, Desfrânarea şi avortul – răni de moarte ale iubirii. O perspectivă a Sfinţilor Părinţi în
actualitate, Editura Fundaţiei Academice Axis, Iaşi, 2008, p. 125.

1
1
desfrânării, este căsătoria deoarece nu mai duce la umblarea după alte femei dar există şi a doua cale
acea prin asumarea stării de monah și retragerea în pustiu pentru a fi ferit de această patimă15.
Referitor la mijloacele sufletești de a lupta împotriva desfrânării trebuie menționate
rugăciunea stăruitoare, privegherea și citirea Sfintei Scripturi adică meditarea duhovnicească. Un
bun mijloc de a alunga desfrânarea din mintea noastră este rugăciunea în fața icoanelor. Un alt
remediu pentru a lupta contra desfrânării este aducerea aminte de moarte, frica de Dumnezeu. Tot ca
un leac împotriva desfrânării este și curățirea inimii deoarece gândurile rele pornesc din inimă.
Trebuie menționat faptul că există această patimă a desfrânării i se opune o înfrânare generală care
oprește nu numai patima desfrânării ci și toate celelalte patimi 16. Oricât am încerca noi prin puterile
noastre să luptăm acestei patimi, este de prisos dacă nu avem ajutorul lui Dumnezeu. De aceea prin
rugăciunile noastre stăruitoare cerem de la Dumnezeu întărire și sprijin în această luptă, deoarece
suntem slăbiți de puteri în urma acestui impact atât de violent. Ultima armă pe care o folosim în
această luptă este smerenia deoarece primim aceste ispite dar cu ajutorul harului dumnezeiesc și cu
efortul nostru biruim definitiv dușmanul diavol.

III . Încheiere:

Drumul de la desfrânare la sfințenie: Sfânta Maria Egipteanca

În acest ultim capitol al lucrării mele voi încerca să vorbesc puțin despre Sfânta Maria
Egipteanca care în urma unei vieți desfrânate, păcătoase, ajunge prin pocăință să urce toate treptele
desăvârșirii fiind încununată cu sfințenie și prăznuită pe 1 aprilie în Biserica Ortodoxă. Sfânta Maria
Egipteanca potrivit surselor a trăit prin secolele IV și V. Tradiția ne spune că s-a născut într-un sat
din Egipt, însă din cauza plăcerilor lumești pleacă din sânul familiei în Alexandria, deoarece în acea
perioadă era unul din marile metropole ale lumii unde trăiau numai oameni bogați. Din cauza
diavolului dar și a ispitelor foarte puternice la acea vreme, ajunge să ia calea păcatului, pierzaniei
trăind în această mocirlă a desfrânării greu de suportat.
Drumul acestei căi a păcatului se sfârșește odată cu plecarea ei din Alexandria la Ierusalim
cu vaporul unde petrece pe vas numai în desfrânare, dar o simplă curiozitate a împins-o să intre în
biserica ”Înălțarea Sfintei Cruci” din Ierusalim. Însă încercând din toate puterile să intre în biserică

15
Ibidem, p.131.
16
Sfântul Petru Damaschinul, Filocalia, vol.5, traducere din greceşte de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Editura Institutului

1
2
Biblic şi de Misiune Ortodoxă al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2011, p. 235.

1
3
nu poate dându-și seama că aceasta se întâmplă din cauza vieții ei păcătoase parcă trezindu-se din
acel somn de până atunci. Cum în suflet era aprinsă o scânteie merge la icoana Maicii Domnului din
curte și se roagă pentru a o lăsa să intre în biserică iar când se închină la lemnul Sfintei Cruci își dă
seama că trebuie să își refacă viața de până atunci.
Având doar vârsta de 30 de ani, hotărăște să-și îndrepte viața sa numai lui Dumnezeu pentru
a primi iertare pentru păcatele sale, părăsind din acel moment viața aceasta păcătoasă mergând în
pustiul Iordanului. Tradiția ne spune că a trăit acolo 47 de ani, fiind izolată de lume, în post și
lacrimi fierbinți adresate lui Dumnezeu. În acele locuri era și o mănăstire închinată Sfântului Ioan
Botezătorul, iar acei călugări aveau obișnuința ca din prima duminică a Postului Mare când se
împărtășeau, și până la Duminica Floriilor să se retragă în pustie. Între acești călugări era cineva cu
numele Zosima care a întâlnit-o pe Maria Egipteanca și care i-a povestit toată viața ei 17. Zosima este
cel care o Spovedește și o Împărtășește, iar peste un an vine iar să o Împărtășească, dar însă îi
găsește trupul mort pe care îl îngroapă.
Ceea ce am arătat prin scurta prezentare a vieții Cuvioasei Maria Egipteanca, trebuie să ne
dea la fiecare dintre noi de gândit deoarece din ultima treaptă a decăderii morale ajunge să trăiască
47 de ani pentru Hristos într-o viață de pocăință adevărată și de smerenie, de aceea este așezată de
Biserică în rândul sfinților. Nu există morală mai frumoasă pentru noi decât aceasta a Sfintei Maria
Egipteanca, deoarece păcatul este prezent în fiecare dintre noi și ne împiedică în această cale a
urcării pe treptele desăvârșirii. Din cele spuse în capitolele precedente trebuie subliniat faptul că
printr-o pocăință adevărată, orice păcătos se poate întoarce la Dumnezeu. Mai concludent este și
Pilda Fiului Risipitor care prin acele cuvinte dar spuse din inimă și dorința de a nu mai sta în acest
păcat este primit cu brațele deschise. De aceea fiecare dintre noi trebuie să lăsăm această patimă a
desfrânării, precum și orice altă patimă, să părăsim viața păcătoasă de până acum așa cum a făcut și
Sfânta Maria Egipteanca și a urmat căii celei adevărate care a încununat-o cu aureola sfințeniei.

CONCLUZII:

Omul poate să piardă Împărăția lui Dumnezeu, prin căderea în patimă. Desfrânarea
constituie o patimă deosebit de ucigătoare pentru sufletul omului. Desfrânarea strică un suflet
sănătos, îmbolnăvindu-l și făcându-l să piardă starea de fericire veșnică. Originea desfrânării apare o
dată cu evenimentul căderii Protopărinţilor noștri Adam şi Eva - cu toate că Părintele Cleopa, ne
17
Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Predici la Duminici, la Praznice Împărăteşti şi ale Maicii Domnului, La Sfinţi mari şi
la sfinţi români; Predici ocazionale şi la înmormântări, ediţia a III-a, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă
al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2010, p. 305.

14
spune despre Adam și Eva ca au plâns foarte mulți ani la poarta raiului, cerând îndurare de la
Dumnezeu, dar cu toate acestea ei nu s-au cunoscut trupește.
În momentul în care o persoană practică desfrânarea uită de Dumnezeu şi îl pune pe locul
doi. Am putea asemăna păcatul desfrânării cu orbirea în care a căzut Lucifer din cauza mândriei. Se
întâmplă de foarte multe ori, după păcatul desfrânării să cădem în deznădejde, deoarece această
patimă “ucigătoare” ne îngreuiază sufletul, precum își întinde caracatița tentaculele sale.
Lupta desfrânării este provocată de diavol, deoarece diavolul se încuibează în cel care aderă
la această patimă și îl împinge în cele mai întunecate locuri. Diavolul intervine numai acolo unde
lipsește Dumnezeu din viața persoanei respective - nu trebuie să înțelegem greșit această afirmație;
Dumnezeu poate lipsi din viața noastră în momentul în care noi Îl alungăm prin săvârșirea patimilor
ucigătoare de suflet.
Căsătoria este calea prin care putem scăpa de păcatul desfrânării. Cel mai bun exemplu în
lupta cu desfrânarea, îl constituie Sfânta Maria Egipteanca, care a dus o viață plină de desfrânare iar
în momentul în care a conștientizat gravitatea acestui păcat, a mers în pustie, nădăjduind în mila și
ajutorul lui Dumnezeu care face să răsară soarele peste cei buni şi peste cei răi. Să nu uităm că în
lupta cu desfrânarea, avem două elemente de bază: rugăciunea și postul - numite de Sfântul Apostol
Pavel: aripi ale sufletului.

15
 BIBLIOGRAFIE

A. GENERALĂ
Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului si de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, Bucureşti, 2005.

B. IZVOARE
PETCU, Liviu, Desfrânarea şi avortul – răni de moarte ale iubirii. O perspectivă a Sfinţilor
Părinţi în actualitate, Ed. Fundaţiei Academice Axis, Iaşi, 2008.
Sf. Isaac SIRUL, Cuvinte către singuratici, recent descoperită, cuv.31, studiu introductiv şi
trad. de Ioan I. ICĂ Jr., Ed. Deisis, Sibiu, 2003.
Sf. Petru DAMASCHINUL, Filocalia, vol.V, trad. din greceşte de Pr. Prof. Dumitru
STĂNILOAE, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2011.
Sf. Vasile CEL MARE, Despre a nu ne lipsi de cele lumeşti, omilia XXI, trad. Pr. Prof.
Dumitru FECIORU, în volumul Scrieri, în volumul PSB, vol.17, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1986.

C. ARTICOLE ŞI STUDII
AGHIORITUL, Benedict, Patimile şi vindecarea lor, Ed. Evanghelios, Bucureşti, 2002.
LARCHET, Jean – Claude, Terapeutica bolilor spirituale, Ed. Sophia, Bucureşti, 2006.
Nicolae, MLADIN; Orest, BUCEVSCHI; Constantin PAVEL; Ioan, ZĂGREAN, Teologie
morală ortodoxă, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1979.
PĂCURARIU, Mircea, Predici la Duminici, la Praznice Împărăteşti şi ale Maicii Domnului,
La Sfinţi mari şi la sfinţi români; Predici ocazionale şi la înmormântări, ediţia a III-a, Ed.
IBMBOR, Bucureşti, 2010.
PETCU, Liviu, ,,Patima desfrănârii şi biruirea ei în viziunea spiritualităţii ortodoxe”, în M.A.,
XVIII, iulie-septembrie, Ed. Andreiana, Sibiu, 2008.
STĂNILOAE, Dumitru, Ascetica şi mistica Bisericii Ortodoxe, Ed. IBMBOR, Bucureşti,
2002.
ZĂGREAN, Ioan, Morala creştină, Ed.IBMBOR, Bucureşti, 1974.

16
17