Alecsandri

făclia de galbenă ceară

pe-i ardea,
dură veche, aruncat afară,
l cel vecinic Groz-acum zăcea;
l nime, nime nu plângea!

prejuru-i trist, cu-nfiorare,

ta.
u cruce; alţii, de mirare,
a gură capul clătina
ngă dânsul, îşi şopteau aşa

Groza cel vestit în ţară

e-ncruntat!
roza, cel ce ca o fiară,
o grijă de negrul păcat,
e multe şi lege-a călcat!"

ag atunce, cu o barbă lungă,

mergând,
oi bani netezi din vechea sa pungă,
rt îi puse, mâna-i sărutând,
cruce şi zise plângând:

buni! an iarnă bordeiu-mi arsese,

er cumplit
mi cu pruncii pe câmp rămăsese.
nici de hrană, nici ţol de-nvelit,
utere!... eram prăpădit!

am altâ din mila cerească

uri,
tinul ăsta, Domnu-1 odihnească!
alb ca iarna în deal se ivi
e de mine calul îşi opri.

e, îmi zise, n-ai grijă, române,

ărbătesc;
umperi haine, şi casă, şi pâine..."
ci copiii-mi ce-1 tot pomenesc,
uni! de atunce în tihnă trăiesc."

nd mortul, bătrânul moşneag

duse cu-al său vechi toiag.
-n zgomot strigă, plin de jale:
eu să ierte păcatele sale!"