TENDINȚE NOI ÎN ISTORIOGRAFIA MONDIALĂ

PRIVIND ISTORIA TĂTARILOR

Tasin Gemil

Așa cum am mai subliniat, istoria tătarilor a fost și, din păcate, este și acuma una dintre
cele mai atacate și falsificate teme din istoriografia universală. Cred că nu mai este nevoie să
explic din nou motivele politice ale abordării într-un mod cu totul neștiințific a istoriei
tătarilor de către istorici străini, în primul rând de către cei din spațiul rusesc. Cauzele politice
care explică denaturarea voită, agresivă a trecutului tătarilor de către mulți istorici ruși și
susținători ai lor din alte țări sunt legate de atitudinea consecvent antirusă a poporului tătar,
în general, și de însemnătatea geostrategică a spațiului istoric tătar.
Ca număr, tătarii reprezintă a doua etnie, după slavi, din Federația Rusă. Potrivit
statisticilor oficiale din perioada sovietică, numărul tătarilor din Rusia ar fi de circa 6 milioane
de oameni1. Dar, conform unor memorii adresate relativ recent autorităților din Republica
Tatarstan, populația tătară din Federația Rusă ar fi de circa 15 milioane, iar numărul total al
tătarilor din lume ar fi de peste 20 de milioane 2. Nivelul de cultură al tătarilor din Rusia a fost
și a rămas tot pe locul doi, după ruși. Tendința actuală a conducerii de la Moscova este de a
reduce atât ponderea numerică, cât și prestigiul cultural al tătarilor, nu numai prin falsificarea
datelor statistice, ci și prin încurajarea pretențiilor și naționalismelor locale ale rudelor lor
apropiate (bașchiri, nogai, uzbeci, kazahi etc.). O dovadă grăitoare în acest sens este și
proiectul rusesc de ridicare la Samara, în viitorul apropiat, a unei statui a lui Timurlenk, care
este principalul distrugător al celui mai mare stat tătăresc din istorie – Hoarda de Aur (Statul
de Aur). Teritoriul actual al Federației Ruse este compus în cea mai mare parte din ceea ce în
trecut a fost numită Deșt-i Kîpceac (Stepa Kîpceacă), care a fost locuită mai multe sute de ani
de strămoșii tătarilor, de kîpceaci, care sunt cunoscuți în istorie și sub numele de cumani.
Ulterior, în aceleași regiuni s-a format și s-a dezvoltat marele stat tătar Hoarda de Aur (1242-
1502) și apoi hanatele tătare de Kazan, Crimeea, Astrahan, Nogai, Siberia ș.a. (sec.XV-XVIII).
Statul rus centralizat în jurul Moscovei s-a constituit și s-a consolidat cu sprijinul direct al
tătarilor și pe baza modelului Hoardei de Aur.
Începând cu anii 1220, când cronicarii ruși au notat primele știri despre tătari, istoriografia
rusă i-a calomniat și defăimat pe tătari, în continuu și în mod sistematic, până în zilele
noastre. Cronicarii vechi și istoricii ruși moderni, inclusiv cei actuali, sunt în principal cei care
au format și au accentuat imaginea negativă a tătarilor. Prin ei s-au răspândit apoi aceste
clișee oribile în întreaga lume. Scopul politic al acestei campanii obsesive și perverse era și

1 Vezi Tatar Entsiklopedja Süzlygy, Kazan, 2002, p.821.

2 Comunicări personale (tatarlar..kmp@gmail.com/07.01.2022/12:18 PM și 11.01.2022/10:32AM). Documentele sunt

datate la 20.01.2016 și 07.01.2022.

1
este cât se poate de evident, anume negarea rolului predominant pozitiv al tătarilor în istoria
rusă veche și justificarea programului rus de cotropiri în spațiul tătăresc din Eurasia. S-a ajuns
până acolo încât, la 9 august 1944, a fost adoptată o rezoluție specială a Comitetului Central
al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice prin care era interzisă cercetarea și studierea
istoriei Hoardei de Aur și a hanatelor tătărești moștenitoare ale acesteia 3. Al Doilea Război
Mondial era atunci în plină desfășurare, iar conducerea regimului stalinist hotâra că este de
mai mare importanță interzicerea cunoașterii istoriei și culturii tătare, decât concentrarea
atenției pe desfășurarea Războiului Mondial. Reamintim faptul că, la 18 mai 1944, deci tot în
plin Război Mondial, tătarii din Crimeea fuseseră deportați în masă, până la unul, din țara lor
strămoșească. Nu au fost cruțate nici măcar familiile celor care obținuseră medalii și ordine
pentru acte de bravură în lupte, inclusiv Steaua de Aur și titlul de Erou al Uniunii Sovietice.
Kremlinul a fost complexat mereu de faima Hoardei de Aur și a refuzat cu îndărătnicie să
recunoască rolul fundamental constructiv pe care l-au avut tătarii în devenirea istorică a
Rusiei. Orgoliul imperial rus nu iartă tătarilor faptul că ei au fost singurii din istorie care au
îngenuncheat Rusia timp de aproape trei sute de ani. De aici și reacția de ostilitate
vehementă a Rusiei față de tătari, dușmănie care se manifestă în toate formele, inclusiv în
zilele noastre, când regimul putinist a reluat și a pus în practică și planurile țariste de
(re)ocupare armată a vechilor țări tătărești.
Din fericire, în ultimele decenii, unii dintre istoricii occidentali au început să se elibereze din
mrejele istoriografiei ruse și să caute singuri adevărul istoric despre tătari și relațiile lor cu
alte popoare, în primul rând cu rușii. Una din primele cărți cu adevărat științifice despre
relațiile dintre tătari și ruși a fost cea a istoricului american Charles J.Halperin, publicată în
1985, în care concluzia autorului era : „Deși pare greu de măsurat, contribuția Hoardei de Aur
la dezvoltarea Rusiei este, evident, foarte mare. Distrugererile din timpul cuceririlor nu pot fi
calculate, dar la fel de greu de evaluat este și bogatul comerț care a luat apoi amploare,
întreținut cu grijă de Hoarda de Aur. Sub protecție mongolă, Biserica Ortodoxă Rusă a crescut
enorm în bogăție și influență. Este dificil de stabilit cu exactitate rolul pe care l-a jucat Hoarda
în dezvoltarea Moscovei și în unificarea Rusiei, dar este clar că Moscova a adoptat o serie de
instituții tătare pentru consolidarea puterii sale și pentru expansiunea sa de mai târziu” 4.
Același istoric nota, tot ca o concluzie generală, și faptul că apropierea istoricilor ruși de
problematica relațiilor dintre cnezatele rusești și statul tătar Hoarda de Aur este profund
greșită, deoarece, în realitate, „evoluția birocrației Hoardei, întreaga sa politică externă,
precum și politica internă au avut consecințe de o însemnătate enormă pentru Rusia și
trebuie să fie parte a oricărei viziuni coerente asupra acelor vremuri ”5.
Ulterior au apărut și alte lucrări dedicate Hoardei de Aur și altor state genghishanide 6. Acești
oameni de știință au început să înlăture tot mai mult vechile stereotipuri care îi prezentau pe

3 Rafael Khakimov, „Predislovie”, Zolotaja Orda v Mirovoj Istorii, eds. R.Khakimov, I.Mirgaleev, R.Hautala ș.a.,
Institut Istorii im.Ș.Mardzani Akademii Nauk Respubliki Tatarstan, Tsentr Issledovanij Zolotoj Ordy i Tatarskikh
Kanstv im.M.A.Usmanova, Kazan 2016, p.3.

4 Charles J.Halperin, The Mongol Impact on Medieval Russian History. Russia and the Golden Horde, Indiana
University Press, Bloomington, 1985, p.129.

5 Ibidem, p.128.

2
mongoli (tătari) doar ca prădători, ucigași, distrugători, și să caute să înțeleagă modul în care
mongolo-tătarii, în general, și Hoarda de Aur, în special, s-au putut organiza ca un stat
imperial bine articulat, dezvoltat și puternic, în măsură să înfluențeze major istoria întregii
lumi. În aceste lucrări și în altele asemănătoare sunt aduse foarte multe informații,
argumente, idei de natură să ofere o altă imagine a istoriei tătare, o istorie reală, ignorată
până acuma în mod deliberat, mai întâi de istoricii ruși, apoi și de alții, inclusiv români.
Dincolo de distrugerile și omorurile, într-adevăr multe, cauzate de războaiele de agresiune,
sunt relevate acum și efectele, consecințele esențial pozitive asupra întregii omeniri ale
activităților bogate pe multiple planuri ale statelor conduse de dinastia genghishanidă.
Istoricii occidentali descoperă acum, mai bine zis, acceptă abia acum realitatea istorică că un
stat neuropean și necreștin, mai exact spus statul turco-musulman (tătar) Hoarda de Aur a
ajuns, în secolele XIII-XIV, la un nivel de dezvoltare pe care statele europene creștine le-au
putut atinge mult mai târziu, abia în epoca modernă. Este vorba aici, de fapt, de un curent
nou de reabilitare a rolului Asiei în istoria și cultura Europei și, implicit, în cea a Americii, rol
minimalizat până în prezent în mod voit, mai întâi din motive religioase, apoi pentru a
justifica politica colonialistă a marilor state europene creștine împotriva Asiei și Africii
necreștine7.
Dar, o problemă majoră, pe care cel puțin unii dintre autorii amintiți aici nu au tratat-o cu
atenția cuvenită, o reprezintă titlurile acestor cărți. Toate aceste lucrări se referă de la
început exclusiv la mongoli, niciuna nu are în vedere, nici măcar în subsidiar, numele
tătarilor8. După părerea mea, este vorba aici de o cursă abilă întinsă de istoriografia
naționalistă rusă actuală, în care istorici de bună credință din Occident și nu numai au căzut
cu ușurință. Potrivit rezoluției bolșevice din august 1944, adoptată din ordinul lui Stalin, la
care ne-am referit mai înainte, numele tătarilor a ajuns iarăși la interdicție, chiar în zilele
noastre, dar de această dată în istoriografia occidentală! În cărțile menționate aici se vorbește
mult de mongoli, ca și cum ei ar fi constituit un „imperiu național”, adică un imperiu fondat,
condus și populat numai de mongoli sau majoritar de mongoli. Or, se știe prea bine, inclusiv și
de autorii menționați, că Djuci, fiul cel mai mare al lui Genghiz han, a primit de la tatăl său

6 Vezi unele dintre cele mai importante cărți în acest sens: Jack Weatherford, Genghis Khan and the Making of the
Modern World, Crown Publishing Group – Random House, 2004; trad.în limba română de A. Popescu, Editura
Corint, București, 2017; Peter Jackson, The Mongols and the West, 1221- 1410, Harlow, 2005; Virgil Ciocîltan, The
Mongols and the Black Sea Trade in the Thirteenth and Fourteenth Centuries, Leiden: Brill, 2012; Denis Aigle, The
Mongole Empire between Myth and Reality: Studies in Anthropological History, Leiden -Brill, 2014; R.Khakimov,
M.Favereau, V.Trepavlov, I.Mirgaleev, R.Hautala (eds.), The Golden Horde in World History, Kazan, 2017; Peter
Jackson, The Mongols & The Islamic World. From Conquest to Conversion, Yale University Press, New Haven and
London, 2017; Thomas T.Allsen, The Steppe and the Sea: Pearls in the Mongol Empire, Philadelphia: University of
Pennsylvania Press, 2019; Marie Favereau, The Horde. How the Mongols Changed the World, The Belknap Press of
Harvard University Press, Cambridge-Massachusets, London-England, 2021; Alexander V.Maiorov, Roman Hautala
(eds.), The Routledge Handbook of the Mongols and Central-Eastern Europe. Political, Economic and Cultural
Relations, London and New York, 2021).

7 Marshall G.S. Hodgson, Rethinking World History. Essays on Europe, Islam and World History, Cambridge University
Press, New York, 1993; John M.Hobson, The Eastern Origins of Western Civilisation, Cambridge University Press,
2004 (Online-2009).

8 Singura excepție din această enumerare (vezi nota 6) este cartea The Golden Horde in World History, apărută sub egi-
da Academiei de Științe a Republicii Tatarstan, Institutul de Istorie Șehabeddin Mardjani din Kazan, în 2016 (editie
în limba rusă) și în 2017 (editie electronică în limba engleză).

3
imensa stepă kîpceacă și doar patru minggani de mongoli, adică patru unități militare de câte
o mie de oșteni. Numele acestor unități sunt bine cunoscute și sunt pomenite cu cinste ca
fondatoare ale Hoardei de Aur. Dar, Hoarda de Aur, constituită ca stat separat în 1242 9, se
întindea de la Irtîș la Dunăre, având circa 9-10 milioane km 2 și o populație estimată la 15-20
milioane de locuitori. Este adevărat, cele câteva mii de persoane de etnie mongolă sunt
acceptate ca întemeietoarele oficiale ale acestui uriaș stat eurasiatic, tot ele au reprezentat și
pătura lui conducătoare. Dar, mongolii ”reprezentau doar o picătură în oceanul de kîpceaci
supuși” din Hoarda de Aur 10. Curând, cea mai mare parte a populației Hoardei de Aur, inclusiv
și îndeosebi aristocrația mongolă, a fost islamizată și turcizată (kîpceachizată). La sfârșitul
veacului al XIII-lea, numele de mongol dispăruse practic din viața cotidiană a Hoardei de Aur.
Europenii, mai bine zis occidentalii, cunoșteau acest stat și populația lui sub numele de
Tartar, iar în sursele de sorginte islamică Hoarda de Aur este numită hanat/sultanat
kîpceac,iar locuitorii ei Tatar ( ‫ )ططر‬sau Turci (Etrak). Diversele etnii din Hoarda de Aur, între
care kîpceacii erau cei mai mulți, numite de străini (exonim) cu denumirea generică de
„tatar/tartar”, se recunoșteau între ei cu numele propriu de neam sau de trib (endonim).
Doar pătura subțire a conducătorilor era de origine mongolă. Cum se poate vorbi atunci de un
stat mongol?! Mai mult, autorii amintiți vorbesc de stat mongol și de state mongole chiar și în
secolul al XIV-lea și în cele următoare, inclusiv în cazul hanatelor desprinse din Hoarda de Aur
în secolul al XV-lea, când și acei puțini mongoli fuseseră asimilați de multă vreme de masa
turco-islamică, adică de tătari. Este vorba aici de o ignorare voită, chiar de o sfidare a
poporului tătar, căruia îi aparține istoric și de drept Hoarda de Aur și statele formate ulterior
pe teritoriile acesteia. Baza poporului tătar actual o reprezintă kîpceacii (cumanii), care erau
locuitorii majoritari din Hoarda de Aur. La începutul secolului al XIV-lea, poporul tătar actual
era format, ca unul turco-musulman, iar limba kîpceacă, numită și lingua comanescha (limba
cumanică), era comună tuturor locuitorilor din Hoarda de Aur, inclusiv pentru pătura
conducătoare de origine mongolă, fiind de fapt limba de comunicare (lingua franca) a acestui
stat uriaș și multietnic. Limba kîpceacă sau tătara veche devenise și limba unei culturi
imperiale de tip urban, în care au fost create multe și valoroase opere literare, filosofice,
etice, didactice ș.a. legate strâns de spiritul elevat din marile centre islamice ale vremii, în
primul rând Cairo, Damasc și Halep. Sunt convins că toate aceste adevăruri istorice sunt
cunoscute bine, chiar în profunzime și în detaliu, și de autorii avuți în vedere aici. Atunci, de
ce această atitudine cu totul neștiințifică în abordarea și tratarea unei teme care are, într-
adevăr, o legătură deosebit de puternică cu istoria Rusiei?! Tătarii și, îndeosebi, Hoarda de
Aur au reprezentat și reprezintă chiar o obsesie a istoricilor ruși, pentru că nici o altă putere

9 Există și părerea că Hoarda de Aur s-ar fi format în 1225, când Djuci a luat în primire Deșt-Kîpceac (Vladimir
Trepavlov, „The Formation of the Ulus of Jochi”, The Golden Horde in World History, Kazan, 2017, p.137).

10 Tatar History and Civilisation, Istanbul, 2010, P.94 (Iskander Izmailov, Mirqasim Usmanov). Iar Istoricul ruso-ameri-
can George Vernadsky, care nu era un fan al tătarilor, recunoștea că mongolii reprezentau abia 1% din populația
Hoardei de Aur și au preferat să rămână nomazi, pe când mare parte a locuitorilor acestui mare stat trecuse la seden -
tarism. George Vernadski cred că era mai realist decât istoricii din Kazan, citați mai sus, având în vedere și triburile
de origine mongolă așezate între hotarele Hoardei de Aur (George Vernadsky, Moğollar ve Ruslar, çev. Eșref Beng Öz-
bilen, Selenge Yayınları, Istanbul, 2005, p.165). Potrivit cronicarului chinez al statului Khitan (sec.XII-XIII), Yeh
Lung-li, triburile cele mai numeroase de mongoli erau compuse din 200-300 familii (1000-1500 persoane), iar cele mai
mici din 50-60 familii (250-300 persoane) (Rafael Khakimov, „The Population of the Ulus of Jochi and the Develop-
ment of the Medieval Tatar Ethnos”, The Golden Horde in World History, Kazan, 2017, p.284, n.3).

4
străină, în afară de cea tătară, nu i-a stăpânit pe ruși în întregime, în toată istoria lor de până
azi. Să fie oare o nouă concesie făcută Rusiei?! Mongolii sunt departe, iar Mongolia nu este
implicată în problematica atât de complicată astăzi dintre Rusia și Occident, pe când tătarii,
cei din Crimeea în mod special, sunt parte integrantă a actualei „crize ucrainene”.
După publicarea cărții noastre Tătarii. Relații cu otomani și români, Editura Presa
Universitară Clujeană, 2021 (430 pag.), au apărut două lucrări exact pe tematica Hoardei
de Aur și care din titlu anunță că se referă la Hoarda de Aur ca stat mongol 11. Aceste cărți
se adaugă la cele care, în ultima vreme, sunt de natură să schimbe radical viziunea asupra
istoriei acestui mare stat12. Cele două volume apărute recent completează, nuanțează și
confirmă ceea ce am afirmat, de peste 30 de ani, în privința istoriei Hoardei de Aur, pe care
noi o tratăm însă ca un stat tătar sau turco-musulman. Din păcate, autorii pe care îi avem
în vedere aici, îndeosebi Marie Favereau, aplică pentru toată istoria Hoardei de Aur și
chiar pentru epoca post Hoarda de Aur eticheta Yeke Mongol Ulus (Marea Națiune
Mongolă). O asemenea apreciere a fost valabilă doar o scurtă perioadă (mai puțin de 50 de
ani), la început, mai precis până în a doua jumătate a secolului al XIII-lea, când „marea
națiune mongolă”, care de fapt era o „mică minoritate mongolă”, a fost relativ repede
asimilată în marea masă de supuși turco-musulmani, în primul rând kîpceaci.
Unii dintre acești autori, între care și Marie Favereau, au legături strânse cu Institutul
de Istorie „Șehabeddin Merdjani” al Academiei de Științe a Republicii Tatarstan, unde
sunt prețuiți și respectați. Acest Institut a inaugurat cu ceva ani în urmă și promovează cu
succes proiecte de cunoaștere aprofundată a istoriei și culturii tătare, în primul rând prin
Centrul pentru studierea istoriei Hoardei de Aur și a hanatelor tătare ”Mirkasim
Usmanov”. Centrul publică trimestrial trei reviste științifice de specialitate, precum și
numeroase volume, inclusiv și îndeosebi în cadrul seriilor: „Tartaria Magna”, „Yazma
Miras” (Textual Heritage), „Bibliotheca Tatarica”, iar dna M.Favereau este implicată
direct în unele din aceste publicații. Deci, este practic imposibil să apelăm aici la prezumția
de necunoaștere exactă a informațiilor istorice13. Dna M.Favereau atribuie însă mongolilor
toate realizările, într-adevăr remarcabile, ale Hoardei de Aur (Statul de Aur), chiar dacă
aceștia reprezentau doar grupul restrâns al dinastiei conducătoare și fuseseră asimilați
repede de masa kîpceacă a populației. Este ca și cum zici că Imperiul spaniol condus de
dinastia Habsurgică (1519-1700) era un stat german și nu unul spaniol, iar tot ceea ce a
făcut această mare putere este opera germanilor. Aceeași logică ar fi valabilă și în cazul
istoriei Iranului, care, între secolele XI și XX, a fost condus, în cea mai mare parte a
perioadei, de dinastii de origine turcă (turkmenă), între care cei mai cunoscuți au fost
Safevizii (1501-1736). Dar, nimeni nu spune că în acea vreme Iranul era un stat turc
(turkmen), deoarece, cu timpul, acești conducători turci/turkmeni s-au topit în masa
persană a țării, iar Iranul a rămas permanent un stat persan. Exemplele de acest gen pot fi

11 Vezi Marie Favereau, The Horde. How the Mongols Changed the World, The Belknap Press of Harvard University
Press, Cambridge, Massachusetts, London, 2021 (377 pag.); Alexander V. Maiorov, Roman Hautala (eds.), The
Routledge Handbook of the Mongols and Central-Eastern Europe: Political, Economic and Cultural Relations, New
York, 2021 (524 pag.).

12 Vezi nota 6.

13 Marie Favereau recunoaște și ea, chiar în partea introductivă a cărții sale (p.2), faptul că ”Istoricii cunosc acest regim
puternic și influent sub numele de Hoarda de Aur sau Hanatul Kîpceac”. Dar, această recunoștere este făcută doar o
singură dată în întreaga carte, probabil ca o măsură de precauție.

5
multiplicate. Același proces de asimilare a avut loc și în Hoarda de Aur, unde, după cum am
subliniat în mod repetat, pătura conducătoare mongolă s-a pierdut repede în masa turco-
musulmană (tătară). Dar, numai în cazul Hoardei de Aur se afirmă că aceasta a rămas,
totuși, un stat mongol, deși și conducătorii lui de origine mongolă se turcizaseră și
deveniseră musulmani.
Masa producătorilor, negustorilor, a contribuabililor, a funcționarilor de stat, învățaților
și a armatei din Hoarda de Aur era constituită din nemongoli, în primul rând kîpceaci
(cumani). Or, Marie Favereau sugerează că erau mongoli și cei care creșteau animale, și cei
care munceau pe câmp sau în ateliere, erau dregători de stat mici sau mari, aveau prăvălii
sau mergeau cu caravanele, trăiau în corturi de pâslă în stepă sau în case de cărămidă în
orașe, mânuiau pana sau lăuta, erau ostași sau simpli supuși. În viziunea Mariei Favereau,
viața cotidiană din Hoarda de Aur era animată numai de mongoli, ceea ce este total
contrară realității istorice. Doar cnezatele rusești supuse și locuitorii lor ruși se bucură de
atenția specială a acestei autoare.
Dacă toate înfăptuirile, cu adevărat mărețe ale Hoardei de Aur, s-ar fi datorat exclusiv
mongolilor, cum insinuează dna M.Favereau și cei care gândesc ca ea, atunci de ce mongolii
de atunci nu au lăsat un popor și un stat național moștenitor, comparabil cu statele
naționale ale celorlalte popoare fondatoare de imperii, începând cu persani, chinezi și
romani (italieni), până la arabi, germani, turci, englezi și ruși?! Mongolia actuală este
departe de locurile în care a existat Hoarda de Aur, iar mongolii de azi sunt puțini (3,5
milioane), iar în trecut au fost și mai puțini. Mongolii nu sunt nici turcici, nici musulmani și
au rămas în mare parte tot nomazi. În schimb tătarii, care sunt moștenitorii de drept și de
fapt ai Hoardei de Aur, au continuat pe aceleași locuri structura statală, tradițiile, credința
religioasă, limba și cultura Hoardei de Aur.
Într-o carte de 377 pagini, apărută într-una din cele mai prestigioase edituri științifice
din lume, cea a Universității Harvard, și dedicată Hoardei de Aur, care a fost cel mai
important stat al tătarilor/kîpceacilor, Marie Favereau îi menționează pe tătari doar de 12-
13 ori, dar și aceste pomeniri se referă majoritar la ceea ce noi am numit proto-tătari, adică
vechii tătari, care nu au nici o legătură cu tătarii de astăzi, cu excepția numelui. Altfel spus,
dacă până acum, timp de 800 de ani, tătarii au fost socotiți „țapii ispășitori” ai istoriei,
numele lor fiind legat pe nedrept de unele dintre cele mai mari atrocități din istoria
omenirii, de acum, ei, mai precis numele de tatar se află în primejdia reală de a fi scos în
afara istoriei. Marie Favereau a negat dreptul istoric al tătarilor la moștenirea Hoardei de
Aur și într-o altă carte a ei, publicată câțiva ani mai înainte14.
Succesele și progresele, cu adevărat reale și însemnate, ale Hoardei de Aur pe multiple
planuri au fost posibile datorită celor care trăiau și munceau în acest mare stat, în primul
rând kîpceacilor majoritari, a căror limbă era și limba universală din Hoarda de Aur. Elita
genghishanidă a avut înțelepciunea de a adopta și adapta administrația tradițională locală
și de a angaja în structurile statului și ale armatei mulți autohtoni pricepuți și loiali. În
cazul djucizilor, adică a dinastiei conducătoare din Hoarda de Aur, mulțimea și experiența
kîpceacilor supuși au conferit eficiență și originalitate acestui stat, care și-a asigurat astfel
dominația asupra unui teritoriu imens și existența în istorie timp de aproape 300 de ani și,
apoi, prin statele tătare moștenitoare încă alte perioade de existență, mai scurte sau mai

14 Marie Favereau, Jacques Raymond, La Horde d’Or. Les héritiers de Gengis Khan, Editions de La Flandonnière,
Lascelles, 2014. Vezi și recenzia noastră din Studia et Documenta Turcologica, nr.3-4/2015-2016, Universitatea Babeș-
Bolyai, Institutul de Turcologie, Cluj-Napoca, 2016, p.330-332.

6
lungi. Hanatul Tătar din Crimeea a fost distrus de ruși după încă 350 de ani de existență.
Hanatul din Crimeea s-a recunoscut, de la început, ca unicul moștenitor al Hoardei de Aur
și a acționat până la sfârșit pentru restaurația ei 15. Nici un alt stat genghishanid, nici
Imperiul Yuan din China și nici hanatul Ilhanid din Iran, nu și-a putut asigura
continuitatea prin state moștenitoare, așa cum a reușit Hoarda de Aur. Singura explicație
posibilă este continuitatea tătară (kîpceacă), care a lipsit din celelalte state de origine
genghishanidă.
Dar, pentru autorii pomeniți chiar și aceste hanate tătărești urmașe ale Hoardei de Aur
sunt tot mongole, deși nici una din ele nu s-a recunoscut ca atare, iar limba și cultura
mongolă erau prezente acolo doar prin unele influențe minore în limba și civilizația tătară.
Marie Favereau nu acordă nici cea mai mică atenție culturii, vieții spirituale și limbii
curente din cuprinsul imens al Hoardei de Aur. Or, se știe prea bine, inclusiv de autoarea
pomenită, că începând cu a doua jumătate a secolului al XIII-lea, mai precis cu domnia
celui dintâi han musulman al Hoardei de Aur, Berke (1257-1266), procesul de islamizare și
de turcizare (kîpceachizare) din acest stat dobândise proporții extraordinare, pentru ca la
începutul veacului următor, mai exact în timpul hanului Özbeg (1312-1342), acest proces să
fie finalizat, prin formarea poporului tătar actual. ”Odată cu turcizarea mongolilor și
convertirea Hoardei de Aur la Islam, la sfârșitul secolului al XIII-lea și la începutul secolului
al XIV-lea, un stat turco-musulman a dominat întreaga Europă răsăriteană, de la Baltica la
Marea Neagră”, afirma categoric renumitul specialist în istoria lumii islamice, Bernard
Lewis (1916-2018)16. Cum poate fi socotit mongol un stat în care marea majoritate a
populației lui, inclusiv conducătorii, erau musulmani turcici sau turcizați ?! Iar limba
comună, dominantă (lingua franca) era kîpceaca (tătara veche), care era și limba literară și
oficială, iar religia cea mai răspândită era cea islamică și bogata lui viață spirituală, ca și
animata lui viață cotidiană se desfășurau în parametrii lumii turco-musulmane?!
În mod straniu, la finalul cărții sale, chiar ca un fel de concluzie, dna Marie Favereau
compară populația Hoardei de Aur cu populația băștinașă Lakota din America de Nord 17.
Mi se pare incalificabilă pentru autoare și dezonorantă pentru o editură ca cea a
Universității Harvard o asemenea apropiere între un trib amerindian, care nu cunoștea
încă roata, și un mare stat eurasiatic, cu organizare superioară multor state ale evului
mediu occidental, și cu o cultură strălucită, demnă de spiritualitatea islamică clasică.
De fapt, după părerea mea, aici este vorba de altceva decât de știință istorică. Cred că se
poate citi și printre rândurile acestei cărți apărută de curând la Harvard. Rusia a
manifestat de la început nu numai teamă, ci și atracție deosebită față de tot ceea ce însemna
Hoarda de Aur și tătari. Imediat după prăbușirea acestui stat tătar, în 1502, Rusia și-a
exprimat deschis dorința de a pune mâna pe imensa moștenire tătară. Campaniile lui Ivan
cel Groaznic (1547-1584) împotriva hanatelor tătare de Kazan, Astrahan, Siberia etc.,
constituite pe teritorii ale Hoardei de Aur, au avut ca scop și legitimarea titlului de țar pe

15 Vezi declarația oficială a hanului Crimeei Mengli Gheray I, din anul 1503, inscripționată, nu întâmpător, imediat
după dispariția Hoardei de Aur (Ulug Orda), în 1502, și pusă la „Poarta solilor” din Palatul Hansaray , aflat în
Bagcesaray. În această inscripție, hanul tătar afirmă categoric faptul că este stăpânul „celor două mări” și „al celor
două continente”, așa cum era și în titulatura hanilor Hoardei de Aur.

16 Bernard Lewis, The Muslim Discovery of Europe, New York-London, 1982, p.28.

17 M.Favereau, The Horde, 2021, p.298 (ultima pagină, înainte de Epilog (p.299-309). În această ordine de idei, nu este
de mirare că aceeași autoare crede că poporul român este de credință catolică (Catholic Romanians – ibidem, p.124).

7
care Ivan al IV-lea și-l arogase la întronare. Ivan cel Groaznic este primul suveran din
istoria Rusiei care folosește titlul de țar (împărat).
După cucerirea hanatelor tătare, Ivan cel Groaznic s-a grăbit să-și adauge la titluri și pe
cel de „țar al Kazanului și Astrahanului”, mai cu seamă în scrisorile trimise suveranilor
europeni. În același scop, țarii ruși și-au însușit și coroana imperială a hanilor tătari,
numită apoi de ruși și ”kazanskaja shapka”, pentru că a fost luată ca pradă după cotropirea
Kazanului, în 1552. Această coroană, numită „tadj” de tătari, era socotită o moștenire
genghishanidă18. Fondatorul Hanatului Tătar de la Kazan (1438), Ulug Muhammed, a fost
han al Hoardei de Aur (1420-1437). În 1445, acesta a întărit supunerea marelui cneaz de la
Moscova față de tronul de la Kazan. Ulug Muhammad făcea parte din „lineajul de aur”
(altan urug), ceea ce înseamnă că era descendent pe linie directă din Genghiz Han. În
sursele rusești din secolul al XV-lea, hanii tătari de Kazan sunt desemnați cu epitetul de
„mare țar”. Hanul gheraid de Kazan, Sahib Gheray (1521-1524), folosea în titulatura sa
epitetul de „al-azim” (marele, mărețul)19. Cum celălalt hanat tătar, cel din Crimeea, care se
declarase oficial, încă din 1503, ca moștenitor legitim al Hoardei de Aur, nu putea fi încă
cucerit, fiind sub protecția Porții Otomane, țarii ruși s-au grăbit să pună stăpânire pe
celelalte state tătărești formate din Hoarda de Aur. Acțiunea avea însemnătate
fundamentală pentru legitimarea imperială a țarului de la Moscova.
Istoricii ruși au găsit în cronicile rusești din secolul al XVI-lea, îndeosebi în Istorija o
Kazanskom tzarstve (Istoria țaratului de la Kazan), cunoscută și sub denumirea de
Kazanskiȉ letopisetz (Analele de la Kazan), motivația ideologică pentru cucerirea hanatelor
tătărești de către Ivan al IV-lea. Exegeți ai cronicilor rusești din veacul al XVI-lea remarcă
faptul că autorii acestor scrieri și-au concentrat atenția asupra istoriei relațiilor ruso-
tătare, cu scopul de a-i evidenția pe „Țarii Tătari ca purtători ai autorității pe care Țarii
Moscoviți au fost predestinați să o moștenească”. Documentele diplomatice ale vremii atestă
și ele faptul că, prin anexarea Kazanului, conducătorii de la Moscova erau convinși că
obțin dreptul de a purta titlul de țar20. Diplomații polonezi din secolul al XVI-lea reproșau
diplomaților ruși faptul că țarul Rusiei, deși se consideră suveran creștin, poartă totuși
titlul de ”Țar/Împărat Tătar”21. Dar, curtea regală și biserica poloneză recunoșteau hanului
Crimeei titlul de „împărat al tătarilor” (imperator Thartharorum)22. Totodată, curtea țaristă

18 Coroană tătară era confecționată, ca un coif, din solzi mari de aur, ornată cu pietre prețioase, având și o bordură de
blană scumpă. Țarii ruși i-au adăugat doar o cruce deasupra și au purtat-o multă vreme, așa cum se poate vedea și
din ilustrații de epocă. Această coroană imperială este păstrată astăzi la Kremlin. O copie a ei poate fi văzută la
Muzeul Turnului Süyümbike din Kazan. Dar, cum era și de așteptat, au apărut și unii care contestă originea
tătărească a acestei coroane imperiale (vezi M.B.Gorelik, „Musulmanskij shapka na Moskovskom prestole („Shapka
Kazanskaja” Ivana IV Groznogo iz oruzhejnoj palaty”), Studia Slavica et Balcanica Petropolitana, nr.2/2014, p.141-
147).

19 Anvar Aksanov, „Vilayete Kazan (The Kazan Khanate)”, The Golden Horde in World History, Kazan, 2017, p.773-774.

20 Vezi V.Savva, Moskovskie tzari i vizantiȉskie vasilevsy: k voprosu o vljanii Vizantii na obrazovanie idei tzarskoȉ vlasti
moskovskikh gosudareȉ, Kharkov, 1901, p.297-300, 305; Antonio Possevino, „Historical Writings about Russia of the
Sixteenth Century”, Moscow State University Press, 1983, p.169, 176.

21 Dmitrij M.Bulanin, „Alexander the Great and Other Personages in the ’Tale of the Battle Against Mamai’, The
Routledge Handbook of the Mongols and Central-Eastern Europe, edited by A.Maiorov and R.Hautala, New York,
2021, p.456, 459.

22 Vezi scrisoarea arhiepiscopului de Gniezno, din 3 mai 1476, adresată consulilor din Gdansk, în legătură cu vizita
solilor hanului Crimeei în Polonia (Codex Epistolaris Saeculi Decimi Quinti. Tomus III (1392-1501), ed.Anatoli
Lewicki, Nakladem Akademi Umijetnosci, Krakowie, 1894, nr.221, p.243).

8
a făcut eforturi condiderabile, parțial reușite, pentru creștinarea și asimilirea în elita
societății ruse a membrilor familiilor domnitoare din hanatele tătare cucerite23.
În 1575, când a abdicat (temporar) pe neașteptate, însuși țarul Ivan cel Groaznic l-a
desemnat ca sucesorul său la tronul Rusiei pe fostul han tătar de Kasîmov, creștinatul
Simeon Bekbulatovici. Acesta era strănepotul hanului Seyyid Ahmed al Hoardei de Aur
(Ulug Orda), fiind deci din familia genghishanidă. Folosirea unor „împărați (hani)
marionetă” era o modalitate de a legitima aspirația imperială a țarilor ruși24.
În evul mediu, ideea de legitimitate la moștenirea tronului, prin ceea ce se chema
translatio imperii, avea o foarte mare însemnătate în relațiile internaționale și nu numai. De
aici și încercările repetate și nereușite ale țarilor ruși de a fi acceptați ca moștenitori ai
împăraților romani (țar = cesar), măcar al celui de răsărit, scop pentru care au proclamat
Moscova a treia Roma și au preluat ca emblemă vulturul bicefal bizantin. Numai că, spre
deosebire de Imperiul Carolingean și Sfântul Imperiu Roman de Națiune Germană, care
erau tot translații imperiale, dar pe fostele teritorii ale Imperiului Roman, și fuseseră
susținute de capul bisericii romane, Imperiul Rus în formare nu avea nici măcar un petic
de pământ moștenit de la Imperiul Roman, de Apus sau de Răsărit, iar sediul central și
șeful suprem ai bisericii ortodoxe erau captivi într-un imperiu islamic. Translație imperială
au făcut și otomanii, preluând moștenirea Imperiului Roman de Răsărit. Imperiul otoman
s-a născut după cucerirea Constantinopolului, în 1453, și s-a consolidat după luarea în
stăpânire și a ultimei reședințe a califilor abbasizi de la Cairo, în 1517, împreună cu titlul
de calif și relicvele sacre ale Islamului. Padișahii (împărații) turco-osmani au întrunit în
personalitatea lor tradiția hakanilor (împăraților) turco-tătari central-asiatici, moștenirea
cesarilor răsăriteni și autoritatea califilor musulmani. Și alte imperii europene s-au
raportat la moșteniri istorice, legate în primul rând de Imperiul Roman. Or, țarii ruși nu
au avut asemenea repere istorice justificative. Obiectivul încă nepărăsit al țarilor ruși de a
cuceri Constantinopolul trebuie privit și din acest unghi.
Singura translație imperială posibilă pentru ambițiile cnezilor ruși era arogarea
moștenirii statului imperial Hoarda de Aur, care era legată de strălucita linie dinastică a
lui Genghiz Han25. Țarii Rusiei imperiale au realizat în timp programul lor de expansiune
în teritoriile Hoardei de Aur, dar nu au putut soluționa și problema moștenirii ei istorico-
legalo-morale. Hoarda de Aur fiind un stat imperial turco-musulman nu era potrivit
pretențiilor țarilor pravoslavnici de a fi protectori ai bisericii creștine răsăritene în lupta cu
turco-musulmanii, otomani și ne-otomani. De aici și atitudinea dușmănoasă a istoriografiei
ruse față de Hoarda de Aur și tătari, de negare a oricărei influențe benefice a tătarilor în
istoria rusă, ceea ce o lipsea însă de repere istorico-legale pentru translația imperială. Abia
acum, în zilele noastre, se pare că a fost găsită formula magică de a „împăca capra și
varza”.
23 Bine cunoscutul turcolog rus N.A.Baskakov (el însuși cu nume vechi tătăresc), Russkije familii tiurkskogo
proiskhozhdenija, Baky, 1992, a înregistrat 300 de vechi familii rusești de origine turcică (tătară). Vezi și Andrey
V.Belyakov, „The Turks in the Grand Principality of Moscow. Migrations, services, and material alowance”, The
Routledge Handbook of the Mongols..., , New York, 2021, p.291-307.

24 Timurlenk a folosit și el „han păpușă” din dinastia genghishanidă, pentru a se legitima ca moștenitor al Hoardei de
Aur. El a dat lovitura cea mai grea Hoardei de Aur, în 1395, pentru a fi recunoscut ca urmaș al hanilor tătari.
Timurlenk a cotropit și alte teritorii musulmane, inclusiv pe cel otoman, din dorința de a reface Imperiul
genghishanid și de a fi recunoscut și ca lider suprem al lumii islamice.

25 Cu același scop al justificării ascensiunii pe tron și pentru fondarea unei dinastii regale de tip european a apelat și
Dimitrie Cantemir, principele Moldovei (1693, 1710-1711), la o așa-zisă obârșie genghishanidă a familiei sale.

9
 În prezent, mai cu seamă în lucrări ale unor autori apuseni, consacrate reabilitării
Hoardei de Aur, se declară chiar din titlu că acest stat ar fi fost eminamente mongol.
Definiția pare neutră, pentru că mongolii nu sunt parte nici a civilizației creștine și nici a
civilizației islamice, iar Mongolia se află, acum, în afara ariei imperiale pretinsă de Rusia.
În acest nou proiect politic, adevărații moștenitori ai Hoardei de Aur, anume tătarii turco-
musulmani sunt ignorați sau rămân doar cu acuzațiile teribile formulate la adresa lor de
vechea istoriografie europeană (tartari) și cu sintagma inventată de biserica și istoriografia
rusă („jug tătar”). Dar, cred că tendința este de a reactiva cu mai multă viclenie și insistență
vechiul proiect de a elimina tătarii din istoria Rusiei și chiar din cea a lumii.
Acest proiect politic de negare a istoriei tătare trebuie să fie privit și din perspectiva
proiectului Eurasia urmărit efectiv și de noul țar de la Moscova. Scopul politic al celor
care au lansat acest concept al Eurasiei iese clar în evidență dacă avem în vedere schema
lui, care se reduce în esență la succesiunea marilor state eurasiatice (din emisfera nordică),
care au avut misiunea de a unifica civilizații din cele două continente. În vizorul
susținătorilor acestei idei se află trei mari state eurasiatice: Kaganatul turcic vechi (sec. VI-
IX), Hoarda de Aur (1242-1502) și Imperiul Rus (inclusiv URSS). Cum primele două au
dispărut, moștenirea eurasiatică – gândesc eurasiatiștii - revine moștenitoarei rămasă în
viață, adică Rusiei. Judecata pare simplă și este urmărită în practică cu subtilitate, dar și
cu îndârjire. Susținătorii conceptului istoriografic rus de eurasiatism merg până acolo încât
exagerează conștient împrumuturile reciproce dintre nomazii mongoli și sedentarii ruși,
de-a lungul veacurilor din evul de mijloc. În același timp cu cultivarea vechii aversiuni față
de tătari, continuă să se manifeste în istoriografia naționalistă rusă și tendința de a vedea
Rusia ca o reîncarnare a Imperiului Mongol (nu Tatar!). De bună seamă, invocarea
comunității tradiției istorice este benefică apropierii dintre popoare și state, în prezent și în
viitor, eventual, chiar pentru refacerea unei structuri statale eurasiatice mai cuprinzătoare.
Aici se află și explicația pentru politica Rusiei de alimentare a orgoliilor naționaliste din
noile state independente turcofone dispuse să confiște, să izoleze sau să elimine istoria și
cultura tătară.

Cealaltă carte despre Hoarda de Aur, apărută recent, mai precis în august 2021, tot în
SUA, la New York, este o culegere de studii, care cred că este menită susținerii ideilor
subliniate în cartea dnei M.Favereau. Inițiatorul și editorul principal al acestui volum,
profesorul Alexander V. Maiorov, de la Universitatea din St.Petersburg, este cunoscut ca
unul dintre istoricii ruși naționaliști din noua generație. Aceștia au preluat și au adaptat la
noile condiții geopolitice tezele vechii istoriografii ruse, în primul rând în privința relațiilor
cu tătarii26. Profesorul Igor Frojanov (1936-2020) de la Universitatea din Sankt Petersburg
a format o nouă școală naționalistă rusă, care devine tot mai agresivă, inclusiv și îndeosebi
pe plan mondial. Unul dintre cei mai vizibili reprezentanți ai acestei școli este și Alexander
V.Maiorov. Scopul major al acestor istorici este cel de a propaga rolul pozitiv al rușilor în
istorie și de a promova gloria imperială a Rusiei Mari (Velikaja Rossija), ceea ce înseamnă
apologia reușitelor interne și proslăvirea victoriilor militare, pe de o parte, și negarea sau
26 Iată ce spunea studenților săi, pe la începuturile secolului al XX-lea, profesorul V.O Kljuchevski, unul dintre
reprezentanții de seamă ai acestei școli naționaliste: „Lupta cu nomadul din stepă, lupta împotriva Cumanilor și
împotriva cruzilor Tătari, care a ținut din secolul al VIII-lea până aproape de sfârșitul secolului al XVII-lea,
reprezintă cea mai tristă amintire a poporului rus” (V.O.Kljuchevski, Kurs russkoȉ istorii, vol.I, 1918, p.73). Vezi și
Ch.J.Halperin, „Kliuchevski and the ’Tatar Yoke’”, Canadian-American Slavic Studies, 34/4, 2000, p.385-408.

10
cel puțin minimalizarea eșecurilor externe și a contribuțiilor străine, pe de altă parte.
Relațiile ruso-tătare din evul mediu reprezintă în acest context unul dintre cele mai
sensibile și importante domenii de studiu și manifestare. Scopul inițial al culegerii sus-
menționate este exact cel de a diminua până la negare rolul tătarilor în istoria Eurasiei, în
general, și a Rusiei, în special. Dacă vechea istoriografie naționalistă rusă aducea
permanent cele mai grave acuzații tătarilor, în cadrul așa-numitului „Jug tătăresc”,
istoricii din noua școală naționalistă au găsit o cale mai parșivă pentru a-i lovi pe tătari,
anume omiterea deliberată a numelui lor, prin raportarea continuă la mongoli, atunci când
sunt discutate probleme ale istoriei Hoardei de Aur și ale relațiilor acestui stat cu cnezatele
rusești. De fapt, istoriografia naționalistă rusă vrea de multă vreme să șteargă perioada
tătară din istoria Rusiei. Cum acest lucru nu a fost posibil, se recurge acum la înlocuirea
numelui de tătar cu cel de mongol.
Acest plan perfid a apărut în condițiile în care istoriografia occidentală a inaugurat un proiect
vast de regândire a contribuției Asiei la istoria și civilizația omenirii. În acest context, au
început să fie reevaluate și rolurile unor factori istorici, ignorați sau minimalizați până de
curând. Imperiul genghishanid, în general, și Hoarda de Aur, în special au atras atenția cu
prioritate, deoarece imaginea lor fusese denaturată grav de-a lungul timpurilor. Se impunea
studierea cu atenție a istoriei acestor state și relevarea contribuțiilor lor reale la progresul
omenirii. Dar, acest program științific putea fi de folos și aspirației imperiale rusești, care nu a
fost niciodată abandonată. Schema înșelăciunii pusă la cale în prezent de istoriografia
naționalistă rusă cred că se bazează pe ideea „Gloria străbunilor este de folos urmașilor”.
Altfel spus, conducătorii Rusiei cu aspirații imperiale se declară urmași ai Hoardei de Aur,
adică ai împăraților din faimoasa dinastie Genghishanidă și cu scopul de a se înfățișa ca
părtași ai contribuției acestui mare stat la dezvoltarea omenirii, ceea ce impune evidențierea
cu orice preț a caracterului lui mongol. Mongolii de astăzi nu sunt turcici, nici musulmani și nu
au pretenții imperiale; dimpotrivă, s-ar simți,cred, măguliți de înrudirea, fie și forțată, cu
marele țar de la Moscova. Într-o asemenea logică, tătarii nu au ce căuta în această făcătură,
dimpotrivă, sunt un element de încurcătură și, ca atare, trebuie înlăturați. Pentru ca această
falsificare istorică să aibă succes, complicitatea unor specialiști cu notorietate din străinătate,
îndeosebi din Occident, este desigur foarte importantă.
Nu întâmplător, în volumul recent apărut nu este prezent nici un istoric de origine
tătară, nici dintre cei din Kazan, care, mai ales în ultimele decenii, au dobândit notorietate
prin cercetarea temeinică a istoriei Hoardei de Aur și a hanatelor tătărești. Nu sunt prezenți
nici istoricii ruși onești, tot din noua generație, ca, de pildă, Vadim V. Trepavlov, specialist
bine cunoscut din Moscova în istoria Hoardei de Aur. Nu se află printre autorii acestei
culegeri nici americanul Charles J. Halperin, care se ocupă de multă vreme de cercetarea
istoriei raporturilor adevărate dintre Hoarda de Aur și cnezatele rusești, nici profesorul Mȧria
Ivanics din Ungaria, bine cunoscută specialistă în istoria tătarilor. Renumitul specialist
american în istoria și cultura Asiei Centrale, îndeosebi în privința kîpceacilor, profesorul Peter
Golden nu este menționat nici măcar în Index. De asemenea, printre semnatarii studiilor din
acest volum nu se află nici un cercetător român de specialitate, deși, chiar în Introducere,
editorii subliniază faptul că „mongolii dunăreni” ar fi avut „un impact semnificativ asupra
teritoriului României moderne și al Moldovei”. Iar „perioada dominației mongole în sud-estul
Europei a avut însemnătate directă pentru consolidarea politică a vlahilor (viitorii români) și

11
pentru emergența graduală a independenței lor statale” 27. Se pare că editorii au evitat să
invite contributori care nu ar fi servit interesele politice urmărite prin această carte. Din
păcate, în acest volum au fost însă ademeniți alți câțiva istorici străini de certă valoare
științifică. Dar, cel puțin unii dintre ei se pare că și-au dat seama de cursa în care au fost atrași
și au încercat să îndrepte lucrurile. Academicianul ungur Istvȧn Vȧsȧry28, de pildă, în textul
lucrării sale, publicată în această culegere, se referă aproape exclusiv la tătari, iar profesorul
Alexander Nikolov, de la Universitatea din Sofia, a ținut să precizeze faptul că „Hoarda de
Aur, în care cumano-kîpceacii cuceriți erau parte importantă a populației și posibil să fi
penetrat elita, a început să devină încet, încet un Stat Tătar, în care tătarii au devenit din ce
în ce mai mult o comunitate vorbitoare de turcă și treptat au îmbrățișat Islamul, în ciuda
rădăcinilor mongole ale elitei” 29.
De asemenea, cercetătorul științific din Belgrad, Aleksandar Uzelac, este convins și el de
faptul că, începând cu a doua jumătate a secolului al XIII-lea, Hoarda de Aur a devenit un
stat turcic și musulman, adică un stat tătar .În lucrarea sa, consacrată relațiilor dintre
Hoarda de Aur și statele bulgare, în perioada 1241-1341, publicată în acest volum,
Al.Uzelac desemnează Hoarda de Aur ca un stat tătar. El împărtășește și părerea
învățatului arab al-Omari (1300-1349), care numește Hoarda de Aur drept „sultanat
kîpceac” (p.223). După înfrângerea și uciderea de către secui, în 1345, a lui Atlamîș,
conducătorul tătar al regiunii Dunării de Jos, o combinație de factori interni și externi „a
dus la scăderea ponderii populației tătare în regiune și la reducerea pământurilor ei”. La
sfârșitul secolului al XIV-lea, tătarii din apus, adică cei din Dobrogea și din regiunea
cunoscută apoi cu numele de Bugeac, s-au separat de tătarii rămași la răsărit de Nipru și s-
au străduit să-și păstreze independența, conchide Al.Uzelac 30. Despre state tătărești scrie și
Maxim Moiseev, chiar din titlul studiului său publicat în același volum colectiv. Acest
istoric rus relevă chiar esența turcică a statelor tătare desprinse din Hoarda de Aur
(Turkic-Tatar states) (p.267), ceea ce sugerează implicit recunoașterea caracterului turcic al
Hoardei de Aur. Pe tătari îi are în vedere și cercetătorul ucrainean Vladyslav Gulevych,
atunci când analizează, în același volum, relațiile dintre Hoarda de Aur, Lituania și Polonia
în secolele XIV și XV.
Alți colaboratori ai volumului (Witold Swietoslawski, Stephen Pow, Tomȧš Somer,
Michal Holeščȧk) aduc argumente de natură să ofere o perspectivă substanțial schimbată
în privința clișeelor răspândite insistent de multă vreme de cronicarii medievali europeni
referitoare la masacrele săvârșite de armatele mongole în Europa. La o analiză mai atentă
27 Alexander V.Maiorov and Roman Hautala (eds.), The Routledge Handbook of the Mongols and Central-Eastern
Europe, London and New York, 2021, p.5.

28 Ibidem, p.161-174.

29 Ibidem, p.202. Pe aceeași pagină, autorul mai notează: „noul han al Hoardei de Aur Tătar, Möngkä Temür (1266-80)”.
În continuare, în lucrarea sa profesorul A.Nikolov scrie numai de tătari, pentru că, așa cum am mai arătat, de
mongoli se poate vorbi în Hoarda de Aur doar până la domnia hanului musulman Berke (1257-1266): „după moartea
lui Nogai, hanul Toqta a reușit să unească sub conducerea sa toate facțiunile tătare” (p.204).

30 A.Maiorov, R.Hautala (eds.), The Routledge..., 2021, p.224. Din păcate, istoricii români care studiază prezența
tătarilor în aceste regiuni, în acele vremuri, continuă să scrie, invariabil, despre mongoli, hegemonia mongolă etc.
Cred că trebuie făcută o schimbare de optică și în privința terminologiei istorice. Istoriografia bulgară a recunoscut,
de curând, rolul important pe care l-au avut tătarii în apărarea și dăinuirea statelor bulgare din sec. XIII-XIV.
Polonezii au făcut mai de mult acest gest, ridicând chiar și o statuie ecvestră în memoria tătarilor care și-au vărsat
sângele pentru apărarea Poloniei. Până acum, în istoriografia română s-au făcut doar câțiva pași timizi în această
direcție.

12
se învederează faptul că aceste imagini prezentate voit la dimensiuni apocaliptice, în
realitate erau evenimente obișnuite în acele vremuri de violențe, inclusiv între armatele
creștine. Mai mult, unele din atrocitățile de care sunt făcuți vinovați mongolii, în realitate
au fost comise de armatele regale europene, argumentează istoricii menționați. De fapt,
mongolii nu au reprezentat decât cel mult o treime din armatele genghishaide care au
atacat Europa între anii 1236-1242 și în perioadele mai târzii ale secolului al XIII-lea. Cei
mai mulți (peste două treimi) din cei care luptau sub flamuri mongole erau de origini
nemongole, în primul rând kîpceaci și alți turcici, slavi, iranieni, caucazieni ș.a., inclusiv
musulmani și creștini. Chiar și aici se atribuie mongolilor mult mai mult decât au făcut ei,
de fapt, în istorie.
Istoricii naționaliști ruși pornesc voit de la o premisă fundamental greșită, inadmisibilă
pentru oricare istoric adevărat. În concepția acestor istorici, întreaga construcție a istoriei
Rusiei medievale se bazează pe opoziția dintre „națiunea /poporul rus” și „jugul tătar”, iar
edificarea istoriei independente a Rusiei ar fi început în 1380, după victoria obținută la
Kulikovo, lângă Don, de oștile marelui cneaz al Moscovei Dmitri Ivanovici asupra trupelor
comandantului tătar (beglerbeg) Mamai. De aceea, această luptă a fost ridicată de istoricii
ruși la dimensiunile unei bătălii de epopee, iar cneazul Dmitri Ivanovici a fost sanctificat de
biserica rusă ca Sfântul Dmitri Donskoi. În realitate, această luptă a fost una de mică
însemnătate pentru Hoarda de Aur, care s-a și revanșat în scurt timp. Dar, la Kulikovo,
rușii obțineau cea dintâi victorie împotriva tătarilor. În august 1382, armata Hoardei de
Aur, condusă personal de hanul Toktamîș (1375-1397), se afla la porțile Moscovei. Sfântul
Dmitri Donskoi fugise la Kostroma, iar moscoviții și boierii rămași nu se arătau prea
doritori să lupte. Armata tătară a intrat fără probleme în Moscova. Înșiși cronicarii ruși
din acele vremuri titrează cât se poate de clar aceste evenimente: „Despre luarea Moscovei
de către țarul Tohtamîș și despre supunerea țării rusești”, „Istorisire despre pornirea lui
Tohtamîș asupra Moscovei”, „Povestiri despre luarea cetății Moscului de către Tohtamîș
împărat și despre robirea țării Riazanului” 31. În acele împrejurări, din 1382, cneazul rus
Sf.Dmitri Donskoi a cerut îndurarea hanului tătar, a plătit tributul supunerii și și-a trimis
fiul cel mai mare ca ostatec la curtea hanului Toktamîș. Aceste fapte istorice reale sunt
recunoscute chiar și de istorici occidentali apropiați de istoriografia naționalistă rusă 32.
Atunci, cum rămâne cu însemnătatea fundamentală, de „victorie legendară” a luptei de la
Kulikovo, din septembrie 1380, pentru independența Rusiei?! Istoricii naționaliști ruși nu
au renunțat la aceste idei aberante nici astăzi, inclusiv unii dintre cei care scriu în culegerea
de studii apărută recent la New York, menționată mai sus.
Dar, ceea ce mi se pare și mai grav este faptul că istoricii naționaliști ruși încalcă în mod
conștient regula sacră a cercetării științifice în istorie. Ei amestecă voit realități din epoci
diferite și evaluează o perioadă veche pe baza normelor și concepțiilor dintr-o epocă târzie.
Sintagma „jugul tătar” a fost lansată de biserica rusă în secolul al XVI-lea 33, dar istoricii
ruși o transferă în secolul al XIV-lea, pentru a justifica preamărirea importanței luptei de
la Kulikovo și glorificarea cneazului Sf. Dmitri Ivanovici Donskoi ca fondator al națiunii
ruse eliberată de sub „jugul tătar”. Numai că, în realitate, atât biserica rusă, cât și rușii de
31 Apud B.D.Grecov și A.I.Iacubovschi, Hoarda de Aur și decăderea ei, București, 1953, p.305.

32 Marie Favereau, The Horde, 2021, p.282.

33 În același veac al XVI-lea, care a marcat dispariția Hoardei de Aur (Ulug Orda), din aceleași sfere ale bisericii ruse,
mai precis prin călugării-cronicari ruși a fost răspândită și traducerea tendențioasă Zlataja Orda (Orda de Aur), din
care a fost derivat apoi termenul peiorativ de „hoardă”, inclusiv în limba română.

13
rând asociază nașterea statului național rus cu evoluția treptată a cnezatului de la
Moscova, care își datorează însă ascensiunea susținerii tătarilor din Hoarda de Aur. Fără
acest sprijin politic și militar, cnezatul de la Moscova nu ar fi putut câștiga niciodată
competiția acerbă cu celelalte cnezate rusești. Biserica ortodoxă rusă s-a bucurat, sub
oblăduirea tătară, de multe privilegii și libertăți, care au favorizat dezvoltarea și întărirea
ei necontenită. În secolul al XIV-lea, când Hoarda de Aur era o superputere, nimeni nu
acuza ”jugul tătar”, cu atât mai puțin biserica rusă. Mai mult, dacă apelăm la metoda if
history, vom constata că, cel puțin, istoria medievală a Rusiei ar fi avut cu totul altă
turnură, cu siguranță mult mai puțin spectaculoasă, dacă mongolo-tătarii nu ar fi distrus,
în secolul al XIII-lea, sistemul statal al Rusiei kieviene. Dispariția statului rus de la Kiev a
avantajat apoi dezvoltarea cnezatului de la Moscova 34. Mai devreme sau mai târziu, în
istorie totul se plătește, într-un fel sau în altul!
Chiar de la început, în Introducerea acestui volum de culegere de studii, editorii anunță
că volumul are ca scop reevaluarea rolului „factorului mongol în istoria Europei răsăritene
și est-centrale”, între secolele XIII și XVI. Dar, așa cum am mai arătat, începând cu a doua
jumătate a secolului al XIII-lea, practic, nu se mai poate vorbi de factorul mongol, ceea ce
este bine cunoscut și de autorii prezenți în acest volum, dar ignorat de mulți din ei. Din cele
25 de studii consistente incluse în această culegere, doar patru lucrări conțin în titlu
termenul tatar. Dar, spre deosebire de autoarea celeilalte cărți, Marie Favereau,
menționată mai sus, autorii din această culegere nu au putut totuși ignora total termenul
tătar, pentru că izvoarele istorice nu pot fi falsificate. În textele propriu-zise ale acestor
lucrări se fac referiri și la mongoli, dar și la tătari. Iar unii dintre ei, în primul rând cei
care au abordat teme din a doua jumătate a secolului al XIII-lea și de mai târziu, vorbesc
mai mult de tătari decât de mongoli sau exclusiv de tătari.
Însuși inițiatorul și editorul principal al volumului, prof. A.V.Maiorov, recunoaște în
textul contribuției sale științifice din culegerea amintită echivalența dintre termenii
mongol și tatar, atât în sursele istorice rusești, cât și în cele occidentale, dar fără a face
precizarea că această confuzie a fost valabilă doar la început 35. Dar, mesajul insistent
accentuat al acestei cărți este de a releva contribuția majoră a „statului mongol, cunoscut
de regulă sub denumirea de Hoarda de Aur... la schimbarea radicală a situației politice din
regiune”, cum au ținut să evidențieze înșiși editorii, în concluzia părții introductive a
volumului36. Iar aceste schimbări din istoria Europei Centrale și Răsăritene sunt
fundamentale și multiple, de natură să imprime caracterul specific al evoluției istorice din
această parte a continentului european. Editorii au vrut să puncteze de la început aceste
contribuții ale ,mongolilor” la dezvoltarea istoriei și civilizației central-est europene:
„. De la mijlocul secolului al XIII-lea, toate statele și popoarele Europei de Est și Centrale
au avut de-a face cu un stat centralizat puternic, care avea un potențial militar enorm. Unele
țări, precum Rusia (vechea Rus’) și Bulgaria, au ales să se supună mongolilor după câteva
înfrângeri militare. Altele, precum Polonia și Ungaria, și-au apărat independența, dar nu au
putut evita influența mongolilor.... Puterea cuceritorilor a produs migrații în masă ale

34
34 Vezi Donald Ostrowski, Muscovy and the Mongols: Cross-Cultural Influences on the Steppe Frontier, 1304-1589,
Cambridge University Press, 1998, p.244-248; Marie Favereau, The Horde, 2021, p.271-272.

35 Alexander V.Maiorov, „Diplomacy, War, and a Witch. Peace negotiations before the Mongol invasion of Rus ’ “, The
Routledge Handbook of the Mongols and Central-Eastern Europe, London and New York, 2021, p. 36.

36 Ibidem, p.12.

14
populațiilor, creșterea comerțului internațional, transferul tehnologic și de cunoștințe,
schimbarea unor idei învechite despre lume și popoarele sale, formarea unei atitudini mult
mai tolerante în privința purtătorilor altor culturi și religii... După secole de confruntări cu
mongolii, noi centre politice și economice au luat locul celor vechi, noi state și realități
geopolitice au fost stabilite, o nouă cultură politică a fost formată, bazată pe absolutizarea și
sacralizarea puterii supreme. 37
După cum se vede, nici un cuvânt despre caracterul profund și incontestabil tătar al
acestui mare stat care a fost Hoarda de Aur. Sursele vechi europene și orientale afirmă clar
că acest stat era „Tartar” sau „Turc” sau ”Kîpceac”, iar specialiști ruși și occidentali de
notorietate, din vechea și actuala generație, denumesc Hoarda de Aur drept un hanat sau
sultanat ”kîpceac”, începând chiar cu mijlocul secolului al XIII-lea. Ne-am referit cu probe
suficiente la această problemă și nu cred că este nevoie să o reluăm și aici. 38 De altminteri,
chiar și în unele din lucrările publicate în prezentul volum este recunoscută această
realitate istorică.
În aceeași ordine de idei, vrem să supunem atenției o coincidență stranie, care este de
natură să dezvăluie natura politică a acestei noi campanii antitătare, desfășurată acum și în
mediile științifice occidentale, în primul rând americane. La 19 aprilie 2001, Curtea
Constituțională a Federației Ruse a declarat ca neconstituțională titulatura Republicii
Tatarstan. Tătarii din Kazan declaraseră independența lor națională la 30 august 1990,
fiind printre primele popoare care și-au afirmat libertatea, chiar înainte de prăbușirea
URSS. Republica Tatarstan fusese proclamată în urma referendumului din 21 martie 1992,
când 61,4% din locuitorii republicii votaseră în favoarea suveranității tătare, iar la 06
noiembrie 1992, Parlamentul Tătar din Kazan aprobase Constituția Republicii Tatarstan,
prin care era declarată suveranitatea acestui stat tătar.
Kremlinul nu a îndrăznit totuși să pună imediat în aplicare decizia Curții
Constituționale de la Moscova, din 2001. Reamintim faptul că tătarii sunt, ca număr și
prestigiu cultural, a doua națiune din Federația Rusă. Președintele Rusiei Vladimir Putin a
așteptat momentul potrivit, care, nu chiar întâmplător, coincide cu noua „criză
ucraineană”. La 21 decembrie 2021, deci, recent, Vladimir Putin a promulgat legea care
desființează practic Republica Tatarstan, ceea ce, implicit, afectează conținutul național al
termenului tătar . Se pare că este lovitura de grație în bătaia pe care o primesc tătarii de
atâta vreme și metodic de la ruși. La 27 noiembrie 2002, tătarii fuseseră siliți să renunțe la
alfabetul latin, pe care îl foloseau din 1992, iar la 3 august 2018, fusese impusă
obligativitatea învățării doar a limbii ruse, limba maternă tătară fiind degradată la nivelul
de materie opțională în școlile din Republica Tatarstan. Constituția Republicii Tatarstan a
fost schimbată de 17 ori în perioada 1992-2017, fiind lipsită treptat de substanța sa de
garantă a națiunii și statului39.
Mai mult, Kremlinul a reluat în forță și în cealaltă țară veche tătărească, în Crimeea,
acțiunea de ștergere a urmelor istoriei și culturii tătare. Pe lângă măsurile menite să
împiedice folosirea limbii și respectarea tradițiilor ancestrale ale tătarilor crimeeni, și aici
este aplicat metodic un program de distrugere a moștenirii istorice și culturale tătare. Prin
așa-zise restaurări, de pildă, sunt alterate și chiar distruse monumentele istorice originale
37 Ibidem.

38 Vezi Tasin Gemil, Tătarii. Relații cu otomani și români, Presa Universitară Clujeană, 2021, p.17-59.

39 Roza Kurban, „Kazan Tatarlarına Vurulan Son Darbe...”, Kırım Haber Ajansı (QHA), 30.01.2022/14:59.

15
tătare, între care obiectivul principal a fost și este vechiul palat al hanilor tătari Hansaray
din Bagcesaray40. Iar prin lucrările de infrastructură, care au loc acum în Crimeea, sunt
distruse sau înstrăinate deliberat și vestigiile arheologice rămase în pământ.
Rusia nu face nimic la întâmplare. Planul de a-i lipsi pe tătari de istorie și de nume este
foarte vechi și este urmărit cu răbdare și tenacitate. El este pus acum în aplicare în mod
sistematic, considerând momentul prielnic pe plan internațional. În acest sens, Kremlinul
încearcă să atragă și cooperarea naivă sau interesată a unor oameni de știință din Occident.

12.02.2022

40 Potrivit știrilor de la fața locului, în pereții blocului destinat pe vremuri unității de gardă a Palatului Hansaray au
apărut recent (februarie 2022) crăpături adânci, care pun în pericol întreaga clădire. Crăpături au apărut și în pereții
geamiei palatului. Cauzele se află în nepriceperea și lipsa de experiență în restaurarea monumentelor istorice a
firmelor rusești cărora li s-a încredințat această lucrare importantă (între altele, au fost puse grinzi de beton pe pereți
din calcar și s-au făcut lucrări greșite de drenare a apelor subterane, explică specialiștii). Dna Elmira Ablalimova,
fosta directoare a Parcului Național de Istorie și Cultură Bagcesaray, atrăgea atenția, pe bună dreptate, încă din 2020,
că „Rusia urmărește să șteargă tătarii din istoria Crimeei” (QHA, 27.09.2020/21:42; 09.02.2022/11:59).

16