DE CE TĂTARII AU RĂMAS FĂRA STAT NAŢIONAL ?!

Tasin GEMIL

[...]Vă înțeleg mâhnirea și supărarea, dar așa cum vă cunosc eu, știu că tot nu îi veți putea
părăsi pe tătari, indiferent ce v-ar mai face unii dintre ei. Așa sunteți dv., altminteri vă vedeați
liniștit de treburile dv.! Mă alături și eu celor care afirmă că nu sunteți prețuit de tătari la
adevărata dv. valoare. Mare păcat! Eu sunt convinsă că tătarii din România și nu numai ei au
mare nevoie de o personalitate ca dv.! Acum ajungem la ultima și marea întrebare: De ce
tătarii au rămas fără țară, fără stat național, domnule profesor?

Da, mare întrebare și foarte greu de răspuns la ea. Poate de aceea, din câte știu eu, până
acum, nu s-a încumetat nimeni să abordeze direct această chestiune. Dificultatea este cu atât
mai mare aici, cu cât trebuie să dau acest răspuns pe înțelesul tuturor și doar în câteva pagini.
Voi da răspunsul meu personal, adică cum văd eu problema. Nu am pretenția că va fi
răspunsul cel mai bun și nici că este unul complet.

Mărturisesc că această întrebare m-a preocupat de foarte multă vreme, chiar din studenție.
Pentru a găsi un răspuns, mai întâi m-am străduit să cunosc cât mai bine istoria tătarilor și
contextul internațional în care a evoluat ea, apoi trebuia să mă familiarizez cu istoriile aflate
în conexiune cu cea tătară, mai cu seamă cele ale Imperiului otoman, Regatului polonez şi
Ţaratului rusesc. După mulţi ani, am ajuns la concluzia că la dispariția statalității tătărești au
concurat două cauze fundamentale: condițiile geopolitice nefavorabile și incapacitatea
conducătorilor proprii de a asigura coeziunea internă.

Cunoscutul (abia acum!) istoric și analist tătaro-ruso-evreu Lev Gumilev, fiul celebrei poete
Ana Ahmatova, a scris într-una din cărțile sale că tătarii au avut neșansa de a fi vecini și de a
intra în rivalitate și, apoi, în dușmănie istorică cu rușii. Lev Gumilev vorbea de două mega
procese de etnogeneză a două superetnosuri concurente: cel al tătarilor și cel al rușilor.
Aceste mega procese de etnogeneză s-au desfăşurat paralel, în acelaşi spaţiu geografic larg.
Islamizarea Hoardei de Aur a delimitat categoric cele două procese între ele şi le-a pus faţă în
faţă; altminteri, probabil ele s-ar fi combinat şi ar fi putut da naştere unui superpopor. Tătarii
au fost învingători pe câmpurile de luptă, dar au pierdut bătălia în istorie, în principal din
cauza rușilor. Mega etnogeneza rusească a reușit pe deplin, pe când cea tătărească a rămas
neîmplinită. Altfel spus, în imensul spațiu eurasiatic al Hoardei de Aur era pe cale să se

1
formeze un mega popor, o mare națiune, cea tătărească, dar, deodată, procesul a pierdut
forță, a încetinit și a urmat implozia, care a fărâmițat totul. Aici au fost cauze interne, care au
fost agravate de intervenția factorilor externi.

In 1937, Mircea Eliade a publicat un articol, din care un fragment mi se pare ajutător și pentru
chestiunea de aici: ”Istoria cunoaște unele exemple tragice de state înfloritoare și puternice
care au pierit în mai puțin de o sută de ani fără ca nimeni să înțeleagă de ce […] Nu s-a
întâmplat niciun cataclism între timp. Și, deodată, statele acestea pier, dispar din istorie. In
câteva sute de ani după aceea, cetățenii fostelor state glorioase își pierd limba, credințele,
obiceiurile - și sunt înghițiți de popoare vecine. Luntrea condusă de piloții orbi se lovise de
stânca finală. Nimeni n-a înțeles ce se întâmplă, dregătorii făceau politică, neguțătorii își
vedeau de afaceri, tinerii de dragoste și țăranii de ogorul lor […]”. Dar, corabia pe care se
aflau toți ajunsese în mâinile unor ”piloți orbi”. Din nenorocire, acești ”piloți orbi” au condus
de prea multe ori corabia noastră pe marea furtunoasă a istoriei. Chiar și acum, tot acești
”piloți orbi”au dus la stânci și comunitatea tătară din România!

Vă rog, puteți fi mai explicit ?

Din păcate, aici nu pot intra în multe amănunte concrete, căci trebuie să fac o sinteză extrem
de scurtă a întregii noastre istorii de un mileniu, desfășurată pe spațiul imens al Eurasiei.

Cum am mai spus, tătarii, mai bine zis strămoşii lor, care au fost kîpceacii (cumanii), și-au
întins stăpânirea pe un teritoriu uriaș, de la Irtîş la Dunăre. Ei nu dispuneau practic de
resursele umane și structurale care să le permită să țină într-o singură organizație politică
acest spațiu și toate populațiile care se aflau între limitele lui. Ca urmare, ei nu au putut
construi un stat bine închegat și au fost relativ ușor cuceriți de către mongoli. Triburile de
origine mongolă nu au fost niciodată prea numeroase și nici nu au fost dispuse, chiar și până
astăzi, să treacă la viața sedentară. In schimb, mongolii au avut un conducător de geniu ca
Genghis han, care a compensat scăderile mongolilor ca popor. Triburile kîpceace au fost
deosebit de multe și au preferat, într-un timp relativ scurt, traiul așezat în sate și orașe. In
schimb, kîpceacii nu au avut şansa unui conducător capabil să-i unească în aceeași structură
politică. Această unire a înfăptuit-o însă Batu han, nepotul lui Genghis han, în 1242. S-a ajuns
astfel la o simbioză politică mongolo-kîpceacă, în care conducerea de stat era în mâinile
dinastiei mongole genghishanide, iar activitatea productivă, comercială și culturală era
deținută prioritar de către kîpceaci. Acesta a fost marele stat Hoarda de Aur. El se baza
înainte de toate pe un cod de legi, Yassa lui Genghis han, în care era stipulată şi egalitatea
tuturor credinţelor religioase şi a tuturor oamenilor liberi, inclusiv a femeilor cu bărbaţii.
Aşadar, tătarii au fost conduşi de la început de legi temeinice şi drepte, aşa cum romanii şi
germanicii au avut şi ei legi solide şi corecte.

2
 In scurt timp, a avut loc procesul de islamizare și turcizare/kîpceachizare a păturii
conducătoare mongole din acest stat uriaş. Un învăţat sirian din acele vremuri, Fazlallah al-
Omari (m.1349), a sintetizat într-un mod cît se poate de clar simbioza mongolo-kîpceacă la
nivelul elitei: ”In vechime, această țară se numea Țara Kîpceacă. Atunci când tătarii
(mongolii-T.G.) au cotropit această țară, kîpceacii au ajuns supușii acestora; apoi, ei s-au
amestecat și s-au înrudit. Dar, însușirile pământenilor au fost precumpănitoare. Tătarii
stabilindu-se pe pământurile kîpceacilor, luând în căsătorie fete kîpceace, locuind în orașele
acestora, au devenit întocmai kîpceacilor, ca și când ar fi fost de același neam”.

In prima jumătate a sec.XIV, în vremea lui Özbek han (1312-1342), când Hoarda de Aur și-a
atins apogeul puterii sale, procesul de islamizare și kîpceachizare/turcizare a acestuia era
încheiat. Dar, un urmaș jalnic al marelui Özbek han, nepotul său Berdibek han (1357-1360),
instigat de vizirul său care urmărea să pună mâna pe tron, a ucis toți prinții din dinastia Sayın,
întemeiată de Batu han. A urmat așa numita perioadă Bulgaq (tulburări), când luptele
neîncetate pentru tron au distrus practic, din interior, marea putere a Hoardei de Aur. “Piloţii
orbi” au dus la stânci măreaţa corabie a Hoardei de Aur.

De aici, de la jumătatea sec.XIV, o altă notă tragică și-a pus amprenta pe evoluția noastră
istorică : neînțelegerile interne, cauzate de orgolii exagerate, invidie înverşunată și pretenții
necuvenite, care sunt reale și astăzi. Dezbinarea, sădită între tătari în epoca Bulgaq și întețită
mereu de ”prieteni” din afară, a crescut și a tot crescut până astăzi. Nu după multă vreme de
la izbucnirea bulgaq-ului, tătarii au început să sufere înfrângeri pe câmpurile de luptă și să
piardă putere și teritorii. Prima înfrângere importantă a tătarilor în fața rușilor a fost în vara
anului 1380 la Kulikovo. A urmat înfrângerea hanului tătar/kîpceak Toqtamîș, în 1395, de
către un alt tătar trufaș cu ambiții imperiale, Timurlenk, care a distrus până la temelii și
înfloritoarea Capitală a Hoardei de Aur, orașul iluminat Saray de pe Volga. Hanatul Hoarda de
Aur nu și-a mai revenit niciodată după această lovitură năprasnică dată tot de un tătar,
pierzându-și cu timpul și aura. In secolul al XV-lea acest stat nu se mai numea Altîn Orda
(Hoarda de Aur), ci simplu Ulug Orda (Hoarda Mare). A urmat, curând, ruperea din acest
mare hanat a unor hanate mai mici independente: Crimeea, Kazan, Astrakhan, Qasîm, Nogay,
Siberia de Vest. In sec.XVI, toate hanatele tătărești au fost cotropite și anexate rând pe rând
de Rusia; doar Hanatul din Crimeea s-a putut salva datorită faptului că se afla sub
protecție/suzeranitate otomană. In 1783, în condițiile slăbirii vădite a puterii otomane, Rusia
a anexat și Hanatul din Crimeea. Tătarii pierdeau astfel și ultimul lor stat. Tragedia pentru
tătari era cu atât mai mare cu cât această pierdere a avut loc exact în ajunul epocii în care s-
au format națiunile și statele naționale din Europa. Secolul al XIX-lea este numit și ”Secolul
Națiunilor”. Din această pricină, tătarii nu au nici națiune consolidată și nici stat național
format.

3
 Înțeleg că dezbinarea și chiar vrajba necontenită dintre tătari a fost principala cauză a
situației în care ne aflăm în prezent. Pentru că este pentru prima oară când discutăm despre
această problemă atât de importantă pentru tătari, v-aș ruga să aduceți și unele argumente
concrete, astfel încât toată lumea să înțeleagă ceea ce vreți să spuneți.

Intr-adevăr, o cauză fundamentală a pierderii statalității noastre este discordia, de care s-au
folosit și se folosesc din plin dușmanii noștri, în primul rând Rusia. Vreau să mă refer, cu titlu
demonstrativ, doar la un caz revelator din istoria noastră, dintre multe altele. Unul dintre cei
mai mari hani ai Crimeei (după părerea mea, cel mai mare) a fost fără îndoială Mengli Ghiray I
(1469-1515), fiul lui Hadji Ghiray, care a fost fondatorul acestui hanat. Pentru tătari, Mengli
Ghiray este cel puțin tot atât de măreț cât este Ștefan cel Mare și Sfânt pentru români. De
fapt, cei doi suverani au fost contemporani și au avut multă vreme relații dintre cele mai bune
între ei. Amândoi au avut domnii deosebit de lungi, 46 şi, respectiv, 47 de ani. Mengli Ghiray
a consolidat statul tătar crimean și l-a impus ca o putere de primă însemnătate pe scena
politică europeană. Mengli Ghiray și fiul său Mehmed Ghiray I (1515-1523) au urmărit
realizarea unui program ambiţios de restaurație a puterii tătare/kîpceace din vremea Hoardei
de Aur. Incă din 1502, la dispariția statului Hoarda Mare, Hanatul din Crimeea și Ghiraizii se
proclamaseră ca singurii moștenitori de drept şi de fapt ai Hoardei de Aur. Altfel spus, Mengli
Ghiray a trasat obiectivele acestui program de restaurație, iar fiul și urmașul său Mehmed
Ghiray a urmărit efectiv transpunerea în realitate a planului de reunire a tuturor teritoriilor
tătărești într-un singur stat mare și puternic, ceea ce însemna și dezvoltarea unui popor tătar
omogen. In acest sens, Mehmed Ghiray a extins relațiile diplomatice ale Hanatului din
Crimeea din răsăritul Europei până în Orientul Mijlociu, centrul și nordul Europei. Acest han
tătar a demonstrat o deschidere politică, comercială și diplomatică către Europa occidentală
mult mai largă decât mulți alți suverani musulmani din acea vreme. In timpul lui Mehmed
Ghiray I statul tătar crimean era efectiv independent și a devenit parte integrantă a
sistemului politic european, fiind acceptat ca o putere de primă mărime. Potrivit unui
document original pe care l-am publicat eu însumi, în 1972, hanul Mehmed Ghiray a refuzat,
în 1521, să dea curs cererii imperioase a nepotului său (de soră), sultanul otoman Süleyman
Magnificul, de a ataca Polonia, deoarece această acțiune contravenea propriului său program
politic îndreptat împotriva Rusiei, în care Polonia avea un rol principal. Procedând la aplicarea
sistematică a planului său de făurire a unui mare stat tătar unificat, la începutul anului 1521,
Mehmed Ghiray I îl impusese pe fratele său Sahib Ghiray pe tronul Hanatului tătar din Kazan,
pentru ca, imediat, în primăvara aceluiaşi an, să pornească împotriva Moscovei, în fruntea
armatelor reunite ale hanatelor din Crimeea şi Kazan. Puternica armată a celor două hanate
tătare a ajuns, în iulie 1521, până la porţile Moscovei. Mare parte a locuitorilor şi însuşi ţarul
Vasile al III-lea, însoţit de întreaga sa curte, fugiseră din oraş. In anul următor, Mehmed
Ghiray I a lansat proiectul independenței cnezatului de Rjazan, care fusese anexat de
Moscova în 1520. Mehmed Ghiray I a fost cel dintâi han al Crimeei şi, după opinia mea,
4
primul conducător de stat din lume care a înțeles pericolul major, mai întâi pentru tătari, apoi
şi pentru toată Europa, pe care îl reprezenta Rusia unită și centralizată. El și-a fixat ca
obiectiv politic prioritar și slăbirea Rusiei, prin dezmembrarea ei. Apoi, în 1523, a pornit cu o
puternică armată, în care fuseseră mobilizate toate forțele tătare, pentru a recupera hanatul
tătar de Astrahan și de a pune pe tronul lui pe fiul său Bahadîr Ghiray, pentru a închega astfel
o mare confederaţie de state tătăreşti. Numai că, succesele fulminante din programul de
restaurație al lui Mehmed Ghiray au alertat puterile vecine, în primul rând Rusia, care nutrea
ea însăși dorința de a pune mâna pe moștenirea Hoardei de Aur. Agenţii Moscovei au găsit
relativ uşor trădători între apropiații invidioşi ai hanului. Evliya Mîrza, unul dintre liderii
puternicului clan al Șîrînilor, împreună cu Agîș Mîrza și Mamay Mîrza, căpetenii ale Nogailor,
au pus la cale un complot și, chiar în ajunul atacului decisiv împotriva Astrahanului, l-au
asasinat pe hanul Mengli Ghiray și pe fiul său Bahadîr Ghiray. A fost o crimă odioasă, cu
consecințe nefaste incalcalculabile, chiar până astăzi, asupra destinului istoric al tătarilor. De
fapt, atunci, în 1523, a fost oprit brusc procesul de restaurație a unității și puterii tătare.

In 1552, Rusia a invadat Kazanul și a anexat statul tătar de aici, iar în 1556 aceeași soartă a
avut și Hanatul tătar de la Astrahan, ca şi cel de Kasîm. Nu după multă vreme, rușii au cucerit
Siberia de vest, aflată în mâinile tătarilor de acolo, şi au pus capăt și existenței Hanatului
Nogailor. Ca răspuns, hanul Crimeei Devlet Ghiray (1551-1577) a atacat cu întreaga sa armată
capitala Rusiei, Moscova, şi a incendiat-o, în ziua de 24 mai 1571. Nu era prima oară când
armata tătară ajungea în interiorul Moscovei. In afară de armata tătară, doar împăratul
Napoleon I a mai reuşit să intre cu armata franceză în Moscova. Nici o altă armată străină nu
a ajuns vreodată nici măcar la porţile Moscovei. Este un alt motiv pentru care ruşii îi urăsc
atât de mult pe tătari. A fost ultima mare victorie a tătarilor împotriva ruşilor. Devlet Ghiray a
acţionat ca un adevărat suveran al tuturor tătarilor. El a rămas în istoria tătară cu titlul de
glorie Takht algan (Cuceritorul Capitalei <Rusiei>). Numai că, ţările tătăreşti cotropite de ruşi
au rămas în continuare în stăpânirea acestora, deşi, în vara anului 1572, Devlet Ghiray
pornise o nouă mare campanie militară cu scopul de a elibera hanatele de Astrakhan şi Kazan.
Nu a avut însă, din nefericire, susţinători pe măsură. Iată, un alt mare erou al istoriei tătare.
Câţi tătari au auzit de el?

Au mai fost nu puțini hani animați de dorinţa de a reface unitatea şi gloria tătară; dar, din
păcate, fără reușite concrete și durabile. In 1523, câțiva indivizi meschini și inconștienți
schimbaseră decisiv cursul întregii istorii tătare! După opinia mea, Mehmed Ghiray I și tatăl
său Mengli Ghiray I au fost cei mai mari conducători din istoria Hanatului din Crimeea, chiar
dacă istoriografia rusă încearcă să-i împroaşte cu noroi şi astăzi, mai cu seama pe Mehmed
Ghiray I. Soarta acestui han se aseamănă cu cea a lui Numan Celebi Cihan, primul președinte
al Republicii Tătare din Crimeea, ucis mișelește de bolșevici, în 1918. Sunt convins că
amândoi merită să fie venerați ca cei mai mari eroi ai neamului nostru. Mă tem că destinele

5
lor, fie și la o distanță de 400 de ani unul de celălalt, a prefigurat chiar destinul istoric al
tătarilor crimeeni. Din nenorocire, am avut mereu, avem și acum printre noi, indivizi haini de
teapa lui Evliya, Agîș și Mamay!

Din păcate, personalitatea hanului Mehmed Ghiray I nu cred că este cunoscută tătarilor din
Dobrogea.

Imi pare rău să o spun, dar cred că tătarii din România nu au cunoștințe nici despre
personalitatea marelui han care a fost Mengli Ghiray I și nici despre alți hani care au avut
contribuții importante în istoria tătarilor. Intreabă-i pe tătarii din România, chiar și pe cei care
au diplome universitare, dacă cunosc măcar câteva fapte, elemente, date din istoria tătară
mai veche. Cred că vei avea surprize neplăcute, chiar mari. Un popor care nu își cunoaște
istoria și cultura națională este aidoma unui orfan care nu știe cine sunt părinții săi, de unde
vine și cine este el; adică, acesta este un om fără personalitate, fără identitate, ca urmare este
un om pierdut. Această idee a fost exprimată de către alții, mai înțelepți decât mine, cu mult
timp în urmă. Dar, ceea ce este mai grav este faptul că, după impresia mea, tătarii dobrogeni
nu sunt nici măcar doritori să-și cunoască istoria și cultura proprie, ceea ce înseamnă că ei nu
doresc, de fapt, să mai fie tătari.

In orice caz, pot să afirm că în istoria tătarilor există conducători înţelepţi, viteji, eroi, culți,
dar și hani neputincioși, nemernici, trădători sau criminali, așa cum există împărați, regi,
principi, iar acum preşedinţi, de toate felurile în istoriile tuturor popoarelor și țărilor. Pentru
ca tătarii din România să poată înțelege mai uşor, voi recurge la o foarte scurtă paralelă, pe
undeva chiar forţată, între istoria tătarilor crimeeni și cea a românilor. Păstrând proporţiile,
dacă marii hani Batu, Bereke şi Özbek, din sec.XIII-XIV, au fost marii întemeietori din istoria
tătarilor/kîpceacilor, precum primii Basarabi şi Muşatini din istoria românească, Hadji Ghiray,
Mengli Ghiray I şi Mehmed Ghiray I cred că pot fi asemuiţi cu marii voievozi Mircea cel
Bătrân - Alexandru cel Bun, Ştefan Cel Mare şi, respectiv, Mihai Viteazul. Tătarii crimeeni au
avut şi ei principi-cărturari, asemănători lui Dimitrie Cantemir din Moldova. Hanul Gazi
Ghiray-Bora (1588-1608), de pildă, a fost un adevărat enciclopedist, pasionat şi doct în
ştiinţele naturii, talentat poet, vestit compozitor şi interpret de muzică, om politic preţuit, dar
şi un luptător viteaz şi dotat comandant de oşti; cronicarii timpului l-au calificat drept un
„suveran perfect”. Deşi a trăit cu o sută de ani mai înainte, învăţatul han al Crimeei cred că l-
a depăşit în competenţe pe principele-cărturar al Moldovei. Dar, Gazi Ghiray-Bora este
incomparabil mai puţin cunoscut decât Dimitrie Cantemir, inclusiv de către tătari, pentru că
nu a scris pe înţelesul (în limba latină) şi pe placul elitei europene de atunci (adică, împotriva
otomanilor şi Islamului).

La jumătatea sec.XVII, la sfârşitul Războiului de 30 de ani, când s-au pus bazele statelor
moderne occidentale, Hanatul tătar din Crimeea devenise, sub conducerea inspirată şi de

6
largă perspectivă a hanilor Mehmed Ghiray al IV-lea (1641-1644; 1654-1666) şi Islam Ghiray al
III-lea (1644-1654) un factor de bază al întregului edificiu politic european. Cei doi hani
crimeeni au promovat cu consecvenţă şi iscusinţă diplomatică un plan politic realist şi modern
de coalizare a forţelor eurasiatice interesate în jurul Crimeei, pentru a opri asecensiunea
periculoasă a Rusiei. Cât de vizionari au fost conducătorii Crimeei de la jumătatea secolului al
XVII-lea poate fi probat cu tot ceea ce s-a întâmplat apoi în tot spaţiul eurasiatic, inclusiv în
timpurile noastre, îndeosebi în regiunea Mării Negre. Iar Hadji Selim Ghiray al III-lea (1671-
1704, de patru ori) s-a impus ca un adevărat salvator al Imperiului otoman. Doar acest han
tătar a reuşit să stăvilească ofensiva habsburgică în Balcani şi, ca urmare, armata otomană de
la Dunăre a vrut să-l pună pe tronul imperiului, în locul nevolnicului sultan Mehmed al IV-lea.
Exista o prevedere în Codul de legi (Kanunname) al lui Mehmed al II-lea Fatih (1451-1481),
potrivit căreia, atunci când era cazul, Casa Ghiraidă devenea urmaşa de drept a Casei
Otomane. Hanul Selim Ghiray şi-a declarat însă loialitatea faţă de sultan, primind în schimb
permisiunea (unică) de a merge în pelerinaj la Mecca. Este singurul membru al dinastiilor
domnitoare ghiraid şi otoman care are titlul de hadji. Inaintea marelui reformator Ismail Bey
Gaspirinski , tătarii crimeeni au avut şi principi luminaţi, precum Qîrîm Ghiray (1758-1769, de
trei ori) şi Şahin Ghiray (1777-1782), care au încercat să modernizeze din temelii, după model
occidental, societatea şi statul tătar crimean. Dar, amândoi au plătit cu viaţa temeritatea de a
fi dorit să-şi conducă poporul pe drumul cel bun.

Statutul juridic internaţional al Hanatului Crimeei era asemănător până la un punct cu cel al
Ţărilor Române, în raport cu Poarta otomană. Dar, în fapt, legăturile dintre Hanatul Crimeei şi
Poarta otomană au fost mai degrabă de alianţă permanentă sau chiar de tip confederativ,
decât de suzeranitate-vasalitate, cum a fost în cazul Ţărilor Române şi al altor ţinuturi. Mai
exista o deosebire mare între regimul politico-juridic internaţional al Hanatului tătar din
Crimeea şi cel al Ţărilor Române. In ciuda unor păreri larg răspândite, hanii Crimeei aveau
puteri mai restrânse decât domnii români. Autoritatea hanilor tătari era întemeiată pe
dreptul dinastic genghishanid, fiind însă limitată de forţa nobilimii de clan (Qaraşlar), pe când
autoritatea domnilor români era izvorâtă din puterea absolutistă a sultanilor otomani. Un
voievod român putea să facă orice pe plan intern, atâta vreme cât nu contravenea intereselor
Porţii otomane, pe când hanul Crimeei depindea de legislaţia cutumiaro-religioasă şi de
atitudinea nobilimii interne (mîrzalar). Hanatul Crimeei era un soi de Republică nobiliară,
asemănătoare cu cea poloneză (Rzeczpospolita). De aceea, unii autori occidentali au calificat
Hanatul tătar al Crimeei drept un stat cu atribute moderne. Nu cred că a fost o simplă
coincidenţă faptul că, atât polonezii, cât şi tătarii şi-au pierdut fiinţa statală aproape în
aceeaşi vreme, la sfârşitul veacului al XVIII-lea; mai precis, tătarii în 1783, iar polonezii în
1795. Nu întâmplător, Rusia a fost factorul distrugător în ambele cazuri. Polonezii şi-au
refăcut statul naţional la sfârşitul primului Război Mondial. Tot atunci şi-au refăcut statul
naţional şi tătarii crimeeni. Numai că, statul naţional polonez există şi acum, pe când cel al
7
tătarilor crimeeni a supravieţuit numai câteva luni. Polonezii au fost şi sunt susţinuţi de
marile state occidentale de spirit catolic, dar pe tătari nu i-a susţinut şi nu îi susţine nimeni, în
afară de Turcia. De ce oare am rămas atât de singuri în lume?! Fiecare tătar este liber să
găsească răspunsul său la această întrebare, având însă în vedere şi ce a făcut el însuşi/ea
însăşi pentru afirmarea tătarilor, în general, şi pentru susţinerea tătarilor din Dobrogea, în
special.

Domnule profesor, este dureros ce spuneţi. Acum, dacă se poate, vă rog să ne întoarcem la
vremurile noastre. Sunteţi singurul din România în măsură să cunoască şi să înţeleagă în
profunzime istoria tătarilor. Ce credeţi că ar trebui făcut pentru a salva comunitatea tătară
din România?

Desigur, sunt pe deplin conştient de faptul că aceste concluzii nu sunt încurajatoare. Socot
însă că este mai bine să ştim adevărul aşa cum este el, decât să ne facem iluzii deşarte. In
legătură cu întrebarea ta, am scris şi am spus în public, în mod repetat, cum cred eu că ar
trebui procedat pentru salvarea identităţii tătarilor din Dobrogea, arătând chiar punctual
ceea ce ar fi imperios necesar de făcut. Liderii tătari nu numai că nu au dat nici doi bani pe
părerea mea, mai mult, au început să mă ameninţe şi să mă atace într-un mod cât se poate de
abject. Comunitatea tătară din România se află acum într-o situaţie degradantă, dar văd că
nimeni din conducerea ei nu este câtuşi de puţin deranjat! Gândesc că acei aşa-zişi lideri au
fost puşi dinadins acolo, pentru a distruge din interior comunitatea tătară din România. Aşa
ceva s-a mai întâmplat în istoria tătarilor şi nu de puţine ori. De fiecare dată, asemenea
acţiuni trădătoare au avut efecte devastatoare.

In cadrul programului meu de renaștere națională a tătarilor din România, pe care am dorit să
îl reiau și după ce mi-am încheiat misiunile diplomatice în străinătate, în toamna anului 2007,
am încercat să insuflu tătarilor de aici o oarecare mândrie istorică și demnitate națională,
comparându-i în repetate rânduri cu evreii, deși știam că o asemenea comparație era forțată.
Evreii au cultul ancestral al solidarității și înțelepciunea de a-și susține personalitățile, oriunde
s-ar afla aceștia. In schimb, tătarii au năravul discordiei și meteahna ponegririi propriilor
personalități. Două exemple, cred, concludente: în 2011, marele lider al tătarilor crimeeni
Mustafa Gemil Kîrîmoglu a fost propus pentru Premiul Nobel pentru Pace, propunere care a
fost susținută, spre cinstea lor, în primul rând de intelectuali români, îndeosebi de la
Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca. Era pentru prima oară când un tătar era
nominalizat la acest premiu de cel mai mare prestigiu pe plan internațional. Dar, când au aflat
știrea, peste o sută de tătari crimeeni au făcut o adunare specială în Aqmescit/Simferopol, în
care au blamat această propunere, trimițând și o scrisoare de protest la Comitetul pentru
Decernarea Premiului Nobel pentru Pace de la Oslo. Fără îndoială, în spatele acelor
protestatari tătari se aflau structuri bine organizate, care nu doreau ca tătarii crimeeni să

8
ajungă la un renume așa de mare. Dar, toți ceilalți tătari de acolo au tăcut. Crimeea nu era
încă ocupată de ruși! In 1998, eu, Tasin Gemil, am fost nominalizat ca cel dintâi ambasador
extraordinar și plenipotențiar al României în Republica Azerbaidjan. Era pentru prima oară, în
120 de ani, când un tătar, turc, musulman din România era nominalizat pentru o funcție atât
de onorantă. Dar, când s-a aflat această știre, un grup destul de numeros de tătari din
conducerea comunităţii s-a întrunit în mod special pentru a condamna această iniţiativă
oficială, trimițând și o scrisoare de protest la Președintele României. In sală se aflau și alți
tătari, inclusiv tineri; nici unul nu a făcut vreun gest de împotrivire la această mârșăvie. Spre
deosebire de Comitetul Nobel, Președinția României nu a ținut seama de reclamația acelor
tătari ticăloși. Au trecut de atunci 20 de ani, dar cei care s-au aflat în spatele acelei infamii nu
au uitat eşecul pe care l-au suferit din cauza faptului că, în ciuda manevrelor lor oculte,
Preşedintele României m-a numit totuşi ca ambasador, şi încă de două ori. Recent, am fost
atacat în modul cel mai josnic posibil tot de un grup de tătari, care a împins în față un ins lipsit
de discernământ. Asemenea acțiuni de autosubminare au fost multe în istoria noastră. Nici
una nu a rămas fără consecințe, iar cumulate ne-au adus în situația de acum, când ne
confruntăm și cu primejdia pierderii identității naționale.

Nu știu dacă am reușit să mă fac înțeles?! De pierderea statului tătar și, în curând, de
pierderea identității noastre naționale suntem vinovați noi înșine în primul rând, apoi
dușmanii din afară, care se înmulțesc pe măsură ce devine tot mai vizibilă slăbiciunea
noastră. Asta este părerea mea! Doresc din tot sufletul să nu am dreptate!!!

Domnule profesor, nu vreau ca această carte cu valoare de mesaj să se încheie într-o notă de
pesimism. De altminteri, așa cum vă cunoaște multă lume, nu sunteți un om pesimist,
dimpotrivă, dați dovadă de multe ori de optimism, uneori poate chiar exagerat. Nu există
niciun licăr de speranță?

Speranța moare odată cu noi. Deci, oricând și oriunde există o speranță, pe care nu trebuie să
ne-o pierdem vreodată. Dar, în cazul nostru, procesul de autodistrugere este lung și
întortocheat. De multe ori am fost conduși de ”piloți orbi”, am fost amăgiți de lumini false,
trădați de ai noștri, părăsiți de așa-zișii prieteni și am avut marea neșansă de a avea o țară
prea frumoasă și prea valoroasă, iar vecinul și, cândva, umilul nostru servitor să devină, cu
timpul, și datorită ajutorului tătar, mult prea puternic. Conducătorii noștri din trecutul
îndepărtat l-au salvat pe acest vecin și servitor de multe ori de la primejdii de moarte și l-au
ajutat să-și construiască casa și să-și organizeze gospodăria (Rusia a fost salvată, mai întâi de
kîpceaci, apoi și de tătari, de cotropirea teutonă, încă din sec.XII-XIII, iar întreaga construcţie
politico-administrativă rusă, inclusiv de astăzi, este de inspirație tătărească, mai puțin însă
principiul egalității în fața legilor, care era sfânt în Hoarda de Aur). „Recunoștința” Rusiei a
fost și este distrugerea tătarilor, acum și ca popor. Orgoliul imperial rus nu poate ierta

9
tătarilor faptul că ei au fost singurii din istorie care au îngenuncheat Rusia, și încă timp de
două veacuri şi jumătate.

Imi pare rău, dar nu pot să ajung la optimism, când nu există așa ceva în destinul istoric actual
al tătarilor, cel puțin al celor din România, care sunt conduși nu numai de ”piloți orbi”, ci și de
trădători de neam. Posibil, ca tătarii să nu dispară, totuși, și să mai existe, cel puţin încă o
vreme. Dar, își vor pierde limba maternă, poate și cultura proprie, într-un timp previzibil.
Dacă ”piloții orbi” și vânzătorii de neam nu vor fi îndepărtați urgent, tătarii din Dobrogea vor
împărtăși cât de curând situația actuală a tătarilor din Lituania, Estonia și Polonia, și asta în
cel mai bun caz. Dar, tare mă tem că tătarii dobrogeni nu au vâna istorică şi spirituală a
tătarilor baltici. Sper să nu am dreptate! Optimism mai mare decât atât ar însemna să ne
înșelăm pe noi înșine.

Noiembrie 2017

(Fragment dintr-un volum aflat în pregătire).

10