1.

Curent literar: ROMANTISM, curent european apărut în secolul

XIX, reprezentat de personalităţi precum Novalis, Leopardi, Goethe,
Byron, Victor Hugo. Se caracterizează prin următoarele: folosirea visului
ca modalitate de evadare într-o lume paralelă, dominată de vitalitatea
fanteziei; întoarcerea la natură, ca matcă originară a omului; elogiul
trecutului în antiteză cu prezentul (motivul ruinelor şi al castelelor
părăsite); cultivarea contrastului liric, afectiv ori cromatic; utilizarea
mijloacelor expresive ale folclorului naţional; punerea în valoare a
motivului călătoriei. Pentru literatura română, Mihai Eminescu este un
mare poet romantic, inspirat în mare parte de creatorii germani.
„Floarea albastră” este de fapt un motiv romantic de circulaţie
europeană, lansat în romanul neterminat al lui Novalis, „Heinrich von
Ofterdingen”.

2. Tema iubirii combinată cu tema naturii şi cu cea a timpului (meditaţia

din final se referă la problema trecerii ireversibile a timpului).
Semnificaţia titlului:
Sursa de inspiraţie a poeziei este mitul romantic al florii albastre,
caracteristic romantismului. Acest mit este preluat din opera scriitorului
german Novalis (Heinrich von Ofterdingen) şi se referă la dorinţa de
cunoaştere, de atingere a unui ideal. La Eminescu acest ideal este
iubirea, floarea albastră fiind aici o metaforă pentru femeia iubită.
Compoziţia textului:
Poezia este construită pe două planuri distincte: un plan al femeii
(strofele 1-3 şi 5-12), celălalt al bărbatului (strofele 4, 13-14). Strofa a
patra poate fi considerată o strofă de tranziţie care face legătura între
cele două moduri de a înţelege lumea. Femeia este o copilă naivă,
dornică de a se realiza prin iubire, în timp ce bărbatul este un
contemplativ, preocupat să atingă absolutul. Primul plan poate fi
considerat unul „al aproapelui”, iar cel al bărbatului „al departelui”.
Aceste denumiri capătă semnificaţie dacă ne gândim la opoziţia dintre
lumea naturală, instinctuală în care îl invită femeia, şi lumea ideilor şi
misterelor la care visează eul liric. Planul feminităţii are forma unui
monolog, alcătuit dintr-un reproş (prima parte), apoi dintr-o provocare
inocentă, dintr-o încercare de seducţie. Planul bărbatului are dublu rol:
fixează „povestea” în interiorul unei amintiri şi conferă poeziei caracter
de meditaţie. Senzaţia de poveste evocată este dată de prezenţa în text a
eului liric prin intermediul pronumelui personal de persoana I: „eu”,
„netezindu-mi”, „albastra-mi”, „iubirea noastră” şi a verbelor la
indicativ: „eu am râs”, „n-am zis”, „stam”, „a murit”. Aceste detalii,
completate de exclamaţii meditative: „Ah! Ea spuse adevărul”, „Ce
frumoasă, ce nebună / E albastra-mi, dulce floare!”, „Floare-albastră!
Floare-albastră!” demonstrează că povestea de dragoste este pusă într-o
ramă, într-o altă poveste, a bărbatului.
Timpul trecut al verbelor subliniază aceeaşi idee. Datorită acestor
elemente se creează senzaţia unui joc între prezenţă şi absenţă care poate
fi extins la jocul dintre viaţă şi moarte. Ceea ce pare prezent se dovedeşte
a fi în final doar o amintire, o meditaţie asupra iubirii pierdute. Moartea
poate fi reprezentată în text de lucrurile abstracte spre care tinde eul
liric. Acestea sunt considerate zadarnice de către iubită care în locul
acestei lumi a eternităţii„cerurilor înalte”, cu „stelele” şi „norii” lor, a
mormintelor civilizaţiei egiptene din „piramidele-nvehite”, îi oferă
„codrul cu verdeaţă”, adică viaţa2.
Povestea de iubire este redată sub forma unei amintiri. Monologul femeii
descrie înstrăinarea treptată a omului de geniu de fiinţa iubită. Tânăra
simte că datorită preocupărilor abstracte, bărbatul se înstrăinează, îl
avertizează că fericirea nu stă în „câmpiile asire” şi în„piramidele-
nvechite” ci în iubirea ei: „Nu căta în depărtare / Fericirea ta, iubite!”.
Bărbatul nu o înţelege, preocupările sale sunt de natură filozofică, motiv
pentru care o tratează cu îngăduinţă pe tânără îndrăgostită: „Eu am râs,
n-am zis nimica.” Aceasta încearcă să-l atragă în mijlocul naturii
protectoare, reprezentată în lirica eminesciană de codru: „Hai în codrul
cu verdeaţă” în care îşi poate regăsi fericirea. Poezia respectă scenariul
idilei eminesciene care începe cu o chemare în mijlocul naturii, continuă
cu jocul iubirii şi sfârşeşte cu despărţirea. Universul în care încearcă să-l
atragă este unul tentant. Elementele descrise prin intermediul epitetelor
„prăpastia măreaţă”, „balta senină”, „trestia lină” şi personificării: „Und-
izvoare plâng în vale” alcătuiesc un peisaj paradisiac din care nu pot lipsi
unele dintre motivele principale ale creaţiei eminesciene, cum ar fi teiul
şi luna. Acest cadru se află în antiteză cu cel sugerat la început, unde
stelele, norii, întunecata mare şi piramidele învechite, simboluri ale
infinirii, alcătuiesc un peisaj abstract, incompatibil cu jocul iubirii. Iubita
are de asemenea trăsături care o pun în antiteză cu imaginea masculină,
redate prin comparaţia: „Voi fi roşie ca mărul” şi prin epitetul metaforic
„de-aur părul”. Femeia este o prezenţă vie, aflată în antiteză cu imaginea
palidă a bărbatului. Jocul iubirii este descris cu ajutorul expresilor
populare care conferă un farmec aparte textului: „Voi cerca de mă
iubeşti.”, „Să-ţi astup cu dânsul gura.”, „De mi-i da o sărutare”. Limbajul
popular este cel care autohtonizează peisajul, care îl face să nu fie un
simplu colţ de rai: „stâncă stă să se prăvale”, „Vom şedea în foi de mure.”
Limbajul popular face distincţia şi între cele două viziuni despre viaţă
situate în antiteză..

3. a. Motivul iubirii (motiv explicit)

- cuvintele prin care se profileaza acest motiv sunt : sarutare,
dulce,gurita.
b. Motivul despartirii(motiv implicit)
-cuvintele prin care se profileaza acest motiv sunt : dus , murit , trist.

4. Secvenţe poetice: Poezia e alcătuită din patru secvenţe simetrice.

Cele două voci se îmbină armonios după următoarea schemă: f-m-f-m,
unde f = feminin, m= masculin. Astfel, părţile componente sunt
următoarele:
Strofele I-III: monologul iubitei (reproşul)
Strofa IV: evocarea plină de regret a iubirii consumate, opinia vocii
masculine
Strofele V-XII: monologul iubitei, orientat către posibilităţi, virtualităţi,
scenarii ale iubirii paradisiace, vocea feminină imaginează un cadru
izolat, luxuriant în care sentimentele romantice se împlinesc cu toată
intensitatea conjugată a simţurilor.
Strofele XIII-XIV: epilogul filosofic al vocii masculine – „Totuşi este trist
în lume!”