MINISTERUL EDUCAŢIEI AL REPUBLICII MOLDOVA

UNIVERSITATEA DE STUDII EUROPENE DIN MOLDOVA

FACULTATEA DE DREPT

NOTE DE CURS
DREPTUL REFUGIAȚILOR
(Ciclul I)

AUTOR:
Stela Litra
mg. în drept, lector. univ.

Aprobat la şedinţa Catedrei Drept public

din: 20.05.2013, proces-verbal Nr. 10

Examinat de Consiliul facultăţii de Drept USEM

la 24.05.2013, proces-verbal Nr. 5

Aprobat la ședința Senatului USEM

din: 01.07.2013, proces-verbal Nr. 9

CHIŞINĂU – 2013
 C U P R I N S:

Introducere ……………………………………………………

TEMA 1. Noțiuni generale privind dreptul refugiaţilor…………

TEMA 2. Poziția dreptului refugiaților vis a vis de alte
ramuri de drept internațional………………………………………
TEMA 3. Evoluția istorică a instituției dreptului refugiaților…..
TEMA 4. Rolul statului în materie de refugiați ………………….
TEMA 5. Rolul organizaţiilor internaționale relevante
în materie de refugiați………………………………………………
TEMA 6. Principiile Dreptului refugiaţilor………………………
TEMA 7. Clauzele de includere sub protecția
Convenției de la Geneva din 1951…………………………………
TEMA 8. Clauzele de încetare a protecției
Convenției de la Geneva din 1951………………………………….
TEMA 9. Clauzele de excludere de sub protecția
Convenției de la Geneva din 1951…………………………………..
TEMA 10. Cazuri speciale în dreptul refugiaților
TEMA 11. Organele competente ale statului și procedurile
de determinarea a statutului de refugiat……………………………
TEMA 12. Protecţia regională a refugiaţilor……………………….
TEMA 13. Legislaţia naţională în materie de refugiaţi……………
TEMA 14. Drepturile și obligațiile refugiaților………………….…

Referințe bibliografice…..……………………………………..
 INTRODUCERE

Una dintre preocupările cele mai importante ale omenirii după încheierea
celui de-al doilea război mondial a fost cea vizând drepturile omului. Preambulul
Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului adoptat de Adunarea Generală a ONU
prevede:
... recunoaşterea demnităţii inerente tuturor membrilor familiei umane şi a
drepturilor lor legale şi inalienabile constituie fundamentul libertăţii, dreptăţii şi
păcii în lume, ...
Dezvoltarea acestui domeniu al dreptului internaţional ţine de o istorie mai
îndelungată, dar un pas important a fost efectuat abia în secolul XX, odată cu
crearea Ligii Naţiunilor. Până atunci locul de bază era ocupat de doctrina
pozitivistă conform căreia suveranitatea statului şi dreptul său intern se afla pe
poziţii supreme faţă de sfera internaţională. Oricum unele domenii constituiau
excepţii de la regulă şi se refereau la: pirateria jus gentium; sclavaj; soldaţii răniţi,
statele fiind obligate de a respecta unele standarde minime în atitudinea faţă de
străini. La fel, reglementările internaţionale se refereau la posibilitatea intervenţiei
umanitare cu toate că extinderea sa nu era clară.
După cum am menţionat, un pas important în domeniul protecţiei
internaţionale a drepturilor omului a fost întreprins odată cu apariţia primei
organizaţii cu vocaţie universală – Liga Naţiunilor. Conform Pactului Ligii
Naţiunilor se crea un sistem de mandat în colonii pentru cei care nu au posibilitatea
de a confrunta problemele lumii moderne şi prevedea un tratament „just” al
populaţiei native din teritoriile respective. Acordurile de pace cu statele est
europene şi din Balcani stipulau norme privind protecţia minorităţilor şi dreptul
acestora la un tratament egal şi posibilităţi egale în întreprinderea activităţilor
colective. În cazul încălcării prevederilor respective exista dreptul la petiţie înaintat
Ligii Naţiunilor. Un alt drept care şi-a găsit reflectare în instrumentele
internaţionale a fost cel al asocierii, Partea XIII a Tratatului de la Versailles
stipulând crearea Organizaţiei Internaţionale a Muncii, unul din scopuri ale cărei
fiind promovarea unor standarde mai bune ale condiţiilor de muncă şi sprijinul
dreptului amintit.
Impactul celui de-al doilea război mondial a catalizat necesitatea unei
dezvoltări mai ample şi adecvate pentru menţinerea păcii şi securităţii
internaţionale, precum şi a protecţiei drepturilor omului.
Protecţia internaţională a drepturilor omului se bazează pe anumite principii,
dar, dat fiind faptul că obiectul acestei discipline constituie o anumită categorie de
persoane şi anume refugiaţi/solicitanţi de azil, ne vom referi pe parcurs anume la
ea. Mai mult, tot mai des în doctrină se întrebuinţează sintagma de „drept al
refugiaţilor”, desenând o ramură a dreptului internaţional public care
reglementează relaţiile specifice dislocării forţate, din anumite motive, a
persoanelor şi solicitării azilului teritorial.
 REZUMATUL TEMELOR

TEMA 1. Noțiuni generale privind dreptul refugiaţilor

Societatea internațională a înțeles că pacea în lume poate fi asigurată doar
prin prisma respectării și protecției ființei umane, drept dovadă ne servește
consacrarea în primul alineat din Preambulul Declarației Universale a Drepturilor
Omului: ,,Considerînd că recunoașterea demnității inerente tuturor membrilor
familiei umane și a drepturilor lor egale și inalienabile constituie fundamentul
libertății, dreptății și păcii în lume, ..”1
Dreptul refugiaților poate fi definit ca totalitatea normelor și principiilor de
origine convențională și cutumiară menite să stabilească comportamentul statelor
în relațiile dintre ele, în ceea ce privește garantarea respectării și protecției
persoanelor refugiate.
Este de menționat faptul că normele de drept al refugiaților, ca oricare normă
de drept internațional, sunt create exclusiv prin acordul de voință al statelor, însă
caracterul lor imperativ le fac obligatorii pentru întreaga societate internațională,
adică și statele care nu au semnat, ratificat sau aderat la ele, se obligă să le
respecte.
Datorită faptului că majoritatea normelor dreptului internațional al
drepturilor omului au fost codificate în tratate și convenții internaționale, acestea se
aplică prioritar, dispoziție prevăzută și de Constituția Republicii Moldova în
articolul 4: ,,(1) Dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile omului
se interpretează și se aplică în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor
Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care Republica Moldova este parte. (2)
Dacă există neconcordanță între pactele și tratatele privitoare la drepturile

1
Declarația Universală a Drepturilor Omului, adoptată la New York la 10 decembrie 1948, Preambul, alineatul 1.
fundamentale ale omului la care Republica Moldova este parte și legile ei interne,
prioritate au reglementările internaționale.”2
Izvoarele dreptului refugiaților constituie totalitatea normelor cutumiare și
convenționale menite să asigure garantarea de către state a drepturilor persoanelor
refugiate din țările lor de origine. Dreptul refugiaților este compus din convenții
internaționale, cutumă, surse jurisprudențiale, principii generale de drept
internațional public și unele surse extra juridice, care reprezintă împrejurările ce
duc la apriția unor noi norme juridice.
Izvoare convenționale ale dreptului refugiaților sunt considerate totalitatea
convențiilor, tratatelor, pactelor, protocoalelor sau altor acte juridice încheiate prin
acordul de voință a subiecților de drept internațional, ce au caracter universal sau
regional.
În ceea ce privește izvoarele convenționale regionale, merită de amintit că
acestea au luat naștere ca un răspuns la problemele cu care se confruntă țările din
anumite regiuni ale globului, probleme emanate fie din religia comună, fie datorită
poziționării geografice sau din alte motive care sunt înțelese în esență de cei ce se
confruntă cu ele, iar rezultatul cooperării regionale reprezintă cele mai adecvate
rezolvări, care se dovedesc a fi, de obicei, durabile.
Datorită codificării ramurei de drept internațional al drepturilor omului, a
cărei instituție este și dreptul refugiaților, cutuma ca izvor de drept și-a pierdut din
importanță și doar în cazuri destul de rare se face trimitere la sursele cutumiare.
Statele care nu sunt părți la unele tratate internaționale în materie de protecție a
drepturilor omului apelează la prevederile normelor cutumiare, însă aceste norme,
în mare parte au fost codificate.
Populația care se deplasează dintr-o țară spre alta sau de pe un continent
spre altul poate să includă și pe cei care necesită protecție internațională, precum și
pe cei care nu se află în această situație.3 Astfel, vom încerca să definim categoriile
de persoane care formează această pătură mobilă a populației cu scopul de a

2
Constituția Republicii Moldova, adoptată la 29 iulie 1994, articolul 4.
3
C.N.Vergatti, Statutul juridic al refugiaților, Editura I.R.D.O., București, 2009, pag.23
delimita categoriile ce nu necesită protecție internațională de cele cărorale este
indispensabilă o astfel de protecție.
Refugiat poate fi numită persoana care își părăsește țara sa de origine de
frica unor persecuții pe motiv de rasă, religie, naționalitate, apartenență la un
anumit grup social sau datorită opiniei sale politice exprimate public. Această frică
îl motivează să refuze protecția propriului stat, iar în unele cazuri, chiar dacă ar
dori să-i fie acordată protecția țării lui, această protecție nu-i este asigurată, de
aceea persoana nu poate să se întoarcă în țara sa de origine. Dispozițiile oficiale ale
Convenției de la Geneva din 1951 cu privire la statutul juridic al refugiaților oferă
acestor persoane siguranța într-un viitor fără persecuții, în același timp ne oferă
descrierea concretă a condițiilor cărora trebuie să corespundă solicitantul de azil
pentru a putea obținere statutul de refugiat.
Una dintre cele mai des folosite expresii este cea de migrant. Termenul
,,migrant” are un sens foarte larg, el însemnînd persoană care se deplasează dintr-
un teritoriu în altul.4 În sensul dreptului refugiaților, migranți sunt numiți toți
indivizii care își părăsesc țara pentru un termen mai mare decît ar constitui o
simplă vizită turistică sau de afaceri, iar motivul plecării este oricare altul decît cel
al temerii de diferite tipuri de persecuții. Prin urmare, în cazul în care în statul de
origine a migrantului nu este un pericol evident de persecuție a acestuia, nu poate fi
vorba, la intrarea în statul de primire, de o solicitare a statutului de refugiat, cu atît
mai mult că migranții își părăsesc țara benevol, cu actele în regulă și fără a simți un
real pericol de persecuție. Cert este faptul că adesea, migranții se folosesc de
situațiile nefavorabile din țările lor pentru a putea obține statutul de refugiat, iar
această situație face anevoioasă evaluarea corectă a unei astfel de solicitări. De
aceea, persoana responsabilă să ia o decizie în acordarea protecției internaționale
se ghidează de prevederile articolului 1 al Convenției de la Geneva din 1951 și de
Protocolul adițional din 1967, care menționează că solicitantul de azil este obligat
să-l ajute la identificarea faptelor care prezintă pericol de persecuție pentru el,
argumentîndu-și temerile.
4
DEX
 Diferit de ,,migrant” este termenul de ,,imigrant” care semnifică persoană ce-
și părăsește țara sa pentru a se stabili cu traiul într-un stat străin.5 Diferența dintre
aceste categorii de persoane constă în termenul de ședere în afara hotarelor statului
de origine, prin urmare migranții pleacă pentru un termen mare, iar imigranții
pleacă cu scopul de a se stabili cu traiul definitiv într-un alt stat decît cel de
origine. Aici putem consemna că atît migranții, cît și imigranții urmăresc scopuri
personale, care au caracterul social sau economic, sau ambele cumulate.
O altă categorie de migranți o constituie migranții economici. Acest termen
se referă la persoanele care își părăsesc țara a căror cetățeni sunt, urmărind doar
scopul financiar. Acest tip de migrare a devenit tot mai des întălnit începînd cu
perioada în care unele țări, de pe diferite continente, au cunoscut o remarcabilă
creștere economică, făcînd o simțitoare diferență a nivelului de trai față de țările
care au stagnat sau care au cunoscut chiar un declin economic. Aceste persoane
sunt cel mai ușor de identificat, ținînd cont de faptul că ei, de cele mai multe ori, la
sosirea într-un alt stat își caută un serviciu și încearcă să obțină un permis de ședere
legală, ca mai apoi, îndeplinind cerințele înaintate de legislația internă a statului de
primire, să ceară chiar și obținerea cetățeniei respectivului stat.
Persoanele intern deplasate, reprezintă o categorie de persoane care, la fel ca
refugiații, sunt nevoite să-și părăsească locuințele și să caute adăpost în alte
teritorii. Spre deosebire de refugiați, persoanele intern deplasate nu-și părăsesc
țara, ci doar teritoriile în care își aveau reședința obișnuită, iar această deplasare se
face în teritoriul propriului stat, care le asigură protecția de care ei au nevoie, în
măsura în care sunt prevăzute aceste drepturi în normele de drept intern. Motivele
părăsirii propriilor locuințe de către această categorie de persoane, pot fi diverse,
adesea țin de circumstanțe neobișnuite sau dezastre naturale. Totuși, persoanele
intern deplasate pot să-și părăsească propriile cămine și din motive similare celor
ale refugiaților, adică din motive de temere de diferite tipuri de persecuție, însă
specific acestor persoane este că ele nu-și părăsesc țara, ci se refugiază în interiorul
hotarelor acesteia. Astfel de situații pot apărea în cazul statelor multinaționale sau a
5
DEX
statelor care au minorități naționale care sunt în conflict cu autoritățile centrale, iar
tensiunile dintre națiuni sau dintre minoritate și majoritate degenerează într-un
conflict armat intern.
Solicitantul de azil este ultima categorie de persoane la care vom face
referire și este folosită pentru a numi persoanele care au înaintat o cerere de azil,
dar care încă nu au primit un răspuns pozitiv (acceptare) sau negativ (respingere)
de la autoritățile compenente. Astfel, perioada în care un individ se află în altă țară
decît cea de origine și așteaptă luarea unei decizii asupra cererii de azil depuse, dă
naștere unei noi categorii de persoane care nu statuiază în acel teritoriu în nici o
formă legală, dar se bucură, după depunerea cererii de azil, de protecția
principiului nereturnării. Astfel, statul de primire se vede nevoit să-i ofere permis
de ședere acestei persoane pînă la elaborarea unei hotărîri definitive asupra cererii
înaintate de ea.

TEMA 2. Poziția dreptului refugiaților vis a vis de alte ramuri de

drept internațional
Dreptul refugiaților este o instituție a dreptului internațional public, formată
din totalitatea normelor internaționale elaborate prin acordul de voință a statelor,
care reglementează relațiile dintre ele în materie de acordare a protecției
persoanelor refugiate.
Indiscutabil, dreptul refugiaților completează lista categoriilor de protecție
umanitară acordată individului, de aceea consider că are nemijlocită și directă
legătură cu așa ramuri de drept internațional cum sunt dreptul internațional
umanitar și dreptul internațional al drepturilor omului, dar și cu instituiții de drept
internațional ca dreptul de azil, dreptul persoanelor care aparțin minorităților
naționale sau protecția populației civile în caz de conflict armat. În cele ce urmează
vom face o succintă analiză a acestor interdependențe.
Dreptul internațional umanitar este o ramură foarte vastă, compusă din toate
normele de drept internațional ce se referă atît la regulile de ducere a unui conflict
armat, cît și la asigurarea și garantarea protecției tuturor categoriilor de persoane
care se înțeleg prin termenul de populație civilă din statele beligerante. Pentru a
exclude confuziile și cu scopul de a împiedica statelor să profite de aceste
imperfecțiuni, s-a decis enumerarea, în diferite tratate internaționale, a tuturor
acestor categorii de persoane. Convenția de la Geneva privitoare la protecția
persoanelor civile în timp de război din 12 august 1949 cuprinde norme obligatorii
pentru statele părți la prezenta convenție și pentru statele care nu sunt părți, și le
obligă să garanteze drepturile și libertățile fundamentale ale populației civile.
Articolul 4 al Convenției explică înțelesul acestei noțiuni: ,,sînt protejate prin
Convenție persoanele care, la un moment dat și indiferent în ce formă se găsesc, în
caz de conflict sau de ocupație, sub puterea unei Părți în conflict sau a unei Puteri
ocupante ai cărei cetățeni nu sunt”.6
Datorită exigenței înaintate de Convenția de la Geneva privind statutul
refugiaților din 28 iulie 1951, refugiați pot fi doar persoanele care fie dețin
cetățenia unui stat – altul decît cel în care cer această formă de protecție, fie sunt
apatrizi, dar reședința lor obișnuită este în alt stat decît în statul în care solicită
acest statut. Prin urmare, după acordarea statutului de refugiat, statul, în caz de
conflict armat, se obligă să garanteze protecția acestei categorii de persoane, care
cade sub incidența articolului 4 din Convenția de la Geneva privitoare la protecția
persoanelor civile în timp de război din 1949. Putem afirma că statul care s-a oferit
să asigure protecția pe timp de pace în baza Convenției de la Geneva privind
statutul refugiaților din 1951, se obligă să garanteze refugiaților această protecție și
în timpul conflictelor armate, prevedere a Convenției de la Geneva privitoare la
protecția persoanelor civile în timp de război din 1949.
Transformările la care a fost supus dreptul internațional al drepturilor omului
începînd cu anii 1950 și viteza cu care s-a dezvoltat și a fost codificat, datorită
importanței incomensurabile care i s-a atribuit asigurării și garantării drepturilor
omului, a dus la afirmarea unui nou principiu fundamental al dreptului
internațional public înscris în Actul Final al Conferinței pentru Securitate și
Cooperare în Europa semnat la Helsinki în 1975: principiul respectării drepturilor
6
Convenția de la Geneva cu privire la protecția persoanelor civile în timp de război din 12 august 1949, articolul 4.
omului și a libertăților fundamentale. Acest principiu stă la baza dezvoltării mai
multor ramuri și instituții ale dreptului internațional.
Potrivit Dianei Sârcu-Scobioală, dreptul internațional al drepturilor omului
recunoaște calitatea specială a persoanei fizice de participant al relațiilor juridice
internaționale reglementate. Prin aceasta, DIDO diferă în mod substanțial de
antecedentele sale istorice prin aceea că astăzi oamenii sînt considerați a avea
drepturi garantate pe plan internațional ca persoane individuale și nu numai ca
cetățeni ai unui anume stat.7
Studiind meticulos această ramură de drept internațional observăm calitatea
deosebită pe care o obține individul alături de subiecții clasici de drept
internațional public. Această poziție a sa este motivul opiniilor diametral opuse ale
doctrinarilor vizavi de calitatea de subiect de drept internațional a persoanei fizice.
Acceptarea acestei calități a individului este argumentată doar de poziția sa în
materie de protecție a ființei umane, garantată de principiul respectării drepturilor
omului și a libertăților fundamentale. Totuși, acest principiu fundamental nu se
adresează direct individului, ci subiecților de drept internațional, însă are în vedere
ocrotirea și garantarea demnității omului.
Normele internaționale în materia drepturilor omului crează direct drepturi
pentru indivizi, aceștia devenind titulati de drepturi direct în temeiul normelor
juridice internaționale și pot invoca aceste drepturi în fața organelor interne și
internaționale.8
Dreptul refugiaților nu poate fi cercetat decît în cadrul ramurei de drept
internațional al drepturilor omului și ne-a demonstrat legătura strînsă pe care
aceastea o au datorită diferitelor norme imperative ale dreptului internațional
public.
Dreptul refugiaților și dreptul de azil sunt instituții ale dreptului internațional
public adesea confundate din cauza că ambele sunt fondate în baza scopurilor

7
D.Sârcu-Scobioală, Dreptul internațional al drepturilor omului. Note de curs, Ediția a II, revizuită, Chișinău 2012,
pag.11
8
R.Miga-Beșteliu, C.Brumar, Protecția internațională a drepturilor omului. Note de curs, Ediția V, Editura Universul
Juridic, București, 2010, pag.27
proclamate în Carta Națiunilor Unite și în conformitate cu Declarația Universală a
Drepturilor Omului, care consideră o datorie a statelor să protejeze persoana
împotriva tuturor formelor de discriminare și persecuție.
Chiar dacă au multe asemănări, dreptul refugiaților și dreptul de azil sunt
diferite, astfel încît, nu tuturor refugiaților li se aplică și dreptul de azil, iar unele
persoane se pot bucura de protecție umanitară în baza dreptului de azil, fără să le
fie acordat statutul de refugiat. Mai mult, doctrinarii consideră că dreptul de azil
cunoaște o dezvoltare net anterioară dreptului refugiaților, cu toate acestea, în
zilele noastre, această instituție cunoaște o decadență. Din punct de vedere al
aplicabilității normelor internaționale care le compun, distincția dintre dreptul
refugiaților și dreptul de azil este evidentă: dreptul refugiaților este reglementat
prin instrumente internaționale cu aplicabilitate universală, iar dreptul de azil este
reglementat, în mare parte, în instrumente internaționale cu caracter regional.

TEMA 3. Evoluția istorică a instituției dreptului refugiaților

Odată cu încheierea Primului Război Mondial, după prăbușirea Imperiului
Țarist și a Imperiului Otoman, în practica internaţională apare o nouă problema –
cea a refugiaţilor. Această problemă se datorează numărului mare de persoane care
au fost nevoite, de teama persecuțiilor, să-și părăsească ţara şi să se stabilească pe
teritoriul unui stat străin. Numărul persoanelor refugiate a crescut semnificativ
după instaurarea regimului nazist în Germania şi ulterior, după cucerirea unor state
de către această țară.
Această situaţie a condiționat adoptarea unui sistem de protecţie
internaţională de către Societatea Naţiunilor, care a preluat răspunderea pentru
soarta lor. Astfel, în cadrul Societăţii la 27 iunie 1921 a fost creat un Comitet
pentru Refugiaţi care avea competențe în soluționarea problemelor acestei categorii
de persoane. Acest Comitet a fost condus de exploratorul și omul politic norvegian
Fridtjof Nansen9. La iniţiativa acestui Comitet sub egida Societăţii Naţiunilor, la 12

9
Nansen Fridtjof s-a născut la 10 octombrie 1861 în Store-Froen, lîngă Kristiania (acum Oslo), Norvegia. A fost un
veritabil explorator și un remarcabil om politic norvegian al timpurilor sale, care a condus în 1888 prima expediție
mai 1926, a fost adoptat un Aranjament cu privire la cei între 2 și 3 milioane de
refugiaţii ruşi şi armeni, prin care se stabilea mecanismul de eliberare a unui act de
identitate gartuit numit Pașaportul Nansen pentru a li se asigura un șir de drepturi
recunoscute de acest Aranjament, printre care dreptul de a se instala pe teritoriul
unui stat şi dreptul de a putea circula liber în alte state, rezultatul fiind repatrierea a
cca 425 000 dintre aceștia, într-o perioadă de doi ani.
Rezultatul muncii din anii 1926 – 1928 au încurajat Comitetul pentru
Refugiați din cadrul Societății Națiunii să ia atitudine și să înceapă elaborarea
normelor pentru rezolvarea situației persoanelor deznădăjduite din fostul Imperiu
Otoman. Astfel, la 30 iunie 1928, a fost adoptat un nou Aranjament care asigura
protecţia internaţională a refugiaţilor azeri, azero-chaldeeni, dar și a celor asimilați
de origine kurdă sau siriană.
La 28 octombrie 1933, Convenţia relativă la Statutul internaţional al
refugiaţilor vine să completeze Aranjamentele din 12 mai 1926 şi 30 iunie 1928.
Aceasta permite statelor părţi să aducă modificări şi precizări în ceea ce priveşte
persoanele beneficiare de statutul de refugiați, în scopul posibilității de extindere a
sistemului de protecţie a refugiaţilor ruşi, armeni şi asimilaţi.
Valul de modificări de ordin politic care au loc în Europa în anii 1933-1939
au dus la creșterea numărului persoanelor nevoite să ia calea pribegiei, iar
societatea internațională, prin intermediului unicii pîrghii pe care o avea, a avut
obligația să adopte noi norme pentru a stabili un statut al acestor persoane.
Analiza instrumentelor internaţionale adoptate în perioada interbelică
evidenţiază faptul, că statutul de refugiat este subordonat următoarelor condiţii: să
fie persecutate persoanele pentru considerente de ordin etnic, naţional sau religios
etc și să se afle în afara ţării lor.

peste întinderile de gheață din Groenlanda. A avut funcții diplomatice, fiind primul reprezentant al guvernului
Norvegiei în Anglia (1906-1908) și șef al delegației norvegiene în Liga/Societatea Națiunilor. În anul 1921 Liga l-a
numit Înalt Comisar pentru Refugiați, funcție pe care a îndeplinit-o pînă la moartea sa. În cadrul Ligii/Societății
Națiunilor, F.Nansen s-a ocupat direct de repatrierea a peste 400 000 de prizonieri de război din Rusia și a
organizat pentru Crucea Roșie acțiunile de stopare a foametei în Rusia. În 1922 a primit Premiul Nobel pentru
pace, iar banii i-a folosit pentru diverse cauze umanitare din lume. Fridtjof Nansen s-a stins din viață la 13 mai
1930, în Lysaker, lîngă Oslo.
 Cu îndeplinirea acestor două condiţii puteau beneficia de statutul de refugiat
şi apatrid persoanele, care nu aveau nici o cetăţenie şi care nu aveau, înainte de a
sosi în străinătate, domiciliu în ţara menţionată în fiecare din instrumentele
respective10.
Îndeplinind aceste condiţii, aceste persoane beneficiau de protecţie
internaţională, adică aveau dreptul de a se stabili în statele care deveneau părţi la
instrumentele menționate, şi puteau să desfăşoare activităţi, care erau permise de
legislaţia naţională a statului de primire.
Fenomenul refugiaţilor ia o mare amploare în cursul celui de-al II Război
Mondial cînd au loc exoduri masive ale populaţiei din ţările ocupate de puterile
Axei11, care fugeau de teama persecuţiilor. Totodată, milioane de oameni din ţările
cotropite au fost duşi forţat la muncă în Germania şi în alte zone ocupate de
aceasta, creînd o nouă problemă internaţională, problema persoanelor deplasate.
Ulterior, la aceasta s-a adăugat şi problema populaţiilor migrante. Toate acestea au
devenit tema unor reglementări internaţionale în perioada postbelică.
Termenul de refugiat indică persoana care caută să fugă de condiţiile sau
circumstanţele personale de neîngăduit. Destinaţia persoanei nu este relevantă, ia
fuge spre libertate şi siguranţă. Cauzele acestei evadări pot fi multiple: pericolul
pentru viaţă şi libertate, războiul, sărăcia, foamea, consecinţele unor calamităţi
naturale.
După al II-lea Război Mondial definiţia termenului de refugiat începe să
conţină criterii mai precise, iar Convenția de la Geneva privind statutul refugiaților
din 28 iulie 1951 reprezintă cea mai complexă normă internațională în materie de
protecție a acestor categorii de persoane, deoarece ea cuprinde atît drepturile și
obligațiile statelor unele față de altele și față de aceste persoane, criteriile de

10
Protocolul din 14 noiembrie 1939, încheiat su auspiciile Societăţii Naţiunilor
11
DEX – Axa a fost o alinață militară numită Axa-Berlin-Roma-Tokyo, înființată în baza Pactului Anti-Comintern din
25 noiembrie 1936 și Pactul de Oțel din 22 mai 1939. Puterile Axei au fost națiunile care, în cel de-al II Război
Mondial au luptat contra Aliaților, acestea erau Germania Nazistă, Italia Fascistă și Japonia Imperialistă. În perioada
de apogeu, această alianță militară controla mari teritorii din Europa, Asia și Oceanul Pacific, iar al II Război
Mondial s-a încheiat și cu dezmembrarea Axei.
includere, de excludere și de încetare a protecției refugiaților, dar și drepturile de
care se bucură și obligațiile refugiaților față de statul de primire.
Convenția a încorporat conceptele fundamentale ale regimului de protecție a
refugiaților și a continuat să rămînă fundamentală acestui regim de protecție pînă
în zilele noastre. Prevederile ei reprezintă o piatră de temelie în elaborarea
normelor privind tratamentul acordat refugiaților.12
Deja convinsă că războaiele generează emigrări în masă ale populației,
Organizația Națiunilor Unite (succesoarea Ligii/Societății Națiunilor) a văzut
necesitatea de a lărgi noțiunea de refugiat dată de Convenția din 1951, care se
refere mai cu seamă la refugiații europeni, pentru a putea include sub această
protecție și alte persoane decît cele dinainte de 01 ianuarie 1951 și trăitori ai
bătrînului continent. În acest scop, a fost adoptat Protocolul privind statutul
refugiaților încheiat la New York la 31 ianuarie 1967.
Lărgirea posibilităților Convenției de la Geneva din 1951 prin intermediului
Protocolului adițional din 1967 a servit drept imbold pentru Organizațiile
interguvernamentale regionale la adoptarea unor instrumente regionale de protecție
a refugiaților în zonele în care fenomenul persecuției a început să se dezvolte și
migrarea populației era inevitabilă. În acest sens putem menționa Convenția
Organizației Unității Africane pentru refugiați adoptată la 10 septembrie 1969 și
Declarația de la Cartagena din 22 noiembrie 1984 privind refugiații din America
Latină.

TEMA 4. Rolul statului în materie de refugiați

Dreptul refugiaților, ca și dreptul de azil, este o instituție a ramurii dreptului
internațional al drepturilor omului, prin urmare, unele caracteristici ale dreptului
internațional al drepturilor omului sunt specifice și instituțiilor de drept al
refugiaților și de drept al azilului.
Subiecții dreptului internațional al drepturilor omului sunt entitățile care
participă la relațiile internaționale reglementate de normele și principiile dreptului
12
Gh.Costachi, A.Potînga, Asigurarea drepturilor omului în lume, Editura Epigraf, Chișinău, 2003, pag.82.
internațional al drepturilor omului, prin acțiuni volitive obținând drepturi și
asumându-și obligațiuni internaționale, în cazul încălcării obligațiunilor și
angajamentelor asumate fiind pasibili de răspundere internațională.13
Deci, principalul subiect al dreptului internațional al drepturilor omului este
statul, care are personalitate juridică deplină și competențe internaționale sub
formă de drepturi și obligații rezultate din tratatele internaționale. Putem afirma că
statul este subiect principal și pentru instituția dreptului refugiaților, relatare care
decurge din faptul că acesta, este o instituție a dreptului internațional al drepturilor
omului. Altă ipoteză în susținerea acestei opinii, decurge din Preambulul
Convenției din 1951 privind statutul refugiaților și din Extrasul din Actul Final al
Conferinței plenipotențiarilor la Națiunile Unite asupra statutului refugiaților și
persoanelor apatride, care se adresează guvernelor statelor ca fiind principalii
subiecți capabili și răspunzători de acordarea și asigurarea protecției persoanelor
refugiate.
În această ordine de idei, putem considera că odată ce statul a devenit parte
la un act internațional în materie de acordare a protecției pentru persoanele
discriminate, își asumă angajamentele să acorde o formă de protecție internațională
și devine obligat să onoreze aceste angajamente. Mai mult ca atât, mecanismele de
protecție a drepturilor omului, prin norme internaționale universale sau regionale,
fundamentează obligația statului de a proteja toate categoriile de persoane ce
formează populația unui stat, care se află pe teritoriul său – normă care se conține
și în majoritatea legilor fundamentale ale statelor lumii.
Totuși, există și norme internaționale prin intermediul cărora statului i se
oferă dreptul de a decide asupra acordării unei forme de protecție, acest drept al
statului se numește drept de azil. Convenția de la Caracas asupra azilului territorial
din 1954 consfințește acest drept în articolul 1: Orice stat are dreptul, în exercițiul

13
D.Sârcu-Scobioală, Dreptul internațional al drepturilor omului. Note de curs, Ediția a II, revizuită, Chișinău 2012,
pag.11
suveranității sale, să permită pe teritoriul său persoanele considerate admisibile,
fără ca prin exercitarea acestui drept, să cauzeze nemulțumirea altui stat.14
Statele pot acorda dreptul de azil, drept care este ,,perfect”, pentru că o
națiune este liberă să acționeze așa cum dorește, atât timp cât actele sale nu
afectează drepturile altor națiuni.15
Principiul cooperării statelor cu Biroul Înaltului Comisar al Națiunilor Unite
pentru Refugiați prevăzut de Convenția din 1951 privind statutul refugiaților, are
scopul de a acorda asistența, suportul juridic și suportul material tuturor statelor
părți la acest tratat internațional pentru a asigura acordarea protecției internaționale
de cea mai înaltă calitate tuturor persoanelor care au solicitat o formă de protecție
din partea unui stat. în același timp, oferă posibilitatea acestui organism
internațional să monitorizeze aplicarea normelor în materie de protecție a
refugiaților și să intervină în soluționarea dificultăților cu care se ciocnește statul
de primire.

TEMA 5. Rolul organizaţiilor internaționale relevante

în materie de refugiați
Istoria ne vorbește că pe parcursul secolelor în care statul a evoluat și s-a
dezvoltat, acesta a jucat un rol foarte important atât pentru mărirea și consolidarea
teritoriilor asupra cărora își aplica suveranitatea deplină, cât și pentru populația
care locuia aici. Totuși, acapararea sau anexarea de noi teritorii presupunea
schimbări radicale și pentru persoanele care populau aceste ținuturi, iar în
condițiile în care această națiune avea obiceiuri, limbă, religie distinctă sau
reprezenta o altă rasă, ea era adesea marginalizată sau suporta tratament
discriminatoriu din partea autorităților și a populației majoritate.
Aceste probleme au fost actuale până la vremea în care omenirea a început
să înțeleagă valoarea ființei umane. Cu toate acestea, și astăzi întâlnim state în care
se aplică tratament discrimanoriu față de diferite categorii de persoane, iar
14
Convenția de la Caracas asupra azilului teritorial din 1954, articolul 1
15
Gh.Iancu, dreptul de azil. Privire comparativă cu statutul juridic al refugiatului, Editura AllBeck, București, 2002,
pag.32
metodele de protecție oferite de organizațiile internaționale specializate sunt
recunoscute ca fiind efective.
La ora actuală în lume se cunosct mai multe organizații internaționale
interguvernamentale și nonguvernamentale fără ajutorul cărora milioane de oameni
nu ar mai spera la o viață decentă. Aceste instituții sunt: Înaltul Comisar al ONU
pentru Refugiaţi, Organizaţia Internaţională pentru Migraţiune, Mișcarea
Internaţională de Cruce Roşie și Semilună Roșie, Biroul European de Sprijin
pentru Azil al Uniunii Europene.
Înaltul Comisar al ONU pentru Refugiaţi
Organizaţia Internaţională pentru Migraţie a fost înființată în anul 1951 și
este cea mai cunoscută organizație interguvernamentală în domeniul migrației, care
încurajează cooperarea între state în rezolvarea problemelor migranților.
Activitatea OIM este ghidată de convingerea că doar reglementând procesul
migrațional putem stabili un echilibru între beneficiul migranților și beneficiul
întregii societăți.
În prezent, OIM numără 146 de state membre și 13 state au statut de
observator, iar în peste 100 de țări ale lumii are înființate birouri care promovează
politicile și strategiile acestei instituții și oferă consultanță guvernelor și
migranților.
Scopul acestei organizații este de a coordona activitățile statelor în
soluționarea problemelor legate de migrație, astfel încât, acest fenomen să permită
atât persoanelor migrante cât și statului, să obțină propriile avantaje. Un alt
obiectiv urmărit de OIM este găsirea soluțiilor practice și de durată a problemelor
refugiaților și acordarea asistenței umanitare migranților defavorizați, cum ar fi
refugiații sau persoanele strămutate.
Organizația Internațională pentru Migrație își desfășoară activitatea în 4
domenii, și anume:
- Migrație și dezvoltare
- Facilitarea migrației
- Reglementarea migrației â
 - Migrația forțată.
Consiliul OIM organizează Dialogul Internațional pe tema Migrației, for
global în cadrul căruia se pun în discuție și se supun dezbaterilor politicile
migratorii și întărind importanța cooperării statelor în materie de migranți.
Principalele activități ale instituției sunt cercetarea și anliza, care permit înțelegerea
fenomenului migrației, implementarea procedurilor eficiente și informarea socității
internaționale asupra aspirațiilor provocate de acest fenomen.
Pornind de la drpturile și obligațiile migranților, printre care se numără și
refugiații, OIM a început consolidarea legislației internaționale în materie de
migranți prin organizarea sesiunilor de pregătire, acordarea asistenței guvernelor și
implementarea diferitor proiecte cu scopul de a garanta drepturile fundamentale ale
omului.
Din poziția sa de organizație specializată în domeniul migrației, OIM
colaborează cu parteneri internaționali având următoarele țeluri:
- să acorde asistență soluționând corespunzător provocările de ordin
operațional care survin în urma gestionării migrației
- să ajute la înțelegerea aprofundată a mecanismelor migratorii
- să încurajeze dezvoltarea socio-economică prin intermediul fluxului
migrator
- să lupte pentru respectarea drepturilor și demnității migranților.16
Mișcarea Internaţională de Cruce Roşie și Semilună Roșie, cunoscută în
toată lumea sub numele de Crucea Roșie este o mișcare umanitară internațională
care coordonează cu diferite organizații independente care au la bază aceleași
principii, obiective, simboluri, statute și organe de conducere.
Mișcarea Internaţională de Cruce Roşie și Semilună Roșie stabilește
misiunea prioritară de a proteja viața și sănătatea oamenilor, dar și alte scopuri,
cum ar fi asigurarea respectului față de ființa umană, prevenirea și alinarea
suferințelor oamenilor, eliminarea discriminării pe motive de rasă, religie, clasă
socială sau opinie politică. Părțile componente ale mișcării sunt:
16
http://www.oim.ro
 Comitetul Internațional al Crucii Roșii - CICR;
Federația Internațională a Societăților de Cruce Roșie și Semilună Roșie;
Societățile Naționale de Cruce Roșie și Semilună Roșie.
Această Mișcare Internațională a decis la una din conferințele din 1863, că
emblema distinctivă care ar proteja voluntarii ce acordă ajutor soldaților răniți să
fie o cruce roșie pe fond alb, simbol care reprezintă o inversare a steagului
elvețian, făcută în cinstea originii promotorului aceste idei - Henry Dunant17. Mai
târziu CICR a acceptat și declarat și alte simboluri oficiale ale sale, cum ar fi
Semiluna Roșie, Cristalul Roșu, Magen David Adom (Steaua Roșie a lui David) și
Leul și Soarele Roșu.
Comitetul Internațional al Crucii Roșii. Fondatorul CICR este omul de
afaceri elvețian Henry Dunant, care, din întâmplare, a fost martor la groaznicele
urmări ale bătăliei de la Solferino, din nordul Italiei. Aici, la 24 iunie 1859, armata
Franței și armata Austriei au luptat o zi, luptă care s-a soldat cu circa 40000 de
răniți și morți, iar personalul medical și medicamentele erau insuficiente. Înfiorat
de acest tablou, Henry Dunant, abandonează scopul vizitei sale în aceste ținuturi,
se oferă voluntar și adună oameni din localitățile învecinate câmpului de luptă
pentru a oferi ajutor și îngrijind răniții. Fiind profund cutremurat de aceste
evenimente, în 1862 scrie și publică cartea ,,O amintire de la Solferino”, lucrare pe
care o trimite liderilor politici și militari europeni și prietenilor săi implicați în
acțiuni de caritate. Pe lângă descrierea luptei și consecințelor groaznice ale bătăliei
de la Solferino, cartea mai cuprindea și două idei prioritare: înființarea, în fiecare
țară, a unei societăți de ajutorare a răniților pe timp de război, formată din voluntari
și elaborarea unui acord internațional care să protejeze soldații răniți și peroanele
care îi îngrijesc, stabilind pentru ei un statut neutru.
Acestei propuneri au fost salutate de persoane influiente și reprezentanți ai
multor state și în consecință, Henry Dunant a reușit să-i convingă să recunoască
existența obiceiurilor de luptă și să le codifice, ba mai mult, convinge participanții
la această reuniune de la Geneva din 1863, să înființeze prima insituție umanitară
17
privată – Comitetul Internațional al Crucii Roșii, numit la prima întrunire a celor
25 de membri din 17 februarie 1863 Comitetul Internațional pentru Ajutorarea
Răniților (în 1876 a fos luată decizia de modificare a denumirii acestuia în CICR).
Federația Internațională a Societăților de Cruce Roșie și Semilună Roșie. În
1919 Societățile de Cruce Roșie din Franța, Marea Britanie, Italia, Japonia și
Statele Unite a fost înființată Liga Societăților de Cruce Roșie care avea sediul la
Paris și obiectivele sale erau îmbunătățirea sănătății oamenilor din țările care au
fost atinse de flagelul războaielor, consolidarea activităților societăților deja
existente în activitățile de sănătate și încurajarea înființării noilor sicietăți. O
direcție nouă de activitate a fost stabilită prin decizia de a acorda asistență
victimelor calamităților naturale și ale epidemiilor. În 1935, statele membre ale
acestei organizații internaționale au decis să schimbe sediul său permanent la
Geneva, iar în 1991 au decis să modifice denumirea sa în Federația Internațională a
Societăților de Cruce Roșie și Semilună Roșie.
Societățile Naționale de Cruce Roșie și Semilună Roșie reprezintă realizarea
dorinței lui Henry Dunant de a înființa în fiecare stat câte o societate formată din
voluntari care să acorde asistență și îngrijire soldaților răniți. Primele astfel de
societăți au fost fondate în Marele Ducat de Oldenburg, Belgia, Prusia și
Wurttemburg, exemplul cărora a fost urmat de Danemarca, Franța, Italia, Spania,
Mecklenburg-Schwerin, Hamburg și Hesse.
În prezent CICR recunoaște statutul de Societate Națională de Cruce Roșie și
Semilună Roșie la 185 state ale lumii, societăți care își desfășăară activitatea în
statele lor dar care compun Federația Internațională a Societăților de Cruce Roși și
Semilună Roșie.
Biroul European de Sprijin pentru Azil al Uniunii Europene (BESA)

În lume există mai multe organizaţii non-guvernamentale care activează în

scopul acordării asistenței materiale și financiare, precum și asigurarea consilierii
psihologie a refugiaților. Fiecare dintre aceste organizații cooperează cu ÎCNUR,
ceea ce oferă șanse mai mari de garantare a protecției și de integrare în societate a
persoanelor nevoite să ia calea pribegiei de teama persecuției. Însă organizațiile
internaționale non-guvernamentale își unesc forțele și în alte tipuri de instituții,
fapt ce le permite să-și coordoneze acțiunile și să atingă scopurile prevăzute de
statutul lor de constituire. Drept exemplu putem aduce Consiliul European pentru
Refugiați și Exilați (ECRE) care reprezintă o alianță pan-europeană, formată din 69
de organizații non-guvernamentale, care urmărește scopul de a ajuta persoanele
solicitante de azil și protecție din partea statelor de pe continentul european, în
conformitate cu normele internaționale în materia drepturilor omului.
Astfel de alianțe informează societatea civilă despre problemele cu care se
confruntă persoanele refugiate, exilate sau apatride și transmit mesajele cele mai
importante în ceea ce privește încurajarea acordării ajutorului, susținerii și
integrării lor într-un mediu nou, iar o astfel de atitudine este binevenită atât statului
de primire – fiindcă scade riscul izbucnirii nemulțumirii din partea cetățenilor, cât
și solicitanților unei forme de protecție – căci le oferă sentimentul de încredere, de
siguranță și traumele psihologice se pot trata mai ușor.

TEMA 6. Principiile Dreptului refugiaţilor

Dreptul refugiaților este compus dintr-un șir de norme internaționale,
elaborate și adoptate de statele semnatare în conformitate cu Principiile
fundamentale ale dreptului internațional. În procesul de elaborare a normelor
convenționale ale dreptului refugiaților au fost create principii speciale ale acestei
ramuri de drept internațional după cum urmează:
- Principiul non-refoulement (nereturnării),
- Principiul unității familiei,
- Principiul nediscriminării,
- Principiul integrării refugiaților,
- Principiul cooperării cu ONU,
- Principiul naturalizării.
Aceste principii reprezintă temelia raporturilor dintre solicitanții de protecție
și organele statului la care s-a adresat solicitantul. Toate problemele ce iau naștere
din raporturile sociale ale instituției dreptului de azil și a dreptului refugiaților sunt
reglementate de principiile speciale pe care le supunem, în continuare, analizei.
Principiul non-refoulement sau principiul nereturnării este consfințit în
articolul 33 al Convenției de la Geneva privind statutul refugiaților din 1951 și
proclamă:
,,1.Nici un stat nu va expulza sau returna (refouler), în nici un fel, un
refugiat spre frontierele teritoriilor unde viața sau libertatea sa ar fi amenințate pe
motive de rasă, religie, naționalitate, apartenență la un anumit grup social sau
opinie politică.”18
Acest principiu este creat în scopul asigurării protecției atât pentru
persoanele care solicită azil, cât și pentru cele care au obținut statutul de refugiat,
întrucât persoanele care părăsesc țara lor de origine sau de reședință din teama
persecuțiilor s-ar putea ciocni fie cu refuzul de a intra pe teritoriul unui stat, fie cu
expulzarea de pe teritoriului statului care le-a acordat statutul de refugiat, mai ales
dacă în statul de primire s-ar produce schimbări radicale ale guvernării. În lipsa
unei astfel de garanții - ar oferi statului de primire dreptul să repatrieze un refugiat
în țara sa de origine unde viața sa este pusă în pericol, iar aceasta duce la încălcarea
dreptului la viață consfințit prin articolul 3 al Declarației Universale a Drepturilor
Omului din 1948 și alte norme internaționale.
Principiul unității familiei este o garanție a Declarației Universale a
Drepturilor Omului din 1948, care în articolul 16, alineatul 3 stipulează că ,,familia
constituie elementul natural și fundamental al societății și are dreptul la ocrotire
din partea societății și a statului19. Această prevedere a determinat participanții la
Conferința plenipotențiarilor la Națiunile Unite asupra statutului refugiaților și
persoanelor apatride să adopte în unanimitate Extrasul din Actul Final al
Conferinței, care recomandă în Secțiunea IV, litera B: ,,Conferința; Considerând
că unitatea familiei, grupul natural și fundamental al societății, este un drept
esențial al refugiatului, și că astfel de unitate este amenințată în mod constant; și

18
Convenția de la Geneva privind statutul refugiaților din 1951, articolul 33.
19
Declarația Universală a Drepturilor omului din 1
Luând notă cu satisfacție că, în conformitate cu comentariile oficiale ale
Comitetului ad-hoc asupra apatridiei și a problemelor legate de aceasta,
drepturile acordate unui refugiat se extind și la membrii familiei sale; Recomandă
guvernelor să ia măsurile necesare pentru protecția familiei refugiatului, în
special cu privire la: (1) Asigurarea menținerii unității familiei refugiatului,
îndeosebi în cazurile în care capul familiei a îndeplinit condițiile necesare pentru
a fi admis într-o anumită țară, (2) Protecția refugiaților minori, îndeosebi a celor
neânsoțiți, mai ales în cazul tutelei și adopției.”20
În sens larg, populația unui stat cuprinde toți locuitorii care trăiesc și
muncesc pe teritoriul lui21, iar din punct de vedere al statutului lor juridic acești
locuitori se împart în următoarele categorii: cetățeni, cetățeni străini, bipatrizi sau
pluripatrizi, apatrizi și refugiați. Aceste norme internaționale sunt deosebit de
importante dacă analizăm acest principiu prin prisma teoriei generale a statului și
dreptului, care stabilește că statul este format din trei elemente: teritoriu, populație
și autoritate publică. În acest context, importanța populației este primordială pentru
existența statului, iar creșterea numărului locuitorilor săi este indiscutabil legată de
acest nucleu – familia. Se consideră că viitorul prosper al unui stat depinde de
starea psihologică a populației, iar în cazul în care membrii unei familii sunt
despărțiți din motive de peresecuție sau motive care pun în pericol viața lor, se
crează starea patologică de tristețe din cauza neliniștii, de descurajare, trăiri care
pot avea urmări dintre cele mai diverse – însă cel mai mare pericol pentru
continuitatea statului – divizarea familiilor nu sporește numărul populației, iar
uneori contribuie chiar la micșorarea acestuia.
Principiul nediscriminării este consacrat în articolul 3 din Convenția din
1951 ,,statele contractante vor aplica dispozițiile acestei Convenții refugiaților
fără discriminare de rasă, religie sau țară de origine.”22 Prin discriminare în
sensul acestei prevederi înțelegem o diferențiere restrictivă de drepturi pentru o
20
Extras din Actul Final al Conferinței Plenipotențiarilor la Națiunile Unite asupra statutului refugiaților și
persoanelor apatride.
21
A.Burian, O.Balan, N.Suceveanu, D.Sârcu, N.Osmochescu, O.Dorul, V.Arhiliuc, V.Gamurari, Drept internațional
public, Ediția a III, revăzută și adăugită, Tipografia Elena V.I.SRL, Chișinău, 2009, pag.179
22
Convenția de la Geneva privind statutul refugiaților din 1951, art.3
parte a populației unei țări23 – în cazul nostru – a refugiaților. Acest principiu este
unul care garantează tratamentul egal pentru toate persoanele, este consfințit în
multe norme internaționale și preluat de normele fundamentale ale statelor părți la
aceste tratate. În această ordine de idei putem menționa următoarele norme
internaționale care proclamă nediscriminarea și tratamentul egal al persoanelor:
Declarația Universală a Drepturilor Omului din 1948, în Preambulul său, în
articolele 1 și 2 chiamă statele să nu aplice discrimarea atât între ele, cât și în ceea
ce privește atitudinea și tratamentul față de persoanele statelor; Convenția
internațională privind eliminarea tuturor formelor de discriminare; Convenția
Europeană a Drepturilor Omului din 1950 dedică articolul 14 interzicerii
discriminării pe diferite motive; Convenția asupra eliminării tuturor formelor de
discriminare față de femei din 1979; Convenția 111/1958 privind discriminarea în
domeniul ocupării forței de muncă din 1958, și multe altele.
Acest principiu are scopul de a elimina discriminarea refugiaților în două
cazuri, și anume: în perioada examinării cererii de solicitare a statutului de refugiat
și după acordarea statutului de refugiat.
Alt principiu al dreptului refugiaților este principiul integrării refugiaților,
care este deosebit de important pentru asigurarea drepturilor omului în
conformitate cu prevederile normelor internaționale, și de care depinde viitorul
propriu-zis al persoanelor refugiate. Integrarea este definită de dicționarele
explicative ca fiind intrarea într-un ansamblu ca parte integrantă, includerea într-un
tot întreg.24 În ceea ce privește integrarea conform dreptului refugiaților, atunci am
putea explica integrarea ca fiind un proces complex și de durată.
Adevărata protecție are loc atunci când sentimentele de siguranță și
securitate ale refugiaților sunt de lungă durată și, mai ales, atunci când aceștia au
speranță la o viață mai bună25. Integrarea se considera a fi un proces care începe
atunci când o persoană a sosit în statul de primire cu solicitarea acordării protecției

23
DEX
24
Ibidem
25
C.Necula, R.Mircea, Manual de pregătire în domeniul integrării refugiaților în România, Editura MAI, București,
2009, pag.13
și continuă neântrerupt până când refugiatul pierde acest statut juridic. Reușita
procesului de integrare depinde de patru mecanisme care necesită timp pentru a fi
realizate cu succes, și anume angajarea în cadrul sructurii societății statului de
primire; însușirea cunoștințelor în domeniul cultural – prin furnizarea acestora de
organele statului gazdă; stabilirea relațiilor de prietenie sau chiar de dragoste cu
membrii statului de primire; și crearea valorilor sociale comune.
Integrarea conceptului de integrare a refugiaților presupune o abordare
multidisciplinară, perspectivele sociologică, psihologică și juridică fiind
interdependente și împreună conducând la o mai bună înțelegere a fenomenului.26
Principiul cooperării cu ONU este proclamat în articolul 35 al Convenției
din 1951, prin care statele părți la acest tratat internațional își asumă obligațiunea
de a coopera cu Biroul ÎCNUR în scopul de a facilita posibilitatea acestuia de a
monitoriza implimentarea dispozițiilor acestei Convenții și pentru a oferi informații
și date statistice pe diferite dimensiuni și criteria cu privire la refugiații și situația
lor într-un stat sau altul. Acest principiu îl întâlnim și în articolul II al Protocolului
din 1967 privind statutul refugiaților. Cooperarea statului cu organele specializate
ale ONU sunt importante atât pentru stat, cât și pentru însăși Națiunile Unite. În
urma acestei cooperări statul se bucură de asistență juridică și primește ajutor
financiar în scopul acordării protecției refugiaților, iar Națiunile Unite au garanția
că mecanismele de implimentare și asigurare a acestei protecții produc efecte
pozitive, exclude dubla sau multipla protecție acordată unei singure persoane
refugiate și duce evidența asupra numărului și situației refugiaților în lumea
întreagă.
Convenția din 1951, în articolul 34 se referă la principiul naturalizării, care
spune că ,,statele contractante vor facilita, pe cât posibil, asimilarea și
naturalizarea refugiaților. Ele vor depune orice efort în special pentru a accelera
procedura de naturalizare și a reduce, pe cât posibil, taxele și costurile acestei
proceduri.”27 Procesul de naturalizare presupune procedura de acordare unui străin

26
Ibidem, pag.15
27
Convenția de la Geneva privind statutul refugiaților din 1951, art.34
a drepturilor de cetățean al statului în care locuiește sau această procedură se mai
numește încetățenire. Această regulă este importantă pentru refugiați, pentru că
prin naturalizare au posibilitatea să obțină drepturi depline pe teritoriul statului în
care au primit protecția internațională, din care decurge și posibilitatea obținerii
protecției statului care îl naturalizează. O altă latură pozitivă a acestui principiu
este și reducerea numărului apatrizilor. Facilitățile cu privire la accelerarea
procesului naturalizării și posibilitatea reducerii cheltuielilor ce decurg din acest
proces reprezintă un sprijin moral și financiar pentru refugiați și le dă încrederea că
viața lor cu adevărat se va schimba odată cu obținerea cetățeniei statului de
primire.

TEMA 7. Clauzele de includere sub protecția

Convenției de la Geneva din 1951
Convenția din 1951 privind statutul refugiaților presupune un șir de condiții
pe care trebuie să le întrunească persoana solicitantă de azil pentru a putea
beneficia de acest tip de protecție. Condițiile înaintate de Convenție se numesc
Clauze de includere sub protecția Convenției din 1951. Ele formează criteriile
positive pe baza cărora se face determinarea statutului de refugiat28 și sunt
prevăzute în articolul 1 al acesteia:
,,A. Pentru scopurile prezentei convenții, termenul ,,refugiat” se va aplica
oricărei persoane care:
(1) A fost considerată refugiat potrivit Aranjamentelor din 12 mai 1926 și 30
iunie 1928 sau potrivit Convențiilor din 28 octombrie 1933 și din 10 februarie
1938 și Protocolului din 14 septembrie 1939 sau ca urmare a aplicării Constituției
Organizației Internaționale pentru Refugiați;
Hotărârile de neeligibilitate luate de Organizația Internațională pentru
Refugiați în timpul mandatului său nu constituie o piedică pentru acordarea

28
Reprezentanța ÎCNUR în RM, Manual referitor la proceduri și criteria de determinare a statutului de refugiat,
Reeditat Geneva, ianuarie 1992, Retipărit, Chișinău, RM, decembrie 2000, pag.9
statutului de refugiat persoanelor care îndeplinesc condițiile prevăzute de
paragraful 2 din prezenta sancțiune;
(2) În urma unor evenimente petrecute înainte de 1 ianuarie 1951 și unei
temeri bine întemeiate de a fi persecutată datorită rasei, religiei, naționalității,
apartenenței la un grup social sau opiniei politice, se află în afara țării a cărei
cetățenie o are și care nu poate sau, datorită acestei temeri, nu dorește să se pună
sub protecția acestei țări; sau care, neavând nici o cetățenie și găsindu-se în afara
țării în care își avea reședința obișnuită, ca urmare a unor astfel de evenimente, nu
poate sau, datorită respectivei temeri, nu dorește să se reîntoarcă.
În cazul unor persoane care are mai multe cetățenii, expresia ,,țara a cărei
cetățenie o are” vizează fiecare dintre țările a cărei cetățenie o are. Nu va fi
considerată ca lipsită de protecția țării a cărei cetățenie o are orice persoană care,
fără un motiv valabil bazat pe o teamă bine întemeiată, nu a solicitat protecția
uneia dintre țările a cărei cetățenie o are.”29
În scopul determinării corecte a statutului de refugiat este important de
analizat situația particulară a solicitantului de protecție și de stabilit măsura în care
aceasta întrunește condițiile înaintate de Convenție. Pentru a putea înțelege
Clauzele de includere sub protecția Convenției din 1951, este necesar să analizăm
minuțios termenii dați de articolul 1 secțiunea A și să-i supunem interpretării. Ar fi
corect să analizăm mai întîi prevederile articolului 1, secțiunea A, alineatul 1, care
este dedicat în întregime persoanelor care erau considerate refugiate conform unor
instrumente internaționale care au precedat convenția din 1951. Organizația
Națiunilor Unite și-a propus să acorde protecție tuturor persoanelor care, în urma
modificărilor geopolitice, au rămas fără protecția statului a căror cetățeni erau sau
în care își aveau domiciliul, de aceea a propus societății internaționale elaborarea și
semnarea unei norme internaționale convenționale cu caracter general, care să
poată fi aplicată în cele mai diverse cazuri și să nu servească doar la determinarea
refugiaților apăruți în urma desfășurării anumitor evenimente concrete, așa cum se
proceda până atunci.
29
Convenția de la Geneva cu privire la protecția persoanelor civile în timp de război din 12 august 1949, articolul 1.
 Generalitatea prevederilor noii Convenții punea în pericol posibilitatea
acordării protecției internaționale persoanelor care se considerau refugiați conform
Aranjamentelor din 12 mai 1926 și 30 iunie 1928 sau potrivit Convențiilor din 28
octombrie 1933 și din 10 februarie 1938 și Protocolului din 14 septembrie 1939
sau ca urmare a aplicării Constituției Organizației Internaționale pentru Refugiați,
deaceea statele participante la negocierea textului Convenției au decis să asigure
continuitatea acordării acestei protecții prin mențiunea făcută în alineatul 1,
secțiunea A din articolul 1.
- Alineatul 2, secțiunea A a articolului 1 începe cu expresia în urma unor
evenimente petrecute înainte de 1 ianuarie 1951 care trebuie înțeleasă ca fiind o
dată limită la care au avut loc unele evenimente ce au determinat o persoană să-și
părăsească țara de origine, însă această persoană putea părăsi țara și solicita statut
de refugiat și după trecerea acestei date limite menționate în Convenție, doar
motivând persecuțiile asupra persoanei sale ca urmare a desfășurării acelor
evenimente. Cuvântul evenimente nu este definit în Convenția din 1951, dar a fost
înțeles ca reprezentând întâmplări de importanță majoră ce au provocat modificări
teritoriale sau profunde schimbări politice și persecuții sistematice. 30 Această dată
limită și-a pierdut din importanța practică odată cu adoptarea Protocolului din
1967, care prin Articolul 1, alineatul 2, exclude din noțiunea dată refugiatului
cuvintele în urma unor evenimente petrecute înainte de 1 ianuarie 1951 și ca
urmare a acestor evenimente. Din motiv că societatea internațională suferă
permanente schimbări care duc adesea la apariția unor noi categorii de refugiați, au
fost aduse modificări Convenției din 1951 prin Protocolul din 1967, care face astfel
imposibilă crearea situațiilor în care unele persoane persecutate în țara lor de
origine ar putea să fie lipsite de protecție din partea ÎCNUR.
- Următoarele cuvinte ale definiției sunt unei temeri bine întemeiate de a fi
persecutată poate fi interpretată corect, doar dacă se supun analizei toate
componentele sale, astfel trebuie explicat sensul fiecărui cuvânt. De menționat, că

30
Reprezentanța ÎCNUR în RM, Manual referitor la proceduri și criteria de determinare a statutului de refugiat,
Reeditat Geneva, ianuarie 1992, Retipărit, Chișinău, RM, decembrie 2000, pag.11
această expresie impune două condiții ce trebuie întrunite de persoanele solicitante
a statutului de refugiat, și anume:
Să aibă o temere bine întemeiată ceea ce nu poate fi demonstrată din cauza
că temerea înseamnă o trăire a persoanei, care variază de la om la om în
intensitatea cu care este percepută. Frica reprezintă un sentiment care poate fi
individualizat, fiincă obiectul temerii nu este același la majoritatea indivizilor, iar
în cazul în care obiectul temerii coincide – intensitatea cu care aceasta este trăită și
felul în care afectează persoana oricum diferă. De aceea, determinarea statutului de
refugiat va consta mai mult în evaluarea declarațiilor solicitantului, decât în
judecarea situației existente în țara sa de origine.31 Important de menționat este
faptul că nu orice temere a unui individ poate deveni criteriu de obținere a
statutului de refugiat, ci doar una bazată pe acțiunile sau inacțiunile autorităților
unui stat față de anumite categorii de persoane, care îi face sa-și părăsească
propriile locuințe în dorința de a-și proteja propriile vieți.
A doua componentă a acestei expresii este persecuția, fără de care temerea
nu poate fi considerată motiv pentru acordarea statutului de refugiat. Persecuția
înseamnă o urmărire nedreaptă și perseverentă a cuiva, cu intenția de a-i provoca
un rău,32 însă această definiție nu întotdeauna poate fi aplicată în sensul direct, iar
Convenția din 1951 îi face o interpretare mult mai largă și explică că orice
amenințare a vieții sau libertății pe motiv de rasă, religie, naționalitată, opinie
politică sau apartenența la un anumit grup social constituie întotdeauna
persecuție.33 La fel, orice violare a drepturilor omului din motivele enumerate de
Convenție, vor fi considerate persecuție. Însă nici persecuția nu va constitui
întotdeauna motiv de acordare a statutului de refugiat, fiincă nu toate măsurile
luate împotriva unui individ pot fi considerate persecuție, chiar dacă aparte
cercetate pot însemna discriminare. Discriminarea în cumul cu alte circumstanțe,
poate produce acea temere bine întemeiată de persecuție care duce la pierderea

31
Ibidem, pag.12
32
DEX
33
Reprezentanța ÎCNUR în RM, Manual referitor la proceduri și criteria de determinare a statutului de refugiat,
Reeditat Geneva, ianuarie 1992, Retipărit, Chișinău, RM, decembrie 2000, pag.14
încrederii unei persoane față de viitorul său în țara de origine și atrage după sine
părăsirea ei și solicitarea statutul de refugiat în altă țară.
Persecuția poate însemna atât acțiunile, cât și inacțiunile autorităților unui
stat față de anumite categorii de persoane. Acțiunile statului în aplicarea
persecuției se înțeleg ca activitățile și tratamentele discriminatorii, inumane și în
contradicție cu drepturile și libertățile omului consfințite în Declarația Universală a
Drepturilor Omului și în alte norme convenționale internaționale, îndreptate
împotriva unei persoane sau a unui grup de persoane, acțiuni ce provoacă frica și
dorința aceste persoanei sau grup de persoane sa părăsească acest stat. Prin
inacțiunile statului care duc la persecuție, înțelegem lipsa intenționată a acțiunilor
legale ale autorităților statului în stoparea acțiunilor și tratamentelor
discriminatorii, inumane și în contradicție cu drepturile și libertățile omului
consfințite în Declarația Universală a Drepturilor Omului și în alte norme
convenționale internaționale, săvârșite de populația majoritară sau, rare cazuri – de
populația minoritară, îndreptate împotriva unei persoane sau a unui grup de
persoane, acțiuni ce provoacă frica și dorința persoanei sau grupului de persoane
oprimate, să părăsească teritoriul acestui stat.
- Enunțul continuă cu motivele de discriminare pentru care o persoană poate
solicita statutul de refugiat și anume datorită rasei, religiei, naționalității,
apartenenței la un grup social sau opiniei politice. În contextul Convenției din
1951 noțiunea de rasă are cel mai larg sens pentru a cuprinde toate grupările
etnice. Totuși, simpla apartenență la un oarecare grup rasial nu este îndeajuns
pentru a solicita statut de refugiat, însă în circumstanțele în care reprezentanții
acestui grup sunt supuși persecuției pe motive rasiale, această solicitare este
justificată. Acesta va fi cazul când, ca rezultat al discriminării rasiale, demnitatea
umană a unei persoane este afectată în așa măsură încât se încalcă cele mai
elementare și inalienabile drepturi ale omului, sau atunci când nesocotirea
existenței barierelor de ordin rasial antrenează consecințe grave.34

34
Ibidem, pag.18
 Alt motiv de discriminare prevăzut de Convenția din 1951 este religia. Ca și
în cazul apartenenței la un grup rasial, simpla apartenență la un grup religios nu
presupune în sine un motiv de a cere protecție din partea altui stat. Declarația
Universala a Drepturilor Omului din 1948, consfințește că ,,orice om are dreptul la
libertatea gândirii, de conștiință și religie; acest drept include libertatea de a-și
schimba religia sau convingerea, singur sau împreună cu alții, atât în mod public,
cât și privat, prin învățătură, practici religioase, cult și îndeplinirea riturilor.”35
Deci, în cazul în care membrilor acestui grup le sunt încălcate drepturile
fundamentale la practicarea religiei prin persecutarea lor, acestora li se va acorda,
la solicitare, statutul juridic de refugiat în baza prevederilor Convenției din 1951 ce
oferă protecția dreptului la alegerea și practicarea religiei prin prizma consfințirii
lui în Declarația Universală a Drepturilor Omului.
Adesea, greu de delimitat de motivul discriminării rasiale este cel al
discriminării pe criteriul naționalității care, potrivit Convenției din 1951,
reprezintă și el un temei de acordare a statutului de refugiat. Cuvântul naționalitate
se interpretează ca fiind apartenența unei persoane la o anumită națiune, iar prin
națiune se înțelege un grup etnic, o comunitate stabilă de oameni, istoricește
constituită ca stat, apărută pe baza unității de limbă și de teritoriu.36 Persecuția pe
motiv de naționalitate apare de cele mai multe ori în statele în care viețuiesc mai
multe etnii și poate consta în motive ostile și măsuri prejudiciabile dirijate
împotriva unei minorități naționale (etnice, lingvistice), și în unele circumstanțe,
faptul de a aparține unei astfel de minorități poate conduce, prin el însuși, la
temerea bine întemeiată de persecuție.37 Notabil este faptul că majoritatea cazurilor
de persecuție din acest motiv au loc din partea populației majoritare față de
minoritățile naționale și foarte puține sunt situațiile când populația majoritară este
persecutată de minoritățile naționale și sun silite sa ceară statutul de refugiat.

35
Declarația Universală a Drepturilor Omului, adoptată la 10 decembrie 1948 prin Rezoluția 217A a Adunării
Generale a ONU, articolul 18.
36
DEX
37
Reprezentanța ÎCNUR în RM, Manual referitor la proceduri și criteria de determinare a statutului de refugiat,
Reeditat Geneva, ianuarie 1992, Retipărit, Chișinău, RM, decembrie 2000, pag.19
 Temerea bine întemeiată de persecuție pentru apartenența la un grup social
este al patrulea motiv prevăzut de Convenția din 1951 pentru care o persoană poate
să obțină protecție din partea unui stat străin. La fel ca motivele de obținere a
statutului juridic de refugiat analizate anterior, simpla apartenență la un grup social
nu prezintă în sine un motiv de solicitare a statutului de refugiat, iar dacă această
apartenență este motivul pentru care membrul acestui grup este supus persecuției,
atunci solicitarea protecției internaționale este una bine întemeiată. Printr grup
social se înțelege o colectivitate de indivizi între care există relații sociale
determinate, se supun acelorași norme de comportament și urmăresc un țel
comun38, de aceea persecuția din motiv de apartenență la un grup social coincide
cu alte cauze prevăzute de Convenția din 1951, cum ar fi rasa, religia sau
naționalitatea. De cele mai multe ori, motivele de persecuție a grupurilor sociale
sunt bazate pe activitățile acestora îndreptate împotriva unei guvernări, sau din
cauza membrilor acestor grupuri și a activităților lor.
Opinia politică este ultimul motiv prevăzut de Convenția din 1951 pentru
înaintarea cererii de obținere a statutului juridic de refugiat. Acesta presupune că
solicitantul are opinii netolerate de autorități, opinii ce sunt critice la adresa
politicii sau a metodelor utilizate. Se presupune, de asemenea, faptul că astfel de
opinii nu au ajuns la conștiința autorităților sau îi sunt atribuite de către acestea
solicitantului. Opiniile politice ale unui profesor sau ale unui scriitor pot fi mai
cunoscute decât cele ale unei persoane care nu are aceleași raporturi cu publicul.
Importanța relativă sau tenacitatea opiniilor solicitantului - atât care pot fi stabilite
de circumstanțele cazului - vor fi, de asemenea, relevante.39 Pentru a stabili
circumstanțele persecuțiilor pe motiv de exprimare a unor opinii politice adesea
este dificil sau chiar imposibil, dacă solicitantul protecției nu poate aduce dovezile.
De obicei, solicitantul de azil care invocă persecuția din motivul opiniei politice
trebuie să prezinte dovezi în susținerea cererii sale, precum că autoritățile din țara
sa de origine știu despre opinia sa – care este diametral opusă de cea a guvernării.
38
DEX
39
Reprezentanța ÎCNUR în RM, Manual referitor la proceduri și criteria de determinare a statutului de refugiat,
Reeditat Geneva, ianuarie 1992, Retipărit, Chișinău, RM, decembrie 2000, pag.20
Însă lipsa dovezilor relevante, nu este un motiv să i se refuze protecția, fiindcă se
prezumă că o persoană nu și-ar părăsi țara de origine dacă nu ar avea o temere bine
întemeiată.
Totuși, este important ca autoritățile competente ale statului de primire să se
documenteze asupra trecutului solicitantului, dacă acesta este urmărit sau pedepsit
pentru o infracțiune cu caracter politic și să deosebească urmărirea penală ca
urmare a opiniei sale politice de urmărirea penală pentru săvârșirea unor acte
motivate politic. Cercetarea unei astfel de cereri implică depunerea unui efort
suplimentar din partea autorităților, pentru a stabili dacă actul comis de solicitant
este sau nu pedepsibil și dacă pedeapsa aplicată este una în conformitate cu norma
de drept a statului de reședință. Astfel, persoana căreia i-a fost aplicată o pedeapsă
excesivă, în raport cu norma de drept a statului de origine, pentru săvârșirea unui
act politic pedepsibil – este justificată să solicite statutul juridic de refugiat.
- Altă condiție pentru determinarea statutului juridic al refugiatului
prevăzută de Convenția din 1951 este ca solicitantul să se afle în afara țării a cărei
cetățenie o are. Această cerință generală este imperativă și nu acceptă excepții,
întrucât este lipsit de sens ca o persoană să se afle în țara cu care are o legătură
juridică și să solicite autorităților altui stat să-i acorde protecție. Dacă la astfel de
solicitări ar reacționa pozitiv vre-un stat, atunci acțiunile acestuia ar fi calificate
drept o încălcare a principiului noningerinței, principiu fundamental de drept
internațional consfințit în Carta ONU.
După cum s-a menționat mai sus, temerea bine întemeiată de a fi persecutat a
unui solicitant trebuie să fie în legătură cu țara a cărei cetățenie o are. Atâta timp
cât nu are nici o temere în legătură cu țara a cărei cetățenie o are, se poate aștepta
ca acesta să se pună sub protecția acelei țări. El nu are nevoie de protecție
internațională și, de aceea, nu este refugiat.40 Pentru a putea demonstra legătura sa
cu un stat, solicitantul poate prezenta actele care demonstrează această legătură,
adică pașaportul. Însă, în cazurile în care persoanele au părăsit țara de origine în
baza unor acte false, de teama ca autoritățile să nu le poată depista, atunci devine
40
Ibidem, pag.22
mai complicat să li se determine cetățenia pe care o posedă. În unele cazuri, se pot
obține informații de la autoritatea care a eliberat pașaportul.41
Această cerință nu impune situația ca o persoană să-și fi părăsit neapărat țara
de origine de teama bine întemeiată de a fi persecutată sau în mod ilegal. Sunt
cunoscute și cazuri când individul a părăsit țara în mod legal, dar în acest timp, în
statul a cărui cetățean este, să fi avut loc unele evenimente care îi trezesc temerea
bine întemeiată de persecuție. Prin urmare, este posibil ca o persoană care a părăsit
țara legal să ceară protecție internațională de teama de persecuție la care ar putea fi
supus și să devină refugiat la o dată ulterioară. O astfel de persoană va fi numită
refugiat sur place. Astfel de persoane pot fi studenții aflați la studii peste hotare,
diplomații sau alte oficialități care își exercită funcția peste hotare, muncitorii
migranți sau chiar prizonierii de război. Desigur, toate circumstanțele invocate la
solicitarea statutului de refugiat vor fi minuțios analizate de autoritățile statului de
primire competente să examineze astfel de cereri înainte de a acorda unei persoane
străine protecție internațională.
- Precedenta condiție impusă de Convenția din 1951 nu poate fi aplicată fără
interpretări dacă nu ar fi completată de expresia și care nu poate sau, datorită
acestei temeri, nu dorește să se pună sub protecția acestei țări. Supusă analizei
minuțioase, această frază trebuie împărțită în două părți: una care presupune
dorința solicitantului de a se întoarce în statul său, și alta ce demonstrează lipsa
acestei dorințe. Deci, în primul caz persoana care se află în afara hotarelor statului
a cărei cetățenie o are ar dori să se întoarcă la domiciliul său, însă temerea de
persecuție din partea autorităților face imposibilă realizarea acestei dorințe. Pe
când al doilea caz subliniază că individul care și-a părăsit țara din cauza temerii
bine întemeiate de persecuție nu dorește să se întoarcă, fiindcă are convingerea că
întoarcerea în statul al cărui cetățean este îi va pune în pericol integritatea fizică,
psihică sau chiar viața. Toate circumstanțele refuzului unei persoane de a se pune
sub protecția propriului stat sunt semnificative în determinarea statutului de

41
Ibidem
refugiat, fiindcă în cazul în care ele nu motivează acest refuz, se va considera că
persoana nu poate fi considerată refugiat.
- Următoarea frază se referă la persoanele ce nu dețin cetățenia nici unui stat,
sau care, neavând nici o cetățenie și găsindu-se în afara țării în care își avea
reședința obișnuită, ca urmare a unor astfel de evenimente, nu poate sau, datorită
respectivei temeri, nu dorește să se reîntoarcă. Legiuitorii au dorit ca protecția
internațională să poată fi acordată nu doar persoanelor care au o legătură juridică
cu un stat, dar și altor categorii de persoane care ar putea avea o temere bine
întemeiată de persecuție din diferite motive venită din partea guvernării, cum ar fi
apatrizii.
Apatridia reprezintă situația juridică a unei persoane care nu posedă nici o
cetățenie, consecință directă a acestei situații fiind drepturile reduse față de
cetățenii statului pe teritoriul căruia se află aceștia, chiar și în raport cu străinii.42
Persoanele pot deveni apatrizi în diferite circumstanțe, această situație juridică
însă, nu le poate îngrădi drepturile fundamentale prevăzute de normele
convenționale de drept internațional, iar statul în care și-au stabilit domiciliul
trebuie să le trateze în conformitate cu aceste norme internaționale și cu normele
interne în vigoare. De fapt, fraza supusă studiului cuprinde condițiile pe care
Convenția din 1951 le înaintează, la obținerea statutului de refugiat, persoanelor
fără cetățenie, condiții care nu diferă de cele ale persoanelor ce dețin cetățenia unui
stat. Deosebirea esențială constă în substituirea expresiei țara a cărei cetățenie o
are cu expresia neavând nici o cetățenie și găsindu-se în afara țării în care își avea
reședința obișnuită.
- Articolul 1 A al Convenției din 1951, în ultima sa frază se referă la cazurile
de dublă sau multiplă cetățenie, și spune că În cazul unor persoane care are mai
multe cetățenii, expresia ,,țara a cărei cetățenie o are” vizează fiecare dintre țările
a cărei cetățenie o are. Nu va fi considerată ca lipsită de protecția țării a cărei
cetățenie o are orice persoană care, fără un motiv valabil bazat pe o teamă bine
întemeiată, nu a solicitat protecția uneia dintre țările a cărei cetățenie o are.
42
M.Floroiu, Concepte de drept internațional public, Editura didactică și pedagogică, R.A.București, 2013, p.61
Această frază poate fi interpretată ca o necesitate a legiuitorului de a oferi
posibilitatea autorităților competente în materie de determinare a statutului de
refugiat să excludă dubla protecție acordată unei persoane, în același timp îi
rezervă dreptul acestei persoane sa fie protejat în cazul în care pericolul de
persecuție vine din partea tuturor statelor a cărui cetățean este, fapt ce-i justifică
temerea bine întemeiată de persecuție și refuzul de a fi protejat de autoritățile
statelor a căror cetățenii le deține.

TEMA 8. Clauzele de încetare a protecției

Convenției de la Geneva din 1951
O persoană care a fost pusă sub protecția Convenției din 1951 în
conformitate cu una din condițiile de includere prevăzute de această normă
internațională, se va considera refugiată până la momentul în care va întruni una
dintre condițiile de încetare a aceste protecții, prevăzute în articolului 1 C. acest
articol vine să anuleze acordarea statutului de refugiat și evitarea acordării dublei
protecții: una din partea instituțiilor internaționale și alta din partea statului de
origine sau de reședință. Prin clauze de încetare se vor înțelege acele condiții
prevăzute de Convenția privind statutul juridic al refugiaților din 1951 de la
Geneva care duc la încetarea acordării protecției internaționale din motivul că nu
mai pot fi justificate - Această Convenție va înceta să fie aplicabilă oricărei
persoane vizate de dispozițiile secțiunii A mai sus-menționate.
Împrejurările care fac ca o persoană să înceteze a mai fi considerată refugiat
sunt de două tipuri: clauzele care reprezintă acțiunile voluntare ale refugiatului ce
fac nejustificată continuarea acordării protecției și clauzele care duc la încetarea
protecției din cauza că temerea de persecuție încetează să mai fie justificată
datorită schimbărilor care au avut loc în țara de reședință a refugiatului. În
continuare vom supune analizei criteriile de încetare a statutului de refugiat.
- Prima condiție a Convenției din 1951 prevede că protecția va înceta dacă
refugiatul s-a repus în mod voluntar sub protecția țării a cărei cetățenie o are, și
poate fi aplicată doar asupra refugiaților care au păstrat legătura juridică cu țara de
origine și se află în afara hotarelor ei. Este important de menționat că prezenta
clauză include trei condiții obligatorii care duc la pierderea statutului de refugiat, și
anume: voința, intenția și repunerea sub protecție. Aceste componente sunt
importante în luarea deciziei de încetare a protecției din partea ÎCNUR și cer ca
refugiatul, la înaintarea unei cereri de încetare a statutului său juridic, să acționeze
nesilit de cineva sau de careva împrejurări; să se repună sub protecția statului său
având dorința și convingerea gândurilor sale și la înaintarea acestei cereri să-i fie
efectiv acordată protecția din partea acestui stat. Totuși, particularitatea acestei
clauze constă în repunerea, de facto, a persoanei sub protecția statului a cărei
cetățean este, iar simpla înaintare a unei astfel de intenții nu este suficientă pentru a
considera că respectiva persoană nu mai trebuie să beneficieze de protecție din
partea unui stat străin. Ba mai mult, practica internațională ne demonstrează că
adesea, simpla întoarcere în statul de origine sau obținerea actelor de identitate și
cetățenie a acestui stat poate reprezenta doar capcanele întinse de autoritățile
acestui stat în scopul de a prinde și aplica tortura asupra acestor persoane. În
același context, se va considera că o persoană întrunește toate condițiile acestei
clauze dacă a înaintat o cerere de repunere sub protecție și autoritățile competente
ale statului au acceptat-o, însă statutul de refugiat va înceta doar în momentul în
care autoritățile statului care l-au acordat vor fi convinse că protecția acestei
persoane este aplicată conform normelor internaționale și interne, fără discriminare
și pericole de persecuție.
- A doua clauză presupune obligația ca refugiatul după ce și-a pierdut
cetățenia, a redobândit-o în mod voluntar. Această ceință poate fi interpretată în
mare parte asemănător cu clauza precedentă, însă deosebirea principală constă în
faptul că în primul caz persoana nu și-a pierdut cetățenia statului de origine, iar în
cel de-al doilea caz - refugiatul a pierdut această legătură juridică și în mod
benevol a redobîndit-o. Este important ca redobândirea să fie nu doar o simplă
promisiune sau o mimare, dar să reprezinte un cumul de acțiuni conforme normelor
interne ale statului de origine și să acorde și să asigure, de facto, protecția din
partea acestui stat.
 - Se consideră că persoana care are garanția protecției naționale nu are
nevoie de protecția internațională, iar următoarea clauză descrie situația în care un
refugiat a dobândit o nouă cetățenie și se bucură de protecția țării a cărei
cetățenie a dobândit-o. La fel ca primele clauze de încetare a protecției
internaționale, vedem înaintată cerința de bază ca acțiunea să vină din partea
refugiatului și – obligatoriu, să fie una benevolă. Diferența dintre cele două condiții
prevăzute de Convenția din 1951 o deducem ca fiind una emanată de statul care a
acordat această cetățenie, astfel, în primul caz refugiatul restabilește legătura
juridică cu statul cu care a avut această legătură înainte ca statul de origine să-i fi
retras cetățenia sau persana singură să o fi refuzat înainte de obținerea statutului de
refugiat, iar în cel de-al doilea caz, refugiatul obține cetățenia altui stat decât a
statului a cărei cetățenie a deținut-o până la refuzarea sau retragerea ei.
- A patra condiție de încetare a protecției internaționale consfințită de
Convenția privind statutul juridic al refugiaților presupune că refugiatul s-a
restabilit în mod voluntar în țara pe care a părăsit-o sau în afara căreia a stat de
temerea de a fi persecutată. Ea se referă la refugiații care nu dețin cetățenia nici
unui stat, însă împrejurările care îi provocau temere de persecuție s-au epuizat, iar
conform primelor clauze de încetare nu ar putea fi întreruptă acordarea protecției
internaționale. Apatrizii ar putea să se repună benevol sub protecția statului în care
și-a avut domiciliul obișnuit, iar această prevedere are scopul de a exclude
aplicarea dublei protecții, a protecției naționale și a protecției internaționale.
- Conform celei de-a cincea clauze, protecția Convenției din 1951 poate
înceta dacă refugiatul nu mai poate continua să refuze protecția țării a cărei
cetățenie o are datorită faptului că împrejurările în urma cărora ea a fost
recunoscută ca refugiat au încetat să existe. De aici deducem că este necesar ca în
statul de origine a refugiatului să se fi petrecut schimbări fundamentale care
înlătură orice posibilitate de aplicare a persecuției, iar statul îi poate asigura
protecția națională, împrejurare ce face nemotivat refuzul refugiatului de a se
repune sub protecția statului cu care deține legătura juridică.
 Se subânțelege totuși că dispozițiile prezentului paragraf nu se vor aplica
oricărui refugiat menționat în paragraful 1 al secțiunii A din prezentul articol, care
poate invoca, pentru a refuza protecția țării a cărei cetățenie o are, motive
imperioase ce se referă la persecuții anterioare.43
- Ultima condiție de încetare a statutului de refugiat se referă la apatrizi și
presupune că fiind o persoană fără cetățenie, ea este în măsură să se întoarcă în
țara în care avea reședința obișnuită, nemaiexistând împrejurările în urma cărora
a fost recunoscută ca refugiat. Această clauză este asemănătoare cu precedenta
prevedere, doar că este destinată exclusiv persoanelor, care înainte de obținerea
statutului de refugiat, nu dețineau cetățenia nici unui stat.
Se subânțelege totuși că dispozițiile prezentului paragraf nu se vor aplica
oricărui refugiat menționat în paragraful 1 al secțiunii A din prezentul articol,
care poate invoca, pentru a refuza să se întoarcă în țara în care el avea reședința
obișnuită, motive imperioase ce se referă la persecuții anterioare.”44

TEMA 9. Clauzele de excludere de sub protecția

Convenției de la Geneva din 1951
În procesul de determinare a statutului de refugiat apar împrejurări care duc
la excluderea de sub protecția acordată de Convenția din 1951. Aceste prevederi au
fost consfințite și enumerate în norma convențională, pentru a oferi statelor
pârghiile legale de protecție a propriilor cetățeni și a tuturor persoanelor aflate
legal pe teritoriul lor. Dicționarul explicativ ne definește excluderea ca fiind
acțiunea de eliminare dintr-o societate sau cea prin care se dă afară.45 De aici
deducem că toate cazurile de excludere se împart în două categorii: cauze
referitoare la persoanele care sunt deja protejate de instituțiile specializate ale ONU
și cauze cu privire la persoanele ce nu se consideră că au nevoie de protecție. Toate
clauzele de excludere privind statutul refugiaților sunt prevăzute în articolul 1 al
Convenției din 1951, la secțiunile D, E și F.
43
Convenția de la Geneva privind statutul refugiaților din 1951
44
Convenția de la Geneva cu privire la protecția persoanelor civile în timp de război din 12 august 1949, articolul 1
45
DEX
 În scopul prevenirii acordării dublei sau multiplei protecții internaționale,
articolul 1 secțiunea D menționează că această Convenție nu va fi aplicabilă
persoanelor care beneficiază în prezent de protecție sau de asistență din partea
unui organism sau a unei instituții a Națiunilor Unite, alta decât Înaltul
Comisariat al Națiunilor Unite pentru Refugiați. Ținând cont de faptul că
instituțiile specializate ale ONU alocă anual sume enorme de bani pentru a asigura
minimumul necesar de existență pentru toate persoanele care se bucură de una din
formele de protecție internațională acordate de acestea, este foarte important ca
unei persoane silite să-și părăsească țara în căutarea protecției din partea altui stat,
să i se acorde protecție doar în baza unei singure norme convenționale. Această
regulă (de acordare doar a unei singure forme de protecție) a fost elaborată în
scopul ocrotirii fondurilor ONU în materie de protecție a drepturilor omului, de
risipa aplicării dublei protecții.
Atunci când această protecție sau această asistență a încetat pentru un
motiv oarecare, fără ca situația acestor persoane să fi fost reglementată în mod
definitiv, în conformitate cu rezoluțiile pertinente adoptate de Adunarea Generală
a Națiunilor Unite, aceste persoane vor beneficia, ipso facto, de regimul prevăzut
de această Convenție.46 În scopul continuității aplicării protecției internaționale și
menținerii persoanelor protejate într-un cadru legal, Convenția din 1951 a
specificat necesitatea aplicării normelor sale și în cazul când încetează acordarea
protecției din motive care nu sunt generate de refugiat și nu elimină împrejurările
conform cărora această persoană a obținut statutul de refugiat.
Prevederile Convenției din 1951 din alineatul 1, secțiunea E, menționează că
,,Convenția nu va fi aplicabilă unei persoane considerate de autoritățile
competente ale țării în care această persoană și-a stabilit reședința ca având
drepturi și obligații legate de posesia cetățeniei acelei țări.
Această clauză se referă la persoanele care se consideră că nu au nevoie de
protecție internațională datorită legăturilor juridice pe care le au cu statul în care
cer azil, legături care se datorează istoriei comune ale celor două state: statul de
46
Convenția de la Geneva privind statutul refugiaților din 1951
origine și statul primitor. Se consideră că în lipsa acestor împrejurări specifice
solicitantul s-ar încadra în clauzele de includere ale Convenției din 1951 și i-ar fi
recunoscut statutul juridic de refugiat. Astfel, această clauză a fost elaborată ținând
cont de refugiații de origine germană sosiți în Republica Federală Germania și care
au fost recunoscuți ca având drepturi și obligații specific cetățeniei germane.
Ultimul tip de clauze de excludere de sub protecția Convenției din 1951 sunt
prevăzute în secțiunea F ale articolului 1 și se referă la persoanele care nu merită a
fi considerate refugiate.
Dispozițiile acestei Convenții nu vor fi aplicabile persoanei despre care ar
exista motive serioase să se considere că:
(a) a comis o crimă împotriva păcii, o crimă de război sau o crimă
împotriva umanității, așa cum sunt definite în instrumentele internaționale
elaborate pentru a prevedrea dispoziții cu privire la aceste crime;
(b) a comis o crimă gravă de drept comun în afara țării de primire, înainte
de a fi admisă în aceasta ca refugiat;
(c) s-a făcut vinovată de acțiuni contrare scopurilor și principiilor
Națiunilor Unite.”47
Scopul acestor clauze de excludere este de a proteja populația din țara gazdă
de pericolul admiterii unui refugiat care a comis o crimă gravă de drept comun 48
sau crime de război - crime care sunt prevăzute de Acordul de la Londra din 1945
și Statutul Tribunalului Militar Internațional. La litera (c), Convenția din 1951 se
referă la o categorie aparte de persoane – care au săvârșit acțiuni contrare
scopurilor și principiilor ONU, prevăzute în Preambulul și articolele 1 și 2 din
Carta ONU. Totuși nu este posibil ca o persoană să încalce principiile
fundamentale ale dreptului internațional decât atunci când îndeplinește o funcție de
conducere în stat (se află la putere) și deciziile pe care le ia în materie de politică
externă duc la încălcarea acestor principii.

47
Convenția de la Geneva cu privire la protecția persoanelor civile în timp de război din 12 august 1949, articolul 1.
48
Reprezentanța ÎCNUR în RM, Manual referitor la proceduri și criteria de determinare a statutului de refugiat,
Reeditat Geneva, ianuarie 1992, Retipărit, Chișinău, RM, decembrie 2000, pag.37
 TEMA 10. Cazuri speciale în dreptul refugiaților
Normele convenționale ale dreptului refugiaților sunt create cu scopul de a
acorda protecție internațională tuturor persoanelor care s-au refuzat ori care au fost
lipsite de protecția statului lor de origine sau de reședință. Există, însă, categorii de
persoane asupra cărora prevederile Convenției din 1951 nu se pot răsfrânge și ele
formează cazurile speciale în dreptul refugiaților. Aceste categorii de persoane sunt
refugiații de război, dezertorii și persoanele ce refuză satisfacerea serviciului
militar și persoanele ce au recurs la forță sau au comis acte de violență. În ceea ce
urmează vom analiza aceste cazuri și îmrejurările în care se acceptă derogarea de
la Convenția din 1951.
Refugiații de război. În mod obișnuit, persoanele care își părăsesc țara din
cauza conflictelor armate interne sau internaționale – nu pot fi considerate
refugiați, însă le este asigurată protecție din partea țărilor de primire în baza altor
norme internaționale, cum ar fi Convenția de la Geneva asupra protecției
victimelor de război din 1949 sau Protocolul din 1977 adițional Convenției de la
Geneva privind protecția victimelor conflictelor armate internaționale. Cu toate
acestea, practica demonstrează că nu puține au fost persoanele care s-au bucurat de
protecția Convenției din 1951 și au fost declarate refugiați.
În cazurile în care există solicitări din partea persoanelor care au fugit din
calea flagelului războiului, este important ca examinatorii acestor cereri să se
informeze asupra tratamentului autorităților față de solicitanți și doar în cazul în
care se demonstrează o temere bine întemeiată de persecuție din motivele invocate
în articolul 1, secțiunea A a Convenției din 1951, aceste persoane vor putea obține
statutul de refugiați.
Protecția poate să nu fie disponibilă dacă nu există relații diplomatice între
țara de primire a solicitantului și cea de origine. Dacă guvernul solicitantului este
el însuși în exil, efectivitatea protecției pe care este capabil să o ofere poate fi pusă
în discuție. Astfel, fiecare caz trebuie judecat conform specificului său atât cu
privire la temerea bine întemeiată de persecuție, cât și la efectivitatea protecției
oferită de guvernul țării de origine.49
Următoarea categorie de persoane considerate cazuri speciale în dreptul
refugiaților sunt dezertorii și persoanele ce refuză satisfacerea serviciului militar.
Legislația țărilor în care este obligatorie satisfacerea serviciului militar presupune
aplicarea diferitor pedepse pentru refuzul de a se înrola în armată sau pentru
părăsirea unităților militare fără permisiunea superiorilor conform normelor și
regulamentelor interne. Nu putem considera aplicarea pedepsei pentru o astfel de
infracțiune, dacă ea corespunde cu norma legală, un abuz din partea autorităților
competente ale statului care să poată fi ulterior interpretată ca fiind o persecuție.
Dezertarea sau fuga de la încorporare nu exclude, pe de altă parte, o
persoană de la obținerea statutului de refugiat, o persoană putând fi în același timp
refugiat dezertor sau fugar de încorporare.50 Deci, se poate acorda protecție
solicitanților din această categorie de persoane în cazul în care ei demonstrează că
în țara de origine au temere bine întemeiată de persecuție din motivele de
discriminare prevăzute de Convenția din 1951 și nu au fugit din țară doar din
convingerile personale.
Autenticitatea convengerilor politice, religioase sau morale ale unei persoane
sau a motivelor sale de a se opune satisfacerii serviciului militar va trebui să fie
stabilită printr-o amănunțită investigare a personalității și trecutului persoanei
respective. Faptul că și-ar fi putut manifesta opiniile înaintea chemării sale sub
arme, sau că a avut deja dificultăți cu autoritățile, datorită convingerilor sale, este
de o importanță semnificativă. Faptul că a fost chemat să satisfacă serviciul militar
obligatoriu sau că, dimpotrivă, s-a prezentat la armată ca voluntar, poate fi, de
asemenea relevant pentru a aprecia autenticitatea convingerilor sale.51
Persoanele din ultima categorie care pot constitui o excepție în determinarea
statutului de refugiat sunt persoanele ce au recurs la forță sau au comis acte de

49
Reprezentanța ÎCNUR în RM, Manual referitor la proceduri și criteria de determinare a statutului de refugiat,
Reeditat Geneva, ianuarie 1992, Retipărit, Chișinău, RM, decembrie 2000, pag.41
50
Ibidem, pag.42
51
Ibidem, pag.43
 violență. Convenția din 1951 prevede în articolul 1, secțiunea F cazurile în care o
persoană va fi exclusă de la asigurarea protecției internaționale, iar persoanele care
au recurs la forță sau au comis acte de violență fac parte din această categorie.
Analizând acest caz, este necesar de delimitat crimele de drept comun săvârșite din
propriile convingeri de cele săvârșite drept urmare a activităților unei anumite
grupări oficial recunoscute sau chiar nerecunoscute. În cazul în care persecuția se
va datora acțiunilor săvârșite la executarea atribuțiilor de serviciu în cadrul unei
organizații cum ar fi mișcărea de eliberare națională, solicitantului i s-ar putea
acorda statut de refugiat. Totuși este important de specificat că un astfel de
solicitant de azil necesită investigații minuțioase a cazului său, iar în cazul în care
această protecției i se acordă, iar faptele care ar justifica temerea de persecuție sunt
eronate, statul riscă să pună în pericol propriii cetățeni.

TEMA 11. Organele competente ale statului și procedurile de determinare a

statutului de refugiat

1. Organele competente să determine statutul refugiaților

2. Aspecte generale privind procedurile de determinare a statutului refugiatului
3. Stabilirea faptelor
4. Tehnici de intervievare
1. Beneficiul dubiului
2. Persoanele cu deficiențe mentale
3. Minorii neînsoțiți

TEMA 12. Protecţia regională a refugiaţilor

1. Protecția refugiaților în Europa
- Consiliul Europei
- Uniunea Europeană
2. Protecția refugiaților pe continentul African
3. Protecția refugiaților în America Latină
 TEMA 13. Legislaţia naţională în materie de refugiaţi
Țara noastră a devenit parte la Convenția de la Geneva privind statutul
refugiaților din 1951 prin Legea organică nr.677-XV pentru aderarea Republicii
Moldova la Convenția privind statutul refugiaților, precum și la Protocolul privind
statutul refugiaților din 23 noiembrie 2001, publicată în Monitorul Oficial nr.150-
151 din 11 decembrire 2001 și astfel, s-a aliniat statelor ce oferă protecție
persoanelor care, având o temere bine întemeiată de persecuție, au părăsit țara lor
de origine sau de reședință în speranța că în statele de primire vor avea parte de o
viață mai bună.
Astfel, în anul 2002 a fost adoptată, în conformitate cu norma internațională,
prima lege în materie de refugiați și anume Legea Republicii Moldova cu privire la
statutul refugiaților nr. 1286-XV din 25 iulie 2002, publicată în Monitorul Oficial
al Republicii Moldova nr.126-127/1003 din 12 septembrie 2002. Această lege a
fost aplicată alături de alte norme interne, iar în 2008 Parlamentul Republicii
Moldova a adoptat în conformitate cu normele internaționale și normele
comunitare o lege nouă, care reglementează statutul solicitanților de azil, a
refugiaților și a persoanelor cărora li se acordă protecție umanitară – Legea nr. 270
privind azilul din 18 decembrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al Republicii
Moldova nr.53-54 din 13 martie 2009, care stipulează:
Pornind de la necesitatea respectării drepturilor și libertăților fundamentale
ale omului în conformitate cu principiile și cu normele unanim recunoscute ale
dreptului internațional, cu prevederile tratatelor internaționale la care Republica
Moldova este parte, conștientizând că reglementarea statutului refugiaților
constituie o garanție important a drepturilor omului, precum și de la necesitatea
asigurării compatibilității actelor legislative naționale cu legislația comunitară
prin procedura de armonizare, în temeiul art.19 și art.72 alin.3 litera r din
Constituția Republicii Moldova.
Această lege este compusă din nouă capitol și în continuare le vom face o
scurtă caracterizare.
 I capitol este numit Dispoziții generale și determină obiectul, scopul sfera de
acțiune, dar și semnificația noțiunilor precum protecție internațională, azil, azil
politic, țară de origine, statut de refugiat, protecție temporară, membri de familie,
minor neânsoțit, ș.a.
Capitolul II numește autoritățile Repiblicii Moldova competente în
soluționarea problemelor de azil, și anume Direcția refugiați a Biroului migrație și
azil din cadrul Ministerului Afacerilor Interne, în care găsim structura și atribuțiile
Direcției refugiați, atribuțiile Consilierului de eligibilitate sau cooperarea
internațională.
Principiile generale sunt prevăzute în Capitolul III a legii, principii care sunt
în strictă conformitate cu principiile speciale ale dreptului refugiaților, cum sunt
principiul nediscriminării, principiul nereturnării, principiul confidențialității,
principiul unității familiei și protecției minorilor și principiul integrării sociale.
Următorul este capitolul IV, care se referă la formele de protecție acordată
pe teritoriul Republicii Moldova: statutul de refugiat, protecția umanitară, protecția
temporară și azilul politic.
Capitolul V este format din 3 secțiuni care specific drepturile și obligațiile
solicitanților de azil, a refugiaților și ale beneficiarilor de protecție umanitară și a
beneficiarilor de protecție temporară.
Procedura de examinare a cererii de azil este al VI-lea capitol, format din
șase secțiuni, care dispune garanțiile procedural, procedura ordinară, procedura
rapidă, procedura în cazul persoanelor cu necesități speciale, procedura de
reunificare a familiei și procedura de soluționare a noii cereri de acordare a unei
forme de protecție.
În ceea ce privește capitolul VII al legii – el este format din două secțiuni în
care sunt incluse procedura de încetare și de anulare a statutului de refugiat și a
protecției umanitare.
Capitolele VIII și IX se referă la răspunderea pentru încălcarea legii și,
respectiv, numește dispozițiile finale și tranzitorii.
 TEMA 14. Drepturile și obligațiile refugiaților
Dreptul internațional public a creat drepturi și obligații pentru membrii
societății internaționale, menite să asigure drepturile fundamentale ale omului – în
general, și garantarea drepturilor refugiaților – în special, însă și refugiații – în baza
acelorași norme internaționale – beneficiază de drepturi și capătă obligații față de
statul de primire.
Drepturile și oligațiile refugiaților sunt prevăzute într-un șir de tratate
internaționale cu vocație universală și regională cum ar fi Declarația Universală a
Drepturilor Omului din 1948, Convenția de la Geneva privind statutul refugiaților
din 1951, Convenția de la Caracas asupra azilului teritorial din 1954, Convenția de
la Caracas asupra azilului diplomatic din 1954, Tratatul de la Montevideo din 1939
asupra azilului și refugiatului politic, Convenția OUA referitoare la aspecte
specifice ale problemelor refugiaților din Africa de la Addis Abeba din 1969,
Declarația de la Cartagena referitoare la refugiați din 1984, precum și în normele
interne ale statelor. În mare parte, drepturile și obligațiile refugiaților se aseamănă
cu cele ale persoanelor străine care se află legal pe teritoriul unui stat.
Textul Convenției din 1951 nu cuprinde un capitol sau o secțiune dedicată în
totalitate drepturilor și obligațiilor persoanelor refugiate, însă anlizând prevedeile
acestei norme internaționale putem deduce aceste drepturi și obligații. Republica
Moldova asigură protecție internațională în baza Legii nr. 270 privind azilul din 18
decembrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al RM nr.53-54 din 13 martie
2009. Această lege este armonizată cu prevederile tratatelor internaționale în
materie de drepturile omului la care Republica Moldova este parte și cuprinde în
Secțiunea a 2-a drepturile și obligațiile refugiaților și ale beneficiarilor de protecție
umanitară.
Drepturile refugiaților și ale persoanelor ce se bucură de protecție umanitară
sunt prevăzute în articolul 33:
(1) Statutul de refugiat și protecția umanitară conferă beneficiarului
drepturile de legislație pentru cetățenii străini și pentru apatrizi, pentru apatrizi,
precum și următoarele drepturi speciale:
 a) de a fi informat în scris, într-o limbă pe care o cunoaşte sau pe care se
presupune în mod rezonabil că o cunoaşte, cît mai curînd posibil după obţinerea
formei de protecţie, despre drepturile şi la obligaţiile pe care le are;
b) de a rămîne pe teritoriul Republicii Moldova şi de a obţine documentele
corespunzătoare pentru confirmarea identităţii şi pentru trecerea frontierei de stat
c) de a alege locul de reședință și de a circula liber în condițiile stabilite de
legislație pentru străini;
d) de a fi angajat de persoane fizice sau juridice, de a exercita profesii
libere, de a desfăşura activitate de întreprinzător, în conformitate cu legislaţia în
vigoare;
e) de a fi salarizat şi de a beneficia de celelalte drepturi materiale ce decurg
din activităţile desfăşurate, precum şi de asigurare socială, în condiţiile legii;
f) de a fi încadrat în învăţămîntul general obligatoriu în condiţiile stabilite
de lege pentru cetăţenii Republicii Moldova, precum şi în celelalte forme de
învăţămînt în condiţiile stabilite de lege pentru cetăţenii străini şi apatrizi;
g) de a beneficia, în cazul familiei cu copii, precum și al minorului neînsoțit,
de toate măsurile de asistență socială a acordate, în conformitate cu legislația în
vigoare, copiilor cetățeni ai Republicii Moldova;
h) de a beneficia de un tratament identic cu cel acordat cetățenilor
Republicii Moldova în ce privește libertatea de a profesa propria religie și de a da
educație religioasă copiilor;
i) de a se bucura, în sistemul de asigurare obligatory de asistență medical,
de aceleași drepturi ca și cetățenii Republicii Moldova în condițiile stabilite de
legislația în vigoare;
j) de a i se proteja datele personale şi orice alte detalii în legătură cu cazul
său;
k) de a avea acces liber în instanţă de judecată şi la asistenţă
administrativă;
l) de a nu fi returnat sau expulzat, cu excepția cazurilor prevăzute de
prezenta lege;
 m) de a fi cazat în central de cazare a persoanelor socialmente vulnerabile,
pe o perioadă determinată;
n) de a participa, la solicitare, la programe de integrare social.
(2) În cazul în care sînt lipsiți de mijloace de existență, beneficiarul
statutului de refugiat și beneficiarul de protecție umanitară au dreptul la ajutor
bănesc în mărimea și în modul stabilite de Guvern. Ajutorul bănesc se acordă într-
un termen de 6 luni cu condiția:
a) depunerii unei cereri;
b) asumării unui angajament de rambursare a sumei primate;
c) existenței disponibilităților financiare ale statului.
Articolul 35. Accesul la facilitățile de integrare socială.
(1) Direcţia refugiaţi va promova programe de integrare socială pentru
refugiaţi şi beneficiarii de protecţie umanitară şi va asigura accesul la aceste
programe.
(2) Asistența pentru integrarea străinilor în viața economică, culturală și
socială este asigurată în condițiile legislației privind regimul străinilor în
Republica Moldova.52
La fel ca drepturile care le sunt garantate refugiaților în baza statutului lor
juridic, normele internaționale oferă posibilitatea statelor să stabilească și obligații
pentru aceste persoane, ba mai mult – o parte dintre ele se cuprind în textele
convențiilor internaționale fie expres, fie prin deducție.
Articolul 34 din Legea Republicii Moldova nr.270 din 2008 stabilește, în
conformitate cu prevederile tratatelor internaționale, obligațiile refugiaților și ale
beneficiarilor de protecție umanitară, după cum urmează:
(1) Refugiatul și beneficiarul de protecție umanitară sînt obligați:
a)să cunoască și să respecte Constituția Republicii Moldova, prevederile
prezentei legi și ale altor acte normative;

52
Legea Republicii Moldova nr. 270 privind azilul din 18 decembrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al RM
nr.53-54 din 13 martie 2009
 b) să aibă un comportament corect şi civilizat, să respecte regulile stabilite
de autorităţile competente în domeniul azilului şi să răspundă la solicitările
acestora;
c) să respecte regulamentul de ordine interioară al centrului de cazare;
d) să ramburseze sumele primite în calitate de ajutor, dacă au realizat
venituri care le permit acest lucru; sumele rambursate se fac venit la bugetul de
stat.
(2) Refugiatul este obligat să se adreseze Direcției refugiați pentru
obșinerea unui nou bulletin de identitate, la expirarea termenului de valabilitate a
celui vechi, cu cel puțin 30 de zile înainte de expirare, iar în caz de pierdere sau
deteriorare, în termen de 3 zile.
(3) Beneficiarul de protecție umanitară este obligat să se adreseze imediat
Direcției refugiați în caz de pierdere sau deteriorare a buletinului de identitate de
beneficiar protecție umanitară.53

Referințe bibliografice:

53
Ibidem