„Testament” de Tudor Arghezi

Introducere

Poet, prozator şi publicist de marcă al literaturii române interbelice, Arghezi reprezintă în

cultura noastră o personalitate greu definibilă, controversată, însă, fascinantă prin complexitatea ei.
Ca poet, a avut tangenţe cu toate curentele vremii, însă niciunul nu şi l-a putut revendica pe deplin,
aparţinând deopotrivă romantismului, realismului, simbolismului, clasicismului, expresionismului.
Tudor Vianu îl consideră cel mai mare poet de la Eminescu încoace, având aceeaşi influenţă
binefăcătoare asupra limbajului poetic românesc.
Opera sa lirică se constitue din patru direcţii tematice: poezia filosofică, înglobând arte
poetice, lirică existenţială şi sociogonică, poezia socială, poezia de dragoste şi poezia ludică pentru
copii.

Contextul apariţiei

Poezia „Testament” deschide volumul de debut, „Cuvinte potrivite”, apărut în 1927, când
poetul avea 47 de ani. Poemul este o artă poetică modernă, o meditaţie privind creaţia şi creatorul.

Caracteristici ale modernismului

Poezia aparţine direcţiei moderniste, teoretizate de Eugen Lovinescu, pentru că impune

forme noi în planul creaţiei artistice, produce adâncirea lirismului, ambiguizează limbajul şi
construieşte metafore şocante potrivit esteticii noi, prin care elementele urâtului se transformă în
frumos.
Tudor Arghezi optează pentru o poezie modernă, construită pe strofe polimorfe cu o
prozodie inedită.

Artă poetică

Textul poate fi considerat o artă poetică, deoarece autorul îşi exprimă crezul liric şi viziunea
asupra lumii. Prin mijloace artistice specifice, sunt redate propriile idei despre poezie şi despre rolul
poetului.
Viziunea despre lume

Ca şi poetul francez, Charles Baudelaire, care a impus „Estetica urâtului” în volumul „Les
Fleurs du mal”, Arghezi consideră că orice aspect al realităţii, indiferent că este frumos sau urât,
grotesc sau sublim, poate constitui material poetic.

Lirism subiectiv

Fiind un monolog adresat, lirismul subiectiv se realizează prin atitudinea poetică transmisă
în mod direct, iar la nivelul expresiei, prin mărcile subiectivităţii, verbe şi pronume la persoana
întâi.

Temă şi motive

Tema poeziei o reprezintă creaţia literară în ipostaza de meşteşug, creaţie lăsată ca moştenire
unui fiu spiritual. Motivul central al textului este acela al cărţii simbolizând cunoaşterea şi legătura
spirituală între generaţii.
Remarcăm, de asemenea, motivul revoltei:
„Durerea noastră surdă şi amară
O grămădii pe-o singură vioară”,
sau
„Biciul răbdat se-ntoarce în cuvinte
Şi izbăveşte-ncet, pedepsitor
Odrasla vie-a crimei tuturor.”
Motivul transfigurări artistice a realităţii apare în secvenţa:
„Din bube, mucegaiuri şi noroi
Iscat-am frumuseţi şi preţuri noi.”

Semnificaţia titlului

Titlul poeziei are o dublă accepţie, una denotativă, alta conotativă. În sens propriu
(denotativ), cuvântul din titlu desemnează un act juridic întocmit de o persoană în care aceasta îşi
exprimă dorinţele ce urmează a-i fi îndeplinite după moarte. În accepţie religioasă (sens conotativ),
cuvântul face trimitere la cele două mari părţi ale Bibliei, în care sunt concentrate învăţăturile
apostolilor adresate omenirii.
Structura textului

Textul este structurat în cinci strofe cu număr inegal de versuri, încălcarea regulilor
prozodice fiind o particularitate a modernismului. Discursul liric este organizat sub forma unui
dialog imaginar între tată şi fiu, între străbuni şi urmaşi, între „rob” şi „domn”, toate fiind ipostaze
ale eului liric.

Incipitul

Incipitul concentreză condiţia poetului:

„Nu-ţi voi lăsa drept bunuri după moarte
Decât un nume adunat pe-o carte.”
Metafora „seara răzvrătită” face trimitere la trecutul zbuciumat al strămoşilor, care se leagă de
generaţiile viitoare prin „carte”:
„În seara răzvrătită care vine
De la străbunii mei până la tine
Prin gropi şi râpi adânci
Carte mea-i, fiule, o treaptă.”

Simetria textului

Simetria textului este asigurată de plasarea cuvântului cheie „carte” şi a sinonimelor sale în
diferite poziţii ale discursului liric pentru a accentua ideea centrală. Cele cinci strofe ale poeziei se
grupează în trei secvenţe poetice: prima este alcătuită din primele două strofe sugerând legătura
dintre poet şi cititor. A doua, alcătuită din următoarele două strofe, redă rolul etic, estetic şi social al
poeziei. A treia, reprezentată de ultima strofă, vorbeşte de lupta încrâncenată a poetului cu lexicul.

Relaţiile de opoziţie

Relaţiile de opoziţie se stabilesc, la nivelul discursului liric, între diversele componente ale
artei poetice, în jurul termenului „carte”. Versurile cele mai relevante sunt cele care sugerează
condiţia artei de a fi o combinaţie întra talent şi muncă:
„Slova de foc şi slova făurită
Împărecheate-n carte se mărită.”
De asemenea, ilustrative sunt versurile despre originea poeziei moderne:
„Din bube, mucegaiuri şi noroi
Iscat-am frumuseţi şi preţuri noi.”

Limbaj şi expresivitate

Sursele expresivităţii se regăsesc la fiecare nivel al limbajului poetic, Arghezi fiind apreciat
pentru înnoirile lexicale, uneori şocante, aduse la toate straturile limbii.
La nivel lexico-semantic, se observă acumularea de cuvinte nepoetice, care dobândesc
valenţe estetice: arhaisme, regionalisme, expresii populare şi termeni religioşi. Morfosintactic,
sugestia trudei creatorului se realizează cu ajutorul dislocării topice şi sintactice. Inversiunea „rodul
durerii de vecii întregi” se înscrie în sugestia menţionată. Din punct de vedere stilistic, se remarcă
fantezia metaforică, asocierile semantice surprinzătoare, înnoirea metaforei, comparaţia inedită,
epitetul rar, metaforele şi enumeraţiile.

Concluzie

Potrivit criticii literare, atitudinea poetică, de îmbinare a „slovei făurite” şi a „slovei de foc”,
reprezintă esenţa viziunii despre lume în poezia „Testament”. Pe de o parte, sensul poetului este de
a da cuvintelor urâte forme şi conţinuturi noi, iar, de pe altă parte, rolul poeziei este reflectarea vieţii
poporului. În concluzie, poezia ilustreză unitatea de concepţie şi de viziune a lui Arghezi asupra
existenţei.