Studii comparative ale conceptelor

”Integrare”-”Incluziune”,
”Școală tradițională” – ”Școală incluzivă”

a) Abordări ale educației incluzive.

Conceptul Educație Incluzivă s-a dezvoltat din cel al integrării, aplicat în perioada de
tranziție la noile viziuni asupra educației copiilor cu cerințe speciale.
Identificarea/constatarea diferenţelor specifice ambelor concepte oferă posibilitatea
evidenţierii unor aspecte principial importante.

Integrarea urmărește includerea copiilor cu CES în învățământul general și se referă

la capacitatea unuoi grup, clasă, colectiv, școală de a primi noi membri care au nevoie
de sprijin, integrare, socializare.

Incluziunea presupune ca instituţiile şi sistemul educaţional, în general, să se schimbe

şi să se adapteze continuu necesităţilor tuturor copiilor, astfel încât toate persoanele
imnclusiv cele percepute ca fiind „diferite” din cauza unor deficiențe, să poată
contribui și participa în mod egal la viața și cultura comunității din care fac parte.
Incluziunea înseamnă a personaliza activităţile în funcţie de nevoile fiecărui individ în
parte, astfel încât oricine, indiferent de deficienţă, să poată fi tratat ca un membru al
comunităţii din care face parte, iar diversele forme de sprijin de care are nevoie să fie
furnizate în cadrul serviciilor sociale, educaţionale, medicale sau al altor servicii puse
la dispoziţia tuturor membrilor societăţii.
Tabel 1: Diferențe dintre Integrare și Incluziiune
INTEGRARE INCLUZIUNE
● Modalitate de realizare/ ● Orientarea şi concentrarea acţiunilor şcolii
atingere a normalizării. ca instituţie deschisă pentru toţi;
● Esenţa unui învăţămînt comprehensiv real
prin adaptarea şcolii la diversitatea
copiilor dintr-o comunitate.
Presupune : Presupune :
● Focalizare pe copil / elev / ● Focalizare pe grup de copii/clasă;
tînăr
● Examinarea copilului de către factori
● Examinarea copilului de implicaţi în desfăşurarea procesului
către specialişti; instructiv-educativ;
● Diagnosticul rezultatelor; ● Crearea unui mediu adaptativ şi a
condiţiilor de sprijinire a copiilor în
● Programe pentru
grupă/clasă;
copii/elevi;
 ● Plasarea în programe
adecvate
Pune accentul pe :
● Nevoile “copiilor speciali”;
● Strategii pentru profesori;
● Colaborare în rezolvarea problemelor.
Pune accentul pe :
● Drepturile şi beneficiciile tuturor copiilor;

● Recuperarea şi beneficiile ● Predare- instruire de calitate pentru toţi

subiecţilor cu cerinţe
● Suport informal şi expertiza cadrelor didactice
educative speciale;
specializate
● Expertiză şi intervenţie
specializate

Pentru a înţelege şi explica dizabilitatea şi funcţionarea, au fost propuse o varietate

de modele conceptuale. Aceste modele se pot exprima în dialectica „model medical”
versus „model social” Convenţia ONU privind Drepturile Persoanelor cu Dizabilităţi,
adoptată de Adunarea Generală a ONU în decembrie 2006, este cea care
legiferează schimbarea de paradigmă în domeniul dizabilităţii, de la un model
medical, bazat pe caritate, la un model social, bazat pe drepturile omului. Cercetări
desfăşurate la nivel internaţional au dovedit că modelul social care urmăreşte
integrarea în comunitate a persoanelor cu dizabilităţi este mai eficient pe termen
lung decât cel medical. Persoanele cu dizabilităţi nu mai sunt “obiectul” milei,
tratamentelor şi intervenţiilor de reabilitare sau al protecţiei sociale, ci “subiectul”
unor drepturi, fiind recunoscute ca cetăţeni care au dreptul la aceeaşi consideraţie,
respect şi protecţie de către lege.
Modelul medical pune accent pe diagnistic (dizabilitate) și nu pe persoana, scoțând
în evidență limitarea persoanei. Modelul social aduce o nouă perspectivă, cea a
dizabilităţii ca rezultat al interacţiunii dintre individ şi mediul său, fiind conformă cu
abordarea bazată pe drepturile omului. Această paradigmă propune intervenţii şi
schimbări bazate pe o analiză profundă a societăţii şi pe planificarea schimbărilor,
astfel încât să aducă o modificare în însăşi esenţa sistemului, cu efecte
generalizabile şi de durată. Este vorba despre accesibilizarea serviciilor, design
universal şi, la un nivel mai general, construirea unei societăţi incluzive, a unei
„societăţi pentru toţi”.
Modelul social nu exclude necesitatea unor intervenţii specializate de reabilitare sau
necesitatea tratamentului medical, însă sugerează că sistemul trebuie să se
adapteze la persoană şi nu invers, iar aceste servicii specializate trebuie să fie
furnizate, pe cât posibil, într-o manieră inclusivă, în cadrul serviciilor obişnuite din
comunitate, care sunt oferite şi celorlalţi cetăţeni (în policlinici, spitale, grădiniţe, scoli
obişnuite etc).

Tabel 2: Modele în abordarea CES

Modelul medical Modelul social
● Diagnosticare ● Evaluare. Identificarea necesităților

● Focusare pe dizabilitate ● Focusare pe abilități

● Instituționalizare ● Acordarea asistenței

● Separare de familie ● Educație în familie și în școala din

comunitate
● Excludere din comunitate/societate
● Incluziune socială

Alte cercetări axate pe problematica educării copiilor cu CES au evidenţiat faptul că

educaţia specială reprezintă un abuz şi o încălcare a drepturilor copiilor cu CES, nu
răspunde raţional la dizabilităţile elevilor şi este în contradicţie cu valorile democraţiei
(Skrtic, 2005). Din acest motiv, în ultimele două decenii, s-au intensificat eforturile
pentru incluziunea copiilor cu dizabilităţi în şcolile obişnuite. În încercarea de a-i
primi pe toţi elevii, se pune accentul pe schimbarea politicii şcolare. Aceasta
presupune eliminarea formelor de discriminare în ceea ce priveşte şcolarizarea
copiilor cu dizabilităţi, dobândirea unor valori ca: deschidere în faţa diferenţelor, a
toleranţei şi respectul faţă de celălalt. Pentru adoptarea acestei politici de incluziune
este nevoie să ai comunităţi pregătite, care să accepte diversitatea (Watson, 2009:
278), să ai resurse umane care să lucreze cu copiii care au CES, să ai servicii
adecvate nevoilor lor speciale, să poţi coopera strâns cu părinţii.1
Transiția de la școala tradițională la școala incluzivă este o provocare pentru
instituțiile de învățământ, ceea ce solicită o schimbare de filosofie și viziune a școlii.

Tabel 3: Abordarea în școala incluzivă versus scoala tradițională

Abordarea în școala tradițională Abordarea în școala incluzivă
Diferențele dintre elevi sunt mascate și se Diferențele dintre elevi sunt studiate și
acționează asupr alor doar când devin acceptate ca bază de pornire în demersul
problematice instructiv-educativ
Interesele elevilor sunt rar apelate Elevii sunt ghidați în sensul cunoașterii
propriilor intereseși a alegerilor ghidate de
acestea

1
Ciobanu Grasu Mihaela Provocări şi dileme în educarea copiilor cu dizabilităţi, CALITATEA VIEŢII, XXIII, nr. 1, 2012, p.
63–86
Domină activitatea cu întreaga clasă Se folosesc forme deorganizare a
activității diferite: p egrupe, în echipe,
frontal, individual
Timpul este inflexibil Timpul este flexibil, în funcție de nevoile
elevilor
Toţi elevii sînt consideraţi la fel de
Prioritatea o constituie elevii „buni“
importanţi
Se caută perspective multiple asupra
Se admit interpăretări unice ale ideilor și
evenimentelor și ideilor, accent pe
evenimentelor
dezvoltarea gândirii critice
Cei mai buni profesori sunt cei care au Cei mai buni profesori sunt cei care îi
rezultate bune cu cei mai buni elevi ajută pe toţi elevii să înregistreze progrese
Profesorul direcționează comportamentul Profesorul facilitează activitatea
elevilor independentă a elevilor
Instituțiile sunt evaluate/ apreciate după Instituțiile sunt evaluate/ apreciate după
rezultatele obţinute de cei mai buni elevi progresul înregistrat de toţi elevii
Părinții sunt doar informați, de regulă
Părinții sunt implicați direct în procesul
public, despre problemele și insuccesele
de educație
copilului

Educația este, în general, problema școlii Educația este problema tuturor

Profesorul planifică secvențele, Elevii împreună cu profesorii, acționează

obiectivele instruirii și furnizează în vederea stabilirii obiectivelor, criteriilor
standarde de evaluare a activității de evaluare

Se respectă CE trebuie învățat Respectul pentru CINE învață