Tipologii de copii cu CES

A. Copii cu dizabilități intelectuale

Conform dicționarelor, dizabilitatea intelectuală este un termen utilizat pentru a defini
starea unei persoane care are anumite limitări la nivelul funcţionării mintale şi al
abilităţilor de comunicare, sociale şi de autoservire. Aceasta este o stare
permanentă, prezentă de la naştere, sau care se dezvoltă înaintea vârstei de 18 ani.
Atenție! Deseori copiii cu dizabilități intelectuale sunt numite drept persoane cu
retard mintal. Utilizarea termenului de retard mintal este discriminatorie și condamnă
persoanele la mai multă suferinţă şi izolare, decât reuşeşte să o facă disfuncţia în
sine. Din cauza acestei stigmatizări, medicii au înlocuit acest concept cu sintagma
„dizabilitate intelectuală”.
Dizabilitatea intelectuală se caracterizează prin afectarea facultăţilor de inteligenţă la
nivel global: capacităţile cognitive, de comunicare, motorii şi sociale. Ea poate fi
acompaniată de anumite restricţii în funcţionarea adaptativă în următoarele domenii:
comunicare, viaţă de familie, autoîngrijire, aptitudini sociale / interpersonale, uz de
resursele comunităţii, autoconducere, aptitudini şcolare funcţionale, ocupaţie, timp
liber, sănătate şi securitate.
Copiii cu dizabilități intelectuale, se dezvoltă ca și ceilalți copii, doar că au nevoie de
o perioadă mai îndelungată de timp pentru a însuși anumite deprinderi și abilități.
Astfel, ei necesită mai mult timp pentru a învăța să vorbească, să meargă, să obțină
anumite abilități de autonomie, cum ar fi îmbrăcatul, dezbrăcatul, mîncatul etc.
Unii copii cu dizabilităţi intelectuale pot să nu conștientizeze anumite pericole și
riscuri cu care se pot confrunta în viața de zi cu zi și care le pot afecta siguranța
personală. Din aceste considerente, unii copii cu dizabilități intelectuale pot avea
nevoie de un anumit suport și de supraveghere.
Nu există tipuri de dizabilități intelectuală. Însă unele afecțiuni sunt asociate cu
dizabilitatea intelectuală: sindromul Down, Autismul, Hiperactivitatea cu deficit de
atenție.1
Există mai multe semne diferite de dizabilitate intelectuală la copii. Acestea ar putea să apară
în timpul copilăriei, deși în anumite cazuri acestea sunt vizibile atunci când copiii ajung la
vârsta școlară.
Severitatea dizabilității intelectuale diferă de la un copil la altul. Unele din cele mai frecvente
manifestări ale dizabilității intelectuale sunt:
● mers întârziat, dificultăți în a se cățăra;

● vorbirea întârziată sau dificultăți de limbaj;

1
Ghid pentru jurnaliști „Comunicarea cu şi despre persoanele cu dizabilităţi intelectuale”. Keystone Human Services International Moldova
Association, Chișinău, 2018
 ● dobândirea cu dificultate a unor deprinderi cum ar fi îmbrăcatul sau hrănirea
independentă;
● probleme de memorare;

● incapacitatea de a face legătura dintre acțiuni și consecințe;

● tulburări de comportament, cum ar fi crizele de isterie;

● dificultăți în rezolvarea problemelor sau de a gândi logic.

La copiii cu dizabilități intelectuale severe sau profunde pot exista și alte probleme de
sănătate precum convulsiile, tulburări psihice, deficiențe motorie și probleme de vedere sau
auz.
Majoritatea nevoilor copiilor cu dizabilităţi intelectuale sunt aceleaşi ca ale celorlalţi
oameni: contact social, siguranţă, locuinţă corespunzatoare, educaţie, muncă etc.
Nivelul de independenţă personală expectat de la o persoană cu dizabilităţi
intelectuale poate fi influenţat de diverşi factori, incluzând educaţia, motivaţia,
caracteristicile personalităţii, oportunităţile sociale şi profesionale, precum şi
condiţiile medicale care pot coexista cu retardul mental.
Sugestii de lucru cu copii ci dizabilitate intelectuală:
● Elevul este inclus în toate activităţile desfăşurate în clasă.

● Se desemnează responsabilităţi în clasă.

● Se lucrează la nivelul abilităţilor elevului, şi nu la nivelul abilităţilor clasei.

● Se încearcă să se prezinte sarcini similare sau asociate celor realizate de restul

elevilor.
● Sarcinile se formulează succint.

● Elevului i se permite să sublinieze alineatele în manual.

● Elevul este ajutat să-şi menţină manualele şi caietele în ordine.

● Rostiţi numele elevului, pentru ai-i atrage atenţia înainte de a pune o întrebare.

● Puneţi elevul să lucreze împreună cu un coleg de clasă.

● Lăudaţi-1 des, însă doar binemeritat.

● Învăţaţi elevul să fie conştient de comunitate şi serviciile acesteia.

● Învăţaţi-1 cum să utilizeze transportul public pentru a se deplasa în cadrul comunităţii.

● Prezentaţi-i elevului diverse activităţi pentru repaos.

● Ajutaţi elevul să stabilească relaţii adecvate de prietenie.

 ● Cereţi un comportament corespunzător vârstei.

● învăţaţi elevul regulile clasei şi cereţi să fie respectate.

● Elaboraţi un şir de sarcini pe care elevul le poate face în clasă.

● Oferiţi elevului posibilităţi de a interrelaţiona cu colegii de clasă.

● Încurajaţi părinţii colegilor de clasă să invite elevul la zile de naştere şi alte activităţi
extraşcolare.

B. Copii cu afecțiuni neuromotorii

Sintagma „afecţiuni neuromotorii” este termenul utilizat pentru cazurile de deficiențe fizice.
Conceptele frecvent vehiculate „deficiență” și „handicap” sunt percepute ca aspect ce lezează
demnitatea individuală sau de grup. Prin termenul „afecţiuni neuromotorii” se subliniază
ideea că un copil sau altul poate avea nevoie de o atenţie specială, de un parcurs educațional
adaptat, individualizat, de un program de stimulare şi dezvoltare pe termen lung.
Afecţiunile neuromotorii (fizice) fac parte din grupul de deficiențe mintale de gradul I, ce
acoperă intervalul cuprins între intelectul liminar şi deficiența mintală moderată. Psihometric,
se defineşte prin coeficientul de inteligenţă cuprins între 50/55 şi 70/75, corespunzător
mecanismelor operaţionale ale gândirii specifice vârstei mintale de 7-9 ani. Afecțiunea data
se caracterizează prin capacitatea de autoîngrijire încă neformată sau pierdută, respectiv,
copiii au un grad ridicat de dependenţă fizică sau psihică. Autonomia persoanei este foarte
scăzută din cauza limitării severe în activitate. Copilul necesită îngrijire şi supraveghere
permanentă din partea unei alte persoane.
Important de menționat că toate simptomele „afecţiunilor neuromotorii”, au în comun
următoarele: un tonus muscular anormal; mişcări de tip reflex (non-voluntare, ca la nou-
născuţi) care sunt persistente; mişcări ccentu (cap, mâini) care rămân dificile sau imposibile
în formele mai grave.2
Afecţiunile neuromotorii reprezintă categoria tulburărilor ce afectează în special
componentele motrice ale persoanei, având o serie de consecinţe în planul imaginii de sine şi
în modalităţile de relaţionare cu factorii de mediu sau cu alte persoane. În genere, deficienţele
fizice se manifestă ca invalidităţi corporale ce reduc puterea şi mobilitatea organismului prin
modificări patologice exterioare sau interioare, ce pot fi localizate la nivelul întregului corp
sau numai la nivelul unor segmente. Ele cuprind atât aspecte ce ţin de motricitate, cât şi
manifestări date de unele boli cronice ale aparatului respirator, cardiovascular, diabet,
tulburări endocrine etc., care influenţează negativ capacitatea fizică. Dacă deficienţele
neuromotorii nu sunt asociate cu alte tipuri de deficiențe, iar gradul deficienţei este accentuat,
afectând anumite componente vizibile sau limitând capacitatea de mişcare a persoanei, se
produc unele transformări în procesul de structurare a personalităţii şi în modalităţile de
relaţionare cu cei din jur, adesea fiind prezente simptomele complexului de inferioritate, stări

2
Gavriliță Lucia, Abordarea tabloului clinic al formelor de afecţiuni neuromotorii. Journal of Psychology. Special Pedagogy. Social Work
(PSPSW) e-ISSN: 1857-4432, p-ISSN: 1857-0224, Volume 50, Issue 1, 2018.
depresive, tendinţe accentuate de interiorizare a trăirilor şi sentimentelor, izolare faţă de
lume, refugiu în activităţi care pot fi efectuate în manieră individuală etc.3
Formarea personalității copiilor cu deficiență neuromotorie este influențată de doi
factori:
- În general aspectul lor fizic este diferit de cel al persoanelor care le înconjoară;
- Motricitatea afectată îngreunează manifestarea funcțiilor volitive.
Ambii factori contribuie la schimbarea atitudinii și reacției față de mediul înconjurător.
Dea-lungul dezvoltării personalității unei persoane cu probleme motrice nu se poate
ocoli momentul când își recunoaște propria deficiență. Trăirea acestui șoc,
confruntarea cu situația lui duce la inițierea prelucrării psihice a acceptării acestei
stări, între persoane care s-au născut cu o deficiență motorie și între acele care mai
târziu, într-o perioadă matură, ca tânăr sau adult au devenit invalizi.
Acei copii care s-au născut cu o deficiență motorie, ori au dobândit-o la o vârstă
fragedă, nu știu cum este să fii sănătos. Acești copii sunt privați de posibilitatea de a
se mișca, de a juca activ cu alți copii, ceea ce contribuie la formarea voinței, a
abilităților de integrare socială. Deși frecventează grădinița, deseori nu pot participa
la activitățile grupului.
Percepția obiectelor înconjurătoare, a propriului corp și a spațiului este strâns legat
de posibiltățile limitate de mișcare ale acestor copii.
Deasemenea întotdeauna va fi o problemă faptul că mediul înconjurător nu le va
putea oferi un model de imitat, ceea ce pentru ceilalți copii este firesc și natural.
Caracteristici din punct de vedere psihopedagogice a funcționalității copiilor cu
afecțiuni neuromotorii4:
Criterii psihopedagogice DESCRIEREA
Dificultăţi în procesele de Determină confuzii şi imposibilitatea delimitării clare a unor
analiză şi sinteză detalii din câmpul perceptiv sau incapacitatea reconstruirii
întregului pornind de la elementele componente.
Îngustimea câmpului Perceperea clară a unui număr mai mic de elemente pe
perceptiv unitatea de timp, prin comparație cu un elev tipic, ceea ce
afectează foarte mult orientarea în spaţiu şi capacitatea
intuitivă de a stabili relaţii între obiectele din jur.
Constanţa percepţiei de Se realizează într-un ritm foarte lent şi cu mari dificultăţi,
formă, mărime, greutate comparativ cu perceperea culorilor, care se realizează relativ
mai uşor.
În planul gândirii Lipsă de flexibilitate a activităţii cognitive, ceea ce justifică

3
Gherguţ A. Evaluare şi intervenţie psihoeducaţională. Terapii educaţionale, recuperatorii şi compensatorii. Iaşi: Editura Polirom, 2011.
4
Gavriliță Lucia, Abordarea tabloului clinic al formelor de afecţiuni neuromotorii. Journal of Psychology. Special Pedagogy. Social Work
(PSPSW) e-ISSN: 1857-4432, p-ISSN: 1857-0224, Volume 50, Issue 1, 2018.
 absenţa elementelor de creativitate şi existența unei gândiri
reproductive, concretă şi practică, inaptă de abstractizări,
generalizări şi speculaţii în plan ideatic.
Limbajul Se dezvoltă cu întârziere, sub toate aspectele sale; vorbirea
conţine multe cuvinte parazite, cu perseverarea anumitor
expresii, dezacorduri gramaticale, se manifestă un activism
redus al vorbirii, vocabularul este sărac în cuvinte/noţiuni,
frecvenţa tulburărilor de limbaj.
Gradul de conştientizare a Capacitate scăzută de organizare şi coordonare a acţiunilor în
acţiunilor efectuate conformitate cu o comandă verbală, generată de tulburările
funcţiei de reglare a celui deal doilea sistem de semnalizare.
Eficienţă memoriei Scăzută a memoriei voluntare, deoarece copilul nu recurge la
procedee de fixare intenţionată, nu-şi elaborează un plan de
organizare a materialului nici în momentul fixării, nici în cel
al reproducerii.
Afectivitatea Imatură, acentuată, evidenţiată în principal prin caracterul
exploziv şi haotic al trăirii afectelor şi capacitatea redusă de a
controla expresiile emoţionale.
Activitatea voluntară Prezintă disfuncţii în toate momentele desfăşurării sale:
scopurile activităţilor sunt generate de trebuinţele şi de
interesele momentane, scopul fixat este imediat abandonat
dacă se întâmpină dificultăţi, preferându-se o altă activitate,
mai uşoară; apar frecvent şi manifestări de negativism.

Subiecţii din această categorie sunt capabili de achiziţii şcolare corespunzătoare

vârstei lor mintale, recuperabili pe plan şcolar, profesional şi social, educabili,
adaptabili la exigenţele instrucţiei şcolare şi ale vieţii sociale. Pot ajunge la un grad
mare de autonomie socială, însă fără posibilitatea asumării, în toate situaţiile, a
responsabilităţii conduitelor lor, uneori fiind incapabili să anticipeze urmările şi
implicaţiile acestora.5

b. Copiii cu Tulburări din Spectrul Autist

Tulburarea din spectrul autist (TSA) reprezintă o evoluție atipică, heterogenă a
dezvoltării neurologice, caracterizată prin dereglări în comunicarea și interacțiunea
socială, comportament, interese și activități restrânse și repetitive.
Autismul (TSA) se manifestă, de regulă, de la vârsta de 18–24 luni și se
caracterizează prin dereglări ale funcției sociale, comunicative (verbale și non-
verbale) și prin prezența unor interese și comportamente atipice. Acest diagnostic
5
Gherguţ A., Frumos L., Raus G. Educaţia specială. Ghid metodologic, Iaşi: Editura Polirom, 2016,
este considerat ca fiind o condiție/stare pentru întreaga viaţă, simptomele de bază
fiind prezente permanent.
Copiii cu TSA prezintă :
A. Deficite persistente în comunicarea şi interacţiunea socială ce se întâlnesc în cadrul mai
multor cotexte, manifestate în următoarele arii în momentul evaluării sau de-a lungul
timpului (exemplele de mai jos sunt ilustrative şi nu atotcuprinzătoare):

● Deficite în reciprocitatea social – emoţională ce variază de la o iniţiere

anormală a interacţiunii sociale şi imposibilitatea de a susţine o conversaţie, la
o capacitate de împărtăşire redusă a intereselor, emoţiilor sau afecţiunii, la
incapacitatea de a iniţia sau de a răspunde la interacţiunile sociale.

● Deficite ale comportamentelor comunicării nonverbale folosite în cadrul

interacţiunilor sociale ce variază de la comunicarea verbală şi nonverbală
foarte slab integrate, la anormalităţi ale contactului vizual şi limbajul corpului
sau deficite în înţelegerea şi utilizarea de gesturi, la lipsa totală a expresiilor
faciale şi a comunicării nonverbale.

● Deficite în dezvoltarea, menţinerea şi înţelegerea relaţiilor ce variază de la

dificultăţi în a ajusta comportamentele pentru a fi potrivite în diverse context
sociale, la dificultăţi de a se implica în jocuri imaginative sau de a-şi face
prieteni, la lipsa interesului vizavi de persoanele de aceeaşi vârstă.
B. Comportamente, interese sau activităţi restrictive cu modele repetitive, manifestate în cel
puţin două din următoarele arii în momentul evaluării sau de-a lungul timpului
(exemplele de mai jos sunt ilustrative şi nu atotcuprinzătoare):

● Mişcări motorii, folosirea de obiecte sau limbaj stereotip sau repetitiv (de
exemplu: stereotipii motorii simple, aliniatul jucăriilor sau aruncatul obiectelor,
ecolalalia, utilizarea frazelor idiosincratice).

● Insistenţa ca lucrurile să se întâmple în acelaşi fel, o aderare inflexibilă la

rutine sau modele ritualizate pentru comportamente verbale sau nonverbale
(de ex., reacţii extreme la schimbări mici, dificultăţi în situaţiile de tranziţie,
modele rigide de gândire, formule de salut, nevoia de a urma aceeaşi ruta sau
de a mânca acelaşi lucru în fiecare zi).

● Interese restrictive, fixiste ce sunt de o intensitate şi concentraţie anormale

(de ex., ataşament puternic sau preocupare faţă de un obiect neobişnuit,
interese înalt restrictive şi manifestate cu perseverenţă).

● Hiper sau hiporeactivitate la stimuli senzoriali sau interes neobişnuit pentru

caracteristicile senzoriale ale mediului (de ex., aparent indiferenţi la durere
sau temperatură, reacţii nepotrivite la anumite sunete sau texturi, mirositul
 sau atinsul în mod excesiv al obiectelor, fascinaţie vizuală pentru lumini sau
mişcare).
Tabloul psihosocial, emoțional și comportamental al copiilor cu TSA reflectă
următoarele caracteristici, care diferă ca prezență și intensitate de la copil la altul:
● au dificultăţi în a stabili relaţii cu semenii, de ex., pot părea indiferenţi faţă de cei din
jur, să nu îi poată privi în ochi, să aibă tendinţa de a se izola de ceilalţi, pentru că nu le
înţeleg comportamentul verbal şi neverbal sau intenţiile, nu ştiu cum să comunice cu
aceştia, cum să lege şi să menţină prietenii;
● au dificultăți în a-și exprima emoțiile și a înțelege emoțiile celorlalți;

● chiar dacă posedă un vocabular bogat, au dificultăţi în susţinerea conversaţiei, au un

limbaj neobişnuit, adesea pot vorbi la nesfîrşit doar despre un singur subiect
(dinozauri, automobile, etc.);
● refuză să fie îmbrăţişați sau sărutați dacă iniţiativa aparţine altcuiva;

● când cineva li se adresează, sau când sunt chemați pe nume, nu reacţionează;

● atunci când nu știu cum să comunice ce doresc, pot pur şi simplu să strige sau să
ghideze mâna adultului spre obiectul droit.
● au dificultăţi în dezvoltarea jocului social, de ex., activităţi imaginative limitate,
adesea repetitive, atenţie excesivă pe anumite obiecte şi ignorarea celor de care, de
obicei, copiii obişnuiţi sunt interesaţi sau folosirea lor în alte scopuri;
● unii copii prezintă mişcări repetitive, stereotipe ca modalitate de autostimulare,
liniştire ş.a. (flutură mâinile, îşi leagănă corpul, merge pe vârfurile degetelor, se
rotește).6
În vederea stabilirii și menținerii unei relații favorabile cu copilul cu TSA pentru
procesul incluziv, se recomandă:
● Susținerea copilului în integrarea în toate activitățile din clasă.

● Încurajarea copilului să lucreze cu un coleg sau cu un grup de elevi empatici;

● Atenție sporită în timpul pauzelor, atunci când poate să petreacă mult timp de unul
singur; unii copii pot dori să fie singuri, dar alții se pot simți părăsiți sau excluși,
deoarece nu știu cum să inițieze relația și nici cum să răspundă la inițiativele
celorlalți;
● Evitarea limbajului sarcastic, metaforic sau exagerările; atenție la cuvinte, exprimări
și cum ar putea fi greșit interpretate de acest copil; un mesaj prea dificil îl blochează,
metaforele și glumele nu le poate percepe;
6
Dobrescu I., Psihiatria copilului și adolescentului. Ghid oractic. Ed. Medicală, Buc. 2003. ISBN 973-39-0496-1. 495 p.
 ● Verificarea constantă dacă elevul ascultă sau înțelege;

● Când adresarea este făcută grupului, este important de verificat dacă copilul este
atent; dacă nu este atent, se recomandă de a-i atrage atenția, prin a-l striga pe nume
sau a-l atingei pe umăr, și abia apoi se transmite mesajul;
● Orarul și activitățile să fie stabilite în așa fel, ca elevul să știe exact ce se întâmplă, la
ce oră, evitând schimbările. Dacă este absolut necesar să se schimbe rutina, copilul
trebuie avertizat înainte;
● Un jurnal, o agendă, un desfășurător îl ajută pe copil să-si planifice ziua;

● Tonul vocii întotdeauna să fie calm, neutru;

● Identificarea a 2-3 elevi empatici și responsabili cu care copilul să fie în grup, cu care
să relaționeze constant, să îl ajute să înșeleagă situațiile și să îi ofere modele de
conduită și rezolvare a sarcinilor.

c. Copii cu probleme emoționale și de comportament

Una din cele mai frecvent întâlnite probleme de comportament, care implică inclusiv
probleme emoționale, este hiperactivitatea și dficitul de atenție, care, de fapt, nu este
o problemă de comportament, in mod direct, dar prin modul în care copii se
comportă afectează procesul educațional și clasa de elevi.
Tulburarea de deficit de atenție si hiperactivitate (ADHD) este o tulburare de
neurodezvoltare care are cauze neurobiologice, cu o foarte mare incidenţă ale cărei
simptome caracteristice sunt deficitul de atenție, hiperactivitatea și impulsivitatea.
Această tulburare debutează în copilărie şi persistă la un număr important de
persoane şi la vârsta adultă. Tulburarea are efect negativ asupra învăţării şcolare şi
are dezavantajul de a deteriora relaţiile sociale ale copilului.
Tabloul psihosocial, emoțional și comportamental al copiilor cu ADHD reflectă
următoarele caracteristici:
• Susţinerea slabă a atenţiei şi persistenţa scăzută a efortului la sarcină, în
special la copiii care sunt relativ dezinteresaţi şi delăsători. Aceasta se vede
frecvent la indivizii ce se plictisesc rapid de sarcinile repetitive, trecând de la o
activitate neterminată la alta, frecvent pierzându-şi concentrarea în timpul
exercitării acesteia şi greşind la sarcinile de rutină fără supraveghere.
• Controlul impulsurilor înrăutăţit sau întârzierea satisfacţiei. Aceasta se
manifestă în special în inabilitatea individului de a se opri şi gândi înainte de a
acţiona, de a-şi aştepta rândul când se joacă sau discută cu alţii, de a lucra
pentru recompense mai mari şi pe termen mai lung decât de a opta pentru
recompense mai mici, dar imediate şi de a-şi inhiba comportamentul în funcţie
de cerinţele situaţiei.
 • Activitate excesivă irelevantă pentru sarcină sau slab reglată de cererile
situaţionale. Copiii hiperactivi se mişcă excesiv, realizând foarte multe mişcări
suplimentare, nenecesare pentru executarea sarcinilor pe care le au.
• Respectarea deficitară a regulilor. Copiii hiperactivi au frecvent dificultăţi în a
urma regulile şi instrucţiunile, în special fără supraveghere. Aceasta nu se
datorează unei slabe înţelegeri a limbajului, neascultării sau problemelor de
memorie. Se pare că nici în cazul lor instruirea nu reglează comportamentul.
Copiii si adolescenţii cu ADHD se confruntă cu următoarele dificultăţi la nivel de:
• Comportament: Aceşti copii sunt „neobosiţi” și nu pot sta într-un loc nici pentru o
perioadă scurtă de timp. Uneori vorbesc mult și au dificultăţi în amânarea
recompensei. Îşi asumă multe riscuri, și ca atare sunt mai predispuşi spre a face
accidente sau a fi victime ale accidentelor.
• Relaţii sociale: Copiii si adolescenţii cu ADHD au dificultăţi în a-și face prieteni și în
a respecta regulile sociale. Nu respectă limitele impuse de ceilalţi și tind să nu
răspundă la cererile care le sunt adresate. De asemenea, le este greu să respecte
sentimentele, drepturile și proprietatea/obiectele care aparţin celorlalţi. Sunt deseori
agresivi, dominanţi – ceea ce îi face să fie neagreați printre colegi. Nu interiorizează
regulile de conduită socială. Nu respectă regulile jocurilor și au dificultăţi în a-și
aştepta rândul la joc.
• Funcţionare cognitivă: Persoanelor cu ADHD le este dificil să se concentreze și au un
deficit în ce priveşte memoria de scurtă durată. Se constată, de asemenea, lipsa
abilităţilor de a anticipa consecinţele acţiunilor. Stilul de învăţare și instrucţia care se
bazează pe modalitatea senzorială tactil-kinestezică și, respectiv, pe cea vizuală au
eficiența cea mai mare.
• Funcţionare emoţională: În primul rând, apare lipsa controlului impulsivităţii.
Emoţiile tind sa fie extrem de fluctuante – trecând rapid de la o stare de deprimare la
una de exaltare, și invers. De asemenea, pot fi prietenoşi sau foarte ostili. Au o
toleranță redusă la frustrare și pot manifesta „crize de nervi”. Datorită dificultăţilor de
relaţionare sau asocierii tulburării ADHD cu stări depresive, pot avea o imagine de
sine negativă.
• Funcţionare fizică: Toleranța mare la durere combinată cu asumarea unor riscuri
extreme pot constitui un pericol pentru integritatea la nivel fizic – câteva exemple ar
fi: rânirile datorate lovirilor, efectele abuzului de substanţe etc.

Este important de stiut ca exista doua tipuri de ADHD:

● ADHD în care predomină neatenția – mai frecvent în cazul fetelor. Presupune un
șablon consistent și vizibil de dificultăți de concentrare a atenției, în special în
sarcinile care implică un efort mental susținut (cum sunt sarcinile scolare), dificultăți
 de organizare și planificare a activitatilor simple de zi cu zi, distractibilitate,
superficialitate și neglijență în privința bunurilor personale si activitatilor de realizat,
dificultati in a intelege instructiuni verbale complexe, in a ramâne la subiect în timpul
unei conversații și dificultăți în a povesti coerent o întâmplare.
● ADHD în care predomină hiperactivitatea și impulsivitatea – mai frecvent la băieți.
Implică o activitate motorie excesivă, o stare permanentă de agitație, vorbit excesiv,
lipsa răbdării și incapacitatea de a amâna gratificarea, nevoia de a primi pe loc ceea ce
își doreste, asumarea unor comportamente riscante fara o anticipare corecta a
consecintelor sau a pericolului.
De multe ori, copilul prezintă toate cele trei elemente descriptive ale acestei tulburări:
hiperactivitate, impulsivitate și neatenție, cu grade variabile de severitate.
Simptomele menționate nu trebuie să fie expresia unui comportament opozitionist,
sfidător, ostil sau a eșecului de a înțelege instrucțiunile sau sarcina de realizat. În
plus, multe dintre aceste simptome trebuie să fi fost prezente încă dinainte de vârsta
de 12 ani.
Orice copil poate fi, în anumite momente din viață, hiperactiv, impulsiv sau neatent făra a
însemna ca suferă de ADHD. Stilul de viață modern, care oferă oportunități reduse de
mișcare în aer liber și activități practice, nu îi lasă pe copii să își consume într-un mod
adecvat energia. Statul în casă în fața televizorului sau tabletei, dar și statul în bancă la școală
ore în șir îi fac pe micuți să se transforme în adevarate “bombe cu ceas”. Din copii veseli,
sănătoși și energici devin “copii-problemă”, cu toate consecințele de rigoare asupra vieții
școlare și a familiei.
Pentru a lua în calcul diagnosticul de ADHD este nevoie ca viața socială a copilului,
abilitățile sale adaptative si mai ales performanța sa școlară să fie sever afectate de
aceste tipuri de comportamente, astfel încât rezultatul să fie un copil disfuncțional în toate
mediile de viață: familială, școlară sau academică și socială.
Atenție! Diagnosticul de ADHD este pus de medicul pasihiatru sau neurolog de obicei după
vârsta de 6-7 ani, întrucât comportamentul hiperactiv și durata mică de concentrare a atenției
sunt adesea specifice copilului mic, fiind o etapa normalăa dezvoltîrii.
În vederea stabilirii și menținerii unei relații favorabile cu copilul cu ADHD pentru
procesul incluziv, se recomandă:
● Elevii cu ADHD au nevoie de clase luminoase, spațioase, interesante dar nu
suprastimulative (coloristică și materiale didactice expuse în mod limitativ).
● Dispunerea corectă a băncilor este esențială: se va alege o bancă situată pe o laterală,
care să ofere atât punct de contact cu restul clases, cât și spațiu personal și senzația de
copilul își va găsi o poziție stabilă și confortabilă, ceea ce îi va permite să se
concentreze mai bine asupra procesului de învățare.
 ● Scaunul trebuie să fie stabil, cu mânere, pentru ca elevul să-și poată sprijini spatele /
mâinile și să-și țină genunchii îndoiți în unghiul potrivit, dându-i posibilitatea și de
mișcări de mică amplitudine.
● De asemenea, necesită un spațiu liniștit creat în cadrul clasei, care îi poate ajuta să se
concentreze asupra unei sarcini specifice. Beneficiile organizării unui colț liniștit al
clasei pot părea dedicate doar unui singur copil, dar toți copiii pot beneficia de
existența acestui colț liniștit și astfel, el se poate transforma într-unul dintre cele mai
valoroase spații ale clasei.
● Spațiile liniștite sunt necesare pentru că:
- Elimină motivele de neliniște – elevii știu exact ce se așteaptă de la ei în
momentul în care sunt trimiși să lucreze în acest spațiu.
- Sunt lipsite de lucruri care distrag atenția – elevii nu trebuie să se concentreze
la altă activitate din clasa și, în timp ce lucrează, pot învăța să faca abstracție
de ea.
- Cresc atenția față de sarcina de lucru – cea mai interesantă sarcina este aceea
care a fost explicată pe larg.
- Măresc șansele de succes – elevii primesc sarcini adecvate capacităților lor,
instrucțiuni clare și sprijin.

Atitudini și activități recomandate pentru lucrul cu copilul cu ADHD :

- Uitați-vă la el și stați cât mai aproape de el atunci când dați instrucțiuni;
- Împărțiți sarcinile în fragmente adaptate capacității de concentrare a elevului;
- Sarcinile trebuie să fie scurte, cu instrucțiuni clare, pe care copilul le va repet înainte
de a începe să lucreze;
- Se vor folosi elemente vizuale ajutătoare;
- Se vor scrie liste de verificare pe tablă;
- Se va verifica progresul în timpul sarcinii de lucru;
- Pentru că e posibil să scadă concentrarea pe măsură ce se instalează oboseala,
sarcinile mai dificile se vor programa în timpul dimineții;
- Dacă un copil are probleme cu concentrarea asupra sarcinii, îi poate fi de folos să se
miște câteva minute; poate împărți creioane / fișe sau poate șterge tabla;
- Stabiliți reguli simple și clare pe care să le afișați. Acestea trebuie să includă reguli
despre cum se pun întrebările, despre întreruperi și comportamentul la clasă;
- Orice comportament pozitiv / adecvat va fi recompensat social: un gest, un cuvînt, o
privire; - Dați feed-back precis și imediat pentru reacții și comportamente precise;
- Evitați să sancționați întreaga clasă pentru acțiunea unui singur copil;
- Dacă elevul refuză o sancțiune, rugați-l să se gândeasca preț de câteva minute la
refuzul său. Explicați-i că trebuie să foloseasca timpul pentru a decide dacă acceptă
consecințele sau este gata sa înfrunte o consecință mult mai serioasă.