Cuvânt la Sfântul Dimitrie Basarabov însul.

Atât de mâhnit a rămas tânărul Dimitrie pentru moartea acestor

nevinovate făpturi ale lui Dumnezeu, încât a hotărât să pedepsească piciorul

Lăudaţi pre Domnul întru Sfinţii Lui” vinovat pentru omorul fară voie: trei ani l-a ţinut desculţ, iarna şi vara,
târându-l prin arşiţa verii şi zăpada iernii, prin buruieni şi colţuri de stânci

Prăznuim astăzi pomenirea cea de peste an a Sfântului Dimitrie cel şi facându-l să sângereze adesea din cauza rănilor şi a bătăturilor.

Nou sau Basarabov, ale cărui sfinte moaşte odihnesc în Catedrala Mai târziu, dorind să se desăvârşescă pe sine în viaţa cea după

Patriarhiei noastre. Cine a fost acest sfânt? Când şi cum a trăit? Ce fapte de Dumnezeu, a lăsat îndeletnicirea de păzitor de vite şi, căutând singurătatea,

seamă a făcut, pentru a fi cinstit astăzi de milioanele de credincioşi de pe liniștirea, s-a retras la o mănăstire ce era într-o peşteră, pe malurile de

întinsul ţării noastre şi al Bulgariei vecine? Răspunsul îl vom avea dacă piatră ale râului Lom, nu departe de satul Basarabov. Acolo s-a desăvârşit

vom asculta istoria vieţii lui, din care vom desprinde şi învăţătura cea de şi s-a sfinţit prin ascultare şi smerenie în toate şi şi-a strunit corpul prin

folos pentru sufletele noastre. postirea îndelungată şi aspră, prin rugăciune neîntreruptă şi prin nesomnul

De mult, acum vreo șase-șapte sute de ani în urmă, pe vremea când privegherii. Pentru aceasta, s-a învrednicit încă din viaţă de darul facerii de

românii şi bulgarii alcătuiau o singură împărăţie, într-un sat mic şi sărac de minuni. Între altele, Dumnezeu i-a hărăzit să-şi cunoască dinainte sfârşitul

dincolo de Dunăre, numit Basarabov, trăia un tânăr cu numele de Dimitrie. vieţii. Iar apropiindu-se clipa în care trebuia să-şi dea sufletul, Sfântul a

Era fiul unor părinţi sărmani, dar încă de mic strălucea prin smerenia, ieşit din mănăstire, s-a dus, şi-a aşezat truditu-i trup între două pietre dintr-

curăţia sufletească, nevinovăţia, bunătatea şi blândeţea lui. Crescând cu o scorbură de pe malul stâncos al râului Lom şi acolo şi-a dat sfârşitul.

anii, s-a făcut păzitor de vite: păzea pe câmp vitele satului, ducându-le la A rămas acolo trupul sfinţit al Sfântului - între cele două pietre multă

păşune. În liniştea câmpului, pe malurile înverzite ale râului Lom, care vreme, neştiut de nimeni. Dar, umflându-se odată râul din cauza ploilor

curgea pe acolo, tânărul Dimitrie se gândea des la Dumnezeu, Făcătorul a multe, apa lui s-a revărsat peste maluri; valurile înfuriate s-au înălţat până

toate, şi la cuvintele Sfintei Evanghelii pe care le auzea citindu-se la cele două pietre de pe stânca pe care odihnea trupul sfântului şi, luându-

Duminica în biserica satului. Avea un suflet blând, delicat şi plin de le în curgerea lor, le-a prăvălit până jos în albia râului, cu trup cu tot. Şi

gingaşe simţiri. Era bun şi milostiv şi cu oamenii şi cu vitele pe care le iarăşi au rămas acolo seminţele sfântului multă vreme, ascunse sub apa

păzea. râului care curgea peste ele. De albe şi curate ce erau, deoarece fuseseră

Umblând însă odată cu vitele prin iarba deasă a câmpului, a călcat cu înzestrate cu darul neputrezirii, ele străluceau în lumina soarelui ca aurul. În

piciorul, din nebăgare de seamă, un cuib de păsărele, strivind puişorii dintr- locul acela, oamenii din sat vedeau adesea jucând o vâlvătaie de lumină şi
credeau că acolo se află o comoară. Dar fiind voia lui Dumnezeu ca ele să
nu rămână multă vreme tăinuite, sfântul s-a arătat în vis unei copile din
satul Basarabov, care pătimea de epilepsie, şi i-a arătat locul unde se aflau,
spunându-i: „Dacă vei spune părinţilor tăi şi mă vor scoate de aici, eu te voi
tămădui”. Şi fata a spus părinţilor săi, iar aceştia, luând oameni din sat şi
preoţi, au venit cu lumini şi au scos moaştele sfântului din apă. Şi
străluceau acestea ca aurul şi ca mărgăritarele. Iar ei cunoscând că sunt ale
unui sfânt şi că într-însele sălăşluieşte puterea lui Dumnezeu, le-au luat cu
multă cinste, şi, ducându-le, le-au aşezat în bisericuţa din satul lor, ca pe o
comoară scumpă.
Şi ducându-se vestea despre ele, au început a veni oameni mulţi din
toate părţile şi de pe cele două maluri ale Dunării, ca să se închine
moaştelor sfântului. Însuşi domnul de pe atunci al Ţării Româneşti a trimis
bani şi meşteri de au făcut în satul Basarabov o biserică mai mare şi mai
frumoasă decât cea dinainte, şi au aşezat într-însa moaştele sfântului. Şi
multe minuni au făcut ele cât au stat acolo, tămăduind pe mulţi bolnavi şi
alinând multe suferinţe. Unele din ele au fost însemnate în scris, de oameni
pricepuţi, care le-au văzut, şi ele pot fi citite în cărţile noastre bisericeşti.
Voi pomeni numai câteva din ele acum. Astfel, fata aceea, care suferea de
epilepsie şi căreia i s-a arătat sfântul, s-a tămăduit de boala cumplită de care
zăcea îndată ce moaştele sfântului au fost scoase din apă. Un iubitor de
Dumnezeu, episcop al Preslavului, cu numele de Ioanichie, căzând într-o
boală foarte grea, încât nu putea fi purtat decât pe o targă, şi neputându-se
vindeca de fel, a fost adus de patru inşi în biserica Sfântului Dimitrie şi l-au
pus cu aşternutul lui lângă sicriul cu moaştele sfântului. Şi slujindu-se
Sfânta Liturghie pentru el, după trei ceasuri s-a sculat sănătos şi umbla pe
picioarele sale, lăudând pe Dumnezeu şi mulţumind sfântului.
Iar între anii de la Hristos 1769 şi 1774, iscându-se război între ruşi
şi turci, care stăpâneau pe atunci şi ţara vecină a bulgarilor, generalul rus
Petru Salticov a trecut Dunărea şi a cucerit de la turci mai multe sate
româneşti şi bulgăreşti de pe cele două maluri le Dunării, între care şi
Basarabov. Generalul a luat atunci, ca pradă de război, şi moaştele
sfântului, voind să le ducă în Rusia. Dar, întâmplându-se pe lângă el un
binecredincios român cu multă trecere, numit Hagi Dimitrie, l-a rugat pe
general să lase românilor sfintele moaşte, ca răsplată a ajutorului pe care ei
îl dăduseră armatelor ruseşti şi ca despăgubire pentru stricăciunile suferite
de satele româneşti din pricina războiului. Şi îndurându-se conducătorul
oştilor ruseşti, a dat sfintele moaşte românilor, care, cu multă bucurie le-au
adus şi le-au aşezat cu cinste în biserica Sfintei Mitropolii din Bucureşti,
Catedrala Patriarhală de astăzi, în care stau până acum.
Aşa au ajuns moaştele Sfântului Dimitrie Basarabov, cu voia lui
Dumnezeu şi a Sfântului, în ţara noastră, adăugându-se la cele aduse de mai
înainte pe meleagurile româneşti (Sfânta Filofteia, de la Argeş, Sfântul Ioan
cel Nou, de la Suceava, Sfânta Parascheva, de la Iaşi). De atunci - 1775 -,
Mitropolia Ţării Româneşti şi-a avut pe patronul şi ocrotitorul său, a cărui
pomenire o săvârşim astăzi. La racla lui au îngenuncheat, de aproape două
sute cinzeci de ani, şiruri de strămoşi şi credincioşi ai noştri, căutând la el
ajutor, alinare de necazuri şi suferinţe, izbăvire din nevoi, aşa cum căutăm
şi noi astăzi, și nu numai o dată şi-a arătat sfântul puterea şi mila sa.
 Care este taina acestor puteri minunate? Cum se explică mărirea cu
care sunt încununaţi sfinţii în ceruri şi cu care sunt cinstiţi pe pământ? Ce
minune a făcut dintr-un umil păzitor de vite, nebăgat în seamă de nimeni,
unuia dintre sfinţii cei mai cinstiţi în aceste părţi? Cu Sfântul Dimitrie cel
Nou s-a întâmplat cu adevărat cele ce a spus odinioară Sfântul Apostol
Pavel: că Dumnezeu a ales pe cele slabe ale lumii ca să biruiască pe cele
tari, a ales pe cele de jos ale lumii ca să ruşineze pe cele de cinste. Sfântul
Dimitrie a fost un simplu păzitor de vite, un umil păstor, aşa cum fusese
odinioară şi David însuşi înainte de a ajunge împărat, şi sfântul prooroc
Amos şi Sfântul Simion Stâlpnicul înainte de a se retrage în pustie şi
Sfântul Martir Sozont (la 7 septembrie). Or, ce putea fi mai dispreţuit şi mai
nebăgat în seamă, în lumea de atunci, decât un păzitor de vite? Dar în
sufletul acestui umil păzitor de vite sălăşluiau atâtea alese însuşiri şi virtuţi,
care au facut din el vas ales al lui Dumnezeu. Care erau acestea? Le-aţi
auzit încă din istorisirea vieţii lui; erau, mai ales, smerenia, simplitatea şi
nevinovăţia inimii, bunătatea şi mila faţă de toate făpturile lui Dumnezeu,
iubirea faţă de oameni şi de vieţuitoarele lipsite de grai şi de apărare.
Și ce a făcut pentru a dobândi toate aceste virtuți? A căutat
liniștirea.
DESPRE LINIȘTIRE
ZIDIREA INTERIOARA versus “ADAPTAREA” LA LUMEA
BOLNAVA DE ASTAZI
Si un alt motiv pentru care ar merita sa poposim la subiectul acesta,
asa cum bine spunea parintele paroh la inceput, este insasi lumea in care
traim, pentru ca, vedeti, parintii acestia care au vorbit despre supravegherea
gandurilor si despre paza simturilor au trait in pustie, in locuri in care
simturile erau foarte putin incercate, foarte putin stimulate, atrase, inselate.
Pentru ca pustia e un loc fara stimuli, e foarte putin zgomot, e foarte putina
imagine care sa ne imbie, sa ne atraga spre ceva, e foarte putina lume, sunt
foarte putine chipuri care ar putea fi judecate facand ceva sau altceva. Ei,
din pustia aceasta, au putut sa vada, marea sufletului lor fiind linistita, cat
de tulburati putem fi la o imagine sau la un sunet. Noi fiind in mijlocul
lumii si al valurilor ei foarte mari, ne-am adaptat acestui zgomot si acestor
imagini multiple care ne vin prin televizor sau prin reclamele publicitare si
avem impresia ca aceasta este o viata obisnuita. Pentru cineva care vine din
pustie si se aseaza in oras si sta 2-3 zile, are senzatia unui cataclism: cate
imagini indecente, cate mesaje care agreseaza, cate emisiuni de televiziune
inutile, in care oamenii vorbesc urat despre altii si fac audienta la ore tarzii,
cate discutii si palavrageala inutila, cat zgomot, cate judecati, etc. Cate
reclame publicitare in care suntem invitati sa consumam si in care pofta
este continutul principal. Ar avea senzatia unui teatru de razboi, daca ar
veni in lumea aceasta un pustnic din Sinai, cu practicile acestea despre care
ne vorbeste Filocalia.
Defectiunea vietii noastre este ca suntem perfect adaptati lumii in
care traim. Noi avem tendinta sa ne adaptam unei patologii, pentru ca
aceasta este o patologie din perspectiva spirituala. Consumul si conexiunea
noastra cu marketingul si cu emisiunile de televiziune si cu stirile politice,
daca este sa ne ocupe toata existenta, este o patologie. Si aceasta pentru ca
potrivit cercetarilor si experientei patristice si a sfintilor parinti pustnici si a
filosofilor greci, genul acesta de stare de legatura si de atentie cu cele
dinafara, nu ma zideste interior. Interioritatea mea nu va progresa niciodata
daca voi ramane mereu conectat la lumea din jur, consumand fara oprire si
fara discernamant tot ceea ce mi se da, docil, ascultator, perfect adaptat
acestei lumi. Interioritatea mea nu se zideste. Castigarea mea intru virtuti
nu se realizeaza. Imbunatatirea vietii mele nu se va realiza. Cu alte cuvinte
nu voi deveni nici un sot mai bun nici un crestin mai bun, nici un copil mai
bun, nici un student mai bun, nici o mama mai buna, informandu-ma si
consumand tot ceea ce mi se ofera in mod tentant de catre reclamele
publicitare.
Sfintii Parinti, traind deci in pustie, au sesizat aceste lucruri, fiind
departe de zgomot. Si scriitura lor ne ajuta foarte mult pe noi sa ne dam
seama in ce situatie suntem. Si asta nu pentru a deveni pustnici, ci pentru a
incerca sa introducem o rigoare in tot ceea ce facem si o anumita
preocupare launtrica, care are nevoie de un program special. Adica pentru a
ne zidi interior noi trebuie sa ne decupam intr-un fel din lumea aceasta. Sa
avem momente in care nu vorbim, momente in care nu citim nimic altceva
decat cele ziditoare, momente sau zile sau saptamani in care nu deschidem
televizorul, in care nu ascultam radio si stam noi cu noi insine, rugandu-ne
sau suspinand pentru relele facute sau multumindu-I lui Dumnezeu pentru
binele facut de altii pentru noi din partea Lui. Si in aceste momente de
linistire noi avem posibilitatea sa experimentam ceva, o farama din
experienta linistirii pe care pustnicii o au, ca sa ne dam seama de zgomotul,
de inutilitatea, de balastul, de risipa si de gunoiul lumii si al societatii de
consum.
Trăind în spațiul urban, în miezul culturii de consumși în fluxul
neîntrerupt dedate al societății  informaționale, suntemexpuși neîntrerupt
unor forme multiple de zgo- mot. Rezultatele cercetă- rilor științifice aduse
aici  în discuție arată că, în di-versele lor forme, zgo- motele slăbesc
vigilența, împrăștie simțirea și frag- mentează viața interioa- ră.
Observațiile Filocaliei se așază firesc în acest context problematic: cul-
tivarea vieții spiritualeeste indisolubil legată de măsuri atente pentru oviață
ferită de zgomotelesonore, de perturbațiilesenzoriale și de bruiajul  noetic al
lumii.
Nu ne desprindem cu ușurință de tumultul vieții cotidiene. Putem
verifica lucrul acesta îndepărtându-ne de oraș și de atracțiile lui pentru câ
teva zile. La scurt timp, în cazul multora dintre noi poate doar la câteva
ceasuri, vom simți că zum-zetul aglomerărilor din spațiile comerciale și
forfota marilor piețe ne lipsesc deja...În condiția lui obișnuită, pustnicul,
trăind departe de zgomotul așezărilor omenești, poate constata cu multă
limpezime felul cum zarva și liniștea influențează gândurile și dispozițiile
lăuntrice. Deși la prima vedere pare puțin important, liniștirea reprezintă un
aspect esențial în cultivarea vieții spirituale. Multe observații, formulate de
autorii filocalici, evidențiază acest lucru. „Fără liniştire, formulează spre
exemplu Petru Damaschinul, şi fără tăierea voilor proprii nu poate cineva
să înveţe vreun meşteşug după toată ştiinţa şi amănunţimea”
Ei bine, tot in Filocalia 4, de data aceasta la un alt autor, care el insusi
a fost intr-o zona a Extremului Orient, in Libia, Talasie Libianul, de fapt in
Orientul Mijlociu politic spunand acum, in Filocalia 4 ne spune
asa: “linistea cea buna naste roade bune”. Si dupa cele doua puncte pe care
le pune in text urmeaza roadele: prima este infranarea. Deci linistea naste
infranarea.
Aici cumva se poate vedea, intr-o radiografie patristica foarte
veche, de ce astazi nu mai este foarte atragatoare infranarea. Pentru ca omul
secolului postmodernitatii, al consumului si al informatiei nu are
liniste. Putem sa spunem ca avem de toate, linistire nu avem. N-avem parte
de linistire. Linistirea e imposibila daca avem un telefon care ne suna in
orice moment, daca avem cate un terminal prin toate camerele pe unde ne
petrecem timpul, daca avem un televizor cu 140 de canale care emit 24 de
ore din 24, daca avem radio si in masina si in telefon, si la serviciu, daca
avem mesagerii, email peste tot si fluxuri de stiri, cum sa fim linistiti? Daca
avem doua servicii sau trei, rate la banca, copii la scoala, responsabilitati de
foarte multe tipuri, cum sa fim linistiti? Si daca nu suntem linistiti cum am
putea avea infranare? Infranarea e un rod al linistirii. De fapt ce se intampla
atunci cand o persoana se linisteste: taie aceste legaturi cu lumea si o parte
foarte importanta din energia ei psihica nu se mai risipeste. Si atunci cand
nu mai este risipita, are energia aceea necesara sa inceapa sa se
supravegheze pe sine si sa-si puna frana la unele tendinte.
Cercetarea psihologiei si a medicinei creierului ne spune ca noi in
doua cazuri ne pierdem frana (psihologia nu vorbeste de frana, vorbeste de
autocontrol). Si sunt foarte multe studii care ne arata ce anume il aduce pe
om in starea de a-si pierde frana sau de a-si pierde autocontrolul. Doua
sunt: multa stimulare si stresul, care aduce oboseala. Acestea doua il fac pe
om foarte greu infranat. Cand sunt foarte stimulat de cele din jur nu mai am
capacitatea sa ma controlez. Exista studii care arata lucrul acesta: simpla
expunere la niste reclame publicitare, unde vad obiecte care ar merita
cumparate sau lucruri care ar putea fi consumate sau produse alimentare
care ar putea fi gustate, simpla expunere la un astfel de continut, chiar daca
e vorba doar de imagini si nu de obiecte pe care sa le am concret la
dispozitie, ma fac sa fiu mai impulsiv. Exista niste zone din creier care pot
fi vizualizate prin tehnologiile acestea moderne si care imi arata ca sunt
mult mai impulsiv, simt impulsurile mult mai puternic in mine. Numai
simpla expunere la cateva imagini. Acuma ganditi-va cum arata de fapt
societatea noastra, ca noi suntem in permanenta bombardati cu informatii,
cu invitatii de tot felul, produse, reduceri foarte mari la tot felul de lucruri.
Cealalta situatie in care ne pierdem autocontrolul este stresul care
oboseste foarte mult. Sub stres, persoanele au tendinta sa renunte la
autocontrol. Pentru ca autocontrolul este deja un stres, este o activitate de
autoconstrangere care ma face sa imi subtiez cumva comfortul, sa-l
stramtorez si, daca sunt deja stresat nu mai suport inca o povara in plus. De
regula, dupa o stare de stres foarte mare si prelungita, persoana simte
nevoia sa decompenseze si isi permite un exces de placere, ca sa deconteze,
practic, stresul prelungit pe care l-a avut, nicidecum sa se autocontroleze si
sa se cenzureze foarte mult ca sa se supravegheze si sa duca o viata
cumpatata.
Si atunci, linistirea e aproape din start foarte greu de realizat pentru
ca societatea este exact aceea care ne conecteaza si din punct de vedere al
consumului, si din punct de vedere informational, la foarte multe date si
astea ne tin ocupati, ne fac sa decidem, etc, si ajungem intr-o situatie in care
energia noastra psihica nu mai este dispusa sa mai lucreze infranarea.
 SIMPLIFICAREA VIETII
Sfintii Parinti ne ajuta si aici pentru ca ei ne dau niste texte in care ne
spun anume ce trebuie sa facem ca sa cultivam totusi aceasta infranare si
cum anume ar trebui sa realizam isihia, sau aceasta linistire care naste
infranarea. Ca sa realizam o stare de linistire in viata noastra, ar trebui sa o
simplificam: simplificarea vietii vine la pachet cu linistirea. Cum am putea
sa simplificam viata? Sa facem o analiza a investitiilor noastre de timp, sa
vedem daca toate relatiile noastre sunt folositoare, daca toate proiectele in
care sunt implicat chiar functioneaza, daca toate serviciile pe care le am
sunt justificate, daca toate intentiile pe care vreau sa le realizez cu familia
mea sunt realiste, si sa incep sa tai din lucrurile pe care le am in lista mea
de dorinte sau de intentii, sa ajung sa am mai putine. Si avand mai putine,
viata mea se linisteste pentru ca cine iubeste linistirea, ne spune
Filocalia, trebuie sa iubeasca simplitatea, pentru ca nu au cum sa vina decat
impreuna. Linistea este recompensa celui care iubeste simplitatea. Exista
simplitati si simplitati. Sunt oameni care duc o viata de o simplitate
dezarmanta si au o liniste extraordinara. Noi nu putem ajunge direct acolo,
dar putem simplifica totusi in buna masura viata noastra, analizand foarte
atent locurile in care vrem sa ajungem, investitiile pe care vrem sa le facem
de timp si de energie si vom vedea ca, daca ne concentram pe mai putine,
obtinem o rezerva de energie care poate fi investita in autocontrol si in
aceasta supraveghere de sine.