COOPERAREA POLIŢIENEASCĂ

Recrudescenţa fenomenului infracţional din statele europene, cu

extensii şi ramificaţii mondiale, evident şi din România, a impus
întarirea cooperarii şi comunicarii sistemice a acestor state în
domeniul justiţiei şi afacerilor interne (JAI) şi, in special, in cel al
cooperarii politienesti si dezvoltarii cadrului legislativ in chestiuni
procedurale, pentru ca institutiile respective sa dispuna de suficiente
instrumente juridice pentru mentinerea si/sau restabilirea ordinii şi
siguranţei publice.
1.Conceptul de criminalitate internaţională şi necesitatea
cooperării poliţieneşti între state
Noţiunea de criminalitate internaţională
Noţiunea de infracţiune internaţională este de dată relativ recentă, deşi
unele legislaţii naţionale conţin de mult prevederi juridice referitoare
la reprimarea faptelor de această natură. Astfel, Constituţia SUA din
1787 şi cea a Confederaţiei Helvetice includ dispoziţii în temeiul
cărora organele interne sunt competente să reprime infracţiunile
internaţionale.
Amploarea pe care o cunoaşte criminalitatea internaţională şi faptul că
aceasta afectează toate statele lumii, le-a determinat pe acestea să
dezvolte cooperarea poliţienească internaţională în vederea prevenirii
şi combaterii acestui fenomen care, în prezent, constituie un flagel ce
se manifestă în forme foarte variate de la terorism, trafic de droguri,
trafic de persoane, crimă organizată, spălarea banilor murdari şi până
la reglări de conturi între structurile criminale sau execuţiile de tip
mafiot.
In doctrina dreptului internaţional au existat multiple încercări
de definire a infracţiunii internaţionale, încercări care au avut drept
scop conturarea cât mai precisă a elementelor constitutive ale
acesteia, tocmai pentru a o delimita de infracţiunea cu caracter
naţional. Una din aceste definiţii aparţine juristului român Vespasian
Pella, care consideră infracţiunea internaţională „o acţiunesau
inacţiune sancţionată de o pedeapsă pronunţată şi executată în
numele comunităţii statelor".
 În doctrina Interpolului se arată că „o infracţiune este socotită ca
fiind internaţională dacă sunt implicate cel puţin două state în ceea
ce priveşte locul comiterii ei, cetăţenia autorului (autorilor), locul
depozitării sau traficării obiectelor corp delict".
Cea mai completă definiţie a acestui gen de infracţiune este cea a
reputatului specialist român în dreptul internaţional, profesorul
Grigore Geamănu care afirma că: „infracţiunea internaţională este un
act constând dintr-o acţiune sau omisiune contrară dreptului
internaţional, iar elementul esenţial al acesteia este periculozitatea
manifestată pentru pacea şi securitatea internaţională ceea ce atrage
în mod obligatoriu sancţiunea penală". Prof. Grigore Geamănu
clasifică infracţiunile internaţionale în două mari grupe: crime
internaţionale şi infracţiuni internaţionale comise de persoane
particulare.
a.- Crimele internaţionale se împart în:
- crime contra păcii şi securităţii omenirii (agresiunea, propaganda de
război, pregătirea de război);
- crime de război (folosirea armelor ilicite de ucidere în masă,
biologice, chimice, nucleare);
- crime contra umanităţii (genocidul, folosirea armelor nucleare,
politica de discriminare şi segregare).
b.- Infracţiunile internaţionale comise de persoane particulare
care cuprind: terorismul internaţional, pirateria, brigandajul maritim şi
aerian, traficul de droguri, traficul cu fiinţe umane, sclavia, falsul de
monedă etc.
Aşadar, noţiunea de criminalitate internaţională cuprinde totalitatea
actelor infracţionale săvârşite într-o perioadă de timp, bine
determinată, pe teritoriul statelor din comunitatea internaţională sau
pe teritoriul statelor dintr-o anumită zonă geografică, de către
persoane fizice.
Necesitatea cooperării poliţieneşti între state

Dezvoltarea mijloacelor de transport şi a căilor de comunicaţie

la scară mondială, creşterea vitezei acestor mijloace a permis şi
deplasarea tot mai rapidă a infractorilor în diferite ţări pentru
săvârşirea de fapte penale, pentru a scăpa de răspunderea juridică, ori
pentru a ascunde ori valorifica produsul infracţiunii.
Istoria luptei împotriva criminalităţii demonstrează că oricât de
moderne ar fi mijloacele tehnice folosite de poliţiile din diferite ţări,
ele ar rămâne total ineficace fără o bună coordonare a activităţii
serviciilor poliţieneşti naţionale şi fără o strânsă colaborare a acestora
la scară internaţională.
Nevoia unei cooperări poliţieneşti internaţionale s-a manifestat
încă de la începutul secolului al XX-lea în spaţiul european, datorită
complexităţii mecanismelor societăţilor moderne, dezvoltării
schimburilor comerciale şi turistice, ceea ce a furnizat condiţii propice
pentru existenţa criminalităţii internaţionale care, la ora actuală, a luat
proporţii considerabile. Organele judiciare naţionale sau găsit în
imposibilitatea de a instrumenta aceste tipuri de infracţiuni,
confirmate ulterior ca infracţiuni internaţionale, comise de persoane
particulare şi mai ales neputinţa de a-i descoperi şi condamna pe
infractorii care părăseau ţara ascunzându-se pe teritoriul altei ţări.
Aceasta a impus ca o mare necesitate problema cooperării între
poliţiile statelor în vederea informării, descoperirii, prinderii şi
tragerii la răspundere juridică a acestor categorii de infractori în
conformitate cu legislaţia penală a fiecărui stat.
Dezvoltarea progresivă a primelor forme de cooperare
poliţienească au determinat, într-o anumită fază, principiile şi
mecanismele acestei cooperări între organele judiciare în vederea
informării, descoperirii şi tragerii la răspundere juridică a infractorilor
internaţionali.

2.Scurt istoric privind cooperarea poliţienească internaţională

La originea Interpolului de astăzi stă „Primul Congres de poliţie
judiciară", ale cărui lucrări s-au desfăşurat în perioada 14-18 aprilie
1914 în Principatul Monaco.
La această manifestare cu caracter internaţional, care constituia un
prim început de cooperare, au participat poliţişti şi jurişti din 14 ţări,
printre care şi România şi cu această ocazie s-au dezbătut patru
probleme principale:
- stabilirea celor mai adecvate mijloace de accelerare şi
simplificare a procedurii de urmărire a infractorilor;
- perfecţionarea metodelor de identificare a infractorilor;
 - crearea unui fişier central internaţional;
- unificarea procedurilor de extrădare a infractorilor daţi în
urmărire internaţională de către poliţiile statale.
- Deşi problemele abordate la acest congres au fost multiple
singurul acord la care s-a ajuns a fost instituirea unui sistem unic de
clasificare a infractorilor, metoda dactiloscopică obţinând câştig de
cauză în dauna metodei antropometrice.
- Recunoscând utilitatea unor astfel de reuniuni internaţionale
în materie de poliţie, participanţii au hotărât ca următorul congres să
aibă loc în luna august 1916 la Bucureşti.
- Primul război mondial a împiedicat transpunerea în fapt a
acestui proiect.
- Abia în 1923 între 3-7 septembrie s-a desfăşurat la Viena, din
iniţiativa şefului poliţiei austriece, dr. Johannes Schober, al doilea
Congres de poliţie judiciară, la care au participat şefii poliţiilor din
Austria, Danemarca, Egipt, Franţa, Germania, Grecia şi Ungaria.
- In ultima zi a Congresului, participanţii au hotărât crearea
primului organism de cooperare poliţienească „Comisia Internaţională
de Poliţie Criminală" (C.I.P.C.) cu sediul la Viena, având drept scop
principal, asigurarea cooperării internaţionale în materie de poliţie.
- Această Comisie Internaţională de Poliţie Criminală şi-a
desfăşurat activitatea în mod normal incluzând în componenţa sa 34
de ţări, majoritatea de pe continentul european, printre care şi
România.
- Poliţia naţională română a fost reprezentată la toate reuniunile
anuale ale acestui organism, delegaţia fiind condusă în permanenţă de
dr. Eugen Bianu, director general adjunct al poliţiei, care la trei
adunări generale a fost ales vicepreşedinte al organizaţiei.
In anul 1938 s-a ţinut la Bucureşti cea de a 16-a adunare generală a
C.I.P.C., cu care prilej delegaţii au hotărât ca următoarea reuniune să
aibă loc în 1940 tot la Bucureşti, însă începutul celui de al doilea
război mondial a împiedicat acest lucru şi chiar a curmat cooperarea
poliţienească pe plan mondial.
Intre 6-9 iunie 1946, din iniţiativa şefului poliţiei belgiene,
F.E.Louwage, a avut loc la Bruxelles o conferinţă la care
reprezentanţii autorităţilor judiciare din 17 ţări au decis reconstituirea
Comisie Internaţionale de Poliţie Criminală, al cărui sediu s-a mutat la
Paris.
In 1949, Consiliul Economic şi Social al ONU a acordat CIPC statutul
de organizaţie consultativă de tip B.
In 1956, cu ocazia celei de a 25-a Adunări Generale care a avut
loc la Viena s-a hotărât schimbarea denumirii în Organizaţia
Internaţională de Poliţie Criminală - INTERPOL prescurtat OIPC -
INTERPOL.
In 1967 această organizaţie număra deja 100 de ţări membre. In
1973 având în vedere dezvoltarea relaţiilor multilaterale pe plan
internaţional ale ţării noastre, la propunerea Ministerului de Interne s-
a aprobat reafilierea miliţiei române la OIPC Interpol, în prezent
această organizaţie de cooperare poliţienească internaţională
numărând 176 state membre.

3.Obiectul cooperării poliţieneşti internaţionale

In general, obiectul unei asemenea cooperări între poliţiile
statelor, îl constituie combaterea criminalităţii naţionale şi
internaţionale în ansamblu, urmărirea şi arestarea infractorilor daţi în
urmărire internaţională, schimbul şi centralizarea informaţiilor cu
caracter poliţienesc şi alte activităţi.
In limitele competenţelor lor naţionale stabilite prin legi,
regulamente şi alte norme de drept, autorităţile poliţieneşti dintr-o ţară
pot coopera şi acţiona în beneficiul unei poliţii din altă ţară, la
solicitarea acesteia. De reţinut, din cele expuse, că lupta împotriva
crimei pe plan mondial nu este opera şi atributul unor „superbrigăzi"
internaţionale de poliţie, compuse din „superdetectivi" care se
deplasează dintr-o ţară în alta în urmărirea şi arestarea infractorilor.
Obiectul cooperării, în limitele legislaţiei internaţionale ale
statelor cooperante, cuprinde probleme cum sunt:
- schimbul de informaţii privind infractorii internaţionali;
- transmiterea unor documente cu caracter poliţienesc;
- audierea unor martori sau persoane suspecte;
- supravegherea activităţii unor persoane aflate pe teritoriul
altui stat decât cel al cărui cetăţean este, la cererea statului
interesat;
- efectuarea unor investigaţii pentru identificarea unui infractor
sau a unor obiecte furate etc.
Spre edificare trebuie menţionat obiectul înţelegerilor, Protocoalelor,
Convenţiilor şi Programelor încheiate de Ministerul de Interne din
România şi ministerele similare din alte ţări, conform cărora părţile se
obligă să coopereze şi să-şi acorde asistenţă în domenii variate cum
sunt: combaterea terorismului, a traficului de droguri, a activităţilor
economice ilegale, a traficului cu maşini furate, a trecerii ilegale a
frontierei, preluarea cetăţenilor, asigurări logistice (schimb de
experienţă, specializări, dotări cu tehnică etc.).
4.Domeniile cooperării poliţieneşti internaţionale
Domeniile cooperării între poliţiile naţionale ale statelor sunt
date de principalele forme ale criminalităţii internaţionale, de evoluţia
acesteia în timp şi de eforturile întreprinse pentru contracararea ei.
In acest context cooperarea internaţională între state se
realizează în principal în următoarele domenii:
- infracţiunile internaţionale;
- terorismul internaţional;
- pirateria sau brigandajul maritim şi aerian;
- sclavajul şi traficul cu sclavi;
- traficul de persoane;
- traficul ilicit de stupefiante;
- crima organizată;
- falsificarea de monedă şi traficul internaţional de monedă
falsă;
- criminalitatea transfrontalieră;
- extrădarea infractorilor internaţionali.

5.Forme de clasificare a cooperării poliţieneşti internaţionale

Existenţa cooperării poliţieneşti este dictată în multe cazuri de
conţinutul unor tratate, convenţii, pacte sau acorduri încheiate ori
ratificate între două sau mai multe ţări, sau unele înţelegeri şi
protocoale încheiate din proprie iniţiativă, care presupun executarea
unor activităţi de natură poliţienească.
Doctrina poliţienească reţine mai multe forme de clasificare a
cooperării poliţieneşti internaţionale.
După numărul părţilor contractante există 2 forme:
a. cooperare bilaterală între două state;
b. cooperare multilaterală între mai multe state.
 In funcţie de interesele regionale şi de poziţia geografică a
statelor contractante există:
a. cooperare regională (exemplu între ţările balcanice sau cele
ale Americii Latine);
b. cooperare continentală (la nivelul Europei, Asiei etc.);
c. cooperare universală (OIPC - INTERPOL).
După conţinutul actului încheiat există:
a. cooperare simplă, când actul încheiat între state conţine doar
unul sau două obiective;
b. cooperare multiplă, când actul încheiat între state cuprinde
mai multe obiective urmărite.
Cercetătorii Centrului de Studii ale Ordinii Publice din Marea
Britanie au stabilit o altă tipologie privind formele de cooperare
poliţienească astfel:
a. cooperare macro - care priveşte şi pune în discuţie probleme
constituţionale şi de ordin legislativ;
b. cooperare medie - care se referă la structurile, procedurile şi
practica poliţienească;
c. cooperare micro - privitoare la prevenirea şi represiunea unor
infracţiuni specifice.
Deci cooperarea poliţienească este o activitate care se desfăşoară
într-un cadru bine stabilit, cu respectarea unor norme de drept intern
şi internaţional.
In legislaţia română cadrul juridic al cooperării este asigurat de
Legea nr.4/1991 privind încheierea şi ratificarea tratatelor, care
stabileşte competenţele privind încheierea unor acte de colaborare
internaţională şi procedura legală ce trebuie urmărită pentru a conferi
forţa juridică necesară realizării lor. In baza acestei legi în ultimii 3
ani Ministerul Administraţiei şi Internelor a încheiat peste 20
documente de cooperare (înţelegeri, Protocoale, Convenţii, Program
cu ministerele similare din alte state).