VI, VII.

Metodologia didactică
Aplicarea metodelor didactice în predarea-învăţarea-evaluarea
Educației sociale, Culturii civice, Știinţelor juridice

Pentru coerenţa binomului educativ profesor-elev şi pentru asigurarea

finalităţii învăţării trebuie identificate căile şi modalităţile optime pentru realizarea
operaţiunilor implicate în învăţare.
Metodele sunt acţiuni teoretice şi acţionale prin care se realizează
predarea-învăţarea-evaluarea.
Ele trebuie să asigure cu eficienţă maximă dobândirea cunoştinţelor,
formarea capacităţilor stabilite prin obiective şi evaluarea acestora. Metodele
servesc realizării scopurilor cognitive şi formative ale educaţiei.
Au fost structurate şi teoretizate mai multe metode de predare-învăţare a
lecţiilor. De cele mai multe ori ele se corelează şi se completează reciproc.
Clasificarea acestora a determinat numeroase discuţii. Numărul metodelor
este mare şi se îmbogăţeşte permanent. Chestiunea criteriilor de clasificare şi de
apreciere nu este închisă.
Majoritatea pedagogilor şi metodiştilor sunt de acord că există multe
clasificări ce se pot folosi simultan. Putem întâlni situaţii când o metodă calificată
convenţional ca modernă să fie mai învechită decât una socotită tradiţională sau
clasică. Şi afirmaţia inversă este la fel de valabilă.
Toate metodele de predare-învăţare-evaluare trebuie să îndeplinească
anumite caracteristici, cerinţe. Ele răspund la întrebările: ce şi cât predăm şi
învăţăm, ce, cât, cum, când evaluăm cunoştinţele. La fiecare disciplină de
învăţământ se aplică metodele formulate de didactica generală. Dar fiecare

1
disciplină aplică aceste metode într-un anume fel. Predarea fiecărei discipline
îmbogăţeşte didactica generală.
Toate metodele menţin şi îmbogăţesc ceea ce este valoros şi elimină
elementele de prisos. Înseamnă că sunt într-o permanentă dinamică. În funcţie de
trăsăturile specifice se structurează într-un anume sistem. Unele privesc în special
activitatea profesorului (predarea, prelegerea, explicaţia), altele servesc muncii
elevului (învăţarea, lectura, exerciţiul). Întrucât procesul de învăţământ are o
finalitate dublă: cognitivă şi formativă, este necesar ca toate metodele să realizeze
atât predarea, cât şi învăţarea.
O clasificare esențială a metodelor de învăţământ trebuie să ţină seama
de anumite condiţii:
- criteriile de clasificare să fie unice;
- clasificarea să fie completă.
Cei mai mulţi teoreticieni (Palmade, Cerghit, Cucoş) admit următoarele
criterii de clasificare:
1. Din punct de vedere istoric:
a) metode tradiţionale clasice (expunerea, conversaţia, exerciţiul)
b) metode moderne: algoritmizarea, problematizarea, instruirea
programată.
2. După sfera de specialitate:
a) generale: expunerea, prelegerea, conversaţia
b) particulare: exerciţiul, exemplul
3. După modalitatea de prezentare a cunoştinţelor:
a) verbale – bazate pe cuvântul scris sau vorbit
b) intuitive – bazate pe observaţia directă
4. În funcţie de participarea elevilor

2
 a) expozitive sau pasive - se centrează pe memoria expozitivă şi pe
ascultarea pasivă
b) active – bazate pe contribuția directă a elevului
5. După funcţia didactică principală îndeplinită:
a) funcţia principală de predare şi comunicare
b) funcţia principală de fixare şi consolidare
c) funcţia principală de verificare şi apreciere a rezultatelor
6. După modul de administrarea a experienţei de însuşit:
a) algoritmice - bazate pe o construcţie anterioară
b) euristice - bazate pe descoperirea şi rezolvarea de probleme
7. După organizarea muncii:
a) individuale
b) în perechi, în grupuri/echipe
c) frontale
d) combinate
8. După modalitatea de învăţare:
a) învăţare mecanică – expunere, demonstraţie
b) modalitate de învăţare prin descoperire dirijată: conversaţia euristică,
observaţia dirijată, studiul de caz, instruirea programată
c) modalitate de învăţare prin descoperire propriu-zisă: observaţia,
exerciţiul, rezolvarea de probleme
9. După schimbările produse în gândirea elevilor:
a) metode în care transformarea se produce prin altul: expunerea
c) metode în care transformarea se produce prin sine: descoperire,
observaţie, exerciţiu
Combinarea metodelor şi procedeelor tradiţionale cu cele moderne,
activizarea acestora asigură perfecţionarea învăţământului. Metodele expozitive
3
trebuie diminuate sau puternic activizate. Totodată este necesară îmbinarea
judicioasă a muncii individuale cu activitatea colectivă. În predarea disciplinelor
socio-umane, juridice etc., metodele nu se folosesc izolat. Ele se încadrează într-un
sistem metodic care depinde de: legile învăţării, obiectivele urmărite, nivelul
clasei, timpul afectat studiului.
Profesorul are obligaţia să selecteze acele metode care solicită
participarea activă a elevilor şi valorifică latura formativ-educativă a conţinuturilor
învăţării.
Aşadar, metodele de învăţământ sunt căile de realizare a obiectivelor
informaţionale şi formative ale lecţiei. Din punctul de vedere al profesorului ele
sunt privite ca metode de predare, iar din punctul de vedere al elevului, ca tehnici
de învăţare. Din ambele sensuri ele sunt metode de predare-învăţare-evaluare.
Rolul cel mai important în alegerea metodelor revine profesorului. El trebuie să
împlinească atât competenţele unui specialist în domeniu, cât şi aptitudinile psiho-
pedagogice necesare. Profesorul care predă disciplinele Educație socială, Cultură
civică, Științe juridice etc. trebuie să cunoască componentele metodelor de
învăţământ, să le folosească în mod adecvat, să nu abuzeze de metodele expozitive,
să valorifice valenţele metodelor active, să pună accentul pe latura formativă a
metodei de învăţământ, să-i familiarizeze pe elevi cu tehnici de învăţare, să
adapteze fiecare metodă la conţinutul temei, să nu folosească o singură metodă de
predare.
Analizăm mai jos principalele metode utilizate în predarea-învăţarea-
evaluarea disciplinelor amintite mai sus.

A. Expunerea este în egală măsură o metodă clasică, expozitivă, dar și o

metodă care produce modificări în gândirea elevului prin intermediul altuia
(profesorului).
4
 În predarea disciplinelor pe care le predăm, expunerea sistematică a
cunoştinţelor este una dintre cele mai utilizate metode. Ea are numeroase valenţe
educative care se bazează pe utilizarea cuvântului. Rolul acestei metode este
amplificat şi de caracterul şi conţinutul cunoştinţelor ce trebuie predate-învăţate-
evaluate. Evenimentele, faptele şi actele sociale, civice, juridice nu pot fi înţelese
pe calea cercetării efectuate de elevi şi nu pot fi integrate într-un sistem în mod
independent.
Este de notorietate faptul că informaţiile din domeniul social-juridic sunt
aproape necunoscute de către elevi. De aceea este necesară metoda expunerii.
Pentru a face o expunere activă, profesorul trebuie să realizeze o comunicare vie cu
elevii, să le stimuleze capacităţile psihice, să le ofere argumentări, ordonări,
sinteze. O expunere activă presupune în egală măsură crearea unor situaţii
interesante care să stârnească curiozitatea elevilor şi să-i mobilizeze în căutarea
unor soluţii noi. Profesorul formulează întrebări retorice, caută împreună cu elevii
răspunsurile argumentate, emite judecăţi, apreciază realităţile sociale, civice,
juridice etc. Un loc important revine explicării conceptelor, evidenţierii
caracteristicilor acestora, stabilirii interdependenţelor, comparării normelor,
realităților româneşti cu cele din alte ţări. În acest mod se stimulează gândirea
elevilor, se încurajează analiza ideilor, se dinamizează componentele afectiv-
atitudinale. Expunerea cunoştinţelor poate deveni în acest fel o activitate autentică
de gândire. Pentru ca expunerea să fie reuşită se cere ca profesorul să şi-o
elaboreze şi să şi-o structureze anticipat. Expunerea trebuie să selecteze chestiunile
esenţiale, să fie clară şi concisă. Ea trebuie să fie accesibilă elevilor.
Expunerea sistematică a cunoştinţelor la lecţiile de educație socială,
educație civică, științe administrative și ştiinţe juridice ș.a. poate cunoaşte
următoarele variante:
- povestirea
5
 - explicaţia
- prelegerea
 Povestirea este puţin folosită la aceste discipline. Ea este valabilă doar
atunci când se realizează un istoric al unui anume proces juridic, social, politic. De
exemplu, studiind Constituţia din 1991 (modificată în 2003) se cuvine să se facă o
trecere în revistă a momentelor constituţionale la noi.
 Explicaţia este o formă a expunerii folosită frecvent la clasele mari.
Metoda constă în argumentarea ştiinţifică a informaţiilor furnizate. Ea solicită într-
un grad mai înalt operaţiunile gândirii şi, în final, înţelegerea proceselor şi a
fenomenelor sociale, juridice, politice.
Ex.: Lecţia Cetăţenia
După ce se realizează un scurt excurs istoric în privinţa relaţiilor dintre
supuşi şi stat (conducători), între dreptul roman şi cel al Evului Mediu începător,
prin povestire, se explică toate informaţiile legate de cetăţenie.
Se porneşte de la definiţia cetăţeniei: legătura politică şi juridică ce se
stabileşte între un individ şi stat (se relevă necesitatea acestei legături). Se face
distincţia între cetăţean şi străin şi se prezintă art.1 al Legii privind cetăţenia
română, ,,apartenenţa unei persoane la statul român”.
Se explică toate consecinţele ce decurg din această realitate: cetăţenii
români sunt titulari ai tuturor drepturilor prevăzute de Constituţie şi de alte legi:
dreptul de a alege, de a fi ales, de a locui şi a se deplasa liber pe teritoriul
României, de a ocupa funcţii publice, de a dobândi proprietatea terenurilor, de a nu
fi extrădat şi de a beneficia de protecţia diplomatică.
Apoi, se explică faptul că numai cetăţenii români au toate obligaţiile
prevăzute de Constituţie (serviciu militar conform Legii 446/2006), că cetăţeanul
român poate avea şi alte cetăţenii şi că prin căsătorie (sau desfacerea căsătoriei) nu
se pierde cetăţenia.
6
 După ce se prezintă art.5 al Constituţiei ,,Cetăţenia română se
dobândeşte, se păstrează şi se pierde conform legii”, se explică (analizează) modul
de dobândire: prin naştere (în baza legii sângelui):
- copiii născuţi din cel puţin un părinte român; (chiar în străinătate) sau
găsiţi pe teritoriul României dacă părinţii nu sunt cunoscuţi (îmbinare
a celor două modalităţi de dobândire).
- prin înfiere (a minorilor, în condiţiile legii).
- acordare de cetăţenie la propunerea Ministerului Justiţiei; cetăţenie de
onoare.
În continuare se explică ce înseamnă pierderea cetăţeniei şi cum se
produce:
- ca sancţiune (comitere de fapte grave); cetăţenia dobândită prin
naştere nu se poate retrage.
- aprobarea renunţării.
Dovada cetăţeniei: buletin/carte de identitate, paşaport, certificat eliberat
de reprezentanţii României din străinătate.
Toate explicaţiile sunt întrerupte şi punctate cu: prezentare a articolelor
Constituţiei şi a legilor care interesează, exemple, comparaţii, comentarii ale
profesorului şi/sau ale elevilor.
 Prelegerea este o expunere neîntreruptă, organizată şi sistematizată
a unei teme. Se foloseşte cu precădere în ultimele clase şi (mai ales) la universitate.
Începe cu prezentarea titlului temei, sublinierea importanţei acesteia şi a planului
chestiunilor ce urmează a fi prezentate. Ideile se prezintă logic, se formulează
ipoteze şi teorii care se analizează critic. Materialul informativ se selectează şi se
sistematizează. Tonalitatea profesorului trebuie să fie caldă, expresivă, clară,
convingătoare. Modul de prezentare trebuie să capteze auditoriul. Cunoştinţele se
prezintă logic, ştiinţific, accesibil. Valoarea prelegerii este dată de capacitatea
7
profesorului de a realiza sinteza informaţiei şi de măiestria de a o comunica.
Observaţia critică şi amploarea cunoştinţelor sunt evidenţiate de prelegere.
Dacă prelegerea stârneşte interesul pentru cunoaştere, dacă oferă
motivaţii pentru studiul temeinic al temei, putem aprecia că prelegerea comunică
cunoştinţe ştiinţifice şi poate forma convingeri şi atitudini pozitive.
Pot fi folosite mai multe variante ale prelegerii:
- prelegere monolog – sensul informaţiei este unic, de la emiţător
(profesor) la receptor (elev)
- prelegere aplicată: se expun pe scurt anumite cunoştinţe temeinice -
teze, ipoteze, principii - de către profesor; urmează aplicaţii practice -
formularea de speţe; interpretarea unui text; extragerea articolelor și a
ideilor care interesează; prezentarea propriei opinii despre un fapt etc.
- prelegere-dezbatere: se prezintă două sau mai multe teorii, urmate de
dezbaterea (pro şi contra) şi de rezolvarea ipotezelor formulate (ex:
forme de guvernare, sistem electoral, interculturalism și
multiculturalism, stereotipuri și prejudecăți etc.)
- prelegere cu oponent – cu doi profesori sau un elev și un profesor
(pregătiți în acest sens) când se discută o temă privită din mai multe
perspective
Prelegerea nu trebuie să respecte textul manualului. Informaţia din
manual este prelucrată şi completată, îmbinată cu informaţii provenite din alte
surse sau alte domenii. Schema, termenii noi, denumirile, numele etc. se notează pe
tablă, pe folie de videoproiector sau pe ecranul calculatorului.
Dacă se foloseşte raţional, prelegerea prezintă multe avantaje:
- realizează o transmitere rapidă de cunoştinţe;
- un singur profesor instruieşte un număr mare de elevi;

8
 - valorifică potenţialul educativ al lecţiei, cultivă sentimente morale şi
influenţează atitudinile şi convingerile;
- prezintă modele de analiză şi sinteză;
- ajută la dezvoltarea imaginaţiei creatoare şi a vorbirii elevilor.
Prelegerea prezintă în principal următoarele dezavantaje:
- determină pasivitatea elevilor (activitatea este desfăşurată în principal
de profesor);
- nu realizează cum trebuie individualizarea predării şi a învăţării;
- nu exersează într-un ritm suficient gândirea elevilor.

Expunerea sistematică a cunoștințelor trebuie să îndeplinească mai multe

cerinţe:
- să îmbine stilul ştiinţific cu cel literar;
- să fie prezentată cu un ton potrivit şi comunicată într-un ritm
corspunzător;
- să respecte principiile didactice şi să le aplice creator;
- să cuprindă informaţii interdisciplinare;
- să folosească mijloace de exprimare şi limbaje variate (să evite
teatralizarea);
- să se desfăşoare sub forma unei expuneri libere (nu este obligatoriu se
să desfășoare astfel în mediul universitar);
- să orienteze studiul individual şi independent al elevilor;
- să evite improvizaţiile;
- să se comunice planul expunerii şi obiectivele operaţionale ale temei
încă de la începutul orei;
- să cuprindă întrebări retorice la care tot profesorul răspunde cu
argumente pro şi contra.
9
 Facem precizarea că sub o formă sau alta expunerea sistematică a
cunoştinţelor se poate folosi la toate lecţiile disciplinelor noastre. Eficienţa
expunerii depinde de respectarea cerinţelor formulate şi a particularităţilor de
vârstă şi psihopedagogice ale elevilor.

B.Conversaţia – constituie una dintre metodele de bază prin care se

ilustrează activitatea elevilor şi se realizează predarea-învăţarea-evaluarea
disciplinelor educație socială, cultură civică, științe juridice și administrative etc.
Având în vedere însemnătatea metodei, didactica teoretică şi didactica practică
sunt preocupate de perfecţionarea acesteia. Metoda conversaţiei a evoluat spre
forme active şi eficiente. Ea s-a transformat dintr-o metodă care urmărea de multe
ori exersarea memoriei elevilor, într-una în care atât profesorul, cât şi elevii
întreabă, asigură conversaţia, stimulează dezbaterea şi confruntarea ideilor, permite
elevilor să-şi exprime părerile personale şi să facă schimb de informaţii.
Este recomandabil să renunţăm la întrebările care au funcţie reproductivă
şi să le înlocuim cu interogaţii ce conduc elevii la acţiune, la efectuarea unor
operaţii intelectuale. În învăţarea disciplinelor noastre, conversaţia dezvoltă
memoria, gândirea, afectivitatea elevilor. Elevii înţeleg mai uşor fenomenele
social-politice, juridice, istorice, precum şi rolul normelor în societate.
Conversaţia nu poate fi utilizată pentru însuşirea unor fenomene,
procese, evenimente, noţiuni pe care elevii nu le cunosc. După ce fenomenul este
cunoscut, profesorul foloseşte conversaţia care-i stimulează pe elevi să prelucreze,
să analizeze, să compare, să stabilească relaţii, să integreze în sistem noile
cunoştinţe.
Având în vedere obiectivele urmărite se pot folosi: conversaţia euristică,
conversaţia de consolidare, de sistematizare şi de verificare a cunoştinţelor.

10
 Un rol deosebit are conversaţia euristică. Aceasta este o investigaţie care
constă într-o succesiune de întrebări prin care se valorifică cunoştinţele dobândite
anterior de elevi, stimulându-le gândirea pentru sesizarea notelor caracteristice a
unor procese şi fenomene. Prin lanţul de întrebări se dirijează gândirea elevilor
spre înţelegerea problematicii lecţiei şi integrarea cunoştinţelor noi în sistemul
general de cunoştinţe. Metoda ajută la înţelegerea notelor esenţiale ale conceptelor
şi noţiunilor. Valoarea formativă a conversaţiei este condiţionată de structura
întrebărilor. Trebuie evitate întrebările de tipul: Care?, Cine?, Când?. Întrebările
se adresează frontal pentru a antrena la răspuns întreaga clasă. Profesorul trebuie să
stăpânească tehnica interogaţiei, să posede arta de a formula întrebări.
Răspunsurile trebuie să fie clare, complete, corecte. Să demonstreze că elevii au
înţeles conţinuturile, relaţiile, conceptele. Elevii pot adresa la rândul lor întrebări
profesorului, iar acesta este obligat să le răspundă.
Eficacitatea conversaţiei depinde de respectarea condiţiilor dialogului, de
calitatea întrebărilor şi a răspunsurilor. Este necesar să se formuleze tipul cel mai
potrivit de întrebări: de gândire, retorice, repetitive, închise, deschise, înlănţuite, de
explorare, stimulatorii, suplimentare. Totodată, întrebările trebuie să se refere la
problematica predată. Întrebările trebuie să fie clare, concise şi corecte din punct
de vedere ştiinţific. Să stimuleze gândirea, spiritul critic şi creativitatea elevilor. Se
recomandă întrebări de tipul: de ce?, pentru ce?, în ce caz?, în ce scop?, din ce
cauză?, cu ce efect? etc. Să fie formulate în forme variate pentru a verifica gradul
de înţelegere, flexibilitatea gândirii şi a memoriei. Să fie cuprinzătoare şi să nu
ducă la răspunsuri monosilabice, să nu conţină răspunsul. Aşa cum spuneam,
întrebările se adresează întregului grup de elevi. Este necesar ca întrebările să
respecte cerinţa gradului de complexitate în cazul tuturor elevilor. Să nu fie
viclene, voit greşite spre a întinde curse elevilor. Dacă este necesar, să se apeleze la

11
întrebări ajutătoare. Profesorul trebuie să fie preocupat şi de formarea la elevi a
capacităţii de a formula întrebări.
În funcţie de adresabilitate, întrebările se pot clasifica astfel:
1. Întrebări frontale (generale sau de ansamblu) care se adresează tuturor
participanţilor la lecţii.
Ex.: Care este cauza nulităţii actelor juridice?
De ce separaţia puterilor este un principiu superior unicităţii puterii?
De ce drepturile personale nepatrimoniale nu au conţinut economic?

2. Întrebări directe - se adresează unui anumit participant.

Ex.: X – Cum explici existența unor prejudecăți?

3. Întrebări redirijate (inversate) - primite de profesor de la un elev şi

returnată acestuia (răspuns prin întrebare!)

Ex: Ce s-ar întâmpla dacă România ar fi monarhie constituţională? / Ar

fi mai bine ca România să fie republică parlamentară? – întrebarea elevului;
Tu ce părere ai?- întrebarea redirijată a profesorului.

4. Întrebări de releu şi de comunicare - întrebarea este adresată

profesorului de către un elev, iar profesorul o adresează unui alt elev; sau atunci
când răspunsul la întrebare este dat prin completare de către alţi elevi.
Ex.: Elevul X: Cum explicaţi faptul că la noi Legea funcţionarului public
nu se respectă?
Prof.: Colegul vostru a pus în discuţie o chestiune interesantă. Voi ce
părere aveţi despre această chestiune?

12
 5. Întrebări de revenire: - se pune întrebarea, reluând o observaţie, o
părere emisă anterior de către un participant la dialog.
Ex.: Elevul Georgică şi-a manifestat anterior părerea că prevederile
Constituţiei noastre cu privire la proprietate au îngreunat trecerea României la
economia de piaţă. Credeţi că ambiguităţile Constituţiei în privinţa proprietăţii au
fost influenţate de compoziţia Adunării Constituţionale?

6. Întrebări imperative – se formulează ca o cerere categorică,

necondiţionată:
Ex.: Vă rog să sintetizaţi răspunsul, analizaţi structura normei juridice;
stabiliţi deosebirile dintre administrația centrală și administrația locală, stabiliți
deosebirile dintre drepturile copilului și drepturile omului.

7. Întrebări de controversă – presupun răspunsuri contradictorii în

chestiuni principale.
Ex.: În acordarea cetăţeniei române se are în vedere principiul sângelui
sau principiul teritoriului?
Patrimoniul cuprinde drepturile sau obligaţiile cu valoare economică ale
unei persoane?
În cazul infracţiunilor săvârșite cu violență, pedeapsa se aplică de la 14
ani sau de la 18 ani?

Răspunsurile elevilor trebuie să fie clare şi inteligibile. Să evidenţieze

nivelul şi calitatea cunoştinţelor dobândite. Să fie complete şi individuale (nu se
acceptă răspunsuri colective - ,,în cor’’). Cel care răspunde trebuie lăsat să
vorbească până îşi încheie lanţul cunoştinţelor. Întreruperea este recomandabilă
numai dacă răspunsul este incorect.
13
 Profesorul trebuie să urmărească cu atenţie răspunsurile pentru a putea
realiza evaluarea şi a forma capacitatea de autoevaluare. Totodată, el trebuie să
ofere tuturor elevilor posibilitatea de a participa la dialog şi să evidențieze
răspunsurile originale şi competente.
Este greşit să se abuzeze de conversaţie într-o lecţie. O puzderie de
întrebări fragmentează în aşa măsură lecţia, încât ea nu-şi mai realizează scopul.

Interesantă într-o lecţie este discuţia (o variantă a conversației) - care

constă într-un schimb reciproc şi organizat de informaţii şi de idei, de impresii şi
de păreri, de critici şi de propuneri în jurul unei teme. În discuţii se examinează şi
se clarifică noţiunile, se consolidează şi se sistematizează conceptele şi
informaţiile, se realizează analize de caz. De asemenea, se organizează dezbateri
pe larg asupra unor chestiuni, de regulă, controversate şi se urmăreşte influenţarea
convingerilor, a atitudinilor şi a conduitei participanţilor. Există mai multe variante
de discuţie (dezbatere):
- discuţia – dialog;
- consultaţia în grup;
- discuţia tip seminar;
- discuţia în masă;
- masa rotundă;
- metoda asaltului de idei;
- discuţia dirijată;
- discuţia liberă;
- colocviul
Eficienţa metodei conversaţiei creşte dacă se îmbină cu alte metode (ex.
expunerea) şi cu folosirea unor mijloace de învăţământ şi dacă îi obişnuieşte pe
elevi să pună, să-şi pună întrebări şi să formuleze răspunsuri.
14
 C. Demonstraţia - este metoda cu ajutorul căreia profesorul prezintă
elevului material informativ cu aplicaţie în domeniile social, civic, politic, istoric,
juridic. Pentru rezultate bune, profesorul trebuie să-i conducă pe elevi la efectuarea
unor operaţii de analiză, de comparare și de sinteză. Metoda îl angajează pe elev în
prelucrarea unor date (informaţii) concrete care îl conduc la înţelegerea noţiunilor.
În acest mod se reuşeşte depăşirea limitei metodei care la prima vedere înseamnă
prezentarea unor reprezentări, a unor texte sau a unor imagini.
În predarea disciplinelor amintite, profesorul poate apela la următoarele
tipuri de demonstraţie:

a) Demonstraţia cu ajutorul textelor juridice (Legi, Hotărâri de Guvern,

Ordonanţe etc.). Cu acest prilej elevii fac cunoştinţă cu principalele norme care
reglementează viaţa socială. Se poate porni de la textul de lege în abordarea
fiecărei lecţii.
Ex.: Când se analizează drepturile cetăţeneşti se prezintă articolele din
Constituţie care se referă la acestea.

b) Demonstraţia cu ajutorul unor reprezentări grafice. Prezentându-se,

de exemplu, o statistică a fenomenului infracţional într-un interval de timp, elevii
reuşesc să descifreze cauzele, zonele, grupele de vârstă, infracţiunile cele mai
frecvente în rândul tinerilor etc. Dacă la multe lecţii (ex. bunurile) se folosesc
scheme adecvate, cunoştinţele sunt mai uşor asimilate şi înţelese.

c) Demonstraţia cu ajutorul unor izvoarelor scrise, al altor texte (ex.:

Declarația Drepturilor Copilului, tratate constitutive ale Uniunii Europene)

15
 d) Demonstraţia cu ajutorul schiţei (schemei) lecţiei: are o aplicabilitate
mare pentru că reprezintă esenţialul unei teme şi ușurează însuşirea şi înţelegerea
cunoştinţelor.
e) demonstraţia cu ajutorul mijloacelor audio-vizuale
Ex. imagini - parlament, imagini guvern, cameră de comerţ, sală de
judecată, prefectură, primărie, sedii ale unor instituții internaționale etc.

D. Problematizarea este considerată de către specialişti o metodă activ-

participativă şi una dintre cele mai valoroase ale didacticii moderne. Este utilă în
toate împrejurările în care se pot crea situaţii-problemă ce se cer soluţionate prin
cercetare, prin descoperirea unor noi adevăruri.
Profesorul nu comunică cunoştinţe gata elaborate, ci îl pune pe elev în
faţa unei probleme pe care nu o poate elucida decât prin
cercetare/căutare. ,,Problema didactică” este o dificultate a cărei soluţionare
depinde de implicarea şi căutarea în care elevul se angajează în propria-i activitate
de cercetare.
Căutând, elevii dobândesc cunoştinţe şi experienţe noi, îşi dezvoltă
priceperile şi deprinderile. Învăţarea depăşeşte astfel stadiul unei imitări pasive şi
se transformă într-un proces intelectual activ care se aseamănă cu cercetarea
ştiinţifică.
Metoda asigură motivarea interioară a învăţării, stimulează interesul
pentru cunoaştere şi independenţa în gândire. Rezultatele învăţării sunt cu atât mai
bune, cu cât implicarea este mai profundă.
Problematizarea constă în punerea elevilor în faţa unei dificultăţi
teoretice ce produce în mintea lor o stare conflictuală (între cunoştinţele anterioare
şi elementul de noutate şi surpriză). Conflictul intelectual pozitiv apare între ceea
ce ştie şi ceea ce nu ştie elevul atunci când se află într-o situaţie problemă. Situaţia
16
provoacă interes, curiozitate, nelinişte şi dorinţa de a depăşi situaţia. Problema este
o structură cu date insuficiente. Elevul are sarcina să completeze această structură
analizând elementele date, legăturile cunoscute şi necunoscute dintre ele şi să caute
elementele care lipsesc. În orice problemă există ceva cunoscut şi ceva necunoscut.
Rezolvarea constă în aflarea elementului necunoscut. Îndrumarea profesorului
trebuie să fie permanentă. El prezintă datele problemei, ajută la reactualizarea unor
informaţii, oferă sugestii metodice, orientează activitatea elevilor.
Ex. situaţii-problemă: Stabiliţi ierarhia puterilor statului în România;
Explicaţi de ce Parlamentul poate suspenda Preşedintele României, iar Preşedintele
poate dizolva Parlamentul; există contradicţii între aceste situaţii?

E. Comparaţia este calea prin care profesorul şi elevii reconstituie şi

explică evenimentele, faptele, distingând asemănările şi deosebirile dintre acestea
pe baza unor criterii ştiinţifice. Metoda se poate folosi în toate lecţiile. Comparaţia
comportă două tipuri: concomitentă şi succesivă.
Cea concomitentă presupune compararea diferitelor procese sociale,
politice, istorice, civice, administrative, juridice.
Exemplu: republica prezidenţială vs republica parlamentară; cetăţenia
dobândită pe criteriul sângelui vs cetățenia dobândită pe criteriul locului; toleranță
vs intoleranță; interculturalism vs multiculturalism, comunități interculturale vs
comunități multiculturale; drepturi ale copilului vs responsabilități ale copilului,
stat federal vs stat unitar, revoluție vs răscoală etc.
Cea succesivă constă în compararea etapelor unui proces succesiv. Ex.:
evoluţia constituţională a României; evoluția drepturilor omului/ale copilului;
procesul de unificare europeană; istoricul reglementărilor de drept civil în
România; multiculturalism în spațiul românesc.

17
 F. Învăţarea prin descoperire (investigare) – are un rol important în
dezvoltarea capacităţii creatoare, de muncă intelectuală independentă, de
investigare şi de cercetare. Metoda îl pune pe elev în situaţia să descopere vasta
problematică a relațiilor sociale, juridice și civice, să se autoperfecţioneze şi să
dobândească noi cunoştinţe. Investigarea nu asigură doar produsul cunoaşterii, ci şi
căile prin care se ajunge la aceasta, metodele şi procedeele de investigare şi de
cunoaştere. Elevii sunt puşi în situaţia să analizeze realități social-politice, texte de
lege, documente diverse, acte şi să formuleze concluzii despre procese şi fenomene
necunoscute până atunci. Astfel, elevii îşi completează informaţiile, dar le şi
clasifică, ordonează şi le integrează în sistemul de cunoştinţe dobândite anterior.
Metoda are şi importante valenţe formative, contribuind la dezvoltarea
capacităţilor de cunoaştere ale elevilor. Pentru reuşita didactică, profesorul trebuie
să aibă în vedere următoarele: să selecteze din timp lecţiile ce se pretează pentru
această metodă; să selecteze documentele pe care le foloseşte, având în vedere
vârsta şi capacitatea intelectuală ale elevilor; să stabilească cu exactitate
momentele lecţiei în care se foloseşte metoda.
Se poate folosi învăţarea prin descoperire inductivă care se bazează pe
raţionamentul inductiv. Acesta constă în analiza unor fapte, evenimente,
documente particulare. Elevii le compară, le clasifică şi extrag generalul,
esenţialul. A doua variantă este învăţarea prin descoperire deductivă care constă în
folosirea raţionamentului deductiv. Pornindu-se de la texte generale, de la fapte
generale (ex. definiţia comunității) se ajunge la particular, concret (ex. tipuri de
comunități: comunitate multiculturală, comunitate interculturală). Învăţarea prin
descoperire este în strânsă relaţie cu problematizarea.
G. Se mai pot folosi şi alte metode de predare-învăţare precum:
modelarea, discuţia colectivă, munca în grup, munca cu manualul, algoritmizarea,
studiul de caz, braistormingul, lectura individuală şi reflecţia personală, tema de
18
cercetare şi eseul etc. Toate sunt metode active presupunând participarea efectivă a
elevilor.
Ne oprim în continuare asupra câtorva dintre ele (cele care presupun o
mai mare notă de noutate şi sunt frecvente predarea-învăţarea-evaluarea
disciplinelor noastre.

 Studiul de caz constă în analizarea şi dezbaterea unor situaţii

particulare problematice în care se află un grup, un individ, o instituţie. Metoda
permite elevilor o confruntare directă cu situaţii reale reprezentative.
Exemple:- încălcarea drepturilor şi libertăţilor unei (unor) persoane
- conflictul executiv-legislativ
- contradicţia ideal- realitate în actul de guvernare
- structura Parlamentului şi activitatea legislativă
- rolul sancţiunii/pedepsei
- rolul Curții Constituționale
- patriotism, naționalism, extremism
Metoda are un pronunţat caracter formativ. Solicită o intensă activitate
individuală şi de echipă şi de aceea contribuie la dezvoltarea capacităţilor
intelectuale ale elevilor.
În producerea unui caz se parcurg următoarele etape: sesizarea situaţiei
cazului, stabilirea variantelor de soluţionare, luarea hotărârii şi susţinerea acesteia.
În prima etapă se prezintă cazul, se procură informaţiile, se realizează
sistematizarea acestora, se analizează situaţia de fapt, se descoperă cauzele acestuia
şi se elaborează problema esenţială. Informaţiile se procură prin: întrebări adresate
profesorului, documentare în teren, studierea surselor scrise.
În etapa luării hotărârii se realizează confruntarea variantelor, se
compară valoarea acestora, li se precizează ierarhia şi se ia hotărârea.
19
 Ex.: Studiu de caz: Proprietatea în Constituţia din 1991. Se face
distincţia între proprietate şi dreptul de proprietate; se prezintă prevederi
comparative cu privire la chestiune, se formulează şi se analizează cele trei atribute
ale dreptului de proprietate; se stabileşte diferenţa între ocrotire şi garantare a
proprietăţii, se decide dacă actuala reglementare este cea mai bună. Sau: Drepturi
şi libertăţi cetăţeneşti în Constituţia României.
 Brainstormingul (asaltul de idei) este o metodă de stimulare a
creativităţii prin intermediul unor dezbateri, urmărindu-se formarea la elevi a
imaginaţiei, a creativităţii, a trăsăturilor de personalitate (spontaneitatea, de
exemplu).
Principala caracteristică a metodei ,,asaltului de idei” este aceea că
separă procesul prelucrării ideilor de procesul de valorificare a lor. Valorizarea
ideilor se produce ulterior. La început se acceptă orice idee (i se mai spune
şi ,,filosofia marelui da”). Asaltul de idei se bazează pe deblocarea neconsumului
capacităţii creative. Ideile emise nu sunt evaluate (apreciate) imediat. Cenzura (sau
autocenzura) este eliminată.
O lecţie care foloseşte această metodă începe cu enunţarea unei
probleme de către profesor. Apoi, se solicită elevilor soluţii, fără o preocupare
imediată pentru stabilirea validităţii lor. Ex.: Ce părere aveți despre egalitatea de
gen?; Ce părere aveți despre rolul îndeplinit de mass-media în formarea opiniei
publice?; Credeți că un stat poate fi democratic respingând principiul pluralismului
politic?. Scopul metodei este să obţină cât mai multe puncte de vedere. Părerile
sunt ascultate. Nimeni nu le critică, nu le ironizează, nu le contrazice. Evaluarea
soluţiilor se face după un interval de timp. Ideile se selectează şi se compară.
 Tema de cercetare şi eseul sunt metode indicate pentru a-i obişnui pe
elevi cu activitatea de cercetare şi pentru dezvoltarea creativităţii.

20
 Activitatea este îndrumată de către profesor. Acesta stabileşte o temă
pentru care elevii elaborează lucrări ştiinţifice. Lucrările se prezintă în activităţile
curente, la cercurile pe discipline de învățământ, la simpozioane, la sesiuni de
comunicări ştiinţifice. Rezultatul cercetării se materializează într-o lucrare. Cel
care realizează lucrarea se găseşte într-o situaţie reală de cercetare, situaţie care îi
verifică aptitudinile creatoare şi capacităţile intelectuale.
Realizarea temei de cercetare presupune parcurgerea mai multor etape:
- stabilirea (precizarea problemei);
- stabilirea ipotezelor;
- selectarea informaţiei (documentarea);
- alegerea soluţiei;
- argumentarea soluţiei;
- aprecierea (evaluarea) soluţiilor alternative;
- redactarea lucrării
Se cer respectate anumite cerinţe metodologice de redactare:
- problema de cercetare să fie formulată cu maximă claritate;
- prezentarea problemei în complexitatea sa, nu schematic (altfel şi-ar
pierde sensul);
- analiza şi evaluarea punctelor de vedere divergente;
- corectitudinea conceptelor;
- raportarea critică la diferite puncte de vedere;
- argumentare temeinică;
- cunoaşterea literaturii (bibliografiei) de bază;
- stimularea iniţiativei elevilor;
- alegerea metodelor de lucru adecvate;
- îndrumarea permanentă de către profesor;
- consultarea acestuia;
21
 - avizarea ideilor, a conţinuturilor

Eseul este o ,,încercare” de ordonare, explicare, interpretare de date,

elemente, procese, dintr-o perspectivă personală. Explicarea se face pe bază de
argumente, care nu au devenit încă certitudini. Eseul este intermediar între simpla
expunere de păreri şi studiul sistematic unde fiecare părere se argumentează
riguros.
În elaborare se afirmă un punct de vedere original, iar acesta
se ,,îmbracă” cu datele cunoscute ale problemei. Metoda eseului este eficientă dacă
elevii posedă cunoştinţe de specialitate şi de cultură generală (în cantitate
mulţumitoare), au apetenţă pentru lectură, capacităţi intelectuale, aptitudini
creatoare. Practica eseului lărgeşte orizontul cultural, dezvoltă creativitatea şi
dezvoltă gândirea reflexivă, ajutându-i pe elevi să depăşească prejudecăţi şi
stereotipii. Îi ajută pe elevi să-şi afirme libertatea de gândire şi de exprimare.

 Lectura individuală (şi reflecţia personală) este una dintre principalele

activităţi de muncă independentă. Prin această metodă se realizează descifrarea
unui text, se culeg, se prelucrează şi se apreciază informaţii. Reprezintă o tehnică
fundamentală de muncă intelectuală, asigură perfecţionarea profesională şi
autoinstruire.
Lectura individuală asigură însuşirea unor modalităţi şi procedee de
documentare, de investigare, de cercetare, de îmbogăţire şi de aprofundare a
cunoştinţelor, de formare şi de dezvoltare a capacităţilor intelectuale.
Eficienţa metodei depinde de respectarea următoarelor cerinţe:
- dezvoltarea capacităţii de selectare a datelor importante
- folosirea combinată a notiţelor de la lecţii, a informaţiilor din manual
şi din bibliografie
22
 - temeinicia studiului
- ritmul adecvat de studiu
- consemnarea sistematică a informaţiei
Lectura independentă se însoţeşte de elaborarea unor rezumate,
conspecte, fişe de lectură, referate, recenzii.
Rezumatul este o sinteză dezvoltată a ideilor principale dintr-o lucrare
(în ordinea tratării lor).
Conspectul este o prezentare de ansamblu a unui conţinut științific
(parcurs).
Fişa de lectură este o modalitate sintetică de consemnare a temei
abordate, a ideilor principale, a informațiilor de interes, a reflecţiilor personale, a
modalităţilor de argumentare. Fișa de lectură este indispensabilă în documentarea
întreprinsă pentru realizarea unei lucrări științifice.
Referatul presupune prezentarea ideilor esenţiale dintr-o lucrare sau din
mai multe lucrări apropiate tematic.
Recenzia cuprinde aprecieri critice despre o lucrare; sunt surprinse
contribuţiile şi lacunele, se fac observaţii, aprecieri, completări.

Ne vom ocupa în finalul prelegerii noastre despre metodologia didactică

de câteva metode mai puțin cunoscute de predare-învățare a educației sociale și a
culturii civice.
Pornind de la obiectivul general al acestei discipline – educarea copiilor
pentru cetățenie democratică, putem spune că cea mai bună metodă de ,,predare’’ a
democrației și a civismului este ca elevii să le practice (și să le învețe) în școală și
în comunitate. Utilizarea unor metode participative și care presupun învățarea
activă și interactivă permite experimentarea comportamentului democratic, social
și civic într-o democrație reală și într-o existență cotidiană. Astfel, cadrele
23
didactice care predau educația socială și cultura civică formează elevi cu
personalitate și inteligență care la vârsta răspunderii sociale se angajează în
transformarea democratică a societății, în apărarea principiilor democrației,
exercitându-și cu responsabilitate drepturile și obligațiile.
Metodele interactive de predare-învățare contribuie la formarea
deprinderilor/competențelor de cetățeni într-o societate democratică: cooperarea,
responsabilitatea individuală, toleranța. Lucrul în grup se sprijină pe participarea
activă a fiecărui elev, de aceea vorbim de activizarea tuturor. Am amintit deja
câteva metode și procedee de acest tip. Altele vor fi prezentate chiar de către
dumneavoastră.
Manualele pentru educație socială ne obligă să folosim aceste metode,
procedee și strategii ca și întrebuințarea lecturii/literaturii în învățarea educației
sociale și civice, tehnica negocierii și a medierii, tehnica luării deciziilor,
experiențe din lumea reală/existențială, întâlniri cu reprezentanți ai
comunității/autorității locale, parlamentari, judecători ș.a.
În ultimii ani s-a conturat ideea (credem, valoroasă) că un rol foarte
important în învățarea educației sociale și civice au metodele de învățare socială,
care se concretizează în învățarea prin servicii în folosul comunității. Aceasta este
o metodă prin care elevii câștigă experiențe care: răspund unor nevoi ale
comunității, ajută la dezvoltarea sentimentului de compasiune pentru semeni,
asigură integrarea experiențelor practice în pregătirea teoretică, încurajează
deciziile elevilor, extinde învățarea din școală în afara acesteia, oferă posibilitatea
de a discuta/scrie despre aceste experiențe, oferă posibilitatea ca elevii să aplice în
practică ce au învățat etc.
Învățarea prin servicii în folosul comunității îi ajută pe copii să
gândească critic, să-și formeze noi deprinderi, să încerce roluri noi și să-și asume
riscuri, să obțină recunoașterea/recompensarea competențelor. Metoda asigură
24
conexarea școlii la comunitatea locală, corelarea între teorie și practică și oferă
contextul necesar înțelegerii chestiunilor abstracte.
Serviciul în folosul comunității este o bună ocazie pentru a învăța să
înveți, pentru a colecta informații și date, pentru a stabili legătura dintre acestea,
pentru legarea ideilor de experiență.
Activitățile în folosul comunității se pot materializa în Proiecte de
învățare în folosul comunității care implică servicii directe pentru semenii aflați în
nevoie, servicii indirecte cum sunt strângerea de fonduri sau colecte (bani,
alimente, bunuri etc.), activități de lobby, scrierea de petiții etc.
Pot fi concepute proiecte foarte diverse: amenajarea unui loc de joacă
pentru copii, protecția mediului și igienizarea localității/școlii, sprijinirea copiilor
din casele de copii, Moș Crăciun pentru toți copiii, albumul de la sfârșitul ciclului
de învățământ gimnazial, ajutorarea copiilor din familiile nevoiașe, campanii
antiviolență în școală, organizarea zilei școlii, a zilei copilului, constituirea unei
echipe sportive (pe clase) și organizarea unor competiții/campionate între ele,
festivități de premiere, serbări de Crăciun, întreținerea spațiului verde din incinta
școlii, realizarea unei reviste a elevilor din ciclul gimnazial, afișe cu diferite
tematici, petiții colective adresate conducerii școlii și/sau conducerii administrative
a localității etc.
Realizarea unui asemenea proiect presupune parcurgerea etapelor:
a) identificarea unor nevoi (în școală, în vecinătatea ei, în cartier, în oraș
etc.);
b) strângerea tuturor informațiilor despre felul proiectului;
c) stabilirea rezultatelor așteptate, câți elevi sunt implicați, cât durează
proiectul, timpul de lucru pe săptămână etc.
d) determinarea importanței proiectului pentru stabilirea, învățarea
sarcinilor majore de îndeplinit, identificarea momentelor de învățare;
25
 e) definirea resurselor necesare (resurse financiare, resurse umane etc.)
f) conturarea modului în care se realizează reflecția;
g) evaluarea proiectului cu privire la capacitatea lui de a îmbogăți
învățarea

!!! TEMĂ (2):

Fiecare dintre dumneavoastră trebuie să aleagă trei metode
moderne/activ-participative (ex.: jocul de rol, metoda ciorchinelui/a
organizatorului grafic, metoda cadranelor, metoda cubului, explozia stelară,
Știu – Vreau să știu – Am învățat, metoda Focus grup, metoda SINELG,
învățarea prin cooperare, Gândiți – Lucrați în perechi – Comunicați, Philips
6-6, învățarea cu ajutorul calculatorului) și să le prezinte în scris (prezentare
teoretică a metodei și descrierea modului în care poate fi aplicată metoda –
tema lecției, clasa, sarcini de lucru, aștepări, concretizări, avantaje,
dezavantaje).

!!! TEMĂ (3):

Realizați schema lecției pentru trei lecții (o lecție de Educație socială –
Gândire critică și drepturile copilului – cls. a V-a; o lecție de Educație socială-
Educație interculturală – cls. a VI-a; o lecție de Educație socială – Educație
pentru cetățenie democratică – cls. a VII-a). Folosiți manualele recomandate.

26